Sunteți pe pagina 1din 14

Capitolul 3

Piaţa valutară şi tranzacţiile de pe piaţa valutară

Obiective: Capitolul urmăreşte clarificarea noţiunii de piaţă valutară, prezintă


principalii participanţi la tranzacţii de pe piaţa valutară şi tranzacţiile
care se derulează pe această piaţă.

Noţiuni Cheie: piaţă valutară , dealer, broker, hedger, speculator, arbitrajor,


hedging, speculaţie, arbitraj, swap

3.1 Conceptul de Piaţă Valutară

Concentrarea cererii şi a ofertei de valută, determinarea cursului valutar şi


realizarea tranzacţiilor valutare se realizează prin intermediul pieţei valutare.
Fiecare ţară putem spune că îşi organizează propria piaţă valutară, dar aceasta nu
poate fi strict delimitată la un anumit spaţiu în care se întâlnesc vânzătorii cu
cumpărătorii de valută. Noţiunea în sine desemnează ansamblul băncilor şi a
instituţiilor financiare autorizate să efectueze tranzacţii valutare pe teritoriul unei
ţări, de către autoritatea monetară a ţării respective. De aceea nu considerăm
greşită referirea la mai multe ‚pieţe valutare’. Acestea mijlocesc accesul
persoanelor fizice şi juridice la valuta de care au nevoie pentru buna derulare a
schimburilor comerciale internaţionale.
Pe de altă parte, piaţa valutară este considerată ca fiind singura piaţă
globală efectivă care funcţionează 24 de ore din 24, acest lucru fiind posibil
datorită reţelelor de transmitere a informaţiilor financiare, reţele cum sunt:
SWIFT, REUTERS, TELERATE, GLOBEX. Este poate singura piaţă care
funcţionează non stop, dat fiind faptul că un cient are posibilitatea de a
tranzacţiona valuta non stop deoarece în momentul în care tranzacţionarea se
încheie pe o piaţă ea se reia pe altă altă piaţă, tranzacţionarea valutei practic fiind
fără întrerupere. Când piaţa americană îşi închide şedinţa de tranzacţionare,
tranzacţionarea continuă la Paris, aceasta fiind apoi preluată de piaţa australiană,
iar apoi de cea de la Tokyo, Hong Kong şi Singapore pentru ca ştafeta să fie
continuată de Londra şi de pieţele europene. Datorită diferenţelor de fus orar şi a
interconectării pieţelor prin sistemele electronice de transmitere a datelor
ordinele de vânzare – cumpărare de valută odată introduse în sistem pot fi
satisfăcute în orice moment dacă îşi găsesc contrapartidă.

O anchetă realizată de BRI, relevă faptul că în ceea ce priveşte tranzacţiile


valutare Londra ocupă primul loc fiind urmată de New York , Tokyo, Zurich şi
Paris. În Europa continentală pe primul loc se află Zurich urmat de Paris.
Concluziile acestei anchete au fost următoarele:
1. volumul anual al tranzacţiilor valutare este în medie echivalent
cu de trei ori volumul comerţului internaţional;
2. se confirmă faptul că mişcările de capital, respectiv tehnicile
moderne de diminuare a riscului valutar ocupă locul central în
tranzacţiile de pe piaţa valutară;
3. tranzacţiile interbancare sunt dominante mai ales în marile centre
financiare internaţionale.

Factorii care au condus la dezvoltarea schimburilor valutare după anul 1990


sunt:
a) suspendarea definitivă a controlului asupra schimburilor valutare în
Uniunea Europeană începând cu 1 iunie 1990;
b) liberalizarea fluxurilor financiare între statele membre ale Uniunii
Europene;
c) amplificarea fluxurilor de capital provenite din plasamente de capital în
străinătate, repatrierea capitalului, etc.
d) lărgirea gamei de instrumente şi produse oferite operatorilor de pe această
piaţă;
e) reducerea costurilor de tranzacţionare ca urmare a progresului
tehnologiilor de prelucrare şi transmitere a datelor la mare distanţă.

