Particularităti ale unui text poetic studiat, aparținând lui Lucian Blaga

Autor de poezie, filozofie, dramaturgie, studii de estetică, publicistică,

memorialistică, Lucian Blaga este repede înțeles ca unul dintre
reprezentanții importanți ai modernismului interbelic, curent literar teoretizat
de Eugen Lovinescu prin teze precum principiul sincronismului sau teoria
imitației.
Poemul ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care deschide
volumul ,,Poemele Luminii” (1919), aparține modernismului interbelic atât la
nivelul conținutului, prin dublarea discursului liric în plan secundar cu unul
filozofic, cât și la nivelul formei, prin redarea ideii în versuri eliberate de
rigorile prozodiei clasice. În poezia ,,Eu nu strivesc corola…” apar, de
asemenea, elemente de expresionism specifice primei etape de creație
blagiene : exacerbarea eului creator în raport cu lumea, tensiunea lirică,
interiorizarea peisajului.
Conform primei trăsături moderniste menționate, Blaga consideră că
poezia trebuie să aibă conținutul consistent al ideii . ,,Dacă lirica sinceră,
directă și pasională ar fi adevărată poezie, atunci mugetul cerbilor, la
anumite ceasuri ale toamnei, ar face de prisos toate antologiile” (”Elanul
insulei”). Atitudinea poetică din ,,Eu nu strivesc corola…” își găsește forme
de expresie în sistemul filozofic întemeiat mai târziu în ”Cunoașterea
luciferică” ( ”Trilogia cunoașterii”). Pe fondul violentelor sciziuni sociale din
prima jumătate a secolului XX , Blaga este atras de ideile filozofiei germane
( ”lebensphilosophia”) centrate pe viață și pe întoarcerea la natură. El
propune o nouă viziune metafizică, în care optează pentru destinul creator
al omului ( ,,omul trebuie să fie un creator, de aceea renunț cu bucurie la
cunoașterea absolutului”), și pentru cultivarea misterului, ca strat de
adâncime al existenței (teoria minus-cunoașterii). Cunoașterii paradisiace–
bazate pe rațiune, pe intelect, el îi opune cunoașterea luciferică-bazată pe
intuiție și pe afectivitate- și optează pentru cea din urmă.
La nivel formal, poezia aparține modernismului prin inovația prozodică:
folosirea versului alb, cu metrică variabilă, în care frazarea și folosirea
tehnicii ingambamentului creează un ritm amplu, cuprinzător. Cele două
majuscule folosite pentru a marca enunțurile-nucleu recurg la tehnica
mallarmeană de sugestie a detaliului tipografic.
Tema textului este cunoașterea prin creație.
Poemul este artă poetică prin exprimarea metaforică a crezului artistic al
autorului, enunțarea temelor fundamentale ale operei, precum și prin
specificarea relației poet-lume, poet-poezie, poet-cunoaștere. Ideea
centrală este aceea că poezia transfigurează misterul, nu îl reduce, iar eul
liric își asumă acest mister până la a deveni parte din universul său interior.
Tema cunoașterii prin creație este dezvoltată în primele două secvențe
poetice , urmate de concluzia ultimelor două versuri care pot constitui în
sine o a treia secvență.
Ideea poetică a incipitului vizează afirmarea poziției eului liric în fața
misterelor universale în opoziție cu ceilalți și se organizează în jurul
negației ,,nu”-,,nu strivesc, nu ucid”. Poetul refuză raționalul și optează
pentru iraționalitate. Într-o orgolioasă afirmare expresionistă, pronumele
personal ,,eu” ( cu funcție emfatică) deschide poemul și volumul întreg ,
fiind reluat de șase ori pe parcursul textului. Metafora ,,corola de minuni a
lumii” corespunde în versurile trei-cinci unei enumerații de simboluri :
,,tainele/ ce le-ntâlnesc în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori
morminte”. Statornicind poziții liniștitoare, cunoașterea paradisiacă -prin
rațiune- distruge farmecul intrinsec al întrebărilor legate de viață, natură,
frumos (”flori”), cunoaștere, contemplație poetică (,,ochi”), cuvânt (,,buze”),
moarte ( ,,morminte”). În schimb, rolul poeziei nu este cel de a elucida, ci
de a revela și de a provoca la interogație.
O imagine poetică reprezentativă pentru temă pornește de la metafora
luminii. Lumina, emblematică pentru opera blagiană, sugerează
cunoașterea-,,Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în
adâncimi de întuneric/dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.
Antiteza eu -alții e accentuată de instrumentarul modern: cel mai scurt vers
-construit adversativ- ,,dar eu”- este pus în opoziție cu cel mai lung vers al
poeziei, cu rol explicativ ” eu cu lumina mea sporesc a lumii taină” .
Comparația ,,și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci
tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții” asociază un termen concret,
de un puternic imagism, unui termen spiritual, ”de transparentă înțelegere”(
Pompiliu Constantinescu). Lumina difuză a lunii, fără a lămuri, dar și fără a
lăsa în obscuritate, oferă un farmec unic peisajului nocturn. În mod
asemănător, abordarea poetică lămurește parțial obiectul cunoașterii,
dându-i un farmec care altfel ar scăpa observației. Astfel ,,tot ce-i ne-
nțeles/se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari”, cunoașterea poetică
generând la rândul ei alte întrebări , tensiunea și problematicul.
Viziunea despre lume se circumscrie orizontului misterului, un concept
central la Blaga, în opera filosofică și în cea poetică.
