Student: Gligor Teodora Diana

Master – SIIS – anul II

 Metode bazate pe ultrasunete. Efectul Doppler şi ecografia

1. Ultrasonografia
Ultrasonografia este o metodă importantă de investigaţie introdusă relativ recent
în practica medicală. Tehnica imagistică ultrasonografică este numita ultrasonografie.
Principiul pe care funcţionează tehnica ultrasonografiei este oarecum asemănător cu
principiul de funcţionare al unui aparat radar. Acesta se bazează pe utilizarea
ultrasunetelor, adică unde acustice în loc de radiaţie ionizată, care sunt reflectate sub
forma de ecouri în functie de proprietăţile mecanice ale ţesuturilor solide şi lichide,
proporţional cu rezistenţa la pătrundere (impedanţa a fiecărui organ). Ultrasunetele sunt
folosite în două scopuri importante: pentru realizarea de imagini secţionale şi pentru
măsurarea vitezelor de curgere a sângelui. Cel mai uzual tip de tehnică de măsurare a
vitezei de curgere a sângelui este numit Doppler ultrasonic,iar metoda sonografie
Doppler.

Ultrasunetele sunt unde mecanice, care au la bază oscilaţiile particulelor materiei.

De aceea ele nu există în vid şi au o lungime de undă peste 18000 Hz. Cele mai utilizate
game de frecvente se situează între 2-10MHz (1MHz = 1milion Hz). Formarea
ultrasunetelor, se bazează pe efectul piezoelectric: dacă la extremităţile unui cristal de
cuarţ se aplică o diferenţă de potenţial electric acesta se deformează. Vibraţiile mecanice
ale cristalului de cuarţ, la rândul lor produc diferenţe de potential. Ultrasunetele se
formează şi sunt recepţionate la nivelul transducerului. Iniţial se utiliza cristalul de cuarţ.
Astăzi în locul cristalului de cuarţ sunt utilizate ceramici sintetice (zirconat de Pb, titanat
de Ba) sau mase plastice (florură de poliviniliden) care produc la o singură stimulare
numai 2-3 oscilaţii, ceea ce permite o rezoluţie mai bună a imaginii.

Schema analogică a unui sistem bazat pe ultrasunete

 Mai mulţi transduceri pot fi observaţi sus în partea stângă a schemei.
Transducerul are două funcţii: de emiţător de ultrasunete care sunt pulsatorii. Un puls are
durata de o µ/s şi este transmis de 1000ori/s. În timpul rămas 999/1000 transducerul
actionează ca receptor. Schimbarea între cele funcţii este realizată de comutatoarele T/R
afişate direct după transducer. Transducerul poate fi: liniar sau sectorial (mecanic,
convex). În funcţie de frecvenţă distingem transducer de 2, 3, 5, 6, 7, 10, 30MHz. Fiecare
transductor va fi conceput să funcţioneze la o anumită frecvenţă. În general, frecvenţele
mari produc rezoluţii mai bune, dar penetrarea la nivelul ţesuturilor investigate este mai
mică. Astfel că pentru pacienţii corpolenţi, ori pentru structurile de investigat aflate mai
în profunzime, frecvenţele folosite vor trebui să fie mai mici – probabil în jur de 3 MHz;
iar pentru organele de mici dimensiuni, cum este cazul ochilor, frecvenţele pot fi mult
mai mari(de exemplu 12 MHz). În cazul recepţiei unor semnale scăzute, va intra în
funcţiune amplificatorul. LNA este un amplificator al sunetelor de joasă frecventă. După
acesta se afla aşa numitul VGA(Variable Gain Amplifier) care este controlat de unitatea
de control beamformer. Câştigul vizează nivelul dorit de penetraţie al undelor.
Amplificarea joasă se adresează zonelor din corp care nu sunt situate la adâncimi foarte
mari, în timp ce amplificarea înaltă se referă la adâncimile la care amplitudinea sunetului
este micşorată semnificativ. Undele transductoare sunt construite să transmită o anumită
frecvenţă şi să recepţioneze o alta, permiţând astfel detectarea reflexiilor armonicii de
ordinul doi. Transductoarele pot fi proiectate pentru uz extern sau pentru uz intern, caz în
care investigaţia începe prin introducerea lor prin anumite orificii precum esofagul,
pentru analiza detaliată a inimii, sau vaginul, pentru imagistica uterului.

