Exclusiv: Descoperirea Geografiei

Românilor de pretutindeni
https://romaniabreakingnews.ro/descoperirea-geografiei-romanilor-de-pretutindeni-conferinta-
publica-la-icr/

DORIAN THEODOR CLENCIU, 6 IUNIE 2019

Actualizare audio 6 mai 2019 conferință publică la ICR

Articol – Exclusiv pentru RBN Press despre Descoperirea geografiei românilor de

pretutindeni*

Dr. Mihai Nicolae

Vastele spații geografice în care au locuit nu i-au împiedicat pe români să-și păstreze cu
-firești particularități regionale- unitatea de limbă, unitatea de cultură și cea religioasă.
Într-un articol publicat în Timpul (25 mai 1879) Eminescu scrie despre unitatea
prestatală și aceea statală a poporului român: „ Din marea unitate etnică a tracilor
romanizați care ocupa veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice,
începând de sub zidurile Constatinopolului, a Atenei și a Triestului și ajungând până la
Nistru spre miazănoapte și răsărit, până-n șesurile Tisei spre apus, n-a rămas decât
mâna acesta de popor românesc liber pe peticul de pământ dintre Prut, Dunăre și
Carpați… „

Page 1 of 14
 Avocat Mihai Nicolae, președintele Institutlui Frații
Golescu pentru românii de pretutindeni

Etnonimele care le-au fost atribuite de străini (valahi, vlasi, volohi în limbile slave, olahi
în maghiară, ciribiri în croată, bogdani sau caravlahi în turcă, sințari sau țintari în sârba
veche, vlahi sau moldovlahi în greacă, ulagh (Al- Awalak/Valahia) în arabă ș.a.) nu au
fost adoptate de populațiile românești. Circulația mai multor exonime nu i-au împiedicat
pe români să folosească doar endonimul rumân sau român. (Acest nume de
autoidentificare apare timpuriu în „Apostolul”- „Faptele apostolilor”- tipărit de Coresi la
Brașov în 1563, sub formula „Rumâni sântem”; cu siguranță circula cu mult înainte de
această menționare.) „Termenul de romanus a căpătat definitiv o conotație etnică,
definind poporul sintetizat în vechiul spațiu etnogenetic tracic, creștin și purtător direct
al moștenirii culturale romane, poporul român.”.[1]

De-a lungul timpului, românii, prin personalitățile lor

culturale, au fost permanent conștienți de existența unor conaționali dincolo
de hotarele istorice ale statelor în care locuiau. Mai mult, cu ocazia
călătoriilor de negoț sau în campaniile militare au putut descoperi nemijlocit
unitatea lingvistică, obiceiurile și uneori unitatea de port. De aceea
„descoperirea” de care vorbim a însemnat în primul rând o re-descoperire, din
perspectiva comunității de origine, iar mai
târziu al conștiinței de neam.

Datorită dimensiunilor, în mod inevitabil, restrânse ale unei astfel de prelegeri, ne-am
limitat să punctăm liniile generale, caracteristice acestui subiect complex și în bună
măsură nedezvoltat. De aceea conținutul prezentei comunicări ar putea fi considerat
doar un eseu asupra bibliografiei temei: autori și cărți, care au contribuit la cunoașterea
răspîndirii românilor în lume. Încercăm de fapt să răspundem la o întrebare simplă:
când și cum a descoperit România comunitățile romanesti din afara hotarelor sale ?
(Aici ne concentrăm pe comunitățile românești din vecinătate). Desigur, istoricii au
inclus în narațiunea cronologică toate informațiile disponibile la un moment dat despre
fragmentele noastre etnice. Noțiunea de român de pretutindeni a lărgit însă aria de
preocupări introducând un punct de vedere fundamentat pe sentimentul împărtășit de
apartenență și un interes autentic pentru soarta acestor conaționali. Pe scurt, au fost
considerați „de-ai noștri”. În acest sens este pilduitoare precizarea pe care o găsim în
memoriul adresat sultanului în 1860 de către Costache Negri- la vremea aceea
reprezentantul Principatelor la Constantinopol- prin care solicita ameliorarea situației
românilor balcanici: „ Românii din Grecia nu sunt greci, sunt români… Nu, nu vrem să-i
unim cu noi, căci suntem departe de dânșii… Nu vrem să-i ajutăm să se revolte. Ceea
ce vrem este ca ei să aibă conștiința naționalității lor și să-și păstreze limba și
datinile”.[2] Poziția formulată de Costache Negri a reprezentat și a rămas astfel până în

Page 2 of 14
1944, un obiectiv urmărit consecvent în acțiunile politice și diplomatice ale statului
român.

Noțiunea de „român de pretutindeni”, chiar dacă reprezintă un anume grad de

ambiguitate a câștigat dreptul de expresie. Formula ca atare e folosita , pentru prima
data de Simion Mehedinți, care își dedică manualul din 1903: „Pentru românii de
pretutindeni”. Până la consacrarea acestei noțiuni s-au folosit, în funcție de autor,
expresiile: „români din afara granițelor”, „din jurul României”, „din străinătate”, „de
peste hotare” sau, mai rar, „români megieși”, împreună cu termeni înrudiți- dar
purtători de sensuri diferite: comunități istorice, diasporă, emigrație. Legea Nr.
299/2007 privind românii de pretutindeni oferă o definiție generală acestor categorii de
naționali incluzând aici „persoanele ce-și asumă liber identitatea culturală românească,
persoane de origine română și cele aparținând filonului lingvistic și cultural românesc,
care locuiesc în afara frontierelor României.” (art. 1, alin. 1). Legiuitorul adaugă în art.
2, lit. a) „ Persoanele aparținând minorităților naționale, minorităților lingvistice sau
grupurilor etnice autohtone existente în statele din vecinătatea României, indiferent de
etnonimul folosit” și respectiv, art. 2, lit. b) „românii emigrați fie că au păstrat sau nu
cetățenia română și descendenții lor”.

