Sunteți pe pagina 1din 36

Tipuri de diagnostic:

Diagnosticul este un raport sau o concluzie concisa in ceea ce priveste natura, cauza si numele
unei boli.
Diagnsoticul clinic este enuntat in urma unei anamneze, a semnelor clinice si a examenului
clinic efectut. De cele mai multe ori acest tip de diagnostic sugereaza doar organul sau aparatul afectat
sau furnizeaza o lista pentru un diagnostic diferential.
Diagnosticul diferential este o lista de boli care “s-ar potrivi” cu simpomele sau leziunile
identificate la un individ. Diagnosticul unui clinician se bazeaza pe determinari hematologice,
determinari biochimice din diferite lichide biologice sau observarea structurii si functiei unor celule in
urma unor biopsii.
Diagnosticul anatomopatologic se bazeaza pe observarea leziunilor macrocopice si
microscopice (histologice) si descrie severitatea, durata, intinderea, localizare (organ sau tesut) si
natura (inflamatorie, degenerativa, neoplazica) leziunilor.
Diagnosticul etiologic este cel definitoriu stabilind cauza exacta a bolii.
Unul dintre principalele scopuri in a pune un diagnostic cat mai exact este de a permite
medicului vetrinar sa inteleaga ce boala trebuie sa trateze si sa inteleaga evolutia acesteia si chiar sa
stabileasca un prognostic.
Stabilirea unui prognostic se refera la capacitatea medicului de a prevedea evolutia si urmarile
unei boli. Daca leziunile se vor remite total fara sechele sau vor avea urmari de lunga durata, atunci
vorbim de un prognostic bun sau excelent. Daca evolutia este incerta, adica simptomele se pot remite
dar in acelasi timp exista sansa ca acestea sa se agraveze datorita unor complicatii neasteptate, atunci
prognosticul este rezervat. In cazul in care sansele ca animalul sa isi revina dupa boala sunt minime,
atunci vorbim de un prognostic grav.

Modificari anatomopatologice si modul in care acestea sunt identificate si evaluate:


Majoritatea bolilor pot fi diagnosticate precis doar in urma unui examen macroscopic al
organelor si tesuturilor.
Confirmarea leziunilor macroscopice si identificarea leziunilor microscopice se face prin
examinarea sectiunilor histologice la microscop. Tesuturile sunt mai intai fixate in solutie de formol
10%, incoroporate in blocuri de parafina si sectionate la o grosime de aproximativ 5µm cu ajutorul
microtomului, si de obicei colorate hematoxilina eozina (H&E). Principalele caracteristice ale
coloratiei H&E sunt: hematoxilina coloreaza acii nucleici (nucleu, ribozomi, mitocondrii) in albastru,
in timp ce eozina coloreaza proteinele, cele cu localizare intracitoplasmatica (enzime, actina,
miozina) si cele cu localizare extracelulara (colagenul si matricea extracelulara) in rosu sau roz.
Pentru identificarea unor constituenti se pot folosi diferite coloratii speciale, ca de exemplu, pentru
vizualizarea glicogenului din ficat se utilizeaza reactia periodic acid-Schiff (PAS). Tumorile
mastocitare suspectate, sunt frecvent colorate cu albastru de toluidina sau Giemsa, pentru a pune in
evidenta granulele metacromatice specifice mastocitelor.
Imunohistochimia se refera la identificarea unor particule antigenice din tesuturi cu ajutorul
anticorpilor marcati cu un cromogen.
Tehnica hibridizarii in situ, in care portiuni de acizi nucleizi marcati pot identifica portiuni de
ADN sau ARN apartinand gazdei sau unor microbi, din celule sau tesuturi intacte, este frecvent
utilizata si foarte utila in diagnosticul si studiul bolilor virale. Aceasta tenica nu este la fel de sensibila
dar este mai relevanta decat PCR (polymerase chain reaction), in care portiuni din ADN-ul studiat
sunt amplificate si identificate.
Celula normala:
Primi anatomopatologi Morgagni si Bichet au accentuat importanta organelor si tesuturilor ca
si sediu al bolilor. Virchow s-a concentrat pe celulele individuale ca fiind cauza principala pentru
functiile sau structurile anormale asociate diferitelor boli. Inainte de a interpreta leziunile celulare
trebuie sa intelegem structura normala a unei celule. Cea mai simpla vizualizare a celulei este aceea a
unui sistem membranar inchis, care este compartimentat in diviziuni mai mici (organitele celulare) de
1
catre membrane. Acest sistem membranar interconectat poarte denumirea de citoschelet. Functia
organitelor celulare este, in mare, determinat de de tipul si cantitatea enzimelor specifice asociate
fiecareai membrane si matricei citoplasmatice.
Membranele celulare:
Membrana celulara este un sistem fosfolipidic bistratificat strabatut de proteine specifice.
Membranele celulare au 2 functii biologice principele: prima este de bariera selectiva iar cea de-a
doua, este de a servi drept suport pentru enzimele si receptorii care determina functia celulei.
Membranele celulare determina limita numeroaselor organite celulare si le desparte pe acestea de
citosol. Membrana plasmatica este prima componenta celulare care vine in contact cu factorii
agresori. Cilii si microvilii sunt extensii ale membranei plasmatice care, de cele mai multe ori, sufera
modificari in cazul unei boli. O alta functie a membranei plasmatice este aceea de a separa mediul
intracelular de matricea (matrixul) extracelulara si de celulele vecine. Proteinele de suprafata (de
exemplu fibronectina) joaca un rol important in interactiunile intercelulare sau in interactiunile dintre
celule si mediul extracelular. Proteinele transmembranare incorporate in stratul fosfolipic au functii
structurale esentiale pentru viabilitatea celulei, de transport si enzimatice. Tot aceste proteine sunt
folosite de agentii infectiosi pentru a patrunde in celule sau pentru a folosii diversele sisteme celulare,
in cursul unui ciclu de dezvoltare, pentru a initia un proces patologic care de cele mai multe ori se va
termina cu lezionarea celulei gazde.
Citosolul:
Citosoul este un “gel apos” in care oragnitele celulare sau incluziile sunt dispersate. Citosolul
este o reatea microtrabeculara inalt specializata in care au loc multe reactii biochimice mediate de
enzimele “libere” in acest mediu.
Mitocondriile:
Mitocondria este “sursa energetica” a celulelor eucariote inalt specializate. Este sediul
fosforilarilor oxidative, a ciclului acidului citric (ciclul ATC) si a oxidarii acizilor grasi. Transferul de
electroni rezultati din reducerea oxidativa a citocromilor la oxigen este ultimul pas al acestor
importante si critice cai ale catabolismului. Componentele importante ale unei motocondrii sunt:
membrana externa, compartimentul extern, membrana interna, compartimentul intern (matricea),
cristele si ADN-ul mitocondrial. Leziunile de la nivelul mitocondriilor vor determina scaderea
productiei de ATP iar daca nu sunt reparate, va duce in final la moartea celulei.
Nucleul:
Nucleul este componenta celulara responsabila de stocarea si transmiterea materialului
genetic. Eucromatina este responsabila pentru generarea ARNm pentru sinteza proteinelor. Membrana
nucleara externa se continua cu cea a RER
Nucleolul:
Nucleolul este componenta principala a nucleului si este compus din ARN, cromatina asociata
nucleului si proteine, si are rol in sinteza ARNr, foarte importnat in sinteza proteinelor.

Reticulul endoplasmatic rugos (RER):


RER este o retea de membrane intracelulare pe suprafata careia sunt atasati ribozomi izolati
sau in grupuri active. RER este foarte evident in celulele responsabile de productia masiva de proteine
extracelulare (fibroblaste, hepatocite, plasmocite si in celulele acinare din pancreas). RER este
responsabil pentru basofilia citoplasmei deorece contine numerosi ribozomi bogati in acizi nucleici
(ARN).
Reticulul endoplasmatic neted (REN):
Este o structura membranara veziculara sau tubulara dar lipsita de ribozomi. Este sediul
enzimelor care metabolizeaza steroizii, medicamentele, lipidele si glicogenul. La microscopul
electronic determina aspectul palid si uneori vacuolar al citoplasmei.
Aparatul Golgi:
Este un complex in structura caruia intra pachete de saci turtiti sau cisterne asezate in stiva,
microvezicule si macrovezicule delimitate de citomembrane. Are rol in sinteza de proteine complexe
2
prin aditia de carbohidrati, si in productia de vezicule secretorii si lizozomi.
Lizozomii:
Sunt vezicule mici delimitate de membrane ce contin enzime hidrolitice cu rol in digestia
intracelulara. Sunt componete foarte importanate mai ales in celulele cu rol in fagocitoza. Peroxizomii
sunt asemanatori lizozomilor dar mai au un rol important, in metabolismul energetic.
Filamente intermediare, microtubului, microfilamente:
Sunt structuri alcatuite din subunitati proteice ce alcatuiesc citoscheletul si au rol in
mobilitatea celulelor. Au rol important de a forma fusul de diviziune, cili, microvili. Multe tipuri de
celule, pe langa cele musculare, contin microfilamente de actina. Filamentele intermediare au un
diametru de aproximatic 10nm si au rol in mentinerea formei celulelor si a mobilitatii acestora. Exista
mai multe tipuri de filamente intermediare caracteristice diferitelor tipuri de celule: citocheratina din
celulele epiteliale, desmina din celulele musculare, vimentina din celulele cu origine mezenchimale
cum sunt fibroblastele. Filamentele intermediare pot fi markeri utili in clasificarea unor tipuri de
neoplasme nediferentiate prin imunohistochimie.
Incluzii nucleare:
In aceasta categorie sunt incluse particulele de glicogen, vacuole proteice, lipidice,
hemosiderina si granule de calciu. O parte din acestea sunt normale, dar unele sunt rezulate in urma
leziunilor celulare.
Matricea extracelulara:
Desi nu face parte din strcutura celulelor matricea extracelulara are un rol foarte importanat in
mantinerea structurii si functiei celulare. Aceasta include membranele bazale si materialul interstitial
compus din diferite tipuri de colagen, proteoglicani, glicoproteine si diverse molecule care
interactioneaza cu celulele. De exemplu, integritatea membranei celulare este importanta pentru
structura si functia normala a celulelor epiteliale.

Cauzele injuriei celulare

Cauzele injuriilor celulare sunt multiple si pot fi clasificate dupa mai multe sisteme.
Dupa origine pot fi extrinseci (traumatisme, virusuri, substante toxice), intrinseci (mutatii
genetice spontane). Unele pot avea atat componeta intrinseca cat si componenta extrinseca (disfunctii
imunologice, acumularea unor metaboliti, disfuntii nutritionale).
Mecanismele generale ale injuriilor celulare includ: scaderea cantitatii de ATP (ex. hipoxie
celulara), distrugerea membranei celulare (ex. datorita radicalilor liberi), dereglarea metabolismului
celular sau deteriorarea materialului genetic.
Intelegerea bolii are la baza intelegerea celulei. Pana la secolul XIX in societate predomina
ideea ca boala era cauzata de un dezechilibru al lichidelor organismului sau “umorilor”. La mijlocul
secolulul XIX , Rudolph Virchow, un anatomopatolog german, considerat la ora actuala fondatorul
patologiei moderne, a revolutionat lumea medicala, cu ideea ca organismele sunt structuri
multicelulare, fiecare celula avand o functie specifica. El credea ca boala este rezultatul injuriei sau
disfunctiei unui anumit tip de celula. Progresele rapide din medicina s-au datorat ideilor lui Virchow
si mai ales a faptului ca medicina a inceput sa se axeze pe patologia celulara, iar mai nou pe cea
moleculara.
Raspunsul celular la actiunea diversilor agresori, este variat si depinde de tipul agentului
etiologic, durata de actiune a acestuia, de intinderea leziunilor si de tipul de celula afectat. De
exemplu, celulele tubilor renali pot suferi doar edem celular in cazul scaderii perfuziei renale, daca
3
circulatia este reluata in scurt timp. Ischemia indelungata poate duce la moarte celulara. Diminuarea
subletala a afluxului sanguin poate duce fie la adaptarea celulelor prin reducerea ratei metabolice, fie
la moartea celulei daca sunt depasite capacitatile de adaptare.
Celulele raspund prin diferite metode la actiunea diferitilor stimuli sau agresori, dar leziunile
apar in momentul in care capacitatile de adaptare ale celulei sunt depasite, iar aceasta nu-si mai poate
mentine homeostazia. Unele leziuni, cum este edemul celular, sunt reversibile daca leziunile nu sunt
foarte extinse si durata de actiune a agentului este redusa. Daca leziunile depasesc anumite limite
survine moartea celulei iar modificarile celulare sunt ireversibile.
In unele situatii, in care injuriile sunt subletale, celulele pot suferii diverse procese
degenerative sau pot acumula unii compusi normali sau anormali.
In esenta, celulele sau tesuturile raspund la actiunea diversilor agresori prin 3 cai diferite:
adaptare, degenerare (sau acumularea intracelulara sau extracelulara) sau moarte.
Modificarile celulare care survin in urma leziunilor ireversibile includ:
- distrugerea membranei celulare
- intrarea in celula a ionilor de calciu
- edematierea si vacuolizarea mitocondriilor
- prezenta unor substante amorfe in interiorul mitocondriilor
- edemul lizozomilor