Uşurinţa cu care se propagă ultrasunetele printr-un ţesut depinde de masa particulei

(care determină densitatea ţesutului) şi de forţele elastice care leagă particulele între ele.
Viteza de propagare a ultrasunetelor prin ţesuturi este determinată de elasticitatea
ţesutului. Densitatea şi elasticitatea unui ţesut detemină impedanţa acustică (rezistenţa)
Z=pxc, p=densitate, c=viteza de propagare a sunetului prin ţesut. Cu cât diferenţa de
impedanţă acustică este mai mare cu atât mai puternică va fi reflectarea. Între gaz şi un
ţesut moale există o diferenţă de impedanţă acustică foarte mare. De aceea la aplicare
transducerului pe piele este necesară utilizarea unui gel pentru a elimina aerul care ar fi
oprit propagarea ultrasunetelor. La fel între os şi ţesuturi moi impedanţa acustica este
mare, oasele restrictionând utilizarea ultrasunetelor.

Ultrasunetele emise se propagă în mediul biologic. În corpul uman propagarea

ultrasunetelor se face liniar şi suferă fenomene de reflexie, refracţie, dispersie şi difracţie.
De asemenea energia sonoră este preluată de particulele din mediul de propagare şi
reflecţie-difuzie, astfel energia fascicolului incident se pierde treptat prin absorbţie. Suma
pierderilor de energie prin absorbţie, difuzie determină atenuarea. Întâlnind în calea lor
diferite interfeţe, ultrasunetele se reflectă sub formă de ecouri. Acestea sunt recepţionate
de cristale, determină vibraţii ale acestuia şi produc diferenţe de potenţial electric.

Înainte ca semnalele analogice primite de la transducer să poată fi procesate ele

trebuie să fie filtrate. Aceasta este obtinută prin filtrul trece jos(Low Pass Filter) situat
înainte convertorului analogic-digital(ADC). Acest filtru reduce cantitatea de zgomote
recepţionate iar apoi trimite semnalul digital spre a fi procesat. La Front End-ul
procesării, beamformer preia controlul pentru transmisie şi recepţie. Calea de transmisie
duce semnalul la un convertor digital analogic apoi îl trece printr-un filtru trece jos şi un
amplificator de înaltă tensiune pentru a putea fi transmis prin transducer în interiorul
corpului. Cealalaltă cale de recepţie din beamformer, care apoi trece prin blocul de
procesare Mid şi Back End unde Doppler şi modul de lucru B îl convertesc într-un
semnal care este apoi interpretat de către software-ul pentru utrasunete. Îndată ce
software-ul pentru ultrasunete a primit semnalele acesta le dispersează într-o gamă
diversă de forme cum ar fi: salvarea lor pe hard, conversia în sunet cu ajutorul unui
amplificator audio, sau afişarea lor pe monitor.

Informaţia ecografică poate fi reprezentată în mai multe moduri. Fiecare ecou care
se întoarce la transductor generează un semnal electric a cărui putere (amplitudine) este
determinată de puterea ecoului. Transformarea semnalului electric într-o imagine ce
apare pe un monitor se bazează pe viteza relativ constantă de propagare a ultrasunetelor
prin ţesuturi. Prin măsurarea timpului de la transmisia ultrasonică si până la recepţia
ecoului poate fi estimată adâncimea până la care au pătruns ultrasunetele. Pe parcursul
perioadei de „ascultare” care urmeză emisiei fiecărui puls ultrasonic, se înregistrează
ecouri provenite de la adâncimi diferite. Datorită atenuării ultrasunetelor în ţesuturi,
ecourile provenite de la structurile cele mai îndepartate vor fi cele mai slabe. Acest lucru
este compensat prin amplificarea semnalelor electrice generate de ecourile întârziate. Cu
cât ecoul ajunge mai târziu cu atât este mai mare amplificarea aplicată cu ajutorul aşa
numitor gainere, compensarea câstigului de timp sau controlul câstigului de timp (TGC -
time gain control).

Cea mai simplă afişare a ecourilor înregistrate este aşa numita afişare în mod A
(modul amplitudine). În acest mod, ecourile provenite de la diferite adâncimi sunt
prezentate ca vârfuri pe o linie orizontală care indică adâncimea (sau timpul). Primul
ecou înregistrat după transmiterea pulsului ultrasonic este cel din stânga iar ecourile
înregistrate mai târziu se găsesc în partea dreaptă a liniei. Puterea ecoului determină
amplitudinea sau înaltimea fiecărui vârf şi de aici modul A. Modul A permite doar
afişarea unidimensională a modificarilor de impedanţă acustică de-a lungul fascicolului
de ultrasunete şi este foarte puţin utilizat.

