Sunteți pe pagina 1din 6

Mecanisme de apărare și rolul lor în funcționarea psihică

în condiții de izolare

Sintagma “apărare psihică” a fost utilizată pentru prima dată de către psihanalistul Sigmund
Freud într-o lucrare din 1894 intitulată “Psihoneurozele de apărare”
Freud este primul psiholog care a sesizat existenta mecanismelor de aparare, pe care le
numeste „masinarii” si constau in mijloacele utilizate de psihicul individividului pentru a stapani,
controla, canaliza pericolele interne si externe, atat la nivel constient cat si inconstient. 1
Acesta considera ca oamenii au nevoie de aceste mecanisme pentru a se apara de un adevar
greu de suportat atat fizic cat si psihic; poate fii vorba de un mediu familiar si social dificil sau un
singur eveniment traumantizant.
Până în 1926, când a elaborat lucrarea “Inhibiţii, simptome şi anxietate”, Freud a tratat
termenii de “represie” şi “apărare” drept sinonimi; din acel punct el va distinge între “apărare”, văzută
drept termen general pentru tehnicile utilizate de către eu pentru rezolvarea conflictelor interne şi
“represie”, considerată drept o tehnică special în ansamblul acestora.
Freud era de parere ca oamenii au nevoie de aceste mecanisme pentru a se proteja de
imperfectiunile realitatii, considerand ca acestea au un scop adaptativ. Astfel, mecanismele de aparare
sanatoase pot ajuta la mentinerea stimei de sine, anxietatii si frustrarii la un nivel potrivit fiecarui
individ in parte.
Ana Freud fiica sa a continuat munca tatalui sau si analizează în lucrarea sa “Mecanisme de
apărare ale eului” (1936), zece mecanisme de apărare. „Perioada modernă a relevat definiţii cu o mai
mare acurateţe a acestor mecanisme de apărare ale eu-lui. Astfel, în «Manualul de diagnostic şi
statistică a tulburărilor mentale», mecanismele de apărare sunt definite ca ansambluri de sentimente,
gânduri sau comportamente relativ involuntare, apărute ca răspuns la perceperea unui pericol psihic. 2
Conform Dictionarului Enciclopedic de Psihiatrie, mecanisumele de defense sunt modalitati
inconstiente, specific nevrotice de anulare/neutralizare a angoasei care ofera pe de o parte, o protectie
iluzorie impotriva realitatii si provoaca, pe de alta parte, o serie de manifestari simptomatice. Ele sunt
considerate modalitati de actiune ale Eului.3
1
Sigmund Freud, Inhibitie, symptom si angoasa, Hemmung, Szimptom und Angst, 1926
2
Anna Freud, Eul şi mecanismele de apărare, Editura Polirom,1996

3
Gorgos Constantin, Dicţionar Enciclopedic de Psihiatrie, Editura Medicală, 1989
Otto Fenichel imparte defensele Eului in doua mari categorii:
Defense reusite – determina incetarea actiunii pulsiunilor refulate
Defense esuate – procesul defensive se repeat si se contiunua in scopul de a impiedica
manifestarea pulsiunilor refulate. Nevroza este efectul defenselor patogene, deci a defenselor esuate. 4
Astfel se demonstrează că aceste mecanisme importante pentru sănătatea mentală au drept
scop mascarea sau atenuarea conflictelor sau factorilor de stres care generează anxietatea. Mai mult,
mecanismele de apărare sunt strategii prin care indivizii reduc sau evită stările negative cum ar fi:
conflictul, frustrarea, anxietatea şi stresul”, spune Aurelian Danu, membru în Asociaţia Psihologilor
Braşoveni. În anii ’80, Robert Plutchik susţine ca termenul de “apărare” se referă la un proces
inconştient, menit să disimuleze, să evite sau să modifice ameninţările, conflictele sau pericolele prin
raportarea lor la emoţiile resimţite de către individ.
În „Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale“ (1996), se specifică faptul că
mecanismele de apărare sunt procese psihice automate care protejează individul de anxietate, de
perceperea unor pericole sau de factorii de stres. Se subliniază că subiecţii nu conştientizează
existenţa acestor mecanisme de apărare decât atunci când sunt deja activate.
Americanii clasifică mecanismele de apărare pe şapte niveluri.5 Primul este nivelul adaptativ
ridicat: cuprinde apărările care permit o adaptare optimă la factorii de stres, accentuarea sentimentului
de gratificare, realizarea unei conştientizari a sentimentelor, ideilor, consecinţelor, precum şi
asigurarea echilibrului optim între motivaţiile conflictuale (anticiparea, capacitatea de a recurge la
celălalt (afiliere), altruismul, umorul, autoafirmarea, autoobservarea, sublimarea, reprimarea).6
În perioada actuala, pe fondul pandemiei mondiale de coronavirus, izolarea sociala practicata
la nivel mondial provoaca anxietate.
În acest context printre mecanismele de aparare folosite de indivizii private de contactele
sociale si de activitatile lor cotidiene se numara negarea, intelectualizarea si umorul.
Negarea
Negarea – apare ca un prim raspuns la orice catastrofa si reprezinta refuzul de a accepta ca se
intampla anumite experiente neplacute; are ca scop gestionarea greutatilor, de a face viata mai putin