Până în primele deceniii ale secolului al XIX-lea, cu

puține dar notabile excepții, referințele la românii de pretutindeni sunt puține.
Excepțiile privesc cele trei țări românești Transilvania, Moldova și Țara
Românească, care și-au găsit locul în relatările istorice, dat fiind și
legăturile permanente pe care le-au stabilit de-a lungul timpului. În acest
context considerăm emblematică Predoslovia lui Varlaam la „Răspunsul împotriva
catehismului calvin”, tipărită în anul 1645.
Adresându-se creștinilor ortodocși din Ardeal- cărora le era destinată critica
sa teologica- Mitropolitul Sucevei și Arhiepiscopul Țării Moldovei îi numește:
„Iubiți creștini și de un neam (românesc) cu noi…”.

Miron Costin scrie în Cronica polonă (către 1684) în legătură cu Macedonia: „ Este acolo
un ținut mare care se numește România (în realitate Rumelia) și acel ținut este o
colonie romană.” Stolnicul Constantin Cantacuzino în principala sa cronică Istoria Țării
Românești (elaborată către 1706) îi menționează pe vlahii sud dunăreni, adică
aromânii, ca aparținători poporului român.

Domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir (1673- 1723), cu

experiența șederii în Imperiul Roman- de care amintește de altfel- susține
originea comuna a romanilor nord-dunăreani si a românilor transdanubieni. În Hronicul
vechimii romano-moldo-vlahilor (1714),
afirmă: „Astfel astăzi moldovenii, muntenii, valahii transalpini, misyenii,
basarabenii și epiroții se cunosc pe sine cu toții cu numele cuprinzător nu
vlahi, ci romani, iar limba lor neaoșe îi spun limba română.” În Descrierea
Moldovei (1716), Cantemir
reia discuția subliniind că prin limbă și numele lor comun, românii sud-dunărenii
sunt parte a poporului român.[3]

Reprezentanții Școlii Ardelene, Samuil Micu (către 1792), Petru Maior (1812)
menționează românii de dincolo de Dunăre, observând că au aceeași limbă ca cei nord-

Page 3 of 14
dunăreni. Gheorghe Șincai e un caz special, deoarece menționează și româniii de la
nord și de la răsărit, precizând că neamul românesc e împrăștiat prin „Noua Dacie”,
Bulgaria, Macedonia, Tracia, dar și… Crimeea, Podolia, Pocuția, Pesta și celelalte târguri
de dincoace de Tisa. (Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae, 1780). Ion
Budai Deleanu, autorul „Țiganiadei”, la aproape trei decenii de la anexarea Bucovinei de
către Imperiul Hasburgic întocmește memoriul Scurte observații asupra
Bucovinei. Lucrarea este redactată probabil în 1803, atunci când autorul ocupa funcția
de consilier în Guberniul din Lemberg(Liov), dar va vedea lumina tiparului abia în 1894,
tradusă în românește de Gheorghe Bogdan Duica.[4] Budai Deleanu consideră că
moldovenii din Bucovina sunt de origine română, „caracterul lor principal și în general al
tuturor românilor, este o iubire puternică pentru neatârnare și libertate”; ei au: „o mare
adeziune la Țeară, locul în care șed, familie, obiceiuri, din care cauză rar emigrează…”
Concluzia lui I. B. Deleanu menționată la finalul dării de seamă este surpinzătoare și am
spune neobișnuit de îndrăzneață pentru un oficial gubernial: „Desigur! Să însumăm
toate acestea și să exclamăm: o, nefericită Bucovină!”

Cărturarii aromânilor sud-dunăreni descoperă și ei

comunitatea de origine a aromânilor și a românilor. Aromâniii se identificau ca
vlahi- cum îi numeau grecii- dar curând se vor recunoaște ca aparținători a spiței
românești. Gheorghe Roja (născut la Monastir) tipărește în germnă și greacă, la
Pesta, în 1808, Cercetări asupra românilor
sau așa numiților vlahi care locuiesc dincolo de Dunăre. Roja afirmă: „
Numele de romani este astăzi propriu națiunii mele, precum și fraților noștri
care se găsesc în Transilvania, Vlahia și Banat…”.[5]

Daniil Dimitrie Philippide folosește primul termenii de România și români, în loc

de Vlahia
și vlahi. Lucrările sale Istoria României și Geografia României sunt publicate la Leipzig
în anul 1816, dovedind
o bună cunoaștere a subiectelor: „ Mai mulți români răspândiți dincolo de
Dunăre… se numesc ei înșiși până astăzi români în propria lor limbă
românească”. (De notat că autorul nostru e revendicat de greci drept „savant
grec”- deși, cum afirmă Valeriu Papahagi- nici un grec autentic nu le-ar fi zis
românilor altfel decât vlahos). De altfel,
în Geografia României, Daniil
Philippide îi include și pe românii din Macedonia.