Hipoxia:
Hipoxia este una dintre cele mai frecvente si importante cauze ale injuriilor si mortii
celulare. Hipoxia se refera la o scadere a contitatii de O2 la nivelul celulelor sau tesuturilor; lipsa
totala a oxigenului poarta denumirea de anoxie. Oxigenul are un rol foarte important in cadrul
fosforilarii oxidative mai ales in celulele inalt specializate, cum sunt neuronii, hepatocitele,
celulele miocardice, celulele tubilor uriniferi. Hipoxia poate fi cauzata fie de scadere concentratiei
sanguine de oxigen in cazul insuficientei cardiace sau respiratorii, scaderea totala sau partiala a
circulatiei sanguine, reducerea transportului de oxigen (anemie sau intoxicatie cu monoxid de
carbon) si blocarea enzimelor respiratorii celulare (intoxicatie cu cianuri).
Agenti fizici:
Traumatismele, temperaturile foarte scazute sau ridicate, curentul electric si radiatiile pot
provoca leziuni celulare foarte grave. Traumatismele pot actiona direct prin distrugerea si moartea
unui numar mare de celule sau pot distruge circulatia de la nivelul tesuturilor. Temperaturile foarte
scazute afecteaza circulatia iar formarea cristalelor intracelulare duce la distrugerea membranelor
celulare. Temperaturile foarte ridicate produc denaturarea proteinelor si enzimelor celulare.
Electricitatea genereaza caldura pe masura ce avanseaza prin tesuturi si altereaza capacitatea
conductiva a nervilor si muschilor. Radiatiile ionizante determina ionizarea apei intracelulare care
va genera specii foate reactive de radicali liberi care lezeaza organitele celulare. Multe tipuri de
radiatii pot deterioara si materialul genetic, avand ca rezultat fie moarte celulara, fie malformatii
sau defecte genetice sau neoplasme.
Agenti infectiosi:
Agentii virali sunt parazitii obligatoriu intracelulari care redirectioneaza sistemele
enzimatice ale celulei gazde spre sinteze proteinelor virale si a materialului genetic viral in
detrimentul celulei gazde.
Bacteriile pot actiona asupra celulelor gazde prin intermediul unor toxine (infectiile
produse de genul Clostridium, E. coli enterotoxigena) fie pot determina un raspuns inflamator
exagerat din partea organsimului. Unele bacterii, cum este Lawsonia intracellularis pot
determinarea replicarea exagerata a celulelor in care se multiplica.
Deficienta si dezechilibre nutritionale:
Alimentatiile hipoproteice intalnite sporadic la animale si om si poarta denumirea de
sindrom “kwashiorkor”. Aceste deficiente necesita adaptarea din partea unui numar mare de
populatii celulare determinand lipoliza, catabolismul proteinelor musculare si glicogenoliza care
4
asigura supravietuirea organismului pe termen scurt. Excesul caloric intalnit la oameni si
animalele de companie are implicatii majore in multe boli mai ales in cele cardiovasculare.
Tulburari de natura genetica:
Un material genetic normal este esential pentru homeostazia normala a unei celule.
Mutatiile, de orice origine, pot sa nu aiba nici un efect asupra activitatii celulare, pot depriva
celula de enzime esentiale pentru a-si indeplini functia sau pot sa nu fie de loc compatibile cu
viata. Exemple de boli genetice sunt: defecte ale factoriilor de coagulare (hemofilie), boli de
stocare lizozomale (tezaurizmoze), imunodeficienta manjilor arabi si deficiente in sinteza fibrelor
de colagen (dermatosparaxis). Pe langa aceste entitati clare, unele genotipuri pot predispune
organismele (umane sau animale) la diferite boli, conditie care poarta denumirea de predispozitie
genetica.
Dezechilibre metabolice prin supraincarcare (workload imbalance):
Celulele care sunt suprasolicitate pot sa se adapteze la noile nevoi de lucru sau pot sa fie
epuizate si sa moara. In schimb celule care nu mai sunt solicitate si stimulate “sa lucreze” se vor
micsora in volum si vor disparea. Un exemplu este modul in care celulele endocrine reactioneaza
la prezenta sau absenta hormonilor de crestere si dezvoltare. Celulele musculare care nu mai sunt
solicitate sau care isi pierd structurile nervoase se vor atrofia si in final vor disparea lasand in
urma o stroma fibroasa.
Substante chimice, toxice si medicamente
Acestea actioneaza printr-o multitudine de mecanisme, astfel, medicamentele prin efectul
lor terapeutic determina modificari ale functiei si structurii celulare. Majoritatea lor solicita
celulele dar in limite tolerabile pt acestea, astfel celulele supravietuiesc, iar dupa disparitia
efectului medicament se intorc la starea normala. Totusi unele substatnte chimice, printre care si
medicamente sau substante toxice, pot bloca sau stimula receptorii membranari, pot modifica
sistemele enzimatice specifice, pot produce radicali liberi, pot deteriora materialul genetic, pot
modifica caile metabolice, sau pot distruge organite celulare.
Imunodeficiente
In unele cazuri sistemul imun nu poate raspunde actiunii agentilor infectiosi sau alti
antigeni ca urmare a unor defecte congenitale sau dobandite ale tesutului limphoid si
componentelor acestuia. Exemple de defecte congenitale sunt: aplazia timica a soarecilor fara par,
sau sindromul imunodeficitar al manjilor arabi (combined immunodeficiency of Arabians foals).
Indivizii afectati pot sa moara la o varsta frageda datorita infectiilor oportuniste, sau pot
supravietui dar cu sanse scazute. Imunodeficientele dobandite pot sa fie trecatoare si sunt
rezultatul distrugerii tesutului limfoid de catre agenti virali, substante chimice sau unele
medicamente.
Raspunsul imun fata de o particula straina (antigen) este de cele mai multe ori benefic
pentru gazda, dar in unele cazuri acesta poate sa fie directionat gresit, iar cele atacate de catre
sistemul imun sa fie chiar celule gazdei, acest tip de boli purtand denumirea de boli autoimune.
Un raspuns imun inadecvat sau exagerat fata de numiti antigeni determina o grupa de boli -
hipersensibilitati sau alergi (ex. anafilaxia, astmul felin si dermatita alergica la pureci).
Imbatranirea:
Folosim termenul de imbatranire pentru acele leziuni pe care le intalnim doar la animalele
batrane si pentru care nu avem nici un alt mecanism prin care sa le explicam. Leziuni intalnite
frecvent la animalele in varsta sunt: hiperplazia nodulara a parenchimului hepatic, al pancreasului,
suprarenalei, splinei si tiroidei. Acestea se pare ca sunt defecte ale mecanismelor de crestere ale
acestor populatii celulare dar cauza lor este necunoscuta. Celulele batrane pot suferi leziuni
definitive ale materialului genetic (in special la nivelul AND-ului) sau pot acumula intracelular
diverse particule “de uzura” care pot interfera cu functia celulara normala.
Unii mai afirma ca multe tipuri de cancer sunt produse, mai degraba de procesul de
imbatranire, decat de actiunea diferitelor substante chimice, alimente, virusuri sau alte injurii.

5
Leziuni celulare reversible

Edemul celular acut


Edemul celular sau degenerescenta hidropica este una dintre cele mai comune si
fundamentale exprimari ale injuriei celulare. Se manifesta ca o crestere in dimensiuni si in volum
a celulei, datorita acumularii intracelulare de apa. Este rezultatul incapacitatii celulelor de a-si
mentine homeostazia si de a-si regla mecanismele responsabile de transportul transmembranar al
apei si a diferitilor ioni. Este acompaniata si de modificari si degenerari ale organitelor celulare.
Mecanismele responsabile pentru acest tip de leziuni sunt: injurii ale membranei celulare, defect
ale mecanismelor energetice celulare, sau injurii ale enzimelor responsabile de reglarea canalelor
ionice transmembranare.
Leziunile morfologice si functionale incep cu absorbtia apei in spatial intracelular si
dezintegrarea difuza a organitelor celulare si a proteinelor citoplasmatice. Edemul celular trebuie
diferentiat de hipertrofia celulara care este de fapt o crestere in volum a celule datorita cresterii
numarului de organite celulare (proces fiziologic). Organele afectate sunt marite in volum, mai
palide si au o greutate mai mare decat cele normale. Cand sunt sectionate rasbuzeaza pe sectiune.
Greutatea specifica este mai mica decat cea a organelor normale datorita acumularii intracelulare a
apei.
Controlul volumului celular normal si mechanismele edemului celular acut
Intr-o celula normala, energia rezultata din ATP, controleaza pompele ionice de Na si K
pentru extruzia continua a Na-ului din celula si intruzia ionilor de K. Pentru fiecare molecula de
ATP utilizata, 3 ioni de Na parasesc celula si 2 ioni de K intra in celula.
Deoarece transportul transmembranar al apei sa face prin mecanisme pasive (fara consum
de energie) in sensul gradientului de concentratie osmotica determinat de Na si proteine, pompele
de Na si K sunt esentiale pentru reglarea volumului de apa intracelular. Cele mai studiate
mecanisme care pot induce edemul celular sunt: hipoxia cu scaderea sintezei de ATP si injuriile
membranei celulare in cazul intoxicatiei cu tetraclorura de carbon (CCL4).

1. Edemul celular datorat hipoxiei:


Leziunile celulare induse de hipoxie sunt rezultatul oricarei deficiente in transportul
oxigenului, de la aerul inspirat pana la rolul final al acestuia de acceptor de electoni din partea
citocrom oxidazei in cadrul fosforilarii oxidative. Ischemia este scaderea afluxului de sange intr-o
regiune corporala, de cele mai multe ori datorata unei obstructii a vaselor de sange.
Obstructionarea arterelor coronare de placile aterosclerotice produc ischemia si hipoxia
miocardului, fiind cauza cea mai frecventa a infactului miocardic la om.
In leziunile hipoxice acute oxigenul celular este consumat foarte repede, fosforilarea
oxidativa nu mai poate avea loc, si astfel nivelul ATP-ului scade. Acest lucru duce la stimularea
fosfofructokinazei, primul pas pentru initierea glicolizei anaerobe. Comutarea rapida de pe
metabolism aerob pe metabolismul glucidic anaerob are ca si consecinte scaderea rapida a
glicogenului celular si acumularea rapida a acidului lactic si a fosfatilor anorganici. Desi
generarea anaeroba de ATP este ineficienta, poate asigura supravietuirea celulei pe termen scurt.
Unele celule inalt specializate nu pot genera ATP in urma metabolismului anaerob si de aceea
aceste celule sunt foarte sensible la hipoxiei.
In final lispa ATP-ului va determina ineficienta pompelor ionice si pierderea controlului
volumului celular.
Glicozidele cardiotonice de origine vegetala, digitalicele si oubaina inhiba specific
pompele de Na si K. Aceasta inhibarea determina modificarea contractibilitatii celulei miocardice
dar poate produce si la edemul acestora.

Leziunile membranei celulare in edemul celular acut:


6
Leziunile membranelor celulare, fie ca este vorba de membrana plasmatica fie ca e vorba
de membranele organitelor, distrug permeabilitatea selectiva, care retine proteinle si electolitii in
cadrul citosolului si restrictioneaza intruzia celulara a ionilor de Na si Ca si a apei din spatiul
extracelular. Distrugerea acestei bariere este rezultatul actiunii radicalilor liberi asupra
fosfolipidelor membranare, legaturii covalente dintre diverse substante toxice cu macromolecule,
interferarea canalelor ionice sau inserarea transmembranara a complexelor proteice (ex. activarea
complementului).
Toxicitatea tetraclorurii de carbon se datoreaza convertirii acesteia la radicalul triclormetil
(CCL3) la nivelul REN din hepatocit. Acest metabolit deterimina oxidarea progresiva a acizilor
grasi nesaturati din structura membranelor, in special de la nivelul REN si a mitocondriilor.
Cloroformul este toxic pentru hepatocite atunci cand este transformat in metabolitul sau
fosgen (CCL2O). Leziunile hepatice asociate celor 2 toxice sunt imperceptibile si ambele au ca
rezultat final sindromul ficatului gras.
Pe langa substantele toxice, mai sunt si alti factori care pot determina leziuni ale
membranelor care pot determina edemul celular acut. Complexul de atac al membranei al
complementului seric si hemolizina produsa de streptococci (streptolizina-O) penetreaza
membrana plasmatica pentru a crea canale cu trecerea libera a apei, proteinelor si electrolitilor
intre cele 2 compartimente: intracelular si extracelular. Celulele afectate sunt lizate imediat
datorita supraincarcarii lor cu apa (liza hipotonica). Efectul citotoxic al celuleor NK (natural
killer) este mediat, in parte, de implemenatarea, in membranele celulor tinta, a unor scomplexe
proteice asemanatoare.
Etapele care se succed in cazului edemului celular acut datorita hipoxiei sau ischemiei sunt
urmatoarele:
1. Hipoxia-deficit de O2
2. Scaderea fosforilarii oxidative si a ATP-ului
3. Cresterea glicolizei,  concentratiei de ac. lactic intracelular,  depozitelor de glicogen
4. Scade functionalitatea pompelor ionice de Na si K datorita lipsei ATP-ului
5. Influxul de Na, Ca si apa si pierderea ionilor de K si Mg din spatial intracelular
6. Edemul mitocondrial, REN, RER, a aparatului Golgi si a altor organite celulare
7. Detasarea ribozomilor, segmentarea cromatinei nucleare, pierderea microvililor,
vacuolizarea RE;
8. Dezagregarea severa a membranei celulare, influxul ionilor de Ca in mitocondrii si
citosol, in ansamblu cresterea in volum a celulei si clarificarea citosolului
9. Leziuni celulare ireversibilemoarte celulara
Cand edemul celular acut apare datorita unor leziuni membrane secventele sunt
asemanatoare cu cele de mai sus dar lipsesc pasii 5 si 6.

Morfopatologia edemului celular:


Leziunile macroscopice: organul afectat este marit in volum, palid, friabil, cu o greutate
specifica mai mica, si razbuzeaza pe sectiune.
Leziunile microscopice: Influxul de apa determina dezintegrarea matricei intracelulare,
produce dilatarea organitelor si confera celulei aspectul palid si vacuolizat. Celulele tubilor renali
vor proemina in lumenul tubular. Hepatocitele si celulele endoteliale edematiate vor stanjeni si vor
diminua lumenele vaselor. Desi mecanismele de aparitie si dezvoltare a edemului celular sunt
putine, pot aparea diferente in aspectul microscopic al leziunilor datorita diferitelor tipuri celulare
si a diferitilor agenti agresori.
Degenerescenta hidropica sau vacuolara sunt termeni frecvent utilizati pentru definirea
edemului celular acut. Apare in celulele endoteliale, epiteliale, pneumocitele alveolare, hepatocite,
epiteliul tubilor uriniferi, neuroni si celulele gliale din creier. Citoplasma celulelor afectate contine
vacuole transparente, care nu se vor colora prin coloratii speciale pentru lipide sau glicogen (alte 2
cauze pentru degenerescenta vacuolara). Aceste vacuole reprezinta mitocondriile edematiate si
7
cisternele vacuolizate ale aparatului Golgi si a RE.
Degenerescenta balonizanta este o forma foarte grava si extrema a degenerescentei
hidropice in care celulele sunt foarte marite in volum iar citoplasma, practic este un spatiu gol.
Aceasta este de obicei intalnita in cazul infectiilor cu virusuri epiteliotrope (ex. virusul variolei).
In urma lizei celulelor epiteliale se vor forma vezicule pline cu lichid.
La microscop, celulele si-au pierdut cilii si microvilii, se desprind de la locul de fixare,
citoplasma este rarefiata iar cisternele RE si ale apartului Golgi, si mitocondriile sunt dilatate.
Reteaua intracelulara se fragmenteaza transformed-se in numeroase vezicule, iar proteinele si ionii
de Ca precipita in interiorul citoplasmei si a organitelor.

Semnificatia si evolutia edemului celular acut:


Celulele lezionate, care nu isi mai pot regla transportul membranar de apa si de ioni, nu isi
mai pot exercita nici functia. Astfel pentru un organism este foarte important numarul de celulele
afectate cat si tipul acestora. Astfel celulele cele mai sensibile la hipoxie si edem celular sunt
celulele cardiace, celulele tubilor uriniferi, hepatocitele si cel endoteliale. In SNC pe langa
celulele endoteliale, mai sunt afectati si neuronii, oligodendrocitele si astrocitele, iar procesul in
SNC este denumit edem citotoxic. Neuronii afectati nu mai au capacitate de a transmite influxul
nervos, determinand pierderea constientei si coma. Celulele miocardice se contracta mai putin si
intr-un ritm anormal. Celulele epiteliului urinifer isi pierd capacitatea de absorbtie si secretie, dar
in acelasi timp vor compresa vasele sanguine interstitiale producand si mai multe leziuni.
Capilarele care sunt tapetate de celule endoteliale sunt predispune la obstructii, exacerband
leziunile prin accentuarea hipoxiei celulare. Celulele lezate, cu o permeabilitate membranara
anormala, pot fi identificate prin dozarea enzimelor citoplasmatice specifice, din serul sanguine.
Daca oxigenul este redistribuit acestor celule iar leziunile membranare sunt remediate
inainte de atingerea punctului critic “the point of no return”, majoritatea celulelor isi pot realua
functia si structura normala.
In final, edemul celular este o leziune reversible, subletala, totusi daca, in cazul celulelor
foarte sensibile, agentul cauzator nu este indepartat repede, leziunile pot culmina cu moartea
celulara sau chiar moartea individului.
O altă leziune celulară reversibilă este acumularea de trigliceride – steatoza. Această
leziune va fi prezentată la acumulările intracelulare.