Modului A i se pot ataşa şi o componentă dinamică utilizând un mod alternativ,

modul M (M - mişcare) sau modul TM (mişcare în timp). În cazul acesta axa adâncimii
este orientată vertical pe monitor. Diversele ecouri nu sunt prezentate ca variaţii de-a
lungul liniei ci mai repede ca puncte care au strălucire (luminozitate) în funcţie de puterea
ecoului. Aceste puncte strălucitoare se deplasează pe ecran producând curbe luminoase
care indică schimbarea în timp a poziţiei structurilor reflectate. Curbele de pe monitor
sunt actualizate de fiecare dată când punctele ating extremitatea din dreapta ale acestuia.
Curbele din modul M oferă informaţii foarte detaliate despre comportamentul în mişcare
a structurilor reflectante de-a lungul fascicolului de ultrasunete, iar metoda a fost în mod
deosebit folosită în cardiologie pentru a arăta modul de mişcare ale valvelor cardiace.
 În modul B (strălucire) ecourile sunt prezentate pe un ecran ca puncte luminoase,
strălucirea fiecărui punct fiind determinată de puterea ecoului. Modul B oferă imagini
bidimensionale în secţiune, ale anatomiei omului.

În zilele de început ale ultrasonografiei piaţa era dominată de scanere care

produceau imagini statice. Astăzi, acestea au fost înlocuite cu scanere în timp real.
Traductorii utilizaţi pentru aceasta din urmă au în componenţă elementele formate din
cristale de dimensiuni mici, aranjate faţă în faţă. Folosind diverse tehnici, un fascicol
îngust de ultrasunete liniar sau sectorial, scanează sau balează corpul pacientului, iar
pentru fiecare poziţie (linie de scanare) sunt înregistrate ecourile produse de fascicol. O
poziţie a liniei de scanare poate corespunde poziţiei unui singur element format din
cristale. Ecourile provenite de la toate liniile de scanare crează o imagine de formă
dreptunghiulară sau sub formă de sector. Imaginea este dinamică şi poate arăta fenomene
cum sunt mişcările respiratorii, pulsaţiile vaselor, contracţiile cardiace şi miscările fetale.
Transductorul este conectat la aparatul de ultrasunete printr-un cablu flexibil care permite
poziţionarea lui în orice pozitie.

Scanerele moderne utilizează tehnici digitale. Semnalele electrice analogice care

sunt generate în cristalul transductorului de către ecouri sunt digitalizate, fiind creată o
matrice digitală a imaginii pe baza puterii semnalului. La imaginea finală prezentată pe
monitor, pixelii primesc tonuri de gri în funcţie de numărul corespunzător în matricea
digitală.

2. Aplicaţii ale ultrasonografiei în medicină

2.1. Ecografia Doppler

Măsurarea vitezei de curgere a sângelui folosind ultrasunetele se bazează pe

fenomenul general prin care frecvenţa unei unde este dependentă de viteza relativă dintre
emiţătorul şi receptorul acesteia. Acesta este efectul Doppler care este aplicabil la orice
fel de unda, atât electromagnetică (lumina) cât si mecanică (ultrasunete).

Efectul Doppler a fost descris în anul 1842 de Christian Doppler, el constă în

modificarea frecvenţei semnaluluiecepţionat, atunci când sursa de emisie şi/sau
receptorul se deplasează unul faţă de celălalt.

În imaginea de mai jos este prezentat un simplu circuit Doppler bazat pe

ultrasunete medical. Tehnologia folosită în acest sistem se foloseşte cristalul de cuarţ,
respectiv efectul pizo-electric descoperit de Pierre Curie. MA400A1 este un tranducer de
înaltă frecvenţă care o senzitivitate de aproximativ -74dB min. AD633JN este considerat
un multiplicator analogic cu cost redus.
În cazul aparatului cardiovascular, sursa este fixă, studiindu-se modificarea frecvenţei
ultrasunetelor reflectate de hematiile în mişcare, faţă de frecvenţa iniţială.
 Aspectul fasciculului de ultrasunete emis de un cristal piezoelectric înainte şi
după reflexia lui pe o ţintă mobilă. Atunci când ţinta se apropie de sursa de emisie,
frecvenţa reflectată este mai mare, iar atunci când ţinta se îndepărtează, frecvenţa
reflectată este mai mică decât cea iniţială.