La rândul său, Mihail Kogălniceanu menționează „valahii transdanubieni” în istoria sa

(1837), referindu-se mai ales la Petru și Asan din dinastia Asăneștilor (1182-1280). El
insită că valahii de pe muntele Hemus: „nu se confundă cu bulgarii, ci se numesc
români (aromâni), alte nume care li se dă, le privesc ca pe insultă.” Ei rămân în Tracia
și Macedonia, cunoscuți drept cuțovlahi (Pind), morlaci (Bosnia), țîntari (exonim folosit
de sîrbi sau maghiari), maurovlahi (Dalmația).[6]

În primele decenii ale secolului al XIX-lea se inmulțesc

studiile dedicate tulpinelor poporului român, volume întregi fiind dedicate
subiectului în locul succintelor mențiuni anterioare.

Page 4 of 14
O personalitate autentică și un precursor a fost Iosif (Ioan) Genilie, considerat a fi
creator de terminologie geografică în limba română. Era născut în Transilvania, la
Săliște, și din 1832 funcționează ca profesor de geografie și de „hronologie” la Colegiul
Sf. Sava din București. În 1835, tipărește la București, în tipografia lui Eliad, un prim
manual de Geografie istorică, astronomică, naturală și civilă, a continentelor în general
și a României în parte. Profesorul precizează: „S-a tipărit spre întrebuințarea tinerimii
din clasele de umanioare.”. Erudiția lui Genilie este admirabilă, date fiind puținele surse,
și acelea parțiale, de care dispunea la timpul său. Când prezintă poporul român,
indiferent de regiunile în care locuiește spune: „ Așa Romănimea sau toată nația
romănească este peste cinci milioane suflete, din carii la două sunt subt Austria, iar trei
în Romania, ș.a.”. Ce este țara? „Este acum pământul dintre Carpați, Dunăre și Prut,
cuprinde staturi sau țări: Romănia și Moldova, apoi Transilvania și alte ținuturi și
coloniii Romănești vechi, 10 cu totul.” Profesorul Genilie folosește pentru prima dată,
după știința noastră, termenul geografic de Transnistria, explicând „Transnistranii sânt
romanii carii lăcuiesc în Transtiria [Tyras] sau Transnistria peste Nistru”. Iosif Genilie
identifică și alte ținuturi în care locuiesc românii, vorbind și de „Transistrani sau
aurelianii care locuiesc peste Dunăre” [Istru], dar și de „Transtizanii care locuiesc în
Transtizia, pe lângă râul Tisa, spre răsărit și apus de el”. Putem remarca influența pe
care au avut-o manualele și cursurile prof. Genilie, autoritatea de care se bucura asupra
generației de la mijlocul secolului XIX . Spre exemplificare, notăm că Dimitrie
Bolintineanu, el însuși cu ascendență aromână , frecventează „Sf. Sava” și ulterior a
sprijinit înființarea școlilor din Balcani. Călătorește la sud de Dunăre și publică în 1863
o relatare a „expediției sale”, sub titlul Călătorii la românii din Macedonia și Muntele
Atos sau Santa Agora. În calitate de ministru al cultelor și a instrucțiunii publice,
contrasemnează decretul lui Al. I. Cuza prin care elevul D. Athanasescu din Macedonia
primește ajutor domnesc „întru întoarcerea sa spre a deschide acolo o școla primaria
(pentru) învețiaturile limbii române.”.

După anexarea în anul 1812 a Moldovei răsăritene, Imperiul Țarist a îngrădit circulația
transfrontaliera, păstrând doar două puncte de trecere. Ca atare ,relatările sunt rare și
superficiale. Firește, nu putem afirma că Basarabia ar fi fost o descoperire. În schimb,
neîmpăcată cu pierderea Basarabiei, Moldova își afirma cum putea interesul pentru
ținutul răpit. Ce l-a determinat pe Gheorghe Sion (1822-1892) să întreprindă în 1857 o
călătorie peste Prut? După războiul Crimeei, la Congresul de la Paris, Rusia se vede
nevoită să cedeze Moldovei partea de sud a Basarabiei. Dacă urmărim itinerarul lui
Sion, observăm că drumurile sale, coincid întocmai cu cele trei „județe dunărene”
(Cahul, Bolgrad, Ismai). Broșurica (108 pagini, format mic) publicată de G. Sion, poartă
titlul Suvenire de călătoria în Basarabia Meridională și apare la București în 1857. Sion
trece prin Leova, Cahul, Vulcănești, Bolgrad și îsi încheie drumul la Ismail. Observațiile
sale sugerează o preocupare precisă- pregătindu-se parcă pentru o informare oficială-
pentru starea celor trei județe la momentul reîntoarcerii lor în hotarele Moldovei. Sion
vorbește despre „starea morală a țăranului”, „ceva despre cler” (imperiul înființase aici
propria eparhie, condusă de ierarhi ruși), „despre școli și naționalitate”, „despre
lipoveni”, „coloniști” (deja avusese loc o amplă colonizare cu populații străine, în special
în sudul Basarabiei), „școli și privilegii”, „starea actuală a cetății Ismail”. („Suvenirele”
lui Sion sunt tipărite în alfabet chirilic; nu am reușit să identificăm nici o ediție
ulterioară tipărită în alfabet latin).