Un prim element de structură îl reprezintă titlul, care este o metaforă
revelatorie și semnifică ideea cunoașterii luciferice, exprimând crezul că
datoria poetului este să potențeze misterele lumii („corola de minuni a
lumii”), ci nu să lămurească, să le reducă („nu strivesc”), accentul punându-
se pe confesiuea lirică („eu”) – exacerbarea / promovarea vocii eului liric.
Primul cuvânt, pronumele „eu”, reluat de cinci ori în poezie, evidențiază
rolul eului liric, de centru creator al propriului univers poetic, fiind, de
asemenea, o influență expresionistă (exacerbarea eului creator) și o marcă
a confesiunii. Rolul poetului este de a adânci taina, care ține de o
privilegiere a misterului specific blagiană.
Relația incipit-final. Incipitul este dat de reluarea titlului, iar sensul său,
îmbogățit prin seria de antiteze și de metafore, se întregește cu versurile
finale: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ […] / căci eu iubesc / și flori
și ochi și buze și morminte”. Universul armonios este numit prin metafora
revelatorie „corola de minuni” și este o sumă permanentă de taine,
imaginate ca petalele unei corole uriașe, care se revelează eului liric într-o
enumerare metaforică: „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”. Iubirea este o cale
de cunoaștere a misterelor lumii prin trăirea nemijlocită a formelor concrete,
iar poezia înseamnă iubirea în particular a universului.
Discursul liric se construiește în jurul relației de opoziție dintre cele două
tipuri de cunoaștere, care se realizează prin antiteza „eu - alții”, „lumina
mea - lumina altora”, prin alternanța motivului luminii și al întunericului,
evidențiate prin conjuncția „dar”. Concepția poetului despre cunoaștere
este exprimată artistic prin opoziția dintre metaforele revelatorii: „lumina
altora” (cunoașterea paradisiacă, de tip rațional, logic) și „lumina mea”
(cunoașterea luciferică, poetică, de tip intuitiv).
De asemenea, cele trei secvențe lirice constituie un element de structură.
Prima secvență (primele cinci versuri) exprimă concentrat refuzul
cunoașterii logice, raționale, paradisiace, prin verbe la forma negativă: „nu
strivesc”, „nu ucid (cu mintea)”. Enumerația de metafore revelatorii, cu
multiple semnificații desemnează temele poeziei lui Blaga: „flori” – viața,
efemeritatea, frumosul; „ochi” – cunoașterea, spiritualitatea, contemplarea
poetică a lumii; „buze” – iubirea, rostirea poetică; „morminte” – tema morții,
eternitatea.
Cele patru elemente pot fi grupate simbolic: flori – morminte, ca limite
temporale ale ființei; ochi – buze, ca două modalități de cunoaștere:
spirituală – afectivă sau contemplare – verbalizare.
A doua secvență, mai amplă, se construiește pe baza unor relații de
opoziție: „eu” – „alții”, „lumina mea” – „lumina altora”, ca o antiteză între
cele două tipuri de cunoaștere, paradisiacă și luciferică. Conjuncția
adversativă „dar”, reluarea pronumelui „eu” și verbul la persoana I singular,
forma afirmativă, „sporesc” afirmă opțiunea poetică pentru modelul
cunoașterii luciferice. Prin comparația amplă introdusă de „ntocmai cum”
cunoașterea pe care poetul o aduce în lume prin creația sa este
asemănată cu lumina lunii, care, in loc să lămurească misterele nopții, le
sporește.
Plasticizarea ideilor poetice se realizează cu ajutorul elementelor
imaginarului poetic blagian „lună”, „noapte”, „zare”, „fiori”, „mister”. Câmpul
semantic al misterului cuprinde cuvinte sau sintagme cu potențial revelator:
„tainele”, „nepătrunsul ascuns”, „a lunii taină”, „întunecata zare”, sfânt
mister”, „ne-nțeles”, „ne-nțelesuri și mai mari”.
Ultimele două versuri constituie o a treia secvență, cu rol concluziv, deși
exprimată prin raportul de cauzalitate („căci”). Cunoașterea poetică este un
act de contemplație („tot...se schimbă...sub ochii mei”) și de iubire („căci eu
iubesc / și flori și ochi și buze și morminte”).
Înnoirile prozodice moderniste sunt versul liber (eliberarea de rigorile
clasice) și ingambamentul (continuarea ideii poetice în versul următor,
marcată prin scrierea cu literă mica la început de vers). Poezia este
alcătuită din 20 de versuri libere (cu metrică variabilă), al căror ritm interior
redă fluxul ideilor poetice și frenezia sentimentelor.
Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al
limbajului poetic. La nivel morfologic, repetarea cuvântului – cheie „eu”
susține definirea relației creator – lume.
Seriile verbale antitetice redau atitudinea față de meșter illustrate de cele
două tipuri de cunoaștere: „lumina altora” –„sugrumă (vraja)”, adică
„strivește”, „ucide”, „micșoreză”, „nu îmbogățește”, „nu iubește”; „lumina
mea” – „sporesc (a lumii taină)”, „mărește”, „imbogățesc”, „iubesc” (nu
sugrum, nu strives, nu ucid).
Tema cunoașterii și viziunea modernistă asupra lumii se reflectă într-un
mod original și unic, prin, în primul rând, poetul este prezentat ca un adept
al cunoasterii, poezia presupunând interesul artistului; în al doilea rând,
Blaga introduce în literatură conceptul de exacerbare, cu ajutorul
pronumelui ,,eu’’, iar sentimentele sunt exprimate cu ajutorul metaforelor
surprinzătoare si cu ajutorul metaforei revelatorie.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este și va rămâne o sinteză pentru
perioada interbelică.