3.2 Participanţii la tranzacţiile de pe piaţa valutară

Principalii pioni ai pieţei valutare sunt: băncile comerciale, băncile centrale,


societăţile comerciale care realizează tranzacţii internaţionale.

Băncile comerciale sunt cele mai active entităţi de pe piaţa valutară realizând
vânzări respectiv cumpărări de valută în cont propriu sau în contul clienţilor lor.
Pot îndeplin rolul de formator de piaţă (market maker).

Băncile centrale intervin sporadic pe piaţă, iar în momentul în care se hotărăsc


să intervină scopul este:
 executarea ordinelor primite de la clientela proprie(guverne, bănci străine,
organisme financiare internaţionale);
 influenţarea cursului de schimb prin limitarea variaţiei acestuia, de regulă
pentru protejarea monedei naţionale – motivele ţin în acest caz de politica
economică a ţării respective, de politica valutară şi nu în ultimul rând de
necesitatea respectării unor angajamente internaţionale.

Societăţile comerciale care derulează activităţi de comerţ exterior. Pentru


acestea participarea la tranzacţiile de pe piaţa valutară este esenţială.

Din punct de vedere a sarcinilor care le revin participanţii pe piaţa valutară sunt:

Dealeri sau Traderi sunt cei care acţionează în contul clientului şi în contul lor.
Pe piaţa interbancară pot juca acest rol băncile sau instituţiile financiare agreate
iar în cadrul acestora sunt dealeri persoanele fizice angajate cu scopul de a
efectua vânzări sau cumpărări de valută în contul băncii astfel încât din
tranzacţiile pe care le încheie în numele băncii să obţină un profit. Rolul acestora
este de a decide pe cont propriu când să efectueze tranzacţia astfel încât să aibă
loc fluidizarea tranzacţiilor. Banca sau instituţia în numele căreia operează
dealerul îi pune la dispoziţie acestuia o anumită sumă pe care acesta să o
gestioneze de o asemenea manieră încât să înregistreze profit. Dealerii sunt cei
care joacă şi rolul de market makeri ei find cei care practiv creează sau formează
piaţa prin ordinele pe care le lansează.
Fiecare bancă care are calitatea de market maker îndeplineşte acest rol pe
piaţa valutară numai pentru valutele pe care le tranzacţionează frecvent, acestea
fiind cele pe care le consideră importante clienţii lor.
Negocierea se realizează la cel mai bun curs şi anticipează evoluţia
cursului valutar. Dealerii sunt cei care efectuează tranzacţii de milioane de euro
sau dolari efectuând tranzacţiile atât în numele clienţilor lor cât şi în numele
băncii în care îşi derulează activitatea.
De reţinut: vorbim despre bănci sau instituţii care au calitatea de dealer pe piaţa
valutară şi despre dealeri - persoane fizice- angajaţi ai acestor instituţii.

Brokerii sunt cei care îi asistă pe dealeri, transmit ordinele clienţilor şi au


obligaţia de a informa clienţii despre tranzacţiile efectuate. De regulă încasează
un comision fix aplicat la volumul tranzacţiilor realizate. Aceştia nu realizează
efectiv tranzacţia dorită de clientul care a plasat ordinul şi intermediază
executarea ei prin transmiterea ordinului dealerului cu cel mai bun curs pentru
clientul brokerului. Sarcina lor este dificilă deoarece trebuie să cunoască în orice
moment poziţia dealerilor de pe piaţă, situaţia cursului la care tranzacţionează
pentru a îndeplini cât mai bine ordinul primit de la clienţi.
Dealerii pot apela la serviciile brokerilor pentru a găsi mai rapid cea mai bună
cotaţie pentru o pereche de valute. Brokerii păstrează anonimatul clienţilor lor
până în momentul în care tranzacţia s-a finalizat .