În 1860 se elaborează regulamentul pentru formarea Societății Literare

Române. Statutul nu va fi aprobat decât în 1866. Membrii urmau să fie aleși dintre

Page 5 of 14
personalitățile culturale afirmate în toate ținuturile românești, inclusiv aromânii. Prima
ședință are loc în 1867, când i se schimbă denumirea în Societatea Academică
Română. În 1879 Societatea este decretată instituție națională și rebotezată Academia
Română. Lista membrilor fondatori cuprindea următoarele personalități din afara țării.
Din Transilvania: George Barițiu, Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu și Alexandru Roman,
profesor de limba romana la Universitatea din Budapesta, deputat în Parlamentul ungar.
Din Basarabia: Alexandru Hașdeu- tatăl lui Bogdan P. Hașdeu, Ion Străjescu și
Constantin Stamati. În 1888 Academia Română îl primește ca membru de onoare pe
Ion Suruceanu (1851-1897) istoricul basarabean, care a întemeiat „Muzeul
Antichităților din Pontul Scitic” de la Vadul lui Vodă. Din Bucovina: Alexandru
Hurmuzachi, Ambrosiu Dimitrovici, care va fi înlocuit de folcloristul Ioan Sbiera. Din
Banat: Alexandru Mocioni și Vincențiu Babeș. Din Macedonia: Ioan de Caragiani și
filologul Dimitrie Cozacovici. Din Maramureș: Iosif Hodoș (Hodoșiu). Prin însuși actul să
de fondare, Academia a rămas până în prezent, forul care a reușit să grupeze toți
oamenii de cultura proeminenți ai poporului român, din țară sau „de pretutindeni”.

Până la sfărșitul secolului al XIX-lea, interesul pentru

românii aflați dincolo de hotare devine o constantă în diplomația și politica
oficială. Se extinde tot odată și aria de cercetare pentru a cuprinde și zonele
mai îndepărtate, neglijate anterior, sau chiar necunoscute. În această perioadă
își începe activitatea Teodor Burada (1839-1923), care își propune să cunoască,
pe cât i-a stat în putință, toate comunitățile cu populație românească.
Începând din anul 1880, după ce publică la Iași O călătorie în Dobrogea, provincie
intrată în componența României
cu doi ani înainte, Burada începe să studieze, la fața locului, ținuturile
locuite de conaționalii săi. În 1890 publică Cercetări despre școalele românești din
Turcia[7],
după care, programatic, își intitulează toate cărțile O călătorie la…: românii din
Bithinia/Asia Mică (1893) în, satele
moldovenești din gubernia Cherson/Rusia (1893), românii din Moravia-cu figuri
în text și cu Charta Valahiei de Moravia (1894), românii din insula Veglia/Dalmația
(1895), în satele românești din Istria- aici îl descoperă pe Andrei Glavina, pe
care îl recomandă pentru studii în București (1896), românii din Silesia
Austriacă (1896), românii din gubernia Kamenitz-Podolsc/ azi Ucraina (1906) și,
ultimul titlu dedicat românilor din afara hotarelor, O călătorie la vlahii (românii) din
Kraina[8],
Croația și Dalmația (1908). Prin lucrările sale dedicate acestor români, Teodor Burada
reprezintă, fără discuție, cel mai asiduu cercetător al comunităților naționale
din străinătate.

După inaugurarea (1875) Societății Geografice Române,

George Ion Lahovari- secretarul general al societății are inițiativa de a
publica seria de Dicționare geografice ale
provinciilor române în afară de regat. Astfel apar, sub semnătura lui
Zamfir Arbore Dicționarul geografic al
Basarabiei (1904) și Dicționarul
geografic al Bucovinei (1908), datorat lui Emanuil Grigorovitza. Celelalte
dicționare planificate- Transilvania, Bulgaria, Serbia, Macedonia nu au mai
fost realizate.

Page 6 of 14
Menționăm totodată Enciclopedia
română, coordonată de Corneliu Diaconovici, lucrare care apare la Sibiu
între anii 1898- 1904, în trei volume. Apărută sub auspiciile „Asociației
Transilvane pentru literatura și cultura poporului român” a fost prima
enciclopedie românească (numită și Enciclopedia Astra). Aici găsim articole
despre naționali din afara țărilor românești, dar și un articol distinct,
foarte bine documentat despre numărul și răspândirea românilor.

La începutul secolului XX, problematica românilor de

pretutindeni devine obiect de studiu în școală. Primul act normativ este Legea
asupra învățământului primar și normal primar, „sancționată” prin Înaltul
Decret Regal Nr. 219 din 26 aprilie 1896 și publicată în Monitorul Oficial Nr.
24 din 30 aprilie 1896. Până în aprilie 1908 (data exemplarului consultat) actul
normativ cunoaște zece modificări. La „școalele de adulți de curs primar” se
preda în cadrul orelor de geografie „ cunoștințe sumare despre ținuturile
locuite de români” (art. 8, lit. e). Tematica „România și țările locuite de
români” urmărea programa analitică pentru clasa a IV-a a școalilor normale de
învățători (art. 16, lit. e). Metodica specială pentru „provinciile locuite de
români” indica: Transilvania, Bucovina, Banatul, Crișana, Maramureșul,
Basarabia și Macedonia. Legea preciza în cazul fiecăreia din aceste provincii
următoarele teme: marginile, apele principale, trăsături mari ale reliefului,
scurte noțiuni istorice, statul căruia aparțin, locuitorii, așezămintele
principale românești de cultură, limba, starea economică, religia, părțile locuite
de români și numărul acestora; două ore și jumătate pe săptămână erau dedicate
pentru sinteza întregului teritoriu locuit de români (În clasa a IV-a se preda
și Insula Șerpilor, la capitolul Insule, urmată de „Exerciții pe harta
Europei”.).