Leziuni celulare irevesibile si moartea celulara:


Daca actiunea diferitilor agenti agresori depaseste anumite limite atunci leziunile devin
ireversibile, iar rezultatul final va fi moartea celulara. Exista unele cazuri in care leziunile sunt
subletale iar celulele vor suferii un proces de degenerare sau adaptare la anumite conditii.
In esenta, celulele raspund la actiunea factorilor de stres prin 3 cai importante: adaptare (cu
sau fara depozite intracelulare sau extracelulare), leziuni reversible si moartea celulelor.
Moartea celulara:
Moartea celulara poate sa aiba mai multe cauze. De exemplu, temperaturile extreme sau
traumatismele directe pot determina moartea aproape instantanee a celulelor afectate. Pe de alta
parte moartea organismului (moartea somatica) va avea ca si consecinta finala moartea tuturor
celulelor care compun organismul (autoliza cadaverica).

Moartea celulara poate sa fie clasificata in 2 tipuri majore: necroza si apoptoza.

Necroza
Este moartea celulara ca urmare a unor leziuni ireversibile cauzate de hipoxie,
ischemie sau distructii ale membranei.
Edemul celular acut poate produce moartea celulei sau leziunea poate sa fie reversibila.
Exista un mare interes pentru acele circumstante care determina ca o leziune sa fie ireversibila
8
avand ca rezultata necroza celulara, si acel punct critic, definitoriu de unde nu mai este cale de
intoarcere.
La inceput au fost identificate 2 caracteristici principale ale leziunilor ireversibile:
1. incapacitatea de restabilire a functiei mitocondriale; 2. prezenta lezunilor membranei
celulare.
Cercetarile efectuate in domeniul tulburarilor cardiace, si mai ales pe bolilele coronare, au
ajutat la intelegerea acestui proces.
Celulele miocardice care sufera de hipoxie, in urma ischemierii unei regiuni, isi pierd
capcacitate de a-si mentine structura si functia normala, datorita intruziei ionilor de Ca, din cauza
lipsei ATP-ul responsabil de activitatea pompelor ionice. Daca circulatia locala este restabilita, de
cele mai multe ori, leziunile provocate nu sunt controlate, ci din contra, se agraveaza. Acest lucru
se explica prin faptul, ca odata cu afluxul de sange, are loc un influx masiv de Ca care vor
determina noi lezini membranare. Acest fenomen poarta denumirea de injurie de reperfuzie.
S-a descoperit ca tratamentul cu tranchilizante clorpromazinice previne acest influx de ioni
de Ca si astfel previne si leziunile ulterioare.
Ce fac de fapt ionii de Ca pentru ca leziunile severe sa devina decisive si sa produca
moartea celulara? Cel putin o fosfolipaza atasata membranei celulare (fosfolipaza A) este activata
de catre ionii de Ca liberi. Fosfolipaza activata va determina scindarea fosfolipidelor din structura
membranei interne mitocondriale si a altor membrane celulare, leziuni care exclud orice
posibilitate de supravietuire a celulelor afectate. Activarea fosfolipazei mai genereaza si cantitati
mari de acid arahidonic, care reprezinta substratul pentru unii mediatori ai inflamatiei. De aceea se
poate observa un usor grad de inflamatie in jurul focarelor de necroza.
Pe langa activarea fosfolipazei, ionii de Ca mai activeaza si diverse proteaze care produc
leziuni la nivelul citoscheletului si membraneei celulare precum si ATP-aze care accelereaza
scindarea ATP-ului. Leziunile ireversibile la nivelul mitocondriilor par sa fie elementul definitoriu
in moartea celulara.
Exista un f mare interes in controlul influxului ionilor de Ca in interiorul mitocondriile, din
celulele afectate, intr-un infarct miocardic. Medicamentele al caror mecanism se bazeaza pe
blocarea canalelor de ioni de Ca sunt intens studiate si folosite. Foarte importanti sunt si
antioxidantii (ex. vitamina E) care protejeaza membranele celulare de actiunea radicalilor liberi,
reducand astfel intinderea leziunilor membranare. Pentru minimalizarea leziunilor de reperfuzie
este important si controlul afluxului de celule inflamatorii si de mediatori ai inflamatiei.

Leziunile membranare si moartea celulara


Exemplul clasic de leziuni celulare care duc la moartea celulei este cel al intoxicatiei cu
tetraclorura de carbon descrisa si la edemul celular acut. Dupa ingerarea si absorbtia de la nivelul
tubului digestiv, substanta ajunge la nivelul ficatului prin vena porta, iar de acolo patrunde in
hepatocite. CCL4 in sine nu este toxica, dar metabolizata in CCL3, de catre sistemul citocrom
p450 din REN, devine extrem de toxica, producand peroxidarea lipidelor din structura
membranelor, incepand de la nivelul REN si terminand cu membrana plasmatica. Leziunile
membranare de la nivel mitocondrial determina scaderea productiei de ATP, ce are ca rezultat
intruzia ionilor de Ca in mitocondrie. Lipsa functiei mitocondriale va determina dereglarea
pompelor ionice de Na si K, cu modificarea formei si volumului celular, intruzia masiva ionilor
de Ca extracelulari, cu consecinte letale pentru celula. Vacuolizarea lizozomilor cu eliberarea
enzimelor hidrolitice determina autodigestia organitelor celulare. Leziunile de la nivelul RER al
hepatocitelor, determina scaderea sintezei proteinelor, lipsa acestora duce la scaderea formarii
complexelor lipoproteice necesare pentru transportul lipidelor, cu acumularea intrahepatocitara a
acizilor grasi, si in final ajungandu-se la lipidoza hepatica.

Leziunile produse de radicalii liberi


Radicalii liberi sunt orice molecule care au un electron impar. Sunt specii inalt reactive
9
rezultate fie in urma metabolismului oxidativ normal, fie in urma expunerii la diverse radiatii,
gaze toxice, substante chimice sau medicamente. Majoritatea sunt specii reactive de oxigen.
Acestia sunt produsi de catre fagocite in procesul inflamator si sunt responsabili pentru leziunile
semnificative ale tesuturilor inconjuratoare. Unele citostatice, cum este doxorubicina, genereaza
specii rective de oxigen care produc leziuni masive in celulele cardiace. Componentele celulare
cele mai expuse la actiunea radicalilor liberi sunt: proteinele, lipidele membranare si acizii
nucleici. Peroxidarea lipidelor din structura membranei plasmatice sau a membranei organitelor
poate avea afecte aseamanatoare cu cele descrise la intoxicatia cu CCl4.
In mod normal acesti radicali liberi sunt neutralizati de antioxidanti intracelulari cum sunt:
superoxid dismutaza (SOD), glutation peroxidaza, vitamina E sau C. Orice tulburare a acestor
mecanisme au consecinte catastrofice pentru celulele implicate. La multe specii de animale
domestice apar leziuni severe ale celulelor miocardice in cazul lipsei vit. E si a seleniului. Efectele
antioxidante ale vitaminei E sunt determinate de capacitatea acesteia de a inhiba sau a reduce
producerea de radicali liberi in urma metabolismului celular normal. Seleniul este o componenta
esentiala a unor enzime (glutation peroxidaza) cu rolul de a inactiva speciile de radicali liberi.

Aspectele morfologice ale necrozei celulare sau tisulare (necroza):


In contrast cu autoliza postmortem, necroza apare in organismele vii, dar procesle
degradarii celulare sunt asemanatoare. O provocare pentru medicul veterinar si pentru
anatomopatolog este de a diferentia necrozele celulare (aparute inainte de moartea animalului) de
moficarile cadaverica (autoliza postmortem).
Autoliza se refera la autodigestia si degradarea celulelor sub actiunea enzimelor hidrolitice
prezente in mod normal in celule; aceasta apare in toate celulele moarte (inainte sau dupa moartea
animalului).
Modificarile postmortem includ atat autoliza cat si putrefactia, care este procesul prin care
tesuturile sunt distruse in urma actiunii bacteriilor de putrefactie.

Ultrasctructura celulelor necrozate:


Celulele moarte in urma edemului celular acut prezinta mitocondriile edematiate, RE
dilatat si fragmentat, membrana nucleara este neuniforma, pliata, citoplasma are un aspect palid,
iar organitele celulare sunt greu de identificat. Celula se reduce in volum iar portiuni membranare
specializate, cum sunt desmozomii, cilii si microvilii sunt dezintegrati sau chiar absenti.

Modificarile histologice in necroza:


Pentru explicarea si evidentierea modificarilor nucleare din celulele necrozate se folosesc
urmatorii termeni: picnoza, cariorexis si carioliza.
-cariopicnoza: nucleul este redus in volum, hipercrom, omogen, ratatinat. Este consecinta
condensarii si fragmentarii cromatinei.
-cariorexa: membrana nucleara se dezintegreaza, iar fragmente nucleara hipercrome sunt
eliberate in citoplasma.
-carioliza: nucleul este foarte palid, datorita descompunerii cromatinei sub actiunea
enzimelor proteolitice.
-absenta nucleului: este o faza mai avansata a cariolizei in care nucleul este complet lizat si
dezintegrat.
Modificarile citoplasmatice in celulele moarte:
In fazele initiale ale necrozei, citoplasma are un aspect omogen si de culoare roz in
coloratia H&E. Eosinofilia este data fie de pierderea ARN-ului ribozomal (ressponsabil de
basofilia citoplasmei cel. normale) fie de modificarile organitelor celulare. Celulele moarte se
desprind de membranele bazale si de celulele vecine si sunt gasite libere fie in tubi, fie in alveole,
foliculi sau alte lumene sau pe alte suprafete.
Aspecte macroscopice:
10
Tesuturile necrozate sunt palide, moi, friabile si sunt net diferentiate de tesuturile viabile
printr-o zona de inflamatie. Prezenta acestei linii de demarcatie este un mod sigur de diferentiere a
tesuturilor necrozate de cele autolizate. Trebuie specificat ca modificarile necrotice apar mai intai
la nivel ultrastructural (in primele 6 ore), dupa aceea sunt vizibile histologic (6-12 ore) iar dupa
12-24 de ore sunt vizibile si macroscopic.

Tipuri de necroze:
Modificarile morfo-patologice din focarele de necroza difera in funtie de tipul de tesut
afectat, de tipul agentului patogen si de timpul scurs de la producerea leziunii.
Necroza de coagulare:
Este caracterizata de pastrarea, in mare, a structurilor celulare de baza. Citoplasma este
omogena si acidofila datorita coagularii proteinelor citoplasmatice. Se pot observa etapele
dezintegrarii nucleare: cariopicnoza, cariorexa, carioliza sau absenta nucleului. Acest tip poate sa
apara aproape in orice tip de tesuturi. Este frecvent intalnita in rinichi, ficat si muschi, iar
materialul necrotic este lizat si fagocitat in cateva zile.
Necroza de coagulare este frecvent urmarea hipoxiei celulare datorita tulburarilor
circulatorii sau starilor de soc. Infarctul este o necroza de coagulare ca urmare a intreruperii bruste
a circulatiei sanguie dintr-un anumit teritoriu (ex. infarctul miocardic datorita blocarii arterelor
coronare de catre o placa aterosclerotica).
Necroza de cazeificare:
Necroza de cazeificare implica transformarea celulelor moartea intr-o masa granulara,
omogena, friabila cu aspect cazeos, „branzos”. Comparativ cu necroza de coagulare, aceasta este o
leziune cronica asociata cu incapacitatea macrofagelor de a digera lipidele de origine bacteriana.
In leziunile foarte vechi poate sa apara calcificarea distrofica a centrului de necroza. Aceasta
leziune este intalnita cel mai frecvent in tuberculoza, iar la oi mai poate sa apara in cazul
infectiilor cu Corynebacterium.
Degradarea intarziata a componentelor peretelui bacterian este cauza principala a aparitiei
acestui tip de leziune, si are ca si rezultat final, formarea unui focar de necroza cazeoasa, cu
reactie inflamatorie de tip granulomatos si capsula fibroasa.
Necroza de lichefiere:
Este un tip de necroaza, care in mod normal apare in SNC, desi pericarionii neuronilor
prezinta mai intai necroza de coagulare si mai tarziu necroza de lichefiere. Necroza din SNC,
datorita hipoxiei, determina dezintegrarea enzimatica a neuropilului (lichefiere), datorita
numarului mare de membrane celulare prezente. Deoarece in SNC nu exista foarte mult tesut
conjuctiv fibros, si datorita pierderii rapide a astrocitelor, nu raman foarte multe structuri care sa
sustina tesutul sau sa umple spatiile ramase, rezultand cavitati pline cu detrisuri lipidice si lichid.
Aceste materiale, sunt apoi inglobate de macrofage care se transforma in celule lipofage (gitter
cells).
In alte tesuturi, focarele de infectie produse de germeni piogeni determina eliberarea de
enzime din leucocitele mobilizate in zona respectiva. Acestea determina acumularea unui lichid de
colectie format din neutrofile moarte si detritusuri celulare (puroi), formand un abces, care este un
tip particular de inflamatie purulenta pe fond de necroza de lichefiere.
Gangrena:
Exista 3 tipuri de gangrena:
1. gangrena uscata
2. gangrena umeda
3. gangrena gazoasa
Sunt incluse in acest capitol deoarece leziunea initiala este necroza de coagulare.
11
Gangrena umeda este definita ca o zona de tesut necrozat (de obicei necroza de coagulare)
care este degradat mai departe, de actiunea lichefianta a bacteriilor saprofite care de obicei produc
putrefactie.
Necroza de coagulare (initiala) este produsa fie de ischemierea unei extremitati corporale
(bandaj sau garou aplicat prea strans, fie lezarea unei artere de catre un glont sau alte corpuri
straine), fie infarctizarea unei portiuni de intestin, sau daca e vorba de pulmon, aspirarea unor
lichide iritante, medicamente sau lichid ruminal. Contaminarea cu bacterii saprofite se face diferit
in functie de regiunea afectata: mediul exterior (aer, sol) in cazul pielii unui membru, fie din aerul
inhalat in plamani, sau in intestin - microflora locala.
Macroscopic tesutul devine moale, umed, friabil, de culoare rosie maronie, chiar neagra,
iar daca bacteiile saprofite produc gaz, se observa prezenta bulelor de gaz si a unui miros putrid
datorita hidrogenului sulfurat, amoniacului si mercaptanului. Cu timpul, daca nu survine moartea
animalului datorita toxemiei, portiunea necrozata a membrului sau ugerului se va separa si se va
desprinde de tesutul sanatos.
Microscopic, initial se observa zona de necroza de coagulare cu putine bacterii. Pe masura
ce acestea prolifereaza iar leziunea progreseaza se produce lichefierea focarului necrotic si un
aflux de neutrofile.

Gangrena uscata:
Este tot o necroza de coagulare datorita ischemiei, dar urmata de mumifiere. De obicei
afecteaza extremitatile corporale, membre, urechi, coada, uger si are ca si cauza fie ingerarea unor
substante toxice vasoconstrictoare (intoxicatia cu ergot sau paius), fie temperaturile scazute.
Derivatii cornului secării produc vasoconstrictia arteriolelor periferice si leziuni la nivelul
capilarelor, urmate de tromboze si infarcte. Intoxicatiile cu păiuş (Festuca spp. – substratul pentru
micotixina produsă de Fusarium spp.) la bovine are acelasi mecanism patogenetic si prezinta
aceleasi leziuni.
Expunearea la temperaturi foarte scazute poate determina gangrene uscate. Patogeneza
implica atat actiunea directa a frigului cat si dezagregarea celulara produsa de cristalele
intracelulare si extracelulare, care produc tulburari vasculare cu ischemierea si infarctizarea
segmentului afectat. Macroscopic tesutul are aspect stafidit, uscat si culoare maron spre negru.

