Legenda
În folclorul românesc, ca şi al altor popoare europene, legenda desemneazã un
repertoriu de naraţiuni orale cu funcþie predominant cognitivã. În esenţã ea explicã un
fapt real, sau considerat a fi real, printr-un simbol narativ care include, de regulã, motive
fabuloase şi supranaturale.Din punct de vedere al statutului estetic,
legenda nu are structura monotipicã şi gradul înalt de stereotipie al
basmului fantastic, dar estemai puternic formalizatã faţã de basmul
animalier sau snoavã. Sensul cognitiv al legendei trebuie cãutat
nu atât în caracterul ei etiologic, cât înobservarea realistã a
obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurãtoare saua
comportamentului uman, în consemnarea unor aspecte
caracteristice,cãrora li se acordã o anumitã semnificaţie.Soarele şi
luna sunt luminãtorii pãmântului, unul de zi, altul de noapte, şi nu
se întâlnesc niciodatã pe bolta cereascã; privighetoarea şi soţul ei
petrec împreunã mai toatã noaptea, cântând şi veselindu-se;
ciocârlia zboarã în înaltul cerului, floarea soarelui îşi întoarce faţa
spreastrul zilei de la rãsãritul pânã la apusul lui; ciocãnitoarea
aleargã prinpãduri, vrabia are viaţã lungã, pisica prinde şoareci, iar
când o freci pespate, lasã scântei. Toate aceste trãsãturi reprezintã nu atât semne de
recunoaştere ale obiectelor la care se referã, cât ciudãţenii ale
naturii care s-au impus observaţiei umane, aparenţe izbitoare care
afecteazã înegalã mãsurã sensibilitatea şi curiozitatea omului.Zborul
ciocârliei, de pildã, este deznodãmântul unei puternice pasiuni . Ciocârlia a fost
cândva o fatã de împãrat care, extaziatã de frumuseţea şi strãlucirea soarelui, s-a
îndrãgostit de el. Îndrãzneala ei fiind însã prea mare, mama soarelui a blestemat-o sã se
transforme într-o pasãre micã şi sã zboare toatã ziua în sus, plângând dupã frumosul
Aceea şi nepermisã pasiune explicã şi faptul cã soarele şi luna strãbat perpetuu bolta
cereascã, fãrã a se putea întâlni. Dar aici soarele nu mai este astrul cel nepãtat, pentru cã
dragostea lui este incestuoasã.Tipologic, folcloriştii disting în cultura
tradiţionalã româneascã patru categorii de legende:
etiologice, mitologice, hagiografice (sau religioase), istorice.
Snoava
Snoava este genul folcloric care reprezintã umorul popular. Ea
esteexpresia înþelepciunii practice a omului simplu, a modului în
care jude-cã el viaţa şi lumea înconjurãtoare, o înţelepciune
manifestatã însã prin glumã, prin vorba de duh. În mentalitatea
popularã, comicul are o dublã valenţã: pe de o parte el reprezintã o
expresie mascatã a isteţimii şi inte-ligenþei omului simplu, pe de
  Legendele mitologice sunt povestiri despre fiinţele supranaturale
pe care le regãsim, de regulã, şi în basmul fantastic (balauri, smei,
muma pãdurii etc.). Dacã în basme aceste întruchipãri apar cu
funcţie epicã determinatã, în legende ele sunt obiect de cunoaştere
imaginarã cufuncţie de semnificare. Legendele mitologice sunt
narativi zãri ale repertoriului de strãvechi credinţe populare în
legãturã cu aceste întruchipãri.Strãvechii mitologii populare îi
aparþin însã, genetic, şi legendele etiologice,
pe care mulţi specialişti le denumesc, din aceastã cauzã, tot
mitologice. Un bogat repertoriu de legende etiologice, cu o
tematicã deosebit de variatã, realizeazã o investigare exhaustivã a
universului fizic,cuprinzând cerul şi podoabele lui, vãzduhul cu
fenomenele lui tulburãtoare şi, mai ales, pãmântul cu formele lui
ciudate de relief. La acestea seadaugã legendele despre om însuºi,
despre aspecte care caracterizeazã existenţa lui materialã şi
spiritualã.
 Legendele istorice mai puţin numeroase, exprimã, în esenţã,
atitudinia dmirative ale maselor faţã de personaje şi evenimente
istorice sau faţã deeroi populari, în special haiduci. Povestirile pe
care I. Neculce le adunã înO samã de cuvinteatestã cã tendinþa de
interpretare legendarã a evenimen-telor istorice memorabile este
veche şi specificã mentalitãþii folclorice.
 Legendele hagiograficese apropie, ca modalitate de legendele pro-
priu-zis mitologice, bazându-se însã pe o mitologie creºtinã
autohtoniza-tã. Ele sunt de provenienþã cãrturãreascã sau apocrifã
cuprinzând poves-tiri despre vieþile sfinþilor sau despre personaje
biblice. Unele dintre ele,cãpãtând o rãspândire mai largã în
circuitul oral, au fost puternic trans-formate de imaginaþia
popularã, contrar semnificaþiilor creºtine origina-re. Prin
intermediul lor, unele personaje biblice, mai ales Sfântu Petru,au
devenit, cu timpul, personaje de snoavã, punându-se pe seama
lorîntâmplãri comice.
altã parte, un mod de satirizare a defecte-lor morale şi a nedreptãţii
sociale.Prima modalitate este specificã bogatului ciclu al snoavelor
despre Pãcalã şi Tândalã. Sub aparenþa prostiei, eroul popular
dezvãluie, prin
faptele şi atitudinile lui, mari calitãţi morale, dar şi o deosebitã
agerimea minţii.Aceea şi iscusinţã mascatã a omului simplu o
regãsim şi în ciclulsnoavelor despre dracul pãcãlit, în special de
femeie, care cunosc o rãspândire mai largã în folclorul european.
Folcloriştii sunt, în general, deacord cã aceste snoave au apãrut
spre sfârşitul evului mediu, atunci cândteama omului de diavol a
început sã slãbeascã.
Satira de moravuri, prezentã într-un numãr mare de snoave, este ridiculizarea
imperfecţiunilor omului, în contrast cu tipul ideal de om pecare
poporul îl acceptã. Acest tip ideal este descris în basme sau în
colin-de laice: flãcãul voinic, frumos, isteţ şi cinstit; fata frumoasã,
harnicã şi curatã; nevasta harnicã şi credincioasã soţului; omul
muncitor etc. Însnoave apare şi reversul acestor calitãþi:
prostia, lenevia, urâþenia, infide-litatea, viciul etc.Prin funcþia lor
educativã şi satiricã, snoavele sunt raportate, de obicei, ca şi
proverbele, la întâmplãri şi împrejurãri concrete de viaţã, fapt ce
determinã o puternicã tendinţã de localizare, chiar şi în cazul
temelor de largã circulaţie.Ca dimensiuni, snoavele sunt naraţiuni scurte, în
cuprinsul cãrora dialogul apare frecvent, imprimându-le un caracter
dramatic