În anul 1903, Simion Mehedinți scrie un manual intitulat Țările locuite de români. Avea
următoarele capitole: „Românii din Macedonia”, „Țara dintre munți și cea din
șesul Tisei”, „Țara dintre Prut și Nistru” și „Bucovina”. Manualul, aprobat de
Ministerul Instrucțiunii și Cultelor, era destinat clasei a III-a primară
urbană și divizia a treia, anul I al școlilor rurale. Până în 1911 cunoaște
șase ediții. Pentru ediția din 1911 se folosește însă titlul România și țările locuite de
români care
va fi folosit și de autorii ulteriori. Profesoara Polixenia Rădulescu, este
autoarea unui alt manual, volumul fiind aprobat pentru clasa a III-a primară.
Cea de-a V-a ediție apare în anul 1915. (O referință indică o ultima ediție-
coautor Petre I. Rădulescu- publicată de Editura Societății Cooperative Librăria
Națională în anul 1919, fără a
putea consulta și această ediție. Prin
Ordinul Nr. 252 din 20 mai 1909, Ministerul aprobă și cartea semnată de dr. G.
M. Murgoci, universitar impreuna cu I.
Popa Burcă, profesor secundar, tot un manual de geografie pentru uzul clasei a
IV-a secundare. Academia Română premiază volumul cu Premiul Asociațiunii
Craiovene pentru Cărțile Didactice. Capitole: „ Țările locuite de români din
Regatul Ungariei”, „Bucovina”, „Basarabia”, „Românii din Serbia și Bulgaria”,
dar și „Românii de peste Nistru”, „Românii din Galiția, Silezia și Moravia”,
„Țările românești din Peninsula Balcanică”, „Românii din Asia Mică, Istria,
Croația, Corinthia, etc.”.

Page 7 of 14
Am mai identificat și următoarele manuale, fără să putem
găsi niciun exemplar disponibil în bibliotecile cercetate. Mihai G. Mumuianu
este autorul unei Geografii a României și
a provinciilor locuite de români, tipărită la Editura Socec (pe copertă
este specificat anul 1911 și mențiunea ediția a VIII-a). Mumuianu a predat
geografia la școala „I. Genilie” din București. Cel de-al doilea manual este
tot o Geografie a României și a
provinciei locuite de Români, având ca autor pe G.N. Costescu, Ion Ghiață
și I. Ciorănescu. Cartea este tipărită la București de Editura Librăriei
Școalelor C. Sfetea în același an în 1911. Nu dispunem de mai multe date.

Pentru a accentua interesul în epocă pentru aromânii de

la sud de Dunăre trebuie menționat profesorul Dem Abeleanu. O aparție inedită
este manualul acestuia Geografia fizică
și politică a Turciei Europene. Manualul este destinat „școalelor romane
din Macedonia, Albania, Epir și Tesalia”. Dem Abeleanu (1957-1933?) își publică
cartea în 1905 la Tipografia Universitară A.C. Brătănescu. (Fostul profesor și
director al Gimnaziului românesc din lanina a semnat și lucrearea, redusă ca
proporții Neamul aromânesc din Macedonia.
Cele două titluri nu sunt disponibile.)

Către mijlocul secolului al XX-lea, o dată cu

amplificarea studiilor privind românii de pretutindeni apar titluri noi
dedicate regiunilor răsăritene, mai puțin cunoscute și cercetate. Un studiu
cuprinzător publică Nicolae Dragomir despre prezența oierilor mărgineni (zona
Sibiului) în Basarabia, Crimeea, Caucaz.[9]
Autorul urmărește drumurile lor de transhumanță în Turkmenistan, Daghestan,
regiunea
Terek, Bataisk de lângă Don și alte centre din Caucazul de Nord. Mărginenii
iernau cu turmele lor în bălțile Niprului. (Anterior acestui studiu, unele
surse menționează caravanele aromânilor din Zagorul Pindului- „cârvânarii”-
care ajungeau la București, la Iași, dar și la Chișinău, Odessa, înaintând până
Nijni Novgorod, la confluența fluviului Volga cu afluentul său Oka.) Transnistreanul
Nichita Smochină dedică mai multe studii românilor de dincolo de Nistru,
prezentând si instituția sovhozului și alte aspecte din Rusia sovietică, necunoscute în
țară. În 1939 publică la Iași, Les Roumaines de la Roussie Sovietique, o
premieră în literatura de la noi. După începerea Campaniei din Est, îi apare
studiul Românii de peste Nistru (1941). În august 1940 la solicitarea
Mareșalului Ion Antonescu, Petre Petrinca, șef de serviciu în Direcția
Minorități din Ministerul de Externe al României, examinează situația
minorității române din Ungaria. (Două dintre studii sunt realizate împreună cu
Nichita Smochină).

Perioada războiului aduce noi titluri dedicate românilor

răsăriteni, interesul fiind sprijinit și de efortul de propagandă. Aici trebuie
menționate operele istoricului Emil Diaconescu și în special cele dedicate Banatului
românesc (1941) și Românilor din răsărit- Transnistria
(1942). ( Aceasta lucrare îi are în
vedere și pe românii din nordul Transnistriei, la miazanoapte de localitatea
Balta, care nu vor mai fi menționați după 1944. )

Page 8 of 14
În aceeași perioadă, o cercetare de o importanță excepțională
a urmărit identificarea și studiul românilor de dincolo de Nistru și mai ales a
românilor de la est de Bug. Acest demers sociologic și etnografic a rămas până
astăzi un exemplu ireproșabil de probitate științifică.