În funcţie de înclinaţia spre risc, participanţii la tranzacţiile de pe piaţa valutară


se împart în:
a) hedgeri : sunt cei care nu sunt dispuşi să rişte, preferă să se acopere
împotriva riscului valutar
b) speculatorii: sunt cei dispuşi să îşi asume riscul modificării cursului
valutar în speranţa că modificarea va fi în favoarea lor. Rezultatul
tranzacţiilor lor poate fi o pierdere sau un câştig.
c) Arbitrajorii: sunt cei care nu riscă nimic lucrând cu cursurile la vedere sau
la termen existe pe piaţă la un moment dat. Vând scump şi cumpără ieftin
simultan pe două pieţe. Datorită principiului enunţat tranzacţiile lor se
soldează întotdeauna cu câştig.

Piaţa valutară ca orice piaţă organizată este structurată pe două segmente1:


- piaţa valutară interbancară (interbank market) – pe această piaţă
tranzacţiile fiind efectuate pentru sume mari plecând de la un milion USD
sau echivalentul acestora în altă monedă. Toate băncile care acţionează pe
această piaţă sunt nterconectate prin sisteme moderne de transmitere a
informaţiilor.
- piaţa valutară cu amănuntul sau a clienţilor nebancari (corporate
foreign exchange trading): firme, corporaţii, etc. – este piaţa care ia
naştere între băncile comerciale şi clienţii acestora, tranzacţiile putându-se
efectua pentru orice sumă.

Piaţa valutară interbancară. Până în anul 1992 dealerul unei bănci avea două
variante de a executa un ordin :
1. prima variantă era cea a realizării unui ‚direct dealing’ sau a unei
negocieri directe, ceea ce presupunea contactarea telefonică directă
a unui dealer de la altă bancă. Avantajele negocierii directe erau:
 se economisea comisionul plătit brokerului;
 dealerul putea obţine informaţii directe de la dealerul
contactat referitoare la evoluţia pieţei, respectiv a poziţiei
celui de al doilea dealer pe piaţă din modul în care acesta
anunţa cotaţia perechii valutare.
1
Levich R., International Finanacial markets – Prices and Policies, ed. 2, Ed.McGrawHill, 2001, pp.97
2. a doua variantă era contactarea telefonică a unui broker din cadrul
unei firme de brokeraj. Dezavantjul era că trebuia plătit comisionul
brokerului. Avantajul era că dealerul putea să renunţe la tranzacţie
fără ca ceilalţi dealeri să ştie cine a fost interesat de o anumită
cotaţie, deoarece identitatea dealerului care opera prin brokeri era
dezvăluită doar dacă se încheia tranzacţia. În plus era posibil ca
brokerul să îi ofere o cotaţie mai bună decât cea pe care ar fi
obţinut-o el.

După 1980 a avut loc o îmbunătăţire a negocierii directe prin introducerea aşa
numitului sistem automat de dealing (Reuters Dealing 2000 - 1)care permitea
comunicarea directă a cotaţiilor, a canttăţilor tranzacţionate şi a altor informaţii
între dealerii din întreaga lume. Sistemul permitea realizarea concomitentă a
maxim patru ‚conversaţii’ pe acelaşi ecran, permiţând dealerului să aleaga cea
mai bună variantă de tranzacţionare din cele patru afişate. Pe lângă faptul că se
puteau vizualiza direct cursurile şi într-un timp mult mai scurt decât în cazul
negocierii directe clasice, un alt avantaj al sistemului consta în faptul că
tranzacţiile odată încheiate erau automat înregistrate şi păstrate într-o bază de
date.