Diferenţa între frecvenţa undei reflectate şi frecvenţa iniţială este numită semnal
Doppler. Acesta depinde de frecvenţa iniţială de emisie, viteza de propagar a
ultrasunetelor, viteza de deplasare a ţintei şi unghiul dintre direcţia de deplasare a ţintei şi
direcţia fasciculului de ultrasunete după formula:

unde: fo=frecvenţa de emisie a fasciculului de ultrasunete (2-10 MHz)

v=viteza de deplasare a ţintei (hematiile)
c=viteza de propagare a ultrasunetelor (pentru mediul apos al organismului
1540/ms)
cosα=cosinusul unghiului dintre direcţia de deplasare a ţintei şi direcţia de
propagare a ultrasunetelor

Semnalul Doppler(∆f) reprezintă

diferenţa dintre frecvenţa undei reflectate de
hematiile în mişcare(f) şi frecvenţa undei
emise de cristalul piezo-electric(fo). El poate
fi ascultat sau înregistrat grafic. Prin analiza
semnalului Doppler obţinut, se pot obţine
informaţii despre direcţia şi viteza de
deplasare a sângelui în diferite teritorii.

La sonografia Doppler a vaselor sangvine, în corp este transmis un fascicol îngust

de ultrasunete ce provine dintr-un traductor Doppler. Dacă fascicolul de ultrasunete
intersectează un vas de sânge sau cordul, hematiile vor reflecta o mică parte din
ultrasunete. Dacă hematiile se deplasează spre traductorul Doppler, ecourile reflectate vor
avea o frecvenţă mai înaltă decât cele emise de traductor, iar atunci când se deplasează în
sens contrar, frecvenţa va fi mai mică decât cea a ultrasunetelor emise.

În principiu există două modalităţi de transmitere şi recepţie a ultrasunetelor în

aplicaţiile Doppler: modul undă continuă (CW) şi modul Doppler pulsator (PD). În cazul
modului undă continuă, traductorul Doppler are două cristale separate, un cristal
transmite continuu iar celalalt receptionează continuu ecourile. Acest concept permite
măsurarea vitezelor foarte mari. Vitezele sunt măsurate simultan pentru o gamă largă de
adâncimi şi nu este posibilă măsurarea selectivă a vitezelor de la o anumită adâncime
prestabilită. În cazul modului Doppler pulsator unul şi acelaşi cristal realizează atât
transmisia cât şi recepţia ultrasunetelor. Ultrasunetele sunt transmise sub formă de
pulsuri, ecourile fiind înregistrate în timpul de aşteptare dintre două pulsuri succesive.
Intervalul de timp dintre transmisia şi recepţia ecoului determină adâncimea la care sunt
măsurate vitezele de curgere ale unor volume foarte mici (volum eşantion) de-a lungul
fascicolului de ultrasunete dat. Vitezele maxime ce pot fi măsurate sunt considerabil mai
mici decât cele ce pot fi masurate în modul undă continuă.

2.1.1. Analiza semnalului Doppler

Analiza semnalului Doppler se poate realiza în două moduri:

• Ascultarea semnalului este posibilă întrucât el este cuprins în domeniul

frecvenţelor audibile(400-5000 Hz). Are doar o valoare orientativă,
depinzând de experienţa utilizatorului. Permite localizarea unor fenomene
şi aprecierea tipului de curgere; curgerea laminară produce tonalităţi de tip
muzical, de mică intensitate, în timp de curgerea turbulentă produce un
zgomot aspru, rugos, de intensitate mare.
• Înregistrarea grafică a semnalului se poate face pe hârtie sau pe ecran
special; pe baza acesteia se poate evalua cu exactitate viteza de circulaţie.

Reprezentare schematică a
principiului ecografiei Doppler în sistemul
continuu(A) şi pulsatil (B)

2.1.2. Examenul Doppler al vaselor de sânge

Se face în sistemul Doppler continuu(CWD). Aspectul normal al semnalului

Doppler întregistrat la nivel vascular depinde de:

1. ejecţia ventriculului stâng, care determină creşterea vitezei sângelui(unda a)

2. elasticitatea şi tonusul muscular activ al peretelui vascular, care permite înmagazinarea
în sistolă a unei cantităţi de energie, restituită sub forma unei uşoare accelerări
diastolice(unda c)
3. repartiţia vitezei hematiilor în cadrul coloanei de sânge, semnalul Doppler
reprezentând o medie a acestora
 Aspectul semnalului Doppler
înregistrat în mod normal la nivelul
vaselor de sânge. Unda a este
determinată de ejecţia VS; unda b
marchează sfârşitul fazei de ejecţie, când
există o uşoară tendinţă de reflux a
sângelui înspre VS; unda c este
determinată de elasticitatea arterială care
determină o accelerare diastolică a
coloanei de sânge.
Patologia circulaţiei la nivelul vaselor de sânge cuprinde două entităţi: stenoza şi
obstrucţia.

