Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Băncile comerciale sunt cele mai active entităţi de pe piaţa valutară realizând
vânzări respectiv cumpărări de valută în cont propriu sau în contul clienţilor lor.
Pot îndeplin rolul de formator de piaţă (market maker).
Din punct de vedere a sarcinilor care le revin participanţii pe piaţa valutară sunt:
Dealeri sau Traderi sunt cei care acţionează în contul clientului şi în contul lor.
Pe piaţa interbancară pot juca acest rol băncile sau instituţiile financiare agreate
iar în cadrul acestora sunt dealeri persoanele fizice angajate cu scopul de a
efectua vânzări sau cumpărări de valută în contul băncii astfel încât din
tranzacţiile pe care le încheie în numele băncii să obţină un profit. Rolul acestora
este de a decide pe cont propriu când să efectueze tranzacţia astfel încât să aibă
loc fluidizarea tranzacţiilor. Banca sau instituţia în numele căreia operează
dealerul îi pune la dispoziţie acestuia o anumită sumă pe care acesta să o
gestioneze de o asemenea manieră încât să înregistreze profit. Dealerii sunt cei
care joacă şi rolul de market makeri ei find cei care practiv creează sau formează
piaţa prin ordinele pe care le lansează.
Fiecare bancă care are calitatea de market maker îndeplineşte acest rol pe
piaţa valutară numai pentru valutele pe care le tranzacţionează frecvent, acestea
fiind cele pe care le consideră importante clienţii lor.
Negocierea se realizează la cel mai bun curs şi anticipează evoluţia
cursului valutar. Dealerii sunt cei care efectuează tranzacţii de milioane de euro
sau dolari efectuând tranzacţiile atât în numele clienţilor lor cât şi în numele
băncii în care îşi derulează activitatea.
De reţinut: vorbim despre bănci sau instituţii care au calitatea de dealer pe piaţa
valutară şi despre dealeri - persoane fizice- angajaţi ai acestor instituţii.
Piaţa valutară interbancară. Până în anul 1992 dealerul unei bănci avea două
variante de a executa un ordin :
1. prima variantă era cea a realizării unui ‚direct dealing’ sau a unei
negocieri directe, ceea ce presupunea contactarea telefonică directă
a unui dealer de la altă bancă. Avantajele negocierii directe erau:
se economisea comisionul plătit brokerului;
dealerul putea obţine informaţii directe de la dealerul
contactat referitoare la evoluţia pieţei, respectiv a poziţiei
celui de al doilea dealer pe piaţă din modul în care acesta
anunţa cotaţia perechii valutare.
1
Levich R., International Finanacial markets – Prices and Policies, ed. 2, Ed.McGrawHill, 2001, pp.97
2. a doua variantă era contactarea telefonică a unui broker din cadrul
unei firme de brokeraj. Dezavantjul era că trebuia plătit comisionul
brokerului. Avantajul era că dealerul putea să renunţe la tranzacţie
fără ca ceilalţi dealeri să ştie cine a fost interesat de o anumită
cotaţie, deoarece identitatea dealerului care opera prin brokeri era
dezvăluită doar dacă se încheia tranzacţia. În plus era posibil ca
brokerul să îi ofere o cotaţie mai bună decât cea pe care ar fi
obţinut-o el.
După 1980 a avut loc o îmbunătăţire a negocierii directe prin introducerea aşa
numitului sistem automat de dealing (Reuters Dealing 2000 - 1)care permitea
comunicarea directă a cotaţiilor, a canttăţilor tranzacţionate şi a altor informaţii
între dealerii din întreaga lume. Sistemul permitea realizarea concomitentă a
maxim patru ‚conversaţii’ pe acelaşi ecran, permiţând dealerului să aleaga cea
mai bună variantă de tranzacţionare din cele patru afişate. Pe lângă faptul că se
puteau vizualiza direct cursurile şi într-un timp mult mai scurt decât în cazul
negocierii directe clasice, un alt avantaj al sistemului consta în faptul că
tranzacţiile odată încheiate erau automat înregistrate şi păstrate într-o bază de
date.
Din 1992, acest sistem al negocierii directe cu brokerul a devenit istorie odată cu
introducerea sistemului automat de dealing Reuters Dealing 2000 – 2, urmat în
1993 de MINEX un sistem automat susţinut de un grup de bănci japoneze şi de
Dow Jones Telerate iar apoi de Electronic Broking Service (EBS) susţinut de un
grup de bănci americane şi europene. Cele două noi sisteme au fuzionat formând
EBS Partnership.
