în care plânge cel pe care l-am închis. Şi totuşi fără încetare mă strădui să ridic zidul în jurul meu. Şi în vreme ce zi de zi acest zid creşte spre cer, în adâncurile beznei eu nu-mi mai întrezăresc adevărata mea fiinţă. Mă mândresc cu acest zid înalt şi de teama celei mai mici spărturi, eu o astup în grabă cu ţărână şi nisip. Dar având mereu grijă de numele meu, eu mă depărtez neîncetat de adevărata mea fiinţă.”
Pace, inima mea
Pace, inima mea, ca să ne fie momentul despărţirii dulce. Nu atât o moarte, cât o împlinire. Fie ca iubirea să se dizolve în memorie, iar durerea în cântece. Fie ca zborul spre cer să se termine ca o întindere a aripilor peste cuib. Fie ca ultima atingere-a mâinilor să fie uşoară ca florile nopţii. Rămâi nemişcat pentru o clipă, o, Sfârşit Minunat, rosteşte ultimele cuvinte-n tăcere. Mă înclin spre tine şi ţin ridicată lampa pentru a-ţi lumina calea
Acolo unde mintea nu se teme
Unde mintea nu se teme şi fruntea este ţinută sus; Unde drumul cunoaşterii e liber; Unde lumea nu este fragmentată de înguşti pereţi domestici; Unde vorbele vin din adâncimea adevărului; Unde truda-şi întinde neobosită braţele spre perfecţiune; Unde râul limpede-al raţiunii nu se pierde-n deşertul trist al rutinei mortale; Unde mintea este îndrumată de Tine-n deschiderea largă-a gândului şi-a acţiunii – Acolo, în acel paradis al libertăţii, O, Tată al meu ceresc, trezeşte ţara mea.