Stenoza reprezintă îngustarea calibrului vascular. Consecinţele hemodinamice se

pot localiza la locul stenozei şi/sau distal de aceasta. Local se produce creşterea vitezei de
circulaţie, care atunci când depăşeşte numărul lui Reynolds produce turbulenţă;
turbulenţa poate fi produsă şi de neregularităţi ale peretelui vascular. Distal de stenoză se
produce scăderea amplitudinii semnalului Doppler şi accentuarea undei negative
protodiastolice.

Obstrucţia reprezintă întreruperea circulaţiei într-un anumit teritoriu vascular. La

nivelul obstrucţiei, semnalul Doppler este absent, iar distal de aceasta el poate apare cu o
amplitudine scăzută datorită existenţei circulaţiei colaterale.

Aspectul semnalului Doppler înregistrat

proximal şi distal de o stenoză vasculară.
Se remarcă scăderea amplitudinii
semnalului şi accentuarea undei negative
protodiastolice(b).

2.1.3.Examenul Doppler al cordului

Se face în sistem Doppler pulsatil(PWD), concomitent cu examinarea 2D-ECO;

sistemul Doppler continuu este folosit atunci când este necesară măsurarea unor viteze
mari, cum sunt cele care apar în cazul stenozelor valvulare.
Aspectul normal al semnalului Doppler
depinde de sediul eşantionului de volum
după cum se poate observa în figura de
mai jos. Aspectul semnalului Doppler
pentru diverse poziţii ale eşantionul de
volum. 1. VS – camera de intrare; 2. AS;
3. VS-camera de ejecţie; 4. aorta
ascendentă. Viteza maximă normală este
de 90 cm/sec pentru poziţia 1,60 cm/sec
pentru poziţia 2 şi de 130 cm/sec pentru
poziţiile 3 şi 4.

Pe baza vitezelor măsurate se pot calcula, luând în considerare legile

hemodinamicii, o serie de parametrii ai circulaţiei sângelui în cavităţile inimii. Modele
matematice folosite în acest scop sunt într-o continuă perfecţionare, permitând aprecierea
presiunilor din cavităţile inimii şi vasele mari, a gradientelor presionale transvalvulare,
a ariei orificiilor valvulare, precum şi a unor indici de perfomanţă cardiacă(volum
bătaie, fracţie de ejecţie, debit cardiac). De asemenea, în situaţii patologice, poate fi
apreciată cantitativ cantitativ severitatea regurcitărilor în insuficienţele valvulare şi
valoarea şunturilor între inima stângă şi dreaptă în cazul unor malformaţii cardiace.
Compararea rezultatelor obţinute prin această tehnică cu cele obţinute în mod direct, prin
cateterismul cardiac au arătat o bună corelaţie.

2.1.4. Ecografia Doppler color

Progresele rapide realizate în tehnologia aparatelor de explorare cu ultrasunete, au

făcut posibil ca, prin prelucrarea semnalelor cu ajutorul microprocesoarelor, să se
realizeze imagini color ale curgerii sângelui. Afişarea semnalului se face în timp real şi
este codificată în două culori primare: roşu, pentru fluxul sanguin care vine spre
transductor şi albastru, pentru fluxul sanguin care se depărtează de transductor. Se
utilizează o scară semicantitativă cu 16-32 de trepte; dacă viteza creşte, culoarea roşie sau
albastră devine mai strălucitoare, iar dacă scade, culoarea devin tot mai închisă. Imaginile
codificate color oferă o imagine de ansamblu foarte bună asupra diferitelor vase şi direcţii
de curgere existente dar informaţiile cantitative oferite cu ajutorul acestei metode sunt
mai puţin precise decât din cele două metode prezentate anterior. La ora actuală Doppler
color este utilizat pentru aprecierea calitativă şi cantitativă, cu deosebită acurateţe, a
regurcitărilor valvulare, a şunturilor intracardiace, a curgerii sângelui în vasele mari, etc.