Aceste sisteme, permit introducerea directă de către dealeri a cotaţiilor numite
cotaţii ‚live’. Tranzacţiile se pot încheia la aceste cotaţii şi se păstrează
anonimatul dealerilor care au introdus cotaţia. Aceste sisteme au reuşit să
înlocuiască cu succes brokerajul prin telefon.
Aceste tranzacţii sunt vânzări respectiv cumpărări de valută se pot clasifica după
mai multe criterii.
4
Drăgoescu E., Relaţii valutare, financiare şi de credit internaţionale, Ed. Dimitre Cantemir, Târgu Mureş, 2000,
pp.155
Pierderea sau câştigul generat de speculaţie
Δv = Cv1 – Cv0
Unde:
Δv – pierderea sau câştigul generate de speculaţia la vedere;
Cv1 – cursul la vedere din orice zi ulterioară încheierii şi lichidării
tranzacţiei;
Cv0 – cursul la vedere la care s-a încheiat şi lichidat tranzacţia.
ΔF = CvL – Cf0
Unde:
ΔF – pierderea sau câştigul generate de speculaţia la termen;
CvL – cursul la vedere din ziua lichidării tranzacţiei;
Cf0 – cursul la termen la care s-a încheiat şi lichidat tranzacţia.
1.Ordinul “la piaţă” sau la cel mai bun curs (market order sau aux mieux )
Este ordinul prin care se cere ca tranzacţia valutară să se execute la preţul pieţei
existent în momentul execuţiei. Acest ordin trebuie executat imediat ce este
primit de intermediar, la cel mai bun preţ disponibil în acel moment.
- ordinul de cumpărare “la piaţă” cere intermediarului să-l execute la
cel mai mic curs la care valuta este oferită spre vânzare.
- ordinul de vânzare “la piaţă”, cere intermediarului să-l execute la cel
mai mare curs la care valuta este cerută pe piaţă de către cumpărători.
Prezintă, însă dezavantajul că, dacă limitele sunt greşit stabilite, adică în
stabilirea lor nu se ţine cont de evoluţia cursurilor de pe piaţă, s-ar putea ca ele
(ordinele limită) să nu fie niciodată executate.
3. Ordinele stop. Menţiunea stop care însoţeşte ordinul transformă ordinul stop
într-un ordin “la piaţă” numai dacă tranzacţia se poate încheia la acelaşi curs cu
cel indicat prin specificaţia stop sau dincolo de preţul stop stabilit de client. Deci,
ordinul stop spre deosebire de ordinul limită se execută numai dacă preţul de pe
piaţă este egal sau depăşeşte (în cazul cumpărării) preţul stop sau dacă este egal
cu sau mai mic (în cazul vânzării) decât preţul stop stabilit de client. Se poate
observa că ordinele stop sunt ordine care accentuează tendinţa de evoluţie a
pieţei, încurajează tendinţa de creştere a acesteia când ea este în creştere şi
accentuează tendinţa de scădere în perioadele în care lipsa de interes se face
simţită, aceasta din cauza modului în care sunt executate.
Testarea cunoştinţelor
1. Cum puteţi defini piaţa valutară ?
2. Care sunt cele două segmente ale pieţei valutare?
3. Ce înţelegeţi prin negociere directă?
4. Definiţi hedger-ul.
5. Ce înţelegeţi prin poziţie deschisă?
6. Ce este un ordin limită?
7. Prin ce se deosebeşte arbitrajul de speculaţie?
8. Care este diferenţa între dealerii de pe piaţa interbancară şi dealerii care
răspund de corporaţii?
Bibliografie
1. Bourguinat Henri, „Finance Internationales”, Ed. PUF, Paris, 1992
2. Ciobanu Gheorghe & colectiv: „Tranzacţii Economice Internaţionale”,
Ed. Imprimeria Ardealul, Cluj –Napoca, 2004
3. Drăgoescu Elena: „Relaţii valutare financiare şi de credit internaţionale”,
Ed. Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş, 2000
4. Gaftoniuc Simona: „Finanţe Internaţionale”; Ed. Economică Bucureşti,
2000
5. Levich Richard M., International Financial Markets, ed. 2, Ed. McGraw
Hill International, Boston, 2001
6. Mishkin Frederic S., Money, „Banking and Financial Markets”, ed. III,
Harper Collins Publishers, New York, 1992
7. Negruş Mariana, Plăţi şi Garanţii Internaţionale, ed. III, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2006
8. Voinea Gheorghe, “Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare
internaţionale”, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003