4
Otto Fenichel, The Psychoanalysis Theory of Neurosis, 1945
5
Nancy McWilliams, Psychoanalytic Diagnosis, Understanding Personality Structure in The Clinical Process,
Hardcover,1994
6
Ionescu Şerban, Mecanismele de apărare-teorie şi aspecte clinice, Editura Polirom, 2007
neplacuta si poate duce la actiuni eficiente in situatii de criza sau urgente, insa folosita in exces poate
avea rezultate inverse ducand la o negare a limitelor proprii.
“Este un concept de semnificatie singular programelor de 12 pasi sau a altor demersuri care
incearca sa confrunte oamenii cu propriul lor uz al acestei aparari si deci, sa-i ajute sa iasa din orice
fel de iad a fost creat” (N. McWilliams)7
Foarte important este nivelul negării: apărările menţin în afara conştiinţei factorii de stres,
precum şi anumite pulsiuni, afecte sau sentimente de responsabilitate neplăcute sau inacceptabile, ele
fiind atribuite eronat unor cauze externe (refuzul, proiecţia, raţionalizarea), dar şi cel al distorsiunii
majore a imaginii: reveria autistă, identificarea proiectivă, clivajul imaginii de sine sau al imaginii de
ceilalţi. 8
Nivelul acţiunii cuprinde apărări caracterizate prin utilizarea acţiunii sau retragerii în prezenţa
unor factori stresanţi (activism, retragere apatică, plângerea cuprinzând solicitarea unui ajutor şi
respingerea ajutorului şi agresiunea pasivă), iar cel al dereglărilor defensive reprezintă semnul
eşecului apărării persoanei la factorii de stres, ceea ce antrenează o ruptură în raport cu realitatea
obiectivă (proiecţia delirantă, refuzul psihotic, distorsiunea psihotică). 9
Exista si alte procedee de aparare: fantazarea, negarea realitatii, retractia Eului,
rationalizarea, regresiunea, formatia reactionala, izolarea, anularea retroactiva, proiectia, introiectia,
autoagresarea, transformarea in contrariu.” (Dictionar de Psihologie LAROUSSE,1998, Editura
Univers Enciclopedic, Bucuresti)
Intelectualizarea
– Intelectualizarea – reprezinta justificarea logica ce camufleaza un comportament, o atitudine
sau credinte inacceptabile, pastrand astfel ascunse adevaratele motive din spatele acestora. Se gasesc
practice scuze pentru a te elibera de tensiune in urma negarii unei realitati.
Procesul de intelectualizare este un mecanism de aparare al eului pe care il are la dispozitiei
individul atunci cand este invadat de ingrijorari cu privire la modul cum va evolua viitorul. Individul
se va lasa in voia gandurilor abstracte pentru a evita confruntarea cu sentimente suparatoare de teama
si nesiguranta. Logica, cunoasterea, adeziunea puternica si hotarata la diverse teorii vor fi in atentia
7
Nancy McWilliams, Psychoanalytic Diagnosis, Understanding Personality Structure in The Clinical Process,
Hardcover,1994
8
Ionescu Şerban, Mecanismele de apărare-teorie şi aspecte clinice, Editura Polirom, 2007
9
Nancy McWilliams, Psychoanalytic Diagnosis, Understanding Personality Structure in The Clinical Process,
Hardcover,1994
preocuparilor sale spirituale in efortul de a nu lasa nici un loc emotiilor si pulsiunilor.Isi leaga
gandurile negative sau temerile de idei acceptabile pentru propria constiinta.
   Astfel, intelegem mai bine de ce unele persoane, aleg sa-si petreaca ore in sir cu refacerea lumii,
dezbatand despre marile probleme metafizice, politice sau matematice, transferand, in acest fel,
interogatiile personale unor interogatii cu privire la intreaga omenire.
Observam in aceasta perioada in spatiul virtual, pe retele de socializare, o multitudine de
postari, despre existenta inexistenta virusului, rationamente despre evolutia omenirii, pareri despre
comploturi mondiale, sau despre cat de bine este ca suntem izolati la domiciliu si ne putem acorda
timp pentru dezvoltare personala pentru relationare in cadrul familiei sau despre oportunitatea
omenirii de a avea un nou inceput cu ocazia acestei pandemii, toate aceste lucruri putand avea
legatura cu procesul de intelectualizare al indivizilor izolati social.