Cele mai uzuale aparate Doppler utilizate sunt aşa numitele scanere duplex care
combină ultrasonografia în timp real şi sonografia Doppler pulsatoare. La scanarea
duplex direcţia fascicolului Doppler este suprapusă pe imaginea în mod B iar
dimensiunea şi poziţia volumului eşantion de-a lungul fascicolului poate fi selectată cu
ajutorul unor markeri electronici. Atunci când un cursor electronic este pozitionat
manual, paralel cu direcţia de curgere a sângelui se realizează măsurarea automată a
unghiului Doppler şi se afişează viteza reală de curgere. Dacă se măsoară aria secţiunii
poate fi calculat şi debitul sângelui.

2.2. Ecocardiografia

Ecocardiografia este o tehnică de explorare a activităţii inimii cu ajutorul

ultrasunetelor. Ultrasunetele reprezintă vibraţii mecanice ale unui mediu elastic cu o
frecvenţă mai mare de 20.000Hz; pot fi reprezentate grafic ca unde sinusoide
caracterizate prin amplitudine, lungime de undă şi frecvenţă.

Reprezentare schematică a parametrilor care caracterizează o undă şi a fenomenului de

reflexie şi refracţie. Ecografia se bazează pe analiza semnalului reflectat la limita de
separaţie a mediilor cu proprietăţi diferite.

Într-un mediu elastic şi omogen ultrasunetele se propagă în linie dreaptă sub

forma unui front de unde. La nivelul limitei de separaţie dintre două medii cu proprietăţi
diferite o parte din ultrasunete se refractă, trecând în al doilea mediu. Ultrasunetele
reflectate sunt transformate în semnale luminoase vizibile pe un ecran, realizând
imaginea ecocardiografică a structurii studiate.

2.2.1. Ecocardiograful

Se compune dintr-un transductor, sistemul de amplificare şi sistemul de

înregistrare şi vizualizare a semnalului.
Transductorul are rolul de-a genera şi recepţiona ultrasunetele, funcţionând pe
baza efectului piezoelectric în sistem pulsatil. Explorarea cardiologică foloseşte la adulţi
frecvenţa de emisie de 2.25 MHz sau 3.5 MHz.

Există în practică mai multe tipuri constructive de transductori:

• transductor moncristal este folosit în explorarea ecocardiografică
monodimensională
• traductor mecanic are un singur cristal mişcat astfel încât să acopere un arc de
aproximativ 60-90 grade sau 4 cristale incorporate într-un sistem care se roteşte,
lansând un fascicul de ultrasunete în momentul în care ajunge în dreptul fantei din
carcasa transductorului;
 • traductorul liniar este format din 15-30 cristale pizoelectrice aşezate liniar şi
activate simultan, imaginea obţinându-se prin sumarea imaginilor fiecărui element
separat;
• traductorul electronic cu activare secvenţială este format din mai multe cristale
aşezate liniar, la care activarea se face secvenţial, fiecare element fiind activate cu
o anumită întârziere faţă de cel alături; secvenţa de activare este astfel calculată
încât se obţine înclinarea dorită a frontului de undă faţă de axa transductorului.

Ultimele tipuri sunt folosite în explorarea bidimensională.

Reprezentare schematică a diverselor tipuri de traductori folosiţi în examinarea

ecografică: A – transductor monocristal, B – transductor mecanic cu un singur cristal
mobil, C – transductor rotativ, D – transductor liniar

Sistemul de afişare a imaginii foloseşte un osciloscop cu persistenţă de imagine

sau un ecran asemănător monitorului TV; aceasta din urmă este tehnica cea mai folosită
la ora actuală.
Există trei moduri de formare a imaginii pe ecran:
• Modul A (A=amplitudine) afişează semnalul sub formă de deflexiuni verticale
(spike), a căror amplitudine este proporţională cu intensitatea ecoului, redate pe o
scară orizontală corespunzătoare profunzimii.
• Modul B (B=brightness/strălucire) redă structurile sub forma de puncte de
luminozitate diferită în funcţie de ecodensitatea formaţiunii cercetate. Folosind
un fascicol larg de ultrasunete(liniar sau sectorial) se obţine imaginea
bidimesională(2D-ECO). Dacă se face o afişare rapidă pe ecran(peste 15 cadre pe
secundă) se crează impresia de mişcare a structurilor cardiace; aceasta este o
reprezentare în “timp real”(real-time).
• Modul M (M=motion/mişcare) redă semnalul obţinut în funcţie de timp.
Traductorul emite impulsuri într-o singură direcţie, imaginea fiind creată prin
alăturarea rapidă pe ecran a semnalelor obţinute(M-ECO). Are practice o
singură dimensiune, cea de-a doua coordonată fiind timpul.