Din 1992, acest sistem al negocierii directe cu brokerul a devenit istorie odată cu
introducerea sistemului automat de dealing Reuters Dealing 2000 – 2, urmat în
1993 de MINEX un sistem automat susţinut de un grup de bănci japoneze şi de
Dow Jones Telerate iar apoi de Electronic Broking Service (EBS) susţinut de un
grup de bănci americane şi europene. Cele două noi sisteme au fuzionat formând
EBS Partnership.
Aceste sisteme, permit introducerea directă de către dealeri a cotaţiilor numite
cotaţii ‚live’. Tranzacţiile se pot încheia la aceste cotaţii şi se păstrează
anonimatul dealerilor care au introdus cotaţia. Aceste sisteme au reuşit să
înlocuiască cu succes brokerajul prin telefon.

O altă inovaţie a fost introducerea unui sistem privat de compensare şi lichidare


a tranzacţiilor valutare. la începutul anilor’90 majoritatea tranzacţiilor erau
lichidate pe baza acordurilor bilaterale. Dată fiind creşterea volumului
tranzacţiilor valutare acest sistem al decontării bilaterale expunea sistemul la un
risc de lichiditate şi la un risc de creditare ridicat, în plus genera creşterea
costurilor de tranzacţionare generate de compensare şi lichidare. Soluţia a fost
introducerea unui sistem multilateral de compensare care reducea aceste riscuri.
Unul dintre cele mai cunoscute sisteme de compensare multilaterală este FXNET
deţinut de un consorţiu format din 14 bănci. Analizele făcute demonstrează că
FXNET poate reduce riscurile zilnice de lichidare cu mai mult de 50% .

Piaţa valutară cu amănuntul sau a clienţilor nebancari (corporate foreign


exchange trading)
Când se vorbeşte despre acest segment al pieţii, de regulă se face referire la acei
clienţi – corporaţii care derulează un volum mare de tranzacţii valutare. Un client
de acest gen îşi derulează tranzacţiile valutare prin intermediul unei bănci
comerciale(sau a mai multor bănci comerciale). Deseori acesta poate urmări
cotaţiile care apar pe ecranele serviciilor de dealing a mai multor bănci, şi apoi ia
decizia de a suna una sau mai multe bănci pentru a cere o cotare în direct ‚live’.
Clienţii mari pot utiliza sistemul automat de dealing (REUTERS Dealing 2000
-1) în loc să obţină cotaţiile şi să efectueze tranzacţiile telefonic. În cadrul
acestor sisteme există un dealer care se ocupă de aceşti clienţi de genul
corporaţii, firme mari, diferit de dealerul de pe piaţa interbancară a unei
bănci.Este foarte posibil ca acest client să contacteze dealerul care se ocupă de
corporaţii de pe piaţa FOREX în loc să contacteze dealerul băncii de pe piaţa
interbancară. Dealerul care se ocupă de corporaţii trebuie să fie atent la:2
- limitele de tranzacţionare ale clientului;
- stilul de tranzacţionare;
- sensibilitatea faţă de preţ a clientului.
El îl va întreba pe client ce sumă doreşte să vândă sau să cumpere şi abia apoi îi
va da o cotaţie. Este o cotaţie într-o singură direcţie, i se dă doar cursul de care
este interesat nu ambele cursuri (cumpărare- vânzare) ca pe piaţa interbancară.
Era Internetului şi a comerţului electronic a influenţat şi stilul de tranzacţionare
pe piaţa valutară. Astfel, dacă la sfârşitul anilor’90 se încerca crearea unui sistem
de licitaţii pe internet, în aprilie 2000 3 se lansa CURRENEX primul sistem de
tranzacţionare multibancară a valutei pe INTERNET. Acesta funcţionează pe
pricipiile licitaţiei valutare în care corporaţiile solicită cotaţiile de la băncile
participante.