O echipă a Institului Central de Statistică, condusă de

Anton Golopenția (1909-1951) a cercetat așezările românești din Valea Hoțului
(Ananiev, Nordul Transnistriei) până dincolo de Harcov, acolo s-a retras D.
Cantemir în 1711, după înfrângerea suferită la Stănilești. Specialiștii români
au fost dispersați în teren pe o largă arie geografică: de la Tiraspol la
Odesa, de la Bug la Nipru, Bazinul Donețului, Crimeea și Melitopol (reg.
Zaporijia, Ucraina). Într-o scrisoare adresată soției (1942), A. Golopenția
relateaza telegrafic: „Munca de aici merge. Explorăm românii cu și fără
conștiința moldoveniei lor, județ de județ, plasă de plasă și până în cătunele
pierdute. Cum caută alții zăcămintele de preț.” [10]Studiile efectuate au dovedit că
teritoriile dintre Bug și Nipru
(inclusiv „Noua Rusia/ Novorossiya) a fost colonizate si de strămutați din
toate provinciile românești. La invitația lui Galopenția, Constantin Brăiloiu
(1892-1958) efectuează cercetări etnomuzicale, studiind pentru prima dată,
folclorul muzical românesc din răsărit. Cele cinci piese înregistrate cu această
ocazie vor fi incluse de Brăiloriu- după autoexilarea sa în Elveția- în
colecția „La Collection universelle de musique populaire enregistree” (40 de
discuri vinil apărute la Geneva în perioada 1951-1958). Opera sociologului și
statisticianului Anton Golopenția trebuie valorificată în prezent și prin
prisma încercărilor de fundamentare teoretică a noțiunii „români de
pretutindeni”.

Împreună cu Ion Conea, Vintilă Mihăilescu, M. Popa-

Vereș, C. Brătescu, atât în revista Geopolitică
și geoistorie, cât și în articolele teoretice, A. Golopenția contribuie la
schițarea unei concepții moderne a noțiunii. Astfel este introdusă distincția
dintre „națiunea cuprinsă între fruntariile țării” și „conaționalii risipiți în
lume”, adică „națiunea considerată ca o comunitate spirituală aparte în lume”[11].

În anul 1942, o dată cu înțelegerea faptului că războiul

este pierdut se înființează „Biroul
Păcii”, pentru a pregăti argumentele necesare pentru viitoarea conferință
postbelică. Condus de diplomatul Vasile Stoica (1889-1959), el însuși un bun
cunoscător al acestor probleme,[12]„Biroul
Păcii” din cadrul Ministerului de Externe solicită mai multor personalități
culturale, pregătirea „dosarelor” menite să asigure „câștigarea păcii”.
Preocuparea pentru românii din afara țării este prezentă. Cu o sumbră
premoniție se caută căile pentru a salva ceea ce se mai putea salva,
încercându-se să fie influențata în bine soarta acelor români ce ar fi rămas sub
autoritatea
statelor invingătoare, și în primul rând, a Uniunii Sovietice. Lucrările de sinteză sunt
repartizate următorilor
specialiști: prof. Silviu Dragomir și T. Trâpcea (românii dintre Morava și
Timoc), Vasile Stoica (românii maramureșeni și Maramureșul de Nord, românii din
regiunea Vidin, Bulgaria), dr. Aurel Cosma (Banatul de Vest), Ștefan Ciobanu

Page 9 of 14
(Basarabia și Transnistria), prof. Vintilă Mihăilescu (harta răspândirii
românilor), prof. Ion Nistor (Bucovina), prof. I. Minea (granița de nord a României),
Laurian Someșan (fruntaria noastră de vest), Vespasian V. Pella (constantele
geopolitice românești) ș. a. Această viziune generală a „Biroului Păcii” nu mai
este urmată după încheierea celui de-al II-lea Război Mondial. Între 1944-
1989, interesul pentru românii de pretutindeni, pur și simplu, dispare din
politica oficială; totodată subiectul este marginalizat ca temă de cercetare
academică.De pilda, atunci când guvernul
bulgar adoptă unilateral decizia de a închide școlile românești (1945), autoritățile
din țară se conformează, apreciind că: „nu se mai justifică susținerea acestor
școli într-o țară prietenă” (1947). Ana Pauker, ministru de externe între
1947-1952 adoptă o poziție similară în privința celor 117 școli și licee din
zona Greciei, Albaniei și actualei Macedonii.

În perioada menționată (1944-1989) aceste direcții de

politică externă, sau mai bine spus absența lor, au drept cauză: orientarea
diplomatică dictată de comisarii sovietici, îmbrățișarea doctrinei
internaționalismului proletar, dar și o vizibilă teamă în a aborda un subiect
considerat sensibil. Principiul neamestecului în treburile interne, invocat
obsesiv a țintit să protejeze o relativă independență în cadrul lagărului
socialist; în același timp a anihilat orice preocupare pentru sprijinirea
minorităților românești din afara țării. La toate acestea se adauga o frică
paralizantă ca nu cumva o politică favorabilă conaționalilor de peste hotare să
încurajeze pretenții noi din partea
țărilor „vecine și prietene”. Rezultatul a fost abandonarea românilor balcanici,
ca și a celorlate comunități românești din jurul României: patria tuturor
românilor se dezice de rostul său fundamental.