2.2.2 Tehnica de examinare

Ferestrele ecocardiografice reprezintă zonele de pe torace unde se plasează

traductorul pentru ca semnalul să ajungă la structurile cardiace fără a traversa osul sau
parenchimul pulmonary, structuri care absorb puternic ultrasunetele. Pentru a uşura
transmiterea ultrasunetelor la ţesuturi, traductorul se aplică pe pielea pacientului prin
intermediul unui gel.
Planurile se secţiune ecocardiografică sunt reprezentate mai jos.

Reprezentare schematică a ferestrelor ecocardiografice folosite în practică.

Reprezentare schematică a planurilor de secţiune folosite în ecocardiografia

bidimensională. Fiecare din aceste secţiuni, permite evidenţierea structurilor cardiace
situate de-a lungul fasciculului de ultrasunete, conform figurii.

Secţiunile M-ECO la care se va face referire în continuare sunt secţiunea

mitrală, secţiunea aortică şi secţiunea medio-ventriculară.

Ecografia valvei mitrale

Valva mitrală este formată din două cuspide, anterioară şi posterioară, legate prin
cordaje tendioase de muşchii papilari. Examinarea se face cu traductorul în poziţie
parasternală, la 1-2 cm de marginea stângă a sternului, realizând secţiunea mitrală.
Aspectul M-ECO:
• în diastolă cele două valvule execută mişcări “în oglindă”, valva mitrală
anterioară deplasându-se anterior şi realizând aspectul literei “M”, iar valva
mitrală posterioară deplasându-se posterior şi realizând aspectul literei “W”
• în sistolă cele două valvule se alipesc, producând un singur ecou cu o mişcare
uşor anterioară.
Reprezentare schematică a aspectului M-ECO al secţiunii mitrale. PAVD = peretele
anterior al ventriculului drept, SIV = septul interventricular, VMA = valva mitrală
anterioară, VMP = valva mitrală posterioară, PPVS = peretele posterios al
ventriculului stâng D = deschiderea valvei mitrale, E = deschiderea maximă a valvei
mitrale anterioare, F = închiderea protodiastolică a valvei mitrale anterioare, A =
sistola atrială, C = închiderea valvei mitrale

Ecografia valvei aortice

Cele 3 valve semilunare aortice sunt valva coronară dreaptă şi coronară stângă,
situate anterior şi valva necoronară, situată posterior. În sistolă ele se deschid în lumenul
aortei, iar în diastolă se inchid perfect.
Înregistrarea se face prin secţiunea aortică, cu transductorul în poziţie
parasternală, orientat posterior şi medial, spre mijlocul clavicului drepte a pacientului.

Parametrii ecografici ai cuspidei mitrale anterioare

Calcularea parametrilor ecocardiografici ai valvei mitrale anterioar(VMA).Deschiderea

VMA este dată de distanţa măsurată pe verticală între punctul D şi punctul E. Viteza de
închidere protodisotolică este dată de tangenta unghiului pe care segmental EF îl
formează cu orizontala.

Aspectul M-ECO al aortei şi valvei aortei este redat în imaginea de mai jos.
Reprezentarea schematică a aspectului M-ECO al secţiunii aortice. VD = ventriculul
drept, Ao = aorta, V Ao = valva aortică, AS = atriul stâng.

Aorta se recunoaşte prin două ecouri paralele reprezentând peretele ei anterior şi

posterior, care se mişcă aproape sinusoidal, anterior în sistolă şi posterior în diastolă.
Între pereţii aortici se înregistrează ecourile valvei aortice.

Calcularea parametrilor ecocardiografici ai aortei şi valvei aortice. Ao = diametrul

aortei, D Ao = deschiderea valvei aortei, EIA = excursia sistolică a inelului aortic.

Parametrii ecografici calculaţi pe M-ECO în secţiunea aortică.