Umorul
În sensul restrâns reţinut de Freud, umorul constă în prezentarea unei situaţii trăite ca
traumatizante asfel încât să fie reliefate aspectele ei plăcute, ironic, insolite. Numai în acest caz (umor
aplicat sieşi) umorul poate fi considerat mecanism de apărare.
Kant afirmă despre comic: „ o particularitate mai ciudată a lui este aceea că el nu ne poate
induce în eroare decât pentru o clipă”
Exemplu: medicul pleacă de la patul bolnavei şi spune clătinând din cap soţului care îl
însoţeşte: „Doamna nu-mi place deloc” „Mie nu-mi mai place de mult”
Doctorul se referă desigur la starea femeii, dar el şi-a exprimat îngrijorarea faţă de bolnavă în
cuvinte care i-au oferit soţului suportul verbal pentru confirmarea aversiunii sale conjugale.
Umorul – implica gasirea unor elemente comice sau ironice in situatii dificile, astfel subiectul
reduce, se distanteaza si capata un grad de obiectivitate fata de evenimentele neplacute. Individul
obisnuieste sa glumeasca pe seama unui incident nefast, pentru a evita sa se gandeasca la sentimentele
neplacute.10
Vorbe de duh
Lichtenberg: „Ianuarie este luna în care facem urări prietenilor noştri buni, iar celelalte, în
care acestea nu se împlinesc”
Fischer: “Viaţa omenească se împarte în două jumătăţi, în prima ne dorim să vină cea