După accederea la conducere a lui N. Ceaușescu, pe fondul

problemei basarabene,[13]
autoritățile au acceptat memoriile adresate Consiliului de Stat de către Pan
Halippa, Onisifor Ghibu sau chiar Nichita Smochină.[14]
Institul de studii istorice și social-policiti de pe lângă CC al PCR examina
punctele de vedere exprimate de aceste personalitatăți și uneori solicita
opinia celor menționați, păstrând deschis un fel de dialog

După 1989, prin inființarea

unui Departament pentru Românii de Pretutindeni, devenit ulterior, prin
Hotărârea Nr. 17 din 12 ianuarie 2017 Ministerul pentru Românii de Pretutindeni s-a
deschis o perspectivă nouă relației
români- români, permițând României să gestioneze problemele contemporane ale
românilor de pretutindeni într-un mod eficient. Abandonarea unei anume abordări
birocratice, marcată uneori de unele temeri
sau poziții politice ar fi de natură să sprijine realizarea integrală a atribuțiilor stabilite
prin Legea Nr.
299/2007. În acest sens, implementarea sistematica a „Strategiei naționale
pentru românii de pretutindeni”, aprobată prin Hotărârea Nr. 405/2007 ar putea
constitui, cu adevărat, începutul unui viitor promițător pentru noi toți,
români din țară sau din afara ei.

Page 10 of 14
*Comunicare
susținută la Sesiunea
2018 PONTICA pe data de 4 octombrie 2018, Muzeul de Istorie Națională și
Arheologie, Constanța

[1]
Gheorghe Zbuchea, Mircea Dogaru, O
istorie a românilor de pretutindeni Editura
L.C.pt. U. R. de P., București, 2004, p. 52

[2] Hristu Cândroveanu, Aromânii, Editura Scrisul românesc,

Craiova, 1995, p. 34

[3]
A se vedea: Românii de la Sud de
Dunăre, coordonatori Stelian
Brezeanu, Gheorghe Zbuchea, Arhivele Naționale ale României, București, 1997

[4] Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice și demografice,

Ediție bilingvă îngrijită de Acad. Radu Grigorovici, Editura Alexandru cel
Bun, Cernăuți, 2011, p. 373-425

[5] Valeriu Papahagi, Viața

culturală a aromânilor în secolul al XVII-lea și în prima jumătate al celui
de-al XIX- lea, Editura I.C.R., 2015.

[6] Mihail
Kogălniceanu, Histoire de la Valachie, de
la Moldavie et des valaques transdanubiens, Berlin, 1937

[7] În acest context amintim și o

lucrare amplă publicată de Ioan Nenițescu
De la românii din Turcia Europeană. Studiul etnic și statistic asupra
aromânilor, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1895, p. 641

[8] E vorba de Timoska, Krajina în

lb. sârbă sau Craina Timocului în lb. română. (Înainte de călătoria sa, déjà
apăruse în țară și un prim studiu
dedicat românilor din Timoc și Voevodina, volum datorat aromânului C.
Constante- semnat cu pseudonimul Delatimoc- “Românii din Serbia: Monografie etnică
și statistică” tipărit de
T.G.A. Lăzăreanu, București, 1907 )

Page 11 of 14
[9] Nicolae
Dragomir, Oierii mărgineni în Basarabia,
Crimeea, Caucaz și America de Nord, Cluj, 1939, p. 172

[10] Anton
Golopenția, Românii de la est de Bug
(Vol. I, 615 pagini; Vol. II, 926 pagini), editate, cu introducere, note și
comentarii de Prof. Dr. Sanda Golopenția, Editura Enciclopedică, București,
2006

[11] I. Conea, A. Golopenția,

M.Popa-Vereș, Geopolitica, Editra
Ramuri, Craiova, 1939

[12] Robert Stănciugel, Lumea balcanică în viziunea și activitatea

diplomatului Vasile Stoica, Editura Colias, București, 2008

[13] Ion Constantin, Problema Basarabiei în discuțiile

româno-sovietice din timpul războiului rece 1945-1989, Institutul Național pentru
Studiul Totalitarismului, București,
2015

[14] Lidia Brânceanu, Adina Berciu-Drăghicescu, Basarabenii și Bucovinenii între drept

internațional și dictac, Casa de editură și presă “Șansa S.R.L”, București, 1995

Despre autor:
Avocatul Mihai NICOLAE este Doctor în drept al Universității București. Coordonează
din anul 2000, activitatea organizației neguvernamentale Institutul Frații Golescu
pentru relații cu românii din străinătate. Este Copreședinte (2011 – 2015) al Platformei
Unioniste Acțiunea 2012. Materiale (publicații, prelegeri) în materia drepturilor omului,
cu accent asupra drepturilor minorităților, respectiv Convenția – Cadrul privind protecția
minorităților.

Avocat Dr. Mihai NICOLAE

Preocupări constante în legătură cu evoluția contemporană a comunităților românești

din vecinătatea României. A publicat volumele: ISTORII PARALELE (editor),
ROMANITATEA RĂSĂRITEANĂ. BISERICI RUPESTRE DIN BASARABIA (coautor), DE VIȚĂ
ROMÂNEASCĂ (Editura Tracus Arte), ALTARE ȘI FRONTIERE (Ed. Alianța pentru
Centenar)
Articole despre activitatea sa: Romania Breaking News – romaniabreakingnews.ro,
Infoprut.ro, etransmedia.ro, ziare.com, „Limba romană” (Chișinău), „Mesager
Bucovinean”, „Neamul românesc” (Cernăuți).
Distincții: Diplomă de excelenta – Asociatia Răsăritul românesc, Crucea Mitropoliei
Basarabiei pentru mireni, Medalia „România Magna”- Anul Centenarului.