Gangrena gazoasa:
Este tot un exemplu al proliferarii bacteriene si a producerii de toxine in tesuturi necrozate,
dar in acest caz este vorba despre bacterii anaerobe, in special din genul Clostridium (Clostridium
perfringens si Clostridium septicum). Aceste bacterii ajung in muschi sau tesutul conjunctiv
subcutanat prin rani penetrante. Tesutul necrozat, de la acest nivel, furnizeaza un mediu anaerob
favorabil dezvoltarii clostridiilor.
Un alt exemplu este boala, cărbunele emfizematos produs de Clostridium chauvoei, prin
dispersarea sporilor, pe cale hematogena, de la nivelul tubului digestiv. Acesti spori ajung la nivel
muscular unde stationeaza pana cand diversi factori traumatici, determina necroza celulara, care
impreuna cu anaerobioza de la acest nivel confera conditiile necesare pentru germinarea sporilor
si proliferarea bacteriilor. Macroscopic zona afectata are o culoare rosie-visinie chiar neagra, cu
bule de gaz si exudat sangvinolent. Microscopic se poate observa necroza de coagulare a fibrelor
musculare, prezenta unui exudat sangvinolent si a bulelor de gaz.

Necroza tesutului adipos:


Exista 3 tipuri de necroza a tesutului gras:
1. Necroza enzimatica a tesutului adipos
2. Necroza traumatica
3. Necroza grasimii abdominale la bovine.
12
Necroza enzimatica, mai poarta denumirea si de necroza pancreatica sau citosteatonecroză
si este rezultatul actiunii enzimelor pancreatice activate, care au iesit din sistemul ductal
pancreatic in cavitatea abdominala.
Necroza traumatica este consecinta strivirii tesutului adipos. Apare de obicei, la juninci, in
tesutul adipos adiacent canalului pelvian in urma distociilor, sau la nivelul tesutului conjunctiv
subcutanat lezat (de exemplu grasimea subcutanata si intramusculara din zona sternala în
sindromul vacii culcate – decubit prelungit).
Necroza tesutului adipos abdominal este caracterizata prin mase mari de grasime necrozata
in zona mezenterica, omentala si retroperitoneala. Cauza acestui tip de necroza este necunoscuta si
de obicei, nu este descoperita decat in cadrul necropsiei. In cazuri exteme grasimea necrozata
poate inconjura intestinul si sa determine stenoza segmentului afectat.
Macroscopic grasimea necrozata este alba si sfaramicioasa.
Histologic grasimea necrozata nu este indepartata de solventi utilizati in timpul
incorporarii fragmentelor tisulare in blocul de parafina. Adipocitele necrozate sunt eozinofilice,
dar devin bazofile daca acizii grasi liberi interactioneaza cu ioni de Ca pentru a forma sapunuri
(saponificarea grasimilor).

Consecintele necrozei
Spre deosebire de apoptoza si autoliza postmortem, necroza implica si o reactie
inflamatorie importanta in tesuturile invecinate. Astfel focarele de necroza sunt net delimitate de
tesutul viabil de un brau de leucocite si hiperemie. Scopul este de a digera (cu ajutorul enzimelor
heterolitice ale leucocitelor) si lichefia tesutul necrozat pentru a putea fi indepartat de catre
macrofage, si inlocuit cu tesut normal (regenerare) sau tesut conjunctiv fibros (cicatrizare). Unele
fragmente necrozate, de obicei fragmente osoase, pot rezista fagicitozei si pot persista in organism
sub forma unui sechestru. Focarele mari de necroză se deshidratează, vor fi delimitate de o
capsulă conjunctivă (sechestru) şi se pot calcifica.

Aspectele morfopatologice ale modificărilor postmortem

Autoliza cadaverica se refera la autoliza celulelor dupa moartea organismului. Aceste


procese sunt amplificate si accelerate de bacteriile de putrefactie care au ajuns la nivel tisular fie
inainte de moartea organismului fie imediat dupa moarte (de obicei bacteriile migreaza direct de la
nivelul tubului digestiv sau sunt diseminate pe cale hematogena, in tot organismul cu ultimele
contractii ale cordului). Putrefactia este totalitatea modificarilor de culoare si textura ale
tesuturilor si organelor sub actiunea bacteriilor de putrefactie, cu productia de gaze si mirosuri
respingatoare.
Moartea somatica este moartea intregului organism. Modificarile postmortem apar diferit
in functie de tipul celulelor, astfel, neuronii si celulele miocardice sufera leziuni ireversibile in
cateva minute, hepatocitele si celulele renale pot supravietui aproape o ora, fibroblastele si tesutul
osos pot supravietui mult mai mult timp.
Modificarile postmortem sunt influentate de cauza mortii, de temperatura corporala si a
mediului inconjurator, si de microflora bacteriana. Temperaturile scazute si refrigerarea (nu
inghetul, deorece acesta produce artefacte prin cristalele intracelulare si extracelulare care distrug
membranele si tesuturile) inhiba autoliza si incetinesc procesele de putrefactie. Animalele
examinate dupa 24 de ore de la producerea mortii, dar mentinute intr-un mediu cu o temperatura
de 5º vor prezenta foarte putine modificari postmortem si artefacte de interpretat, spre deosebire
de un cadavru de 24 de ore dar mentinut la temeperaturi mai ridicate. Exceptie de la aceasta regula
sunt ierbivorele. In prestomacele rumegatoarelor si a cecumului de la cabaline alimentele ingerate
vor suferi fermentaţie, cu generarea de caldura si gaze, chiar si dupa moartea animalului. Astfel

13
aceste animale, chiar daca sunt pastrate la temepraturi scazute imediat dupa moartea, vor prezenta
modificari intraabdominale, semnificative, dupa 24 de ore. Procesele autolitice sunt accelerate de
temperaturile ambietale crescute, de hipertermie, un metabolism accelerat, socul termic sau efortul
fizic inainte de moarte. Racirea cadavrului este mai rapida la animalele tinere si nou-nascute, spre
deosebire de cele obeze sau cu invelis pielos abundent.
Modificarile cadaverice:
1. Rigor mortis (rigiditatea cadaverica): este contractia prelungita a musculaturii
netede, miocardice si striate dupa moartea organismului. Incepe in primele 6 ore dupa moarte
si se mentine 1 pana la 2 zile. Temperaturile ridicate sau efortul fizic inainte de moarte grabesc
instalarea rigiditatii. La animalele cahectice sau malnutrite, datorita depozitelor energetice
foarte scazute, contractia miofibrilelor nu este posibila, si astfel la aceste animale nu se
instaleaza rigiditatea musculara.
2. Algor mortis (racirea cadavrului): este racirea progresiva a cadavrului. Depinde
de temperatura corporala din momentul mortii, de temperatura mediului, invelisul pielos al
cadavrului (par, lana), masa corporala si starea de intretinere (animelele obeze se vor raci mai
incet), curenti de aer si alti factori.
3. Livor mortis (lividitatea, hipostaza cadaverica): reprezinta acumularea sangelui,
dupa moarte, in tesuturile si organele declive, in virtutea gravitatiei. De obicei nu este
apreciata la animale datorita pielii pigmentate sau a parului abundent.
4. Coagularea sangelui: in cord si marile vase apare in primele ore post-mortem si
este influentata de eventuale modificari sanguine din timpul vietii animalului. Intoxicatia cu
warfarina sau coagulopatiile congenitale vor intazia sau chiar vor stopa procesul de coagulare.
Inainte de coagulare eritrocitele pot sedimenta in portiunea decliva a marilor vase, conferind
coagulului un aspect bistratificat: portiunea inferioara de culoare rosie reprezentata in cea mai
mare parte de eritrocite si o portiune superioara reprezenatata de serul coagulat = cheag
cruoric lardaceu. Aceasta separare depinde de VSH (viteza de sedimentare a hematiilor) care
este crescuta in mod normal la cai iar la restul animalelor doar in cazul unui raspuns
inflamator sistemic sau anemiei. Inflamatia determina cresterea fibrinogenului plasmatic care
la randul sau influenteaza eritrocitele spre formarea unor stive („rulouri”) care sedimenteaza
mai repede. Chegul cruoric trebuie diferentiat de trombii murali sau trombembolii formati
antemortem. Coagulii postmortem nu sunt atasati peretilor vasculari, au un aspect lucios, si se
muleaza perfect pe lumenul vasului. Trombii arteriali murali formati in timpul vietii sunt
densi, friabili, rugosi, au o culoare neomogena si sunt atasati peretelui vascular. Trombii
venosi formati antemortem nu sunt la fel de bine atasati de peretele vascular cum sunt cei
arteriali si de aceea sunt mult mai usor de confundat cu chegul cruoric.
5. Imbibitia hemolitica: este impregnarea peretilor vasculari si a tesuturilor cu
hemoglobina, incepand cu primele ore postmortem. Odata ce integritatea intimei s-a pierdut,
hemoglobina rezultata din liza eritrocitelor penetreaza peretele vascular si ajunge in tesuturile
adiacente. Imbibitia cu hemoglobina a intimei poate sa apara si in hemoliza intravasculara
acuta. De obicei este evidenta in cazul fetusilor avortati si retinuti in uter timp de cateva ore
sau chiar zile.
6. Imbibitia cu pigmenti biliari: incepe in primele ore dupa moartea animalului.
Bila de la nivelul veziculei biliare penetreaza peretele si ajunge sa impregeneze si sa coloreze
tesuturile din jur la inceput in galben, iar mai tarziu le confera un aspect verzui spre maro.
Apare de obieci in parenchimul hepatic si a segmentele de intestin care vin in contact cu
vezicula biliara. Cateodata modificari asemanatoare pot fi intalnita si in ductele biliare.
7. Pseudomelanoza: Este termenul folosit pentru decolorarea albstra-verzuie a
tesuturilor sub actiunea sulfurii de fier (FeS) rezultată in urma reactiei hidrogenului sulfurat
(H2S) produs de bacteriile de putrefactie cu fierul rezultat din hemoglobina eliberata de
eritrocitele lizate. Deoarece depinde de actiunea bacteriilor are nevoie de o cel putin o zi ca sa
apara.
14
8. Ramolismentul tesutului: rezulta in urma lizei celulelor si tesutului conjunctiv
sub actiunea bacteriilor de putrefactie.
9. Balonarea – timpanismul cadaveric: este rezultatul acumularii de gaze in tubul
digestiv, in urma activitatii bacteriene. Apare mai repede la ierbivore decat la carnivore. La
rumegatoare rumenul poate sa devina extrem de distensionat in cateva ore de la producerea
mortii, iar acest lucru poate sa fie atat de sever incat sa determina ruptura diafragmului (este
foarte greu de diferentiat de timpanismul ruminal aparut in timpul vietii). Cantitatea de gaze
formate depinde de dieta, substratul bacterian si temperatura. Bacteriile diseminate de la
nivelul tractului digestiv patrund in toate tesuturile si produc gaze, determinand aparitia
emfizemului postmortem.
10. Deplasarea organelor: apare in urma distensiei organelor, de exemplu; distensia
rumenului datorita acumularii gazelor de fermentatie determina cresterea presiunii
intraabdominale, care determina deplasarea organelor din cavitatea abdominala, prolaps rectal,
si compresinea diafragmului care la randul sau va compresa viscerele din cavitatea toracica.
Acest lucru va determina expulzarea de lichide spumoase, mai intai in pulmon iar dupa aceea
la nivelul cavitatii bucale si cavitatii nazale.
11. Focarele palide, sub seroasa ficatului, pot avea 2 cauze: cresterea presiunii
intraabdominale care comprima zonele respective cu evacuarea sangelui din parenchimul
respectiv (ex. amprentele costale pe suprafata ficatului in zonele in care acesta vine in contact
direct), sau a 2-a cauza este actiunea bacteriilor. In cazul temperaturilor foarte crescute, pot
aparea focare palide pe suprafata ficatului bovinelor, in cateva ore de la producerea mortii.
Histologic aceste zone seama cu necroza de cagulare cu prezenta a numeroase bacterii.
Probabil aceste bacterii au fost diseminate, in timpul agoniei de la nivelul intestinului, prin
vena porta. De asemenea, autoliza neuniformă a hepatocitelor poate da aspect maculat (pătat)
ficatului.
12. Opacifierea cristalinului apare la cadavre răcite intens sau congelate.
Modificarea este revesibila in momentul incalzirii cadavrului, dar poate fi confundata cu
catarcata in cazul cadavrelor reci.

APOPTOZA:
Moartea celulara programata se refera la mecanismul fiziologic al mortii celulelor
organismelor in dezvoltare (embriogeneza si cresterea normala). De exemplu cheratinizarea stratului
superficial al epidermului implica moartea celulara programata. Apoptoza, se foloseste in cazul mortii
celulare patologice care are ca si prima caracteristica ratatinarea celulara (shrinkage). Apotoza apare
intr-un numar foarte mare de procese patologice, inclusizând: boli virale cum este febra galbena la
om, involutia glandelor ca urmare a obstructiei ductelor, distructiile imunologice cauzate de
limfocitele T si unele injurii produse de substante chimice si medicamente.
Mecanismele apoptozei:
Unele mecanisme sunt initiate de diversi mediatori ai inflamatiei cum sunt factorul de necroza
tumorala (TNF) si ligandul Fas (FasL). Altele implica privarea de factori de crestere, lezarea
mitocondriilor sau a ADN-ului, sau stimulare imuna.
Procesul apoptozei poate fi impartit in 2 etape: prima de initiere, in care caspazele devin
active, si a doua de executie, in care actiunea acestor enzime vor cauza moartea celulei.
Initierea apoptozei, este in principal controlata prin semnale de la 2 cai distincte, dar
convergente: una extrinseca sau receptor initiata, si a doua intrinseca, calea mitocondriala.
a. Calea extrinseca, receptor-initiata: implică activarea receptorilor de pe
suprafata celulelor, responsabili de moartea celulara. Acesti receptori fac partea din familia
receptorilor factorului de necroza tumorala - TNF, care corespund unor zone citoplasmatice
implicate in interactiunea proteine-proteine, si care sunt denumite „arii sau zone ale mortii”
deoarece sunt responsabile de emiterea semnalelor apoptozei. Cel mai cunoscut „receptor al
mortii” este factorul de necroza tumorala 1 (TNF 1) si o proteina asociata Fas (CD95), dar au
15
mai fost descrisi si alti factori. Aceasta cale a apoptozei poate fi blocata de catre o proteina
FLIP. Unele virusuri si chiar celule normal produc aceasta proteina FLIP si folosesc acest
inhibitor pentru a proteja celulele infectate sau celulele normale de apoptoza indusa de Fas.
b. Calea intrinseca, mitocondriala: aceasta cale este rezultatul cresterii
permeabilitatii mitocondriale si eliberarea in citoplasma a moleculelor pro-apoptotice fara
implicarea receptorilor „mortii”. Factorii de crestere sau alti stimuli necesari pentru
supravietuirea celulei stimuleaza productia unor proteine anti-apoptotoce din familia Bcl-2.
Sunt aproximativ 20 de proteine in aceasta familie, toate cu functii in reglarea apoptozei;
principalele 2 cu rol antiapoptotic fiind Bcl-2 si Bcl-x. Aceste proteine sunt localizate in mod
normal in membrana mitocondriilor si in citoplasma. Cand celulele sunt lipsite de stimulii de
crestere sunt supuse diversilor factori de stres Bcl-2 si Bcl-x se desprind de la nivelul
membranei mitocondriale fiind inlocuite de proteine pro-apopototice din familiile Bax, Bak
sau Bim. Odata cu pierderea Bcl-2/Bcl-x creste si permeabilitatea membranei mitocondriale cu
eliberarea in citoplasma a unor proteine capabile sa activeza cascada caspazelor. Una din
aceste proteine este citocromul c cu rol in respiratia mitocondriala. In citosol citocrom c se
laeaga de o proteina numita Apaf-1 (apoptosis activating factor 1) iar acest complex va activa
caspaza 9. (Bcl-2/Bcl-x pot inhiba direct activarea Apaf-1, si astfel pierderea lor este un este
unul din factorii care permit proteinei Apaf-1). Celelalte proteine mitocondriale, cum este de
exemplu AIF (apoptosis inducting factor), patrund la randul lor in citoplasma unde
neutralizeaza numerosi factori inhibitori ai apoptozei, care in mod normal inhiba activarea
caspazei. Astfel esenta mecanismului intrinsec este echilibrul dintre moleculele proapoptotice
si moleculele cu rol protector care regleaza permeabilitatea mitondriilor si eliberarea factorilor
inductori ai mortii celulare care in mod normal sunt sechestrati in mitocondrii.