De exemplu, să presupunem că Orange doreşte să cumpere echivalentul în euro


a 25 de milioane de USD de pe piaţa la vedere (spot market). Orange introduce
în sistem o cerere pentru preţurile de cumpărare (bid) . Toate băncile care
participă la acest sistem şi cu care Orange are legături au la dispoziţie un interval
scurt de timp (20 de secunde pentru monedele principale şi mai mult pentru cele
mai puţin tranzacţionate) să introducă preţurile de cumpărare. Din momentul în
care Orange primeşte cotaţiile cerute are la dispoziţie 5 secunde să accepte oferta
2
Levich R., International Finanacial markets – Prices and Policies, ed. 2, Ed.McGrawHill, 2001, pp.99
3
Levich R., International Finanacial markets – Prices and Policies, ed. 2, Ed.McGrawHill, 2001, pp.100
uneia dintre bănci sau să refuze încheierea tranzacţiei. Orange poate să aleagă
oricare dintre cursuri, nu este obligat să îl accepte pe cel mai mic (cum ar fi de
aşteptat) dacă ţine cont de calitatea mai îndoielnică a băncii care a oferit cursul
mai bun, care ar putea să îi genereze riscuri suplimentare. Avantajul pe care îl
oferă acest sistem este că Orange poate să vadă atât cotaţiile cât şi băncile care
le-au oferit în timp ce băncile din sistem nu pot să vadă cotaţia oferită de băncile
concurente.

CURREX percepe o taxă atât de la clienţii nebancari – Orange – cât şi de la


bănci care sunt la rândul lor clienţi ai acestuia pentru serviciile oferite.
Odată cu introducerea acestui sistem de tranzacţionare a avut loc creşterea
transparenţei pieţei valutare pentru clienţii nebancari şi simplificarea operaţiilor
de back - office, a înregistrării operaţiunilor şi a modalităţii de păstrare a
informaţiilor legate de tranzacţiile valutare. Pe de altă parte conduce la reducerea
spread-ului practicat de către bănci, ceea ce afectează însă câştigurile obţinute de
bănci din tranzacţiile valutare.

3.3 Tranzacţiile realizate pe piaţa valutară

Aceste tranzacţii sunt vânzări respectiv cumpărări de valută se pot clasifica după
mai multe criterii.

1. În funcţie de cursul la care se lichidează, operaţiile de pe piaţa valutară


pot fi:
1.1 Tranzacţii spot sau la vedere - acestea se încheie şi se lichidează la
cursul la vedere sau spot, predarea respectiv primirea cantităţii de valută
tranzacţionată realizându-se în maxim 48 de ore.
1.2 Tranzacţii forward sau la termen – acestea se încheie şi se lichidează la
un curs la termen stabilit în momentul încheierii contractului, predarea
respectiv primirea sumei pentru care a fost încheiat contractul realizându-
se la termenul convenit prin contract, adică la scadenţa acestuia.

2. În funcţie de intenţia celui care efectuează operaţia vorbim despre:


2.1 hedging valutar – intenţia celui care efectuează acest gen de tranzacţie
este de a se acoperi împotriva riscului valutar, de unde şi denumirea mai
puţin utilizată de operaţie de acoperire. Hedging-ul poate fi la rândul său,
în funcţie de cursul la care se realizează, la vedere sau la termen.
2.2 Speculaţia valutară este operaţia de vânzare – cumpărare de valută prin
care se urmăreşte nemijlocit obţinerea unui câştig rezultat din diferenţa de
curs care apare în timp pe o piaţă pentru o valută.

Speculator este cel care adoptă o poziţie de schimb deschisă sperând că în


viitor cursul valutar va înregistra o evoluţie conformă cu aşteptările sale.

Poziţia de schimb la un moment dat pentru un participant la operaţiile de pe


piaţa valutară se determină ca diferenţă între cantitatea de valută deţinută (cea
pe care o posedă şi cea pe care o are de încasat) şi cantitatea de valută
datorată. Ea poate fi:

- egală cu zero, se spune că este o poziţie închisă, ea fiind poziţia pe


care o adoptă un hedger.