Page 12 of 14
Știrea Inițială 22 mai 2019

Ziua Românilor de Pretutindeni este un bun prilej de sărbătorire și împărtășire a

identității românești pe întreg mapamondul, începând din anul 2015. Ziua Românilor de
Pretutindeni este aleasă pentru celebrare în ultima duminică a lunii mai, respectiv la 26
mai în acest an (2019).

Cu acest prilej, Institutul Cultural Român vă găzdui o conferință publică sub

genericul „Descoperirea Geografiei Românilor de pretutindeni”. Conferința va fi
susținută de Dr. Mihai NICOLAE, președintele Institutului Frații Golescu pentru relații cu
românii din străinătate, în data de 27 mai, cu începere de la ora 18, în sala de
conferințe a ICR din Aleea Alexandru Nr.38.

Potrivit comunicatului transmis de Institutul Frații Golescu către redacția RBN Press –
romaniabreakingnews.ro, evenimentul în sine dar și simbolistica celebrării ZILEI
ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI este o invitație să ne aplecăm asupra problemelor
lor, să-i ascultăm, încercând să le acordăm sprijinul de care au nevoie,
valorificând, în același timp, uriașul lor potențial uman. Fiecare dintre noi
putem astfel să contribuim la consolidarea coeziunii noastre culturale,
susținând sentimentul real de solidaritate și unitate națională.

(…)

…românii, prin personalitățile lor culturale au fost întotdeauna conștienți de existența

conaționalilor aflați dincolo de hotarele istorice ale statelor în care locuiau. Până în
primele decenii ale sec. al XIX-lea referințele la românii de pretutindeni sunt puține.
Excepțiile privesc, în primul rând, cele trei țări românești: Moldova, Tara Românească și
Transilvania. Sentimentul împărtășit de apartenență nu a scăpat nici atenției străinilor.
Patriarhul Chiril Lukaris al Constantinopolului (1572-1638) vorbește într-o epistolă
adresată principelui transilvan Gavril Bethlen despre „… legătură de sânge și de iubire
care, deși într-ascuns, dar în felul cel mai strâns leagă românii…”
De aceea „descoperirea” despre care vorbim a însemnat, mai ales, o „re-descoperire”,
din perspectiva comunității de origine și limbă, iar, mai târziu, a conștiinței de neam.
Încercam, de fapt, să răspundem la o întrebare simplă: când și cum a descoperit
România colectivitățile românești din afara granițelor sale?

Prin Legea nr. 299/2007 PARLAMENTUL ROMÂNIEI a instituit ZIUA ROMÂNILOR DE

PRETUTINDENI consfințind astfel apartenența românilor din afara granițelor actuale la
viața poporului român, ca parte integrantă a acestuia. Prin Legea nr. 101/2015 s-a
stabilit că această zi națională să fie sărbătorită în ultima duminică a lunii mai.

Românii care înconjoară România, în mare parte autohtoni în spațiile pe care le

locuiesc. Reprezintă comunitățile istorice, rămășițe ale evenimentelor istorice, mai vechi
sau mai noi.
Ei aparțin filonului lingvistic, cultural și spiritual românesc. Sunt purtătorii firești ai
tradițiilor naționale, deși, uneori, preferăm să nu vorbim despre ei. Nu evidențiam,
îndeajuns, continuitatea lor de locuire și rezilientă identitară, mai ales ca unele din
aceste comunități sunt deseori supuse deznaționalizării și politicilor de „metisare”
culturală și mai ales lingvistică, promovate în unele dintre statele gazdă. Alte comunități

Page 13 of 14
de români – răspândite, practic în toată lumea – sunt colectivități de emigrație sau
migrație economică recentă – adeseori caracterizați ca „diaspora”.

Nu trebuie să uităm nici contribuția nemijlocită pe care o au la dezvoltarea țării, sumele

mari de bani cu care alimentează dezvoltarea noastră economică. Plecați din țară sunt,
în continuare, o prezență benefică în viața noastră socială.

Potrivit timpul.md, până în anul 2014, Ziua Românilor de Pretutindeni era celebrată la
30 noiembrie, odată cu sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat,
Ocrotitorul României, potrivit Legii nr. 299 din 13 noiembrie 2007, privind sprijinul
acordat românilor de pretutindeni, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 792 din 21
noiembrie 2007. Articolul 10 din Legea 299/2007 a fost modificat prin Legea 101/2015,
conform căreia se schimbă data la care se sărbătorește această zi.

Inițiatorul acestei modificări legislative a fost deputatul PNL de Diaspora, Aurelian Mihai,
care, la 23 aprilie 2015, declara: „În luna mai a anului 2014 am prezentat colegilor
parlamentari inițiativa de modificare a Legii nr. 299/2007 privind sprijinul acordat
românilor de pretutindeni, proiect susținut de încă 42 de colegi deputați și senatori,
care, iată, în urma votului dat ieri, 22 aprilie 2015, în Camera Deputaților, a fost votat
de către 299 din deputații prezenți. Modificarea adusă de această inițiativă legislativă
prevede ca Ziua Românilor de Pretutindeni să fie sărbătorită în fiecare ultimă duminică
a lunii mai”. Această modificare a fost adusă ca urmare a solicitărilor repetate ale
comunităților de români din afara granițelor statului român.

Page 14 of 14