Desi cele 2 cai (intrinsecă si extrinsecă ) au fost descrise separat, ca si 2 cai distincte, in foarte
multe cazuri se intampla ca cele 2 sa se intersecteze sau sa se suprapuna. In hepatocite Fas activeaza o
proteina proapoptotic din familia Bcl, numita Bid, care ulterior va activa calea mitocondriala.

Faza de executie:
Faza finala a apoptozei este mediata de cascada proteolitica, spre care toate mecanismele
initiate converg. Proteazele care mediaza faza de executie fac parte din familia caspazelor, termenul
caspaza deviand din 2 proprietati importante ale acestei familii de enzime: „c” se refera la o proteina
cisteinica (proteina care contine cisteina la locul de activare) si „aspaza” care se refera la capacitatea
unica a acestor enzime de a cliva acidul aspartic rezidual. Familia caspazelor, care includ deja mai
mult de 10 membrii sunt impartite, din punct de vedere functional in 2 grupuri de baza: unul de
initiere si altul de executie, depinzand de ordinea in care acestea sunt activate in timpul apoptozei.
Caspezele de initiere sunt reprezentate de caspaza 8 si 9 , iar cele de executie sunt reprezentate de 3 si
6. Ca si alte proteaze, caspazele se gasesc in celule sub forma inactivata ca si proenzime sau
zimogeni, si trebuie sa treaca printr-un proces de activare (clivare) pentru a intia apoptoza. Caspazele
au situs-ul lor de clivare care poate fi hidrolizat nu numai de catre alte caspaze dar si autocatalitic.
Dupa ce una din caspazele de initiere sunt activate, moartea celulara este declansata prin activarea
rapida si secventiala a celorlalte caspaze. Caspazele de executie actioneaza asupra tuturor
componentelor celulare, ele cliveaza citoscheletul si proteinele matricei nucleare si astfel, determina
dezintegrarea citoscheletului si ditrugerea nucleului. In nucleu, caspazele au ca si tinta proteinele
implicate in transcriptia si replicarea ADN-ului.

Aspectele morfologice ale apoptozei:


Morfologic, celulele apoptotice au cromatina si citoplasma condensata, si fragmente din
acestea pot fi observate in fagocitele din jur. Deoarece celulele apoptotice sunt de cele mai multe ori
izolate, modificarile macroscopice si chiar si cele microscopice sunt greu sau imposibil de observat.
Iar din moment ce fragmentele celulare sunt fagocitate sub forma de vezicule delimitate de membrane
16
celulare, fagocitele apar in jurul celulelor apoptotice dar fara restul modificarilor inflamatorii locale
care apar in necroze.
Desi au fost discutate separat, necroza si apoptoza pot fi observate in aceleasi tesuturi
deoarece sunt produse de aceiasi agenti. De exemplu, injuriile celulare datorita actiunii unor substante
chimice pot modifica permeabilitatea mitocondriala cu eliberarea intracitoplasmatica a citocromului c
si astfel apoptoza este initiata. Sau celulele cu leziuni mitocondriale mai extinse pot muri prin
degenerescenta hidropica sau necroza.
Modificarile histopatologice sunt:
- Celule izolate sunt ratatinate
- Cromatina este condensata
- Citoplasma fragmentata
- Muguri citoplasmatici, care adesea contin fragmente de nucleu, se formeaza la
suprafata celulei, care se vor separa si vor fi fagocitati sub forma de corpi apoptotici
- Inflamatia e absenta

Injuriile celulare cronice si adaptarea celulara

Autofagocitoza:
Este preluarea si degradarea intracelulara a organitelor celulare lezionate. In acest proces
portiuni ale citoplasmei cu organitele lezionate sunt delimitate si „invelite” in membrane celulare
pentru a forma autofagozomul, care ulterior va fuziona cu lizozomii. Cand fagocitele preiau celulele
moarte, procesul este asemantaor si se numeste heterofagie. Autofagia este o reactie comuna celulelor
care sufera injurii subletale, celulele care sufera regresie ciclica fiziologica (celule glandulare) sau in
cazul atrofiei care poate avea foarte multe cauze. La microscopul optic vacuolele autofagice au
aspectul unor incluzii eozinofilice si sunt cel mai frecvent intalnite in ficat sau rinichi. Unele vezicule
sunt expulzate din celula prin exocitoza, altele raman sub forma de corpi reziduali formand
lipofuscina, asa numitul pigment de uzura.

MODIFICARI ADAPTATIVE CARE DETERMINA MODIFICARI IN DIMENSIUNILE,


NUMARUL SAU ASPECTUL CELULELOR

Modificarile adaptative ale celulelor supuse actiunii diferitilor factori de stres pot duce la
cresterea in volum a unui tesut sau organ (hiperplazie sau hipertrofie), o scadere a volumulul tesutului
sau celulelor (atrofie) sau transformarea intr-un alt tip de celula (metaplazie).

Hipertrofia:
Este cresterea volumului celular pe baza cresterii numarului de organite celulare.
Histoarhitectonica tesutul este normala, dar celulele sunt marite in volum. Hipertrofia poate sa apara
in aproape orice tip de tesut sau organ dar tinde sa apara mai frecvet in cele cu rata scazuta de
multiplicare (cel mai frecvent apar in celula musculara striata).
Cauzele hipertrofiei implica de cele mai multe ori o crestere a functiei celulare (hipertrofia
musculaturii striate la culturisti).
Hipertrofia compensatorie este raspunsul care apare in urma piererii unei portiuni dintr-un
organ, pierderii organului pereche, sau mai poate aparea in urma obstructionarii lumenului unui organ
musculos cavitar. De exemplu, hipertrofia unui rinichi in urma pierderii congenerului. Cresterea in
volum a rinichiului se datoreaza cresterii lungimii nefronilor si nu a cresterii numarului acestora. De

17
asemenea capacitatea functionala creste odata cu cresterea in volum a organului. Hipertrofia
ventriculului drept datorita stenozei arterei pulmonare este un alt exemplu de hipertrofie
compensatorie. Hipertrofia este frecvent, cu rol protector asupra organismului, limitata si reversibila,
si foarte rar poate determina lezionarea structurilor adiacente.
Hipetrofia nu este intotdeauna benefica, astfel, in hipertrofia miocardului, dezvoltarea
miofibrilelor poate fi insotita de o crestere a stromei intercelulare, cu pierdera elasticitatii
miocardului. In completare, circulatia locala s-ar putea sa nu se dezvolte corespunzator pentru a servii
miocardului hipertrofiat, si astfel pot aparea leziuni datorate hipoxiei. Tipul de stres poate determina
modul de crestere in volum fibrelor musculare, de exemplu: cresterea in volum a mitocondriilor in
cazul cresterii metabolismului oxidativ in antrenamentele de anduranta; hipetrofia uterului datorita
actiunii estrogenului asupra receptorilor de la nivelul citosolului, care la randul lor vor activa genele
responsabile de sinteza proteinelor.
Hiperplazia:
Este cresterea in volum a unui tesut sau organ datorita cresterii numarului de celule. Este
frecvent intalnita iar din punct de vedere macroscopic este foarte asemanatoare cu hipertrofia.
Microscopic se observa o crestere a indicelui mitotic, dar celulele seamana cu celulele normale.
Celulele hiperplastice pot fi si crescute in volum (hipertrofie). Capacitatea unei celule adulte de a
deveni hiperplazica este variabila. Astfel celulele care prolifereaza in mod normal si se reinnoiesc
frecvent (celulele din epiderm, celulele epiteliului intestinal sau celulele maduvei osoase) devin,
foarte usor hiperplazice pe cand celule fixe cum sunt celulele osoase, cartilaginoase sau celulele
musculare netede au o capacitate de hiperplazie mult mai scazuta.. Celulele care nu se mai divid
(neuronii, celulele musculare cardiace sau striate) nu au capacitate de proliferare dar pot deveni usor
hipertrofice.
In mod obisnuit hiperplazia poate sa fie de 2 tipuri: fiziologica sau patologica.
Hiperplazia fiziologica este fie hormonala fie compensatorie. Hiperplazia fiziologica include
proliferara epiteliului glandei mamare inainte de inceperea lacatiei sau hiperplazia uterului gestant.
Hiperplazia compensatorie sau regenerativa apare cand o parte dintr-un organ este pierduta. De
exemplu inadepartarea unei portiuni din ficat va determina proliferarea hepatocitelor ramase, avand ca
rezultate revenirea ficatului la dimensiunle sale normale.
Hiperplazia patologica apare fie ca urmare a stimularii hormonale excesive a celulelor tinta,
fie datorita iritatiilor cronice. De exemplu, hiperplazia chistica a endometrului la catea, apare datorita
expunerii acesuia, timp indelungat la concentratii mari de progesteron. Microscopic acest lucru se
caracterizeaza prin cresterea numarului celulor epiteliale glandulare si a celulelor lumenului glandelor.
Mucoasa devine mai subtire si poate „sechestra” sau deterioara unele secretii, cu dilatatia glandelor si
formarea de chisiti in mucoasa. Procesul este reversibil daca este indepartata cauza.
Hiperplazia patologica poate determina cresterea difuza a unui organ, cum este hiperplazia
benigna de prostata la caini, sau gusa (hiperplazia glandei tiroide); sau poate fi localizata cum este
hiperplazia nodulara. Hiperplazia nodulara poate sa apara in splina, pancreasul si ficatul cainilor
batrani, fara a se cunoaste cauza exacta.
Este foarte important ca hiperplazia sa fie diferentiata de neoplazie. De obicei, hiperplazia este
indusa de cauze cunoscute. Este un proces controlat (de factorii de crestere normali) care inceteaza in
momentul indepartarii stimulului, si poate avea efecte sau scopuri benefice pentru organism
(compenseaza pentru pierderea de tesuturi, pregatirea pentru functi crescute, sau ca ajutor pentru
protectie). Aceste caracteristici nu fac parte din procesul neoplazic, care poate fi similar cu
modificarile de aspect si comportanment ale hiperplaziei.
Mecanismele hiperplaziei variaza foarte mult in functie de tipul de celula afectat si de agentul
cauzal. Alte mecanisme pot implica actiunea citokinelor sau a factorilor de transcriptie care
influenteaza exprimarea unor noi tipuri de gene care duc la proliferarea celulara.
Metaplazia:
Este procesul reversibil prin care un anumit tip de celula adulta este inlocuita cu un alt tip de
celula adulta, ambele provenind din aceeiasi linie germinala. De obicei un tip de epiteliu inalt
18
specializat este inlocuit de un tip de epiteliu mai putin specializat (o celula adulta se transforma in alt
tip de celula adulta).
De exemplu la fumatori, iritatia cronica a epiteliului pseudostratificat ciliat, de la nivelul
traheei si bronhiilor, determina inlocuirea acestuia cu zone, localizate sau difuze, de epiteliul
stratificat scuamos. Epiteliul scuamos este mult mai rezistent la injurii, dar are un rol mai putin
protector asupra plamanilor, iar prin absenta cilior scade clarence-ul mucusului respirator. Metaplazia
este de cele mai multe ori o modificare adaptativa pentru a rezista conditiilor de mediu adverese, si
este reversibila daca este indepartata cauza. Metaplazia epiteliala este de obicei spre epiteliul de tip
scuamos si este de cele mai multe ori cauzata de iritatii cronice, dar poate avea si alte cauze (de
exemplu: hipovitaminoza A).
Metaplazia in tesut mezenchimal are un rol adaptativ mai putin cunoscut si este de obicei un
raspuns la modificarile concentratiei oxigenului. Un exemplu de metaplazie mezenchimala a unui tip
de tesut in alt tip de tesut, este transformarea tesutul fibros in tesut cartilaginos sau osos.
Urmatoarele sunt cateva cauze si exemple ale metaplaziei:
- Iritatia cronica de la nivelul plamanilor fumatorilor, data de diverse particule
sau substante chimice poate determina transformarea epiteliului normal, cuboidal sau
columnar, in epiteliu scuamos stratificat.
- Hipovitaminoza A determina metaplazia scuamoasa a epiteliul de tranzitie de la
nivelul tractului urinar, a epiteliului cuboidal sau columnar care tapeteaza ductele glandelor
salivare, a epiteliului glandelor mucoase si a epiteliului traheal al pasarilor
- Intoxicatia cu estrogeni, pe langa alte efecte negative determina metaplazia
epiteliului vezicii urinare si a prostatei
- Refacerea epiteliul glandular dupa o mastita, la inceput este cu epiteliul de tip
scuamos.
- Metaplazia scuamoasa a ductelor salivare, biliare sau pancreatice poate sa apara
in cazul obstructionarii acestora de diversi calculi din lumen.
- Metaplazia osoasa apare uneori, in tesururile moi consecutiv traumatismelor.
- Metaplazia mieloida a splinei si ficatului indivizilor adulti apare in cazul
leziunilor sau insuficintei medulare.
- Metaplazia mai poate sa apara in cazul unor tumori, cum sunt tumorile mamare
mixte de la catea.
-
Metaplazia poate fi si leziune preneoplazica, cum este in pulmonii fumatorilor unde este cea
care precede transformare in carcinom celular scuamos.
Mecanismele care duc la metaplazie sunt foarte variate. Vitamina A este importanta in
diferentierea normala a celulelor epiteliale secretoare de mucus, printr-un mecanism care inca nu este
pe deplin inteles. Cand aceasta lipseste, aceste celule se diferentiaza spre linia scuamoasa. Se
presupune ca factorii de crestere si unele substante trofice ar putea influenta diferentierea inspre
anumite linii celulare provenite din celulele stem, iar in aceste procese matricea extracelulara joaca un
rol important.