- diferită de zero poziţia de schimb se numeşte poziţie deschisă.

- Dacă diferenţa este pozitivă se vorbeşte despre o poziţie long


sau acoperită. Cel care adoptă o poziţie de schimb long speră că
valuta în cauză se va aprecia şi că o va putea vinde la un curs
superior celui la care a achiziţionat-o. Este de regulă poziţia pe
care o adoptă cumpărătorii de valută. Speculaţia în acest caz
poartă denumirea de speculaţie ‚a la hausse’.

- Dacă diferenţa este negativă se vorbeşte despre o poziţie short


sau descoperită.Cel care adoptă o poziţie short speră că valuta
se va deprecia şi va putea răscumpăra valuta la un preţ mai mic.
Este poziţia pe cre o adoptă de regulă vânzătorii de valută. Acest
tip de speculaţie este cunoscut sub denumirea de speculaţie ‚a la
baisse’.

Tot o atitudine speculativă este cea în care un comerciant, bazându-se pe


evoluţia cursului valutar întârzie sau grăbeşte efectuarea plăţilor, adică
jonglează cu termenele de plată, situaţie cunoscută în literatura de specialitate
sub denumirea de termaillage4.

4
Drăgoescu E., Relaţii valutare, financiare şi de credit internaţionale, Ed. Dimitre Cantemir, Târgu Mureş, 2000,
pp.155
Pierderea sau câştigul generat de speculaţie

- Pierderea sau câştigul în cazul speculaţiei la vedere se determină ca


diferenţă între cursul la vedere de la orice moment ulterior încheierii şi
lichidării tranzacţiei valutare şi cursul la vedere la care s-a încheiat şi s-
a lichidat tranzacţia valutară.

Δv = Cv1 – Cv0
Unde:
Δv – pierderea sau câştigul generate de speculaţia la vedere;
Cv1 – cursul la vedere din orice zi ulterioară încheierii şi lichidării
tranzacţiei;
Cv0 – cursul la vedere la care s-a încheiat şi lichidat tranzacţia.

- În cazul speculaţiei la termen, pierderea sau câştigul se determină ca


diferenţă între cursul la vedere de la data lichidării tranzacţiei şi cursul
la termen la care s-a încheiat şi s-a lichidat tranzacţia.

ΔF = CvL – Cf0
Unde:
ΔF – pierderea sau câştigul generate de speculaţia la termen;
CvL – cursul la vedere din ziua lichidării tranzacţiei;
Cf0 – cursul la termen la care s-a încheiat şi lichidat tranzacţia.

2.3 Arbitrajul valutar - este tranzacţia valutară încheiată de regulă între


bănci, de unde şi denumirea de arbitraj bancar, prin care se creează
posibilittea de valorificare a disponibilităţilor valutare ale unei bănci de
care dispune la un moment dat.
Această tranzacţie constă în vânzarea respectiv cumpărarea unei anumite
valute la un moment dat pe două peieţe diferite.
Arbitrajorul lucrează cu cursuri cunoscute, ca urmare a acestui fapt tranzacţia
soldându-se întotdeauna cu câştig.Arbitrajorul trebuie să urmărească un
singur lucru, diferenţa de curs care în principiu este în favoarea sa să fie
suficient de mare pentru a acoperi cheltuielile generate de tranzacţie şi să
sigure şi un profit în final.
Arbitrajul poate fi:
a. arbitraj direct sau simplu: în acest caz sunt implicate
două pieţe pe cre sunt afişate direct cursurile de care
arbitrajorul este interesat.
b. Arbitraj triungiular: în această situaţie intervenind trei
pieţe, pentru a afla pe care dintre pieţe vinde respectiv
cumpără arbitrajorul trebuind să obţină un curs valutar
prin încrucişare.
c. Arbitraj combinat-în acest caz arbitrajorul jonglează atât
cu pieţele cât şi cu termenele la care se încheie şi se
lichidează tranzacţia, respectiv cu dobânzile de pe
pieţele respective. Putem vorbi astfel despre un arbitraj
al dobânzilor sau un arbitraj valută – dobândă.