10
Freud Sigmund, Opere-Comicul şi umorul, Editura Trei, 1999
de-a doua, iar în a doua ne-o dorim pe prima înapoi”
Atunci când întâlnim comicul râdem copios, iar comunicându-l altora ne bucurăm dacă îi
facem şi pe aceştia să râdă. Râsul se declanşează când o cantitate de energie psihică folosită anterior
pentru investirea anumitor căi psihice devine inutilizabilă, asfel încât se poate descărca liber.11
 În opinia lui Freud umorul „evită consumul de sentimente”, „surâde printre lacrimi” şi „se
naşte din înăbuşirea unei emoţii”
Prin umor subiectul reuşeşte să amuze pe seama circumstanţelor defavorabile şi astfel evită
dezvoltarea suferinţei. Aspectul defensiv al umorului se poate explica astfel: el cruţă persoana aflată
în dificultate de afectele dureroase pe care situaţia sa ar trebui să la antreneze şi-i permite, graţie
glumei, să evite chiar şi exprimarea acestor afecte, adică a anumitor plângeri care ar fi justificate.
Freud explică funcţionarea acestui mecanism astfel: eul refuză să se lase copleşit de o realitate
neplăcută şi lansează lumii exterioare un fel de sfidare. El dovedeşte în acest fel că situaţiile
traumatizante îi pot provoca plăcere. Ca urmare, prin triumful narcisismului, eul îşi exprimă
invincibilitatea „fără a abandona terenul sănătăţii psihice”, subliniază Freud, ceea ce diferenţiază
umorul de omnipotenţa psihotică.12
Acest tur de forţă se poate produce datorită sprijinului oferit de supraeu, instanţă cel mai
adesea represivă, dar care îşi pierde aici rolul obişnuit de judecător sever pentru a-l juca pe cel de
părinte plin de solicitudine, care-şi linişteşte copilul îngrijorat: „Iată, priveşte această lume
periculoasă. Un joc de copil, totul e numai bun pentru a fi obiectul unei glume!”
Umorul estimează Freud, este un „dar preţios şi rar”. Un studiu al lui Vaillant (1977),
citat de Amiel-Lebigre şi Gognalons-Nicolet (1993), ajunge la concluzia că această
apărare, clasată ca „matură”, este cel mai puţin utilizată, pe când unele apărări mai puţin adaptate,
cum sunt refugiul în reverie şi activismul, sunt adoptate mult mai des.
Sigmund Freud în anul 1905, în lucrarea Cuvântul de duh şi relaţia cu inconştientul spunea
despre umor că este apărarea cu cel mai înalt rang dintre toate 2007.
Câţiva ani mai târziu, Freud revine asupra acestei teme afirmând că adultul se eliberează de
opresiunea exercitată de existenţă, graţie plăcerii pe care o provoacă umorul. În 1927, când cancerul
său era deja într-o stare avansată, el consacră studierii acestui mecanism un articol intitulat chiar
„Umorul”. O întoarcere la viziunea freudiană se înregistrează în DSM-IV, care trece umorul la
rubrica celor mai adptate funcţionări defensive.
11
Sigmund Freud, Cuvântul de duh şi inconştientul, Editura Trei,1999
12
Freud Sigmund, Opere-Comicul şi umorul, Editura Trei, 1999
In aceasta perioada putem vedea cum o multitudine de indivizi izolati la domiciliu recurg la
acet mecanism de aparare, invadand retelele de socializare, aplicatia whatsapp cu tot felul de glume
despre ai insisi si despre ce fac izolati la domiciliu. Se pot vedea glume despre cum plimba animalele
de companie pana la epuizarea acestora, cum se tund singuri la domiciliu si arata hilar, cum la inceput
sunt fericiti petrecand timp de calitate alaturi de partenerul de viata si dupa un timp sunt cuprinsi de
disperare etc.

BIBLIOGRAFIE
Anna Freud, Eul şi mecanismele de apărare, Editura Polirom,1996
Alexander, F. Fundamentals of psychoanalysis.New York: W.W. Norton & Company, 1948
Alloy, L., & Abramson, L. Judgment of Contingency in Depressed and Nondepressed Students:
Sadder but Wiser? Journal of Experimental Psychology: General, 1979
Beck, A.Cognitive therapy: A 30-year retrospective. American Psychologist, 1991
Nancy McWilliams, Psychoanalytic Diagnosis, Understanding Personality Structure in The Clinical
Process, Hardcover,1994
Ionescu Şerban, Mecanismele de apărare-teorie şi aspecte clinice, Editura Polirom, 2007
Freud Sigmund, Opere-Comicul şi umorul, Editura Trei, 1999
Sigmund Freud, Cuvântul de duh şi inconştientul, Editura Trei,1999
Sigmund Freud, Umorul,1927, Editura Trei,1999
Gorgos Constantin, Dicţionar Enciclopedic de Psihiatrie, Editura Medicală, 1989
Langs, R. (1996). Mental Darwinism and the evolution of the emotion-processing mind. American
Journal of Psychotherapy, 50(1), 103–124.

S-ar putea să vă placă și