Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ferdinand de SAUSSURE
Ferdinand de SAUSSURE
Pentru multe persoane limba, redusă la principiul ei esenţial, este o nomen-clatură, adică o
listă de termeni care corespund la tot atâtea lucruri. De exemplu:
Această concepţie este criticabilă în multe privinţe. Ea presupune idei deja formate, preexis-
tente cuvintelor [...]; ea nu ne spune dacă cuvântul este de natură vocală sau psihică, căci
arbor poate fi considerat sub unul sau celălalt aspect; în fine, această concepţie lasă să se
presupună că legătura ce uneşte numele cu lucrul este o operaţie simplă, ceea ce este
foarte departe de adevăr. Şi totuşi, această interpretare simplistă ne poate apropia de
adevăr, arătându-ne că unitatea lingvistică este ceva alcătuit din alăturarea a doi termeni.
S-a văzut la p.38**, în legătură cu circuitul vorbirii, că termenii implicaţi în semnul lingvistic
sunt amândoi de natură psihică şi că sunt uniţi în mintea noastră printr-o legătură de
asociere. Să insistăm asupra acestui punct.
Caracterul psihic al imaginilor noastre acustice este evident dacă observăm propriul nostru
limbaj. Fără a mişca nici limba, nici buzele, ne putem vorbi nouă înşine sau putem recita în
gând o poezie. Şi tocmai pentru că pentru noi cuvintele limbii sunt imagini acustice va trebui
să evităm a vorbi despre „fonemele” din care sunt compuse. Acest termen, implicând ideea
de acţiune vocală, nu poate conveni decât cuvântului rostit, realizării în discurs a imaginii
interioare. Vorbind de sunetele şi de silabele cuvântului, evităm această neînţelegere, cu
condiţia să ne amintim că e vorba de o imagine acustică.
Semnul lingvistic este deci o entitate psihică cu două feţe, care poate fi reprezentată prin
figura:
Aceste două elemente sunt legate strâns şi se cer unul pe celălalt. Oricum, dacă vom căuta
fie sensul cuvântului latin arbor, fie cuvântul prin care latina desemneză conceptul de
„arbore”, este clar că numai apropierile consacrate de limbă ne apar conforme cu realitatea,
şi vom da la o parte orice altceva ne-am putea imagina.
Ambiguitatea ar dispărea dacă am numi cele trei noţiuni prin cuvinte care să se amintească
unele pe altele, opunându-se în acelaşi timp. Propunem să se păstreze cuvântul semn
pentru a numi totalul, şi să se înlocuiască concept şi imagine acustică prin semnificat şi,
respectiv, semnificant; aceşti ultimi doi termeni au avantajul de a marca opoziţia care îi
separă, fie pe ei între ei, fie pe ei de totalul din care fac parte. În ceea ce priveşte semnul,
dacă ne mulţumim cu acest termen, este pentru că nu ştim cu ce l-am putea înlocui, căci
limba uzuală nu ne oferă alt cuvânt.
Semnul lingvistic astfel definit posedă două caracteristici primordiale. Enunţându-le vom
indica înseşi principiile oricărui studiu de acest fel.
Legătura care uneşte semnificantul de semnificat este arbitrară, sau, deoarece înţelegem
prin semn întregul ce rezultă din asocierea unui semnificant cu un semnificat, putem spune
mai simplu: semnul lingvisic este arbitrar.
Astfel, ideea de „soră” nu este legată prin nici un raport interior de şirul de sunete s-o-r-ă
care îi serveşte drept semnificant; ar putea fi tot atât de bine reprezentat prin oricare altul:
ca dovadă sunt diferenţele dintre limbi şi însăşi existenţa limbilor diferite: semnificantul
„boeuf” are ca semnificant b-ő-f de o parte a graniţei şi o-k-s (Ochs) de cealaltă parte*.
Principiul arbitrului semnului nu e contestat de nimeni; dar adesea este mai comod să
descoperi un adevăr decât să-i acorzi locul ce i se cuvine. Principiul enunţat mai sus domină
întreaga lingvistică a limbi; consecinţele lui sunt nenumărate.
Este adevărat că acestea nu apar toate de la început cu aceeaşi evidenţă: de-abia după mai
multe ocolişuri sunt descoperite, şi, odată cu ele, este descoperită importanţa primordială a
principiului.
Ne-am folosit de cuvântul simbol pentru a desemna semnul lingvistic, sau mai exact ceea ce
numim semnificant. Acceptarea acestui termen prezintă unele inconveniente tocmai din
pricina primului nostru principiu. Simbolul are ca paricularitate pe aceea de a nu fi niciodată
pe de-a-ntregul arbitrar; nu e gol, există un rudiment de legătură naturală între semnificant
şi semnificat. Simbolul justiţiei, balanţa, nu ar putea fi înlocuită prin orice – o căruţă, de
exemplu.
În final, să semnalăm două obiecţii care ar putea fi făcute la stabilirea acestui prim
principiu:
În ceea ce priveşte onomatopeele autentice (de tipul glou-glou, tic-tac etc.), nu numai că
sunt puţin numeroase, dar alegerea lor este într-o măsură arbitrară, pentru că nu sunt
decât imitarea aproximativă şi deja pe jumătate convenţională a diferitelor zgomote
(comparaţi fr. ouaoua cu germ. wauwau). În plus, odată introduse în limbă, ele sunt mai
mult sau mai puţin antrenate în evoluţia fonetică, morfologică etc. care atinge celelalte
cuvinte (cf. pigeon din lat. vulg. pipio, derivat el însuşi dintr-o onomatopee): dovadă
evidentă că au pierdut ceva din caracterul lor primar pentru a-l căpăta pe cel de semn
lingvistic în general, care este nemotivat.
În anumite cazuri această linearitate nu apare în mod evident. Dacă, de exemplu, accentuez
o silabă, pare că acumulez pe acelaşi punct elemente semniflcative diferite. Dar este numai
o iluzie; silaba şi accentul ei nu constituie decât un act fonator; nu există dualitate în
interiorul acestui act, ci numai opoziţii diverse cu ceea ce se găseşte alături [...].