Atrofia:
Este scaderea dimensiunilor celulei, a numarului de celule şi a dimensiunii unui organ sau
tesut dupa dezvoltarea normala a acestora. Se poate datora scaderii numarului de celule, scaderii
dimensiunii celulelor sau ambelor. Teoretic poate afecta orice organ sau orige portiune a unui organ.
Este o modificare regresiva care se datoreaza injuriilor continue si progresive.
Unele cauze si exemple ale atrofiei sunt:
- Deficiente nutritionale. Infometarea sau scaderea afluxului sanguin. De
exemplu: atrofia ficatului apare ca si o consecinta a scaderii afluxului sanguin prin vena porta
- Scaderea solicitarii unui organ; de exemplu: atrofia fibrelor musculare la
persoanele sedentare
19
- Imobilizarea unui membreu (in caz de fracturi), va duce la atrofia musculaturii
şi oaselor membrului respectiv datorita neutilizarii acesteia.
- Lipsa inervatiei. Fibrele musculare isi reduc dimensiune daca filetele nervoase
care le inerveaza sunt sectionate
- Compresiune. Atrofia, degenerescenta si necroza pot sa apara in zonele
adiacente unei tumori datorita compresiunii si intreruperii circulatiei locale.
- Pierderea stimularii endocrine,. Atrofia zonei fasciculate a suprarenalei apare
datorita terapiei indelungate cu steroizi.

Involutia este scaderea in dimensiuni a unui tesut pe baza scaderii numarului de celule (de
obicei in urma apoptozei) si este, de obicei consecinta unui proces fiziologic. De exemplu, timusul
involueaza odata cu inaintarea in varsta, si multe tesuturi isi reduc dimensiunea datorita involutiei
senile. Uterul involueaza dupa parturitie, fibrele musculare netede ale miometrului reducandu-se in
volum si in numar, considerabil. Patogeneza atrofiei implica un mediu nefavorabil, in care celulele
pentru a supravietui isi reduc dimensiunile, dar in acelasi timp se reduc si functiile celulare. Cauza
principala este nutritia celulara inadecvata (de orice origine), caracterizata printr-o pierdere sau
degradare a proteinelor, care depasesc capacitatea de sinteza a celulei. Atrofia este un proces
reversibil daca este indepartata cauza.
Macroscopic organele atrofiate sunt mai redus in volum, au o greutate mai mica, vasele de
sange au un aspect sinuos fiind prea mari pentru volumul organului sau tesutului pe care il deservesc
iar la palpatie sunt mai ferme datorita tesutul fibros.
Microscopic celulele sunt mai mici si/sau mai reduse din punct de vedere numeric. Sunt mult
mai putine mitocondrii, RE, si de cele mai multe ori sunt prezente multe vacuole datorita
autofagocitozei si chiar lipofuscina.
Distrofia seroasa a grasimii este un element foarte important descoperit in cursul necropsiei si
de cele mai multe ori indica infometarea animalului. Macroscopic depozitele de grăsime sunt total sau
partial epuizate, iar in locul lor a ramas un tesut conjunctiv lax, galbui, gelatinos. Histologic
adipocitele sunt redus in volum iar substanţa fundamentală este in cantitate mare. Este cel mai evident
in cazul grasimii de la baza cordului, epidurale sau perirenale, dar poate afecta oricare depozit de
grasime, chiar si cel de la nivelul maduvei. Cauzele cahexiei sunt multiple: malnutritie, malabsorbtie,
infectii cronice, paraziti, neoplasme etc.

Acumularile intracelulare

Una dintre manifestarile tulburarilor de metabolism este acumularea intracelulara in exces a


unor substante normale sau acumularea intracelulara a unor substante anormale. Aceste substante de
depozit pot fi incadrate in 3 categorii:
1. Un constituent celular normal acumulat in exces cum este: apa, lipide, proteine,
carbohidrati
2. O substanta anormala, care poate sa fie exogena -substante minerale sau
produsi de origine virala, sau endogena - un produs de sinteza sau de metabolism anormal
3. Un pigment
Aceste acumulari pot fi tranzitorii sau permanente, pot sa nu influenteze in nici un fel
activitatea celulei sau in unele cazuri pot avea efect toxic. Aceste substante se pot acumula fie in
citoplasma (frecvent in fagolizozomi) sau in nucleu.
Substantele anormale pot sa fie produse chiar de celula care le stocheaza sau celulele doar le
stocheaza iar ele sunt sintetizate in alte parti ale corpului.

Majoritatea acestor depozite intracelulare se formează prin 3 tipuri de mecanisme anormale:


1. O substanta endogena normala este produsa in cantitati normale sau in cantitati
20
mai mari, dar metabolismului celular nu este adecvata pentru a le indeparta. Un exemplu al
acestui mecanism este degenerescenta grasa a ficatului datorita acumularii intracelulare de
trigliceride.
2. O substanta endogena normala sau anormala se acumuleaza datorita unor
defecte genetice mostenite sau dobandite, in procesele de metabolism, de impachetare, de
transport sau de secretie a acestor substante. Un exemplu din aceasta categorie este reprezentat
de defectele genetice a unor enzime specifice implicate in metabolismul lipidelor sau
carbohidratilor avand ca rezultat final acumularea acestor substante intracelular, de obicei in
lizozomi, si poarta denumirea de boli de stocare. Un alt exemplu este deficitul de α1-
antitripsina, in care substituirea unui singur aminoacid din structura enzimei, determina
defecte in asamblarea proteinelor si acumularea acestei enzime la nivelul RE al hepatocitelor
sub forma unor incluzii globulare eozinofilice.
3. Acumularea si depozitarea unei substante exogene anormale deoarece celula fie
nu are echipamentul enzimatic necesar pentru a degrada substanta sau nu are capacitatea de
transport a acestei substante. De exemplu acumularea particulelor de carbon sau a unor
substante chimice nemetabolizabile cum sunt particulele de siliciu.
Daca supraincarcarea celulara se datoreaza unei tulburari sistemice care poate fi controlată,
procesul de acumulare este revesibil.

Acumularea de lipide

Toate clasele mari de lipide se pot acumula in celule: trigliceride, colesteroli/esteri ai


colesterolului si fosfolipide.

Steatoza hepatica
Sinonime - lipidoza hepatica, ficatul gras
Lipidoza este acumularea trigliceridelor sau a altor metaboliti ai grasimilor (grasimi neutre sau
colesterol) in celulele parenchimatoase. Desi apare in celulele miocardice, in fibrele musculare striate
si in rinichi, manifestarile clinice sunt, de cele mai multe ori, datorita tulburarii functiilor hepatice
(cresterea enzimelor hepatice, icter), deoarece ficatul este organul principal implicat in metabolismul
lipidelor.
Lipidoza hepatica poate sa apara datorita a 5 mecanisme:
1. Un aflux crescut de acizi grasi liberi, fie de la nivelul intestinului, fie de la
nivelul tesutului adipos
2. Injurii la nivelul mitocondriilor cu scaderea oxidarii acizilor grasi la corpi
cetonici sau alte substante (hipoxie, stari de intoxicatie).
3. Sinteza insuficienta a unor apoproteine (deprivare proteică, intoxicatie cu
CCL4, aflatoxine )
4. Scaderea sintezei de lipoproteine.
5. Scaderea eliminarii lipoproteinelor de la nivelul hepatocitelor.
Acizii grasi liberi sunt o sursa energetica importanta pentru metabolismul bazal al celulelor
parenchimatoase. Ei pot rezulta fie in urma absorbţiei de la nivelul intestinului, prin chilomicronii din
sange, sau pot proveni din rezervele adipoase. Chilomicronii transporta lipidele de la nivelul tubului
digestiv, in cea mai mare parte trigliceride, la hepatocite, fibre musculare si tesutul adipos. Lipaza
lipoproteica si alte enzime, actioneaza la nivelul chilomicronilor pentru a elibera acizii grasi liberi din
trigliceride pentru consumul energetic propriu. La nivelul ficatului acizii grasi sunt esterificati la
trigliceride, sau convertiti in colesterol sau fosfolipide, sau sunt oxidati la corpi cetonici.
Trigliceridele pot sa fie transportate de la nivelul hepatocitelor doar daca acestea sunt convertite in
lipoproteine. Orice modificare in cadrul acestor mecanisme biochimice determina acumularea

21
trigliceridelor sau a altor meteboliti lipidici, cu aparitia lipidozei hepatice.
La animele domestice lipidoza hepatica apare cel mai frecvent in urma unor conditii care
determina mobilizarea masiva a lipidelor de depozit. Aceste conditii apar in cazul cresterii necesarului
energetic intr-o perioada scurta de timp, cum sunt gestatiile avansate sau declansarea lactatiei la vacile
de lapte (toxemie de gestatie sau cetoze). Lipidoza hepatica mai este observata in cadrul unor tulburari
nutritionale cum este: obezitatea (aport crescut de lipide), malnutritie datorita unei alimentatii
hipoproteice (sinteza scazuta de apolipoproteine) sau infometare (creterea mobilizarii trigliceridelor);
dar mai poate sa apara si in cazul unor boli genetice mostenite, cum sunt stocarile de glicogen
(sindromul Niemann Pick) sau boala Wilson, sau in tulburari endocrine, cum este diabetul zaharat.
Unii agenti chimici, cum sunt: tetraclorura de carbon sau fosforul galben pot induce lipidoza hepatica
datorita scaderii oxidarii acizilor grasi liberi. In unele boli cum sunt lipidoza hepatica felina
(sindromul ficatului gras felin) sau sindromul vacii grase, cauza aparitie lipidozei hepatice este
neclara.
Macroscopic ficatul este marit in volum, avand o culoare galbena, este moale si friabil, cu
marginile rotunjite, razbuzeaza pe sectiune, iar parenchimul hepatic este moale, friabil si are o textura
unsuroasa. In completare, o sectiune de aproximativ 1 cm din parechimul hepatic va pluti in formol,
indicand din nou, prezenta lipidelor in hepatocite.
Este foarte important ca din punct de vedere macroscopic sa diferentiem aceste leziuni de cele
intalnite in cazul hepatopatiei glucocorticoide de la caine. In cazul hepatopatiei glucocorticode
ficatul este marit in volum, cu marginile rotunjite, dar culoarea este palidă cu o tenta albicioasa, si este
ferm si neunsuros la palpare. Sectiunile de 1 cm din parenchim nu vor pluti in formol, acesta leziune
fiind determinata de acumularea de glicogen si apa in citoplasma hepatocitelor.
Microscopic hepatocitele au un aspect vacuolar, cu dimensiunea vacuolelor variind cu
severitatea lipidozei. In faza initiala sunt cateva vacuole mici clare, care cresc numeric si in volum, iar
in final conflueaza formand o vacuola mare cu dislocarea nucleului si impingerea acestuia spre
periferie, conferind hepatocitului aspectul unei celula adipoase (aceste vacuole trebuie comparate cu
cele rezultate in urma acumularii de glicogen). In cazurile foarte grave, in care toate hepatocitele sunt
pline cu lipide ficatul se poate asemana cu ţesutul si poate fi identificat doar prin prezenta spatiilor
portale şi canalelor biliare.
Vacuolele intrahepatocitare pot sa apara datorita acumularii de lipide dar mai pot sa apara si
datorita acumularii intracelulare de glicogen sau apa. Pentru a face diferenta intre acestea si pentru a
confirma prezenta lipidelor in citoplasma sunt necesare coloratiile speciale. Deoarece xilenul sau alti
agenti utilizati in procesarea sectiunilor fixate in blocuri de parafina, dizolva grasimile, se recomanda
colorarea unor sectiuni la ghiaţă (criotom) pentru confirmarea lipidelor din citoplasma hepatocitelor.
Coloratiile speciale pentru lipide includ: Sudan III, Scharlach R sau Oil Red-O. Glicogenul este
confirmat prin reactia PAS sau PAS-diastaza. Vacuolele care nu se coloreaza in urma coloratiilor
speciale pentru grasimi sau PAS se presupun a fi acumulari intracitoplasmatice de apa (degenerare
hidropica).

Infiltratia grasa - lipomatoza


Nu trebuie confundate cu lipidoza sau steatoza, in care acumularile de lipide sunt intracelulare.
Adipocitele sunt prezente in mod normal in tesuturile conjunctive, si intr-un numar mai restrans intre
fasciile musculaturii striate sau subpericardic printre miocite. Cand organismul are de depozitat o
cantitate mare de lipide, adipocitele cresc in numar si astfel apare infiltratia grasa. Apare la varste
inaintate sau la indivii obezi prin hiperplazia adipocitelor datorita proliferari preadipocitelor.
Cand miocitele tesutului muscular striat se atrofiaza si dispar, pot fi inlocuite de adipocite.

Acumularea de glicogen:
Anumite cantitati de glicogen sunt stocate in mod normal in hepatocite si miocite (cantitatea
din ficat depinzand de timpul scurs de la ultima masa). Hepatocitele animalelor infometate sunt, de
obicei lipsite de glicogen. Cantitati exagerate de glicogen sunt prezente la animalele care au un
22
metabolism anormal al glucozei sau glicogenului, cum este in cazul diabetului zaharat, sau in cazul
animalelor care au primit cantitati mari de corticosteroizi.
In cazul diabetului, glicogenul nu se gaseste numai in hepatocite, ci si in epiteliul tubilor
urinari proximali, si in celulele β din insulele Langerhans. De asemenea, tot in diabet, cantitaţi mari
de glucoza trec in filtratul glomerular si depasesc capacitatea de resobtie a epiteliului tubular. Aceste
celule, cand sunt supraincarcate cu glucoza, o convertesc in glicogen, care se acumuleaza intracelular.
Macroscopic depozitele fiziologice de glicogen nu pot fi observate in mod normal, dar in
cazul hepatopatiei corticosteroide sau diabetului zaharat, boli in care sunt depozitate cantitati
mari de glicogen, ficatul este marit in volum si are un aspect palid, cu lobulaţia evidentă.
Microscopic, glicogenul este cel mai bine conservat in tesuturi fixate intr-o solutie alcoolica
fixatoare (alcool absolut, sau o solutie de formol 10% in alcool absolut); glicogenul mai poate fi
conservat intr-o solutie normala de formol 10% care pe durata fixarii este tinuta la o temperatura de
4ºC. Aceasta procedura retine majoritatea glicogenului dar evita contractarea si distorsionarea
tesutului, care apar in urma fixarii intr-o solutie alcoolica, si de asemenea se evita fenomenul de
„polarizare” in care glicogenul este dislocat inspre marginea celulei.
Microscopic glicogenul apare sub forma unor vacuole clare in citoplasma celulelor. Spre
deosebire de vacuolele lipidice care care sunt rotunde cu margini bine delimitate, glicogenul formeaza
spatii neregulate, clare fara margini bine delimitate. De obicei nucleul ramane central. Totusi daca in
hepatocite sunt stocate cantitati foarte mari de glicogen, cum este in cazul hepatopatiei steroidice,
nucleii poti fi dislocati periferic.
Histologic prezenta glicogenului este demonstrata prin reactia PAS specifica folosind 2
sectiuni tisulare fixate pe o lame de sticla. Tesutul de pe prima lama este tratat mai intai cu o diastaza,
care digera glicogenul tisular, iar sectiunea de pe a doua lama este lasate netratata. Reactia PAS rupe
legaturile 1,2-glycol pentru a forma aldehide care sunt vizualizate cu ajutorul reactivului Schiff.
Aceste legaturi apar si in alte substante decat glicogen, si de aceea se utilizeaza 2 lame, una fiind
pretratata cu o diastaza, pentru a identifica specific glicogenul.
In bolile de stocare a glicogenului, acesta se depoziteaza in cantitati foarte mari,
intracelular, datorita unor deficite enzimatice. Celulele care stocheaza glicogenul sunt
influentate de enzimele defecte, dar fibrele musculare sunt cel mai frecvent implicate.

Acumularea de proteine
Hialinoza:
Hialinul este un material de natura proteica sau glicoproteica, incolor, sticlos, omogen, acidofil
si se poate acumula atat intracelular cat si extracelular.