2.4 Swap-ul valutar – presupune realizarea simultană a două operaţii egale ca


sumă dar de sens opus de către aceeaşi persoană. Poate fi:

2.4.1. Swap spot – forward . Constă în:


- vânzarea (sau cumpărarea) spot a unei cantităţi date de valută;
- cumpărarea (sau vînzarea) forward a aceleiaşi cantităţi de valută.

2.4.2. Swap forward – forward. Constă în:


- vânzarea (sau cumpărarea) forward la scadenţa ‚t’ a unei cantităţi date de
valută;
- cumpărarea (sau vînzarea) forward la scadenţa ‚t+1’ a aceleiaşi cantităţi
de valută.

De exemplu, vânzare de euro contra lei azi la cursul de 3,45 RON/EUR


însoţită de cumpărarea de lei contra euro la termen de 3 luni la cursul la
termen de 3,35RON/EUR, este un swap spot – forward care va genera un
profit de 3,45 RON - 3,35RON = 0,1RON pentru fiecare euro care a stat
la baza contractului. Deoarece cursul la vedere la care suma de euro a fost
vândută este mai mare cu 0,1 RON/EUR faţă de cea la care se va cumpăra
aceeaşi sumă de euro peste trei luni.

Este o tranzacţie utilizată de către băncile centrale în cadrul politicii


valutare în scopul susţinerii cursului monedei naţionale, atunci când rezervele
monetare ale ţării respective sunt în scădere, sau structura rezervei valutare nu
este corespunzătoare.
Swap-ul este practicat în cadrul acordurilor de cliring prevăzute cu clauza
devizelor cu reversibilitate, corectând temporar dezechilibrul apărut între
participanţii la acordul de cliring.
Este practicat şi între firme, însă într-o măsură redusă, scopul declarat în
acest caz fiind acela de a obţine o finanţare pe termen mijlociu şi lung în
condiţii mai avantajoase decât cele existente pe piaţa financiară sau pe piaţă
internaţională.

3.4 Tipuri de ordine utilizate în tranzacţiile de pe piaţa valutară

Principalele tipuri de ordine care pot fi întâlnite în tranzacţiile de pe piaţa


valutară sunt:
- ordinul “la piaţă”;
- ordinul la curs limitat;
- ordinul stop.

1.Ordinul “la piaţă” sau la cel mai bun curs (market order sau aux mieux )
Este ordinul prin care se cere ca tranzacţia valutară să se execute la preţul pieţei
existent în momentul execuţiei. Acest ordin trebuie executat imediat ce este
primit de intermediar, la cel mai bun preţ disponibil în acel moment.
- ordinul de cumpărare “la piaţă” cere intermediarului să-l execute la
cel mai mic curs la care valuta este oferită spre vânzare.
- ordinul de vânzare “la piaţă”, cere intermediarului să-l execute la cel
mai mare curs la care valuta este cerută pe piaţă de către cumpărători.

2.Ordinul limită sau ordinul la curs limitat stabileşte:


- fie preţul maxim pe care cel care a dat ordinul este dispus să-l plătească
în cazul în care cumpără valută de pe piaţă, fiind în acest caz limită
maximă;
- fie preţul minim pe care cel care a lansat ordinul este dispus să îl
accepte în cazul în care vinde valuta pe piaţă.

În cazul acestui tip de ordin, intermediarul nu poate să depăşească, să


încalce limitele indicate de client. Ordinul limită poate să includă, în plus
instrucţiunea sau mai bine (or better). În această situaţie, intermediarul poate să
cumpere valuta la orice vurs care se găseşte sub limita stabilită de către client,
sau să vândă valuta la un curs peste limita stabilită de către client şi trebuie să
acţioneze imediat ce această oportunitate apare. Practic, dacă apare această
specificaţie intermediarul are o libertate de mişcare mai mare în luarea deciziei
de vânzare sau cumpărare, în plus cresc şi şansele de câştig ale clientului
acestuia.