Înregistrarea ecografică în modul M a mişcării complete a valvelor pulmonară şi

tricuspidă este dificilă din cauza poziţiei lor anatomice. Aspectul obţinut este asemănător
cu al cuspidei mitrale anterioare, de aceea precizarea fazelor mişcărilor foloseşte aceeaşi
nomenclatură.
 Ecografia ventriculului stâng

Înregistrarea ecografică a ventricului stâng(VS) se face în secţiunea medio –

ventriculară care se obţine înclinând transductorul din poziţia mitrală spre lateral şi
inferior.
Aspectul M-ECO al secţiunii medioventriculare este redat în imaginea de mai
jos. Cavitatea VS apare între ecourile porţiunii posterioare a septului interventricular şi
ecourile peretelui posterior al VS. Cei doi pereţi se apropie în sistolă şi se îndepărtează în
diastolă.

Reprezentarea schematică a aspectului M-ECO al secţiunii medioventriculare. VD =

ventriculul drept, SIV = septul interventricular, VS = ventriculul stâng, PPVS = peretele
posterior al ventricului stâng. Este reprezentată modalitatea de calcularea a
parametrilor cantitativi ai ventriculului stâng; DTDVS = diametrul telediastolic al
ventricului stâng, DTSVS = diametrul telesistolic al ventriculului stâng; grosimea
pereţilor ventriculari se măsoară în diatolă.

Ecografia cantitativă a VS permite măsurarea diametrelor şi a grosimii pereţilor

ventriculari în modul prezentat în figura de mai sus.

Parametrii ecografici al VS determinaţi M-ECO în secţiune medioventriculară

Pe baza unor modele geometrice a cavităţii VS se pot aprecia apoi volumele

ventriculare.
 Modelul geometric al cavităţii VS, prin
care aceasta este aproximată unui
elipsoid al cărui diametru mare este
dublul diametrului mic. Volumul se
calculează prin ridicarea la cub a
diametrului mic, care se măsoara M-
ECO.

Aceste modele geometrice permit calcularea unor indici de perfomanţă ai VS.

Ecografia ventricului drept

Ventriculul drept(VD) se examinează M-ECO concomitent cu VS, în secţiunea

medioventriculară, ceea ce se vede fiind de fapt porţiunea care corespunde camerei sale
de ejecţie; dimensiunile VD se măsoară 2D-ECO în secţiunea în patru camere.

Aspectul ecografic 2D-ECO al secţiunii

apicale în patru camere. VS =
ventriculul stâng; VD = ventriculul
drept; AS = atriul stâng; AD = atriul
drept.

Ecografia cavităţilor atriale

Atriul stâng se examinează în secţiunea aortică, cavitatea sa înscriindu-se ca un

spaţiu fără ecouri posterior de artera aortă. Detectarea de ecouri patologice intracavitare,
semnifică fie o tumoare intraatrială, fie prezenţa de trombi.
Atriul drept este dificil de examinat în M-ECO datorită poziţiei lui retrosternale,
studierea făcându-se în 2D-ECO în secţiunea în patru camere.

3. Concluzie
Ultrasonografia este o tehnică imagistică larg utilizată. Ea a înlocuit un număr
mare de tehnici radiologice sau scintigrafice, fiind o tehnică rapidă şi inofensivă.
Ecografele de diferite dimensiuni, inclusiv aparatele portative oferă posibilitatea de a
explora numeroase organe. Ele au făcut ca această tehnică să devină un examen de rutină,
la îndemâna oricărui medic practician. Introducerea metodei Doppler pulsatil sau color i-
au mărit valoarea diagnostică, explorarea Doppler permitând detectarea şi vizualizarea
fluxului sau mişcării vaselor sanguine accesibile. Ecocardiografia Doppler(fascicul
pulsatil sau continuu) furnizează informaţii asupra fluxului intracardiac. Metoda Doppler
confirmă sau exclude diagnosticul de stenoză.

BIBLIOGRAFIE

1. http://www.scientia.ro/tehnologie/39-cum-functioneaza-lucrurile/1040-imagistica-
medicala-5-ultrasonografia-ecografia-cu-ultrasunete.html

2. http://www.scritube.com/medicina/METODE-DE-EXPLORARE-
RADIOIMAGI15196.php

3. http://www.boli-medicina.com/explorari-clinice/Ecografia-clinica-BM-COM.php

4. https://wiki.engr.illinois.edu/display/BIOE414/Team+17-
+The+Human+Factor+in+Obstetric+Ultrasound+Imaging

5. https://wiki.engr.illinois.edu/display/BIOE414/Circuit+Analysis+-
+Obtaining+the+Image

6. Îndreptar de lucrări practice de fiziologie – Efectul Doppler

7. Îndreptar de lucrări practice de fiziologie – Ecocardiografia