Hialinul intracelular:
Hialinul intracelular cuprinde proteine de resorbtie, corpusculi Russell din plasmocite, si
fragmente rezultate din defecte in procesul de impachetare a proteinelor.
Proteinele de resorbtie din celulele epiteliale ale tubilor uriniferi proximali:
In mod normal exista foarte putine proteine in filtratul glomerular iar acestea sunt resorbite in
mod normal de celulele epiteliale ale tubilor uriniferi. In cazul proteinuriei in care concentratia
proteinelor din filtratul glomerular este foarte mare, datorita leziunilor glomerulare, aceste proteine
sunt preluate de sub forma unor vezicule, de catre celulele epiteliale, care in urma coloratiei H&E au
aspectul unor picaturi de hialin in citoplasma celulelor. Aceste vezicule sunt preluate de catre lizozomi
si formeaza fagolizozomii, unde proteinele sunt metabolizate. Daca proteinuria inceteaza, formarea
acestor picaturi de hialin va inceta si ea la randul ei. Picaturi asemanatoare sunt observate si in
epiteliul intestinal al purceilor si vitelor nou-nascuti care au ingerat colostru.
Productia excesiva a unor proteine normale:
Corpii hialini numiti corpusculi Russell pot fi observati in citoplasma unor plasmocite (celule
23
Mott). Acesti corpusculi sunt mari, eozinofilici, omogeni si amorfi si sunt constituiti din Ig ( γ-
globuline). Copusculii Russell au fost descrisi ca si o manifestare” a indigestiei celulare” in RE.
Defecte de impachetare a proteinelor:
In timpul procesului de sinteza a proteinelor la nivel ribozomal, impachetarea adecvata a
proteinelor este necesara pentru transportul acestora la nivelul organitelor celulare. In mod normal
daca apare vreun defect la aceste proteine, ele sunt eliminate de catre proteozomi. In unele cazuri
aceste proteine se acumuleaza in celule, cum se intampla in unele boli neurodegenerative de tipul
Alzheimer, la oameni.

Alte incluzii intracelulare :


Vacuolele autofagice:
Vacuolele autofagice sunt incluzii intracitoplasmatice mari, eozinofilice care din punct de
vedere ultrastructural sunt autofagozomi. Sunt un raspuns normal in injuriile celulare subletale, mai
ales in cazul hepatocitelor, si sunt un mecanism prin care celulele incearca sa se elibereze singure de
organitele imbatranite sau lezate. O portiune a membranei celulare se invagineaza pentru a inveli si a
delimita organitele, astfel formandu-se autofagozomul care va conflua cu un lizozom pentru
distrugerea continutului. Digestia materialului din vacuolele autofagice pot lasa in urma lor unele
detritusuri lamelare care fie sunt eliminate din celula prin exocitoza, fie raman in celula pentru a
forma lipofuscina.
Incluzii proteice cunoscute ca si cristaloizi:
Apar in mod normal in hepatocite sau in celulele epiteliale ale tubilor uriniferi, mai ales la
cainii batrani. Sunt mari, eozinofilice si romboidale si pot sa fie atat de mari incat sa distorsioneze
nucleul sau celula. In afara de corelatia cu varsta inaintata nu se mai cunoaste alta semnificatie.
Incluziile virale:
In cazul unor infectii ale celulelor gazdei cu unele tipuri de virusuri, pot aparea incluzii
caracteristice cu localizare intranucleara, intracitoplasmatica sau ambele. Ele sunt de fapt acumularea
unor proteine virale si au valoare de diagnostic in unele boli virale. Virusurile cu ADN cum sunt
herpesvirusurile, adenovirusurile sau parvovirusurile, tind sa produca doar incluzii intranucleare.
Aceste incluzii sunt rotunde sau ovale si pot sa fie eozinofilice (herpesvirusuri), bazofile sau amfofile
(adenovirusuri). Virusurile variolice desi sunt virusuri cu ADN produc incluzii intracitoplasmatice
eozinofilice, mari, distincte, in celulele infectate. Putine virusuri cu ARN produc incluzii
intracitoplasmatice. Un exemplu sunt incluziile intracitoplasmatice neuronale din rabie (corpusculii
Babes) sau incluziile din jigodie. Virusul jigodios determina atat incluzii intracitoplasmatice cat si
intranucleare. Incluziile virale sunt delimitate de un halou clar, mai ales cele intracitoplasmatice.
Celulele cu incluzii si chiar si celulele adiacente prezinta semne ale degenerarii sau mortii celulare.
Corpusculi asociati intoxicatiei cu plumb.
In intoxicatie cu plumb pot fi prezenti corpsuculi neregulati cu localizare intranucleara (acid-
fast) in celulele epiteliului tubilor uriniferi. Ele contin atat plumb cat si proteine. Cand sunt prezenti
sunt foarte utili in diagnosticul intoxicatiei cu plumb.

Acumulari extracelulare

Hialinoza extracelulară - hialinizare:


Hialinul extracelular cuprinde:
1. Cilindrii hialini din lumenul tubilor renali din proteinurie.
2. Masele de trombus din vasele de sange
3. Proteinele plasmatice din peretii vaselor (in boala edemelor la porc). Acestea sunt
depozite subendoteliale de hialin observate mai ales in arteriolele trunchiului cerebral al
porcilor cu boala edemelor.
4. Cicatrici vechi. Cu varsta, numarul nucleilor din depozitele de colagen scade, datorita
24
senescentei celulare, iar fibrele de colagen se condenseaza si iau aspect hialin.
5. Membrane bazale ingrosate (in glomerulonefrita sau in capilarele plexului coroidian cu
varsta).
6. Membranele hialine din alveolele pulmonare – nou-născuţi proveniţi din mame cu diabet
zaharat.
7. Microtrombi hialini (microtrombi plachetari) in CID (coagulare intravasculara
diseminata); frecvent vizibili in capilarele glomerulare sau capilarele alveolelor pulmonare.

Amiloidul:
Numele de amiloid este atribuit unui grup de substante chimice de natura predominant
proteica, cu localizare extarcelulara (in majoritatea cazurilor) cu structura si cu aspect histologic
asemanator. Numele amiloid (starchlike = asemanator cu amidonul) a fost atribuit acestor proteine
deoarece daca suprafata unui organ afectat este tratată cu o solutie pe baza de iod iar dupa aceea
tratată cu acid sulfuric, culoarea va vira inspre albastru, un test pozitiv pentru amidon.
Histologic amiloidul este o substanta eozinofilica, amorfa, cu aspect hialin. Este localizat
extracelular, compreseaza celulele adiacente producand moartea acestora prin compresiune si/sau
ischemie. Acest proces este foarte bine evidentiat in amiloidoza hepatica in care amiloidul este depus
in spatiile Disse. De aici compreseaza hepatocitele si interfereaza circulatia locala. Cea mai frecventa
coloratie pentru amiloid este Rosu de Congo, cu care amiloidul se coloreaza in portocaliu sau rosu-
portocaliu, iar sub lumina polarizata confera un aspect de verde aprins (fosforescent).
Amiloidul nu este o singura substanta, este un grup de glicoproteine a carui proteine sunt
dispuse sub forma de filamente usor ondulate. In medicina umana sunt descrise 3 forme majore si mai
multe forme minore. La animale sunt 2 forme majore si 2 forme minore care din punct de vedere
chimic sunt diferite dar din punct de vedere histologic sunt similare.
Amiloidul AL este format din Ig cu lanturi usoare secretate de plasmocite in urma unei
discrazii imunologice (tulburarea de proliferare a limfocitelor B).
Amiloidul AA este sintetizat dintr-un precursor al proteinei SAA (serum amyloid associated )
secretata de ficat. Concentratia de SAA este crescuta in stari inflamatorii intense, cronice, dar această
crestere nu conduce obligatoriu la depunerea de amiloid. O forma minora de amiloidoza este
amiloidoza ereditara la cainii din rasa Shar-Pei si pisicile Abisiene. β-amiloidul care este intalnit in
Alzheimer la om au fost identificat si in creierul cainilor batrani.

Clasificarea amiloidozei:
Amiloidoza a fost clasificata dupa mai multe criterii (primara sau secundara; sistemica sau
localizata; sau o combinatie a acestor categorii). Amiloidoza sistemica mai este impartita in
amiloidoza primara (discarzia imunocitica) sau secundara (amiloidoza sistemica reactiva).
1. Discrazia imunocitica este cea mai frecventa forma intalnita la oameni dar nu si la
animale. Amiloidul este format din lanturi usoare de amiloid (AL- amiloid light chain) si este
rezultatul unei discrazii plasmocitare. Aceste celule mai secreta si lanturi usoare λ si K in
plasma si sange (proteinele Bence Jones), foarte importante pentru diagnosticul bolii.
2. Amiloidoza reactiva sistemica a fost denumita initial amiloidoza secundara deoarece apare
in urma inflamatiilor cronice, in special cele cu stimulare antigenica cronica. Este cea mai
frecventa forma de amiloidoza la animale, iar amiloidul este depus in rinichi, ficat, splina si
limfonoduri. Din punct de vedere functional, si mai ales in cazul cainilor batrani amiloidul de
la nivel renal este cel mai important, deoarece este depus la nivelule mesangiului si a
membranei bazale a glomerulilor renali, determinand proteinurie. Totusi organul cel mai
frecvent afectat in amiloidoza reactiva sistemica este splina, in care amiloidul este depus in
teaca periarteriolara din foliculi limfoizi si in pulpa rosie. Depunerea amiloidului in spatiul
Disse este cea mai frecventa forma intalnita la pasari.
3. Amiloidoza localizata implica un singur organ sau tesut. Aceste leziuni sunt localizate in
25
vestibulul nazal in portiunea rostrala a septumul nazal si cornetii nazali de la cal sau in insulele
pancreatice de la pisica.
4. Β-Amiloidoza. Acumularea extracelularaa proteinei β-amiloide (Aβ) este caracteristica
pentru boala Alzheimer la om. Acest tip de amiloid a mai fost identificat si in creierul cainilor
batrani, mai ales in portiunea frontala a cortexului.

Localizarea depozitelor de amiloid la animale:


Rinichii (glomerulii renali la majoritatea speciilor si la pisici la nivelul maduvei), ficatul (la
nivelul spatiilor Disse la caini, cai, bovine si pisici) si splina (centrul germinal) sunt cele mai
frecvente locuri de depunere a amiloidului. Alte organe afectat includ stomacul, intestinul (lamina
proprie) tiroida (celulele C tumorale), pielea (dermul si tesutul conjunctiv subcutanat la cai), cortexul
suprarenalei, pancreasul (insulele Langerhans la pisica), septumul nazal si cornetii nazali (peretii
vaselor submucoasei si membrana bazala a glandelor mucoase de la cal) si la nivelul meningelui si a
vaselor cerebrale la cainii batrani.

Alte acumulari extracelulare:

Modificarile fibrinoide
Modificarile fibrinoide cunoscute si sub denumirea de necroza fibrinoida sau degenerescenta
fibrinoida este termenul acordat unor tipuri de modificari intalnite cel mai frecvent in sistemul
vascular. Totusi termenul de degenerare fibrinoida sau necroza este impropriu deoarece procesul nu
este o alterare regresiva a celulelor. Mai exact spus modificarile fibrinoide se refera la depunerea Ig, a
complementului si/sau proteinelor plasmatice, inclusiv fibrina, in peretele vaselor. Aceste modificari
se datoreaza unor leziuni la nivelul intimei si mediei asemanatoare cu cele care apar in vasculitele
auto-imune.
Modificările fibrinoide sunt urmarea actiunii unor virusuri sau toxine asupra celulelor
endoteliale, a membranelor bazale sau a miocitelor vasculare sau urmarea actiunii indirecte a
proteinelor implicate in activarea complementului, proteine care determina activarea cascadei
inflamatiei acute si depunerea proteinelor plasmatice in peretele vaselor.
Macroscopic aceste modificari nu pot fi observate, dar daca ele sunt insotite de tromboze
si/sau hemoragii modificarile fibrinoide din peretii vasculari ar trebui suspicionate.
Microscopic, proteine plasmatice depuse, mai ales fibrina, se coloreaza in rosu (eozinofilic) cu
H&E si sunt dispuse circular pe peretele vaselor cu implicarea diferita a tunicii intime sau mediei
vascular.

Guta
Este depunerea cristalelor de urati la nivelul tesuturilor. Apare la om, pasari si reptile dar nu a
fost raportata niciodata la mamiferele domestice.
Cea mai frecventa forma de guta, la om, este cea caracterizata de depunerea cristalelor de urati
la nivel articular sau periarticular, si care determina un raspuns inflamator acut caracterizat de
prezenta neutrofilelor si macrofagelor si acumularea cristalelor de urati sub forma unor conglomerate
numite tofi gutoşi. Aceşti tofi sunt vizibili macroscopic si sunt patognomonici pentru guta. Cu timpul,
pe masura ce procesul avanseaza inflamatia devine cronica iar in jurul acestor tofi organismul va
dezvolta o reactie de corp strain. Microscopic, cristalele de urati sunt aciculare, birefringente; dupa
dizolvare lor in timpul procesului de fixare a sectiunilor histologice, in parafina, sunt vizibile spatiile
lasate de acestea; cristalele sau spaţiile ocupate de acestea sunt inconjurate de neutrofile, macrofage şi
celule gigante.
La pasari si reptile sunt intalnite 2 forme: una viscerala si una articulara, mai rara. Forma
viscerala afecteaza seroasele viscerale, in special pericardul parietal, si rinichii. Seroasele sunt
acoperite de un strat subtire de granule albe-gri, iar leziunile macroscopice sunt foarte clare pentru a

26
fixa un diagnostic. In forma renala depunerile de urati sunt vizibile in tubii uriniferi si in uretere.
Acidul uric sau uratii sunt produsii finali ai metabolismului bazelor purinice, iar in cazul pasarilor si
reptilelor acesti produsi sunt eliminati sub forma semisolida. Guta viscerala este diagnosticata doar la
necropsie si are ca si cauze hipovitaminoza A, ratii hiperproteice sau leziuni renale.

Pseudoguta:
Este caracterizata de depunerea cristalelor de fosfati de calciu. Este foarte des intalnita la om
dar la animale apare foarte rar si a fost descrisa doar la caine. Patogeneza in cazul bolii la caini nu este
cunoscuta, dar la om este ereditară - genă autozomală dominantă. Macroscopic, depozitele sunt alb-
cretacei in articulatii; microscopic se prezinta sub forma unei reactii cronice formata din agregate de
cristale, macrofage si fibroza. Boala poate fi diferentiata de guta prin analiza chimica a depozitelor de
cristale.

Colesterolul:
Cristalele de colesterol sunt rezultatul hemoragiilor si a necrozei. Acestea sunt dizolvate in
timpul prelucrarii sectiunilor in parafina, si lasa in urma lor niste „fisuri” caracteristice care pe
sectiune au aspectul unor „cioburi de sticla”. De fapt aceste cristale sunt placi subtiri romboidale cu o
margine dintata, a carui contur seama cu cel al statului Utah. Prezenta cristalelor de colesterol in
tesuturi nu au nici o semnificatie doar indica locul unei hemoragii mai vechi sau locul unor necroze
tisulare; ele mai pot fi prezente in ateroame (zone degenerate si subtiate ale intimei arteriale care apar
in ateroscleroza). Totusi in plexul coroid al ventriculului lateral al cailor batrani, cristalele de
colesterol pot induce un raspuns garnulomatos, iar granulomul rezultat – colesteatomul - poate deveni
atat de mare incat sa obstructioneze circulatia lichidului cerebrospinal prin foramenul interventricular
(foramenul Munro) rezultand hidrocefalia obstructiva. Se crede ca aceste cristale de colesterol sunt
secundare hemoragiilor din plexul coroidian. Macroscopic colosterolul apare ca niste noduli gri
sfaramiciosi in colesteatoame.