Ordinele limită au avantajul că îi protejează pe cei care le folosesc:


- de a cumpăra valuta mai scump decât doresc sau
- de a vinde valuta mai ieftin decât doresc.

Prezintă, însă dezavantajul că, dacă limitele sunt greşit stabilite, adică în
stabilirea lor nu se ţine cont de evoluţia cursurilor de pe piaţă, s-ar putea ca ele
(ordinele limită) să nu fie niciodată executate.

3. Ordinele stop. Menţiunea stop care însoţeşte ordinul transformă ordinul stop
într-un ordin “la piaţă” numai dacă tranzacţia se poate încheia la acelaşi curs cu
cel indicat prin specificaţia stop sau dincolo de preţul stop stabilit de client. Deci,
ordinul stop spre deosebire de ordinul limită se execută numai dacă preţul de pe
piaţă este egal sau depăşeşte (în cazul cumpărării) preţul stop sau dacă este egal
cu sau mai mic (în cazul vânzării) decât preţul stop stabilit de client. Se poate
observa că ordinele stop sunt ordine care accentuează tendinţa de evoluţie a
pieţei, încurajează tendinţa de creştere a acesteia când ea este în creştere şi
accentuează tendinţa de scădere în perioadele în care lipsa de interes se face
simţită, aceasta din cauza modului în care sunt executate.

Un ordin stop de cumpărare, poate fi introdus pentru unul din următoarele


motive:
- pentru a reduce o pierdere în cazul în care un investitor a dat un ordin
anterior pentru vânzarea descoperită a valutei în cauză;
- pentru a ‚închide’ profitul obţinut ca urmare a unei vânzări descoperite,
anterioare.

Un ordin stop de vânzare poate fi introdus:


- pentru a proteja un profit ce s-a obţinut ca urmare a achiziţionării
anterioare a valutei;
- pentru a reduce o pierdere pentru valuta cumpărată anterior şi a cărei
curs este în scădere.

Din combinarea ordinelor stop cu ordinele limită apare ordinul STOP


limită. Acest tip de ordin, devine un ordin limită clasic imediat ce preţul STOP a
fost atins sau depăşit.

Testarea cunoştinţelor
1. Cum puteţi defini piaţa valutară ?
2. Care sunt cele două segmente ale pieţei valutare?
3. Ce înţelegeţi prin negociere directă?
4. Definiţi hedger-ul.
5. Ce înţelegeţi prin poziţie deschisă?
6. Ce este un ordin limită?
7. Prin ce se deosebeşte arbitrajul de speculaţie?
8. Care este diferenţa între dealerii de pe piaţa interbancară şi dealerii care
răspund de corporaţii?

Bibliografie
1. Bourguinat Henri, „Finance Internationales”, Ed. PUF, Paris, 1992
2. Ciobanu Gheorghe & colectiv: „Tranzacţii Economice Internaţionale”,
Ed. Imprimeria Ardealul, Cluj –Napoca, 2004
3. Drăgoescu Elena: „Relaţii valutare financiare şi de credit internaţionale”,
Ed. Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş, 2000
4. Gaftoniuc Simona: „Finanţe Internaţionale”; Ed. Economică Bucureşti,
2000
5. Levich Richard M., International Financial Markets, ed. 2, Ed. McGraw
Hill International, Boston, 2001
6. Mishkin Frederic S., Money, „Banking and Financial Markets”, ed. III,
Harper Collins Publishers, New York, 1992
7. Negruş Mariana, Plăţi şi Garanţii Internaţionale, ed. III, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2006
8. Voinea Gheorghe, “Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare
internaţionale”, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003