Calcificarile patologice

Sarurile de calciu, sub forma de fosfati sau carbonati, se pot depune in tesuturile moarte sau
care au vitalitate scăzută sau chiar in tesuturile sanatoase. Acest proces poarta denumirea de
calcificare patologica si poate sa apara sub 2 forme: distrofica sau metastatica.
Cand depunerile apar localizate in tesuturile pe moarte procesul este denumit calcificare
distrofica; apare, in ciuda concentratiilor normale de calciu din ser, si in absenta tulburarilor in
metabolismul calciului. In contrast depunerea de saruri de calciu in tesuturile normale poarta numele
de calcificare metastatica si este intotdeauna secundara tulburarilor metabolismulului calciului.
Calcificarea distrofica:
Apare in zonele de necroza indiferent de tipul de necroza (de coagulare, de lichefiere,
cazeoasa, sau necroza grasimii) dar este minima in necroza de lichefiere. Celulele moarte sau pe
moarte nu mai au capacitatea de mentinere a influxului de calciu in citosol, si astfel calciul se
acumuleaza in mitocondrii.
Cele mai frecvente locuri cuprind miocardul necrozat, fibrele musculare striate necrozate,
granuloame, cum este granulomul tuberculos la bovine, parazitii morti din chistul hidatic la bovine si
trichinelele la porci. Depozitele de calciu sunt permanente si de cele mai multe ori nu au nici un efect
negativ, decat daca interfereaza din punct de vedere mecanic zonele respective (exemplu miscarile
valvulelor cardiace calcifice).
Calcificarile de la nivelul pielii au fost denumite calcinoze. Acestea se pot prezenta sub 2
forme: calcinosis cutis si calcinosis circumscripta.
Calcinosis cutis apare la cainii cu hiperadrenocorticism (exces de cortizol – sindrom Cushing)
datorita corticosteroizilor endogeni sau exogeni, si dupa unii autori este considerata o calcificare
27
idiopatica iar dupa alti autori, calcificare distrofica. In acest proces are loc mineralizarea colagenului
din derm, si a membranei bazale a epidermului si foliculilor.
Calcinosis circumscripta este considerata o leziune distrofica. Cel mai des este intâlnita la
Ciobanescul german si Dogul german, si a fost asociata zonelor cu traumatisme repetate sau plagile
suturate cu polidioxanona.
Macroscopic aceste zone tisulare sunt albicioase iar pe sectiune au o consistenta nisipoasa.
Microscopic sarurile de calciu se coloreaza albastru cu hematoxilina, si apara sub forma unor granule
fine sau gramezi cu aspect amorf, si se pot localiza atat intracelular cat si extracelular. Totusi
adevarata intindere a calcificarilor nu poate fi evidentiata total prin H&E si de aceea se prefera alte
coloratii cum sunt von Kossa si Rosu Alizarin S.

Calcificarile metastatice:
Apare in tesuturile sanatoase si este secundara hipecalcemiei. Principala cauză este
patrunderea unor concentratii mari de calciu in celule, care va precipita la nivelul organitelor, mai ales
la nivelul mitocondriilor.
Principalel 4 cauze ale calcificarilor metastatice, in medicina veterinara, in ordinea importantei
lor, sunt:
1. Insuficienta renala. Aceasta determina retentia de fosfati care vor determina
hiperparatiroidism secundar renal si hipercalcemie. Calciul este depus in mucoasa gastrica, rinichi
si septul alveolar.
2. Intoxicatie cu vitamin D. Ingestia plantelor calcinogene cum este Cestrum diurnum la
ierbivore, determina mineralizarea severa a tesuturilor moi, mai ales aorta, endocardul atriilor si a
ventriculului stang. Intoxicatia acuta cu vitamina D la caini si pisici determinata de ingestia cu
rodenticide care contin colecalciferoli. Mucoasa intestinala, peretii vaselor, plamanii si rinichii sunt
mineralizati.
3. Parathormonul si proteinele asociate parathormonului. Hiperparatiroidismul primar este
foarte rar. Hipercalcemia si concentratiile crescute de proteine asociate parathormonului, pot fi
asociate limfomului canin si adenocarcinomul glandelor perianale de la caine. Mucoasa intestinala,
peretii vaselor, plamanii si rinichii sunt mineralizati.
4. Distructiile osoase datorita unor neoplasme osoase primare sau metastatice.

Ţesut osos ectopic:


Unele leziuni de calcificari distrofice sau metastatice pot fi confundate, la exameul
macroscopic cu osificarile ectopice, denumire data fragmentelor osoase cu localizari anormale.
Ectopia osoasa poate sa fie de 2 tipuri: heterotopica sau metaplazie osoasa. Heterotopia se refera la
focare celulare sau tisulare, care din punct de vedere microscopic sunt normale doar sunt localizate
anormal. Se crede ca apar din resturi de celule embrionare. Celalat tip osos este format prin
metaplazie osoasa, de obicei din alt tip de tesut conjunctiv. Fibroblastele se diferentiaza in osteoblaste
care formeaza osteoidul, care se va calcifica si va forma tesut osos normal. Oasele heterotopice se pot
gasi in foarte multe locuri, cel mai frecvent sub forma de spiculi sau noduli ososi in tesuturile
conjunctive din pulmonul cainilor si bovinelor, si in duramaterul cainilor (osificari durale si
pahimeningita osifiante) si la locurile cu osificari metastatice sau distrofice.

28
Pigmentii

Sunt substante care imprima (local sau sistemic) culori neobisnuite organismului.
Recunoasterea acestor pigmenti au o valoare de diagnostic foarte mare. Datorita diversitatii lor foarte
mari, acestia sunt impartit foarte simplu in 2 categorii: endogeni si exogeni.

Pigmentii exogeni

Carbonul
Este pigmentul exogen cel mai des intalnit in organism. Cea mai frecventa cale de patrundere
in organism este cea respiratorie (inhalarea) si determina ceea ce e cunsocut sub numele de antracoza
pulmonara (sau plamanul negru).
Particulele de corbon sunt omniprezente in aerul inspirat si astfel toate animelele sunt expuse,
dar cele care sunt cele mai probabile sa prezinte leziuni, sunt cele care traiesc in zone cu poluare
foarte mare, din apropierea unor autostrazi (exemplu: animalele de la gardina zoologica din
apropierea unor autostrazi sau cele care traiesc in casa cu un fumator). La nivelul alveolelor carbonul
este fagocitat de macrofage, care il trasnporta pe cale limfatica spre limfocentrii traheobronhici.
Deorece carbonul este inert si nu poate fi metabolizat de organism, va ramana la nivelul
tesuturilor pentru tot restul vietii animalului.
Macroscopic plamanii au aspect pestrit, cu focare de 1-2 mm de culoare neagra cu localizare
subpleurala, si sunt si mai vizibile dupa ce plamanii sunt exanguinati. In cazurile foarte grave
medulara nodulilor traheobronhici este complet neagra. Depozitele masive din aceasta zona se
datoreaza concentratiei mari de macrofage din medulara.
Microscopic carbonul se prezinta sub forma unor unor granule fine negre, localizate
extracelular sau intracelular (macrofage).

Tatuaje:
Animalele sunt frecvent tatuate pentru indentificarea mai usoara a acestora. Acesti pigmenti
care contin carbon sunt introdusi in derm. O parte din acesti pigmenti sunt fagocitati de macrofage,
dar restul raman liberi in derm pe o perioada nedefinita fara a determina un raspuns inflamator.
Pulberi:
Pneumoconioza este termenul general utilizat pentru orice particule inhalate si retinute la
nivelul pulmonului. Antracoza este un subtip de pneumoconioza. Inhalarea particulelor de siliciu
poarta denumirea de silicoza. Aceste particule foarte mici patrund la nivelul pulmonului unde se
depun la nivelul alveolelor, sunt fagocitate de macrofage si sunt transportate in regiunea
peribronchiolara. Unele particule de siliciu pot determina o reactie inflamatorie fibroasa care in final
va determina aparitia de noduli. Microscopic aceste particule minerale apar ca niste cristale
birefringente la microscopul cu lumina polarizata.
Pigmentii carotenoizi:
Sunt pigmenti liposolubili de origine vegetala si includ precursori ai vitaminei A, in special β-
caroten. Macroscopic pot fi identificati in aproape toate tesuturile, cum sunt celulele
corticosuprarenalei, celuele corpului luteal, celulele Kupfer, celulele testiculare, si in plasma/serul
cailor grasi si a bovinelor Jersey si Guernseysi, uneori la caini. Carotenoizii coloreaza grasimile in
galben sau galben-portocaliu. Unele rase sau specii de animale depoziteaza carotenoizii in cantitati
foarte mici sau chiar deloc, si astfel tesutul adipos al acestor indivizi este de culoare alba si serul clar.
In aceste categorii sunt incluse vaci din rasele Holstein, oi, capre si pisici.
Microscopic, pigmentii carotenoizi nu pot fi observati in sectiunile obisnuite din tesuturi
înglobate in blocurile de parafina, deoarece xilenul indeparteaza pigmentii liposolubili. Importanta
carotenoizilor este aceea, ca pot fi confundati cu bilirubina - icterul. La acei indivizi la care
carotenoizii lipsesc din depozitele de grasime si din ser, colorarea tesuturilor in galben este cel mai

29
probabil produsa de bilirubina (icter).
Tetraciclinele:
Utilizarea antibioticelor pe baza de tetracicline in perioada de crestere si dezvoltare a dentitiei,
va determina depunerea acesteia la nivelul dentinei mineralizate, emailului si cementului colorand
dintii sau portiuni ale acestora in galben sau brun. Tetraciclinele se depun si la nivelul osului in
formare si a fost utilizat experimental ca marker pentru aceste oase.

Pigmenti endogeni:
Melanina:
Melanina este pigmentul prezent in mod normal in epiderm si este responsabil de culoarea
pielii si a parului. De asemenea este prezent in retina, iris si in pia-arachnioda animalelor de culoare
neagra (oile din rasa Sufflok) si in membrana mucoasei bucale a unor rase (vaci din rasa Jersey, caini
din rasa Chow-Chow).
Este secretata de melanocite localizate in stratul bazal al epidermului si este tranferata de
la nivelul melanocitelor la nivelul cheratinocitelor, prin procesele dentritice. Aici melanina este
cel mai frecvent aranjata sub forma unui invelis peste nucleu pentru a conferi o oarecare protectie
impotriva radiatilor ultraviolete. Melanina se formeaza in urma oxidarii tirozinei, care necesita
prezenta enzimei tirozinaza care contine cupru. De aceea deficitul de cupru, in special la bovine
si ovine, determină decolorarea parului si este cel mai vizibil la indivii cu lâna neagra.
Lipsa totala a pigmentului melanic este datorata unui defect metabolic: lipsa tirozinazei.
Acesta conditie poarta denumirea albinism iar indivizii afectati se numesc albino. Histologic
melanocitele sunt normale dar fără melanină.
Patologic, melanina este prezenta in regiuni ale pielii cu hiperpigmentatie asociate cu leziuni
cronice sau in endocrinopatii cum este hiperadrenalismul, sau in melanoame.
Microscopic melanina este depozitata in melanozomi in citoplasma melanocitelor. Daca se
produc leziuni ale melanocitelor, melanina eliberata (incontinenţă pigmentară) va fi fagocitata de
macrofage cu formarea melanofagelor.
Depozitele masive, congenitale, de melanina in tesuturi poarta denumirea de melanoza
congenitala. Apare in plamani si la nivelul intimei aortei la bovine, ovine si suine sub forma unor pete
maronii spre negru care pot atinge pana la cativa centimetri in diametru. Melanoza pulmonara este
observata atat subpleural cat si pe sectiunile parenchimului. Aceste depozite de melanina nu au efecte
negative asupra organismului, dar organele cu melanoza extinsa vor fi eliminate din consumul uman,
deoarece nu corespund din punct de vedere estetic.

Lipofuscina/Ceroizii:
Lipofuscina se acumuleaza in celule care nu se mai divid (neuroni, celulele miocardice) sau in
cele care se divid incet (hepatocite, celule gliale) acest proces fiind prezent de la varsta de cateva luni.
Lipofuscina este prezenta si in alte celule dar pe masura ce acestea se divid, este impartita intre
celulele fiice si astfel nu se acumuleaza in aceeiasi masura ca si in celelalte celule. Lipofuscina este
rezultatul final al autofagocitozei constituentilor celulari, cum sunt organitele celulare si sunt produsi
finali nedegradabili ai acesui proces. Deoarece pigmentul nu poate fi indepartat prin degradare
lizozomala sau prin exocitoza, acesta se va acumula in lizozomi sub forma unor „resturi biologice”.
Ceroizii au aproape aceeiasi structura biochimica ca si lipofuscina dar se intalnesc ca si
raspuns in cazurile severe de malnutritie, inclusiv deficitul de vitamina E, cahexia datorata cancerului,
radiatii, si in boala genetica ceriodo-lipofuscinoza neuronala. Poate sa se acumuleze fie extracelular,
fie intracelular si spre deosebire de lipofuscina, are un efect negativ asupra celulelor. Ceroizii si
lipofuscina au multe trasaturi comune, atat histologice cat si biochimie: autoflorescenta, si colorarea
cu coloranti pentru grasimi Sudan negru, desi rosu-uleios O este mai sensitiva, ambele sunt PAS
pozitive, si „acid fastness” (tehnica Ziehl Neelsen lunga). Toate aceste caracteristici se intensifica cu
varsta in cazul lipofuscinei dar nu si a ceroizilor. Lipofuscina este alcatuita in special din proteine si

30
lipide, cu foarte putini carbohidrati, dar tehnica imunohistichima prin legarea cu lectina (in cazul
indivizilor umani si a soarecilor) au identificat diferenta intre zaharidele lipofuscinei si ceroizilor.
Macroscopic, cantitatile mari de lipofuscina din cord si fibrele musculare striate imprima
acestor organe o culoare bruna. Este frecvent observata la vacile de lapte batrane in timpul
abatorizarii. Ceroizii sunt foarte evidenti in intestinul subtire a cainilor cu asa numita lipofuscinoza
intestinala, si in paniculita nutritionala a pisicilor, nurcilor, manjilor si porcilor. Ambele conditii sunt
asociate cu deficitul de vitamina E si cu ingestia de acizi grasi nesaturati. La caini, de obicei in tunica
musculara a portiunii terminala a intesinului subtire, se pot observa zone decolorate brune datorita
acumularii de ceroizi in miocite. La pisicile cu paniculita nutritionala grasimea subcutanata are o
culoare galbena spre portocaliu. Aceasta boala se crede a fi consecinta consumuli de carne de peste
bogata in acizi grasi nesaturati oxidaţi si a hipovitaminozei E.
Microscopic in sectiunile colorate H&E lipofuscina se coloreaza fie in brun deschis galbui, fie
brun sau chiar brun inchis in functia de varsta individului. Datorita localizarii intralizozomale, este
observat perinuclear in neuroni, in fibrele musculare cardiace, netede şi striate. In paniculita
nutritionala felina se pot observa globule de ceroizi, extracelular sau ingerate de macrofage sau celule
gigante.
Importanta acestor pigmenti este ca lipofuscina este un indicator al varstei celulare, iar ceroizii
sunt de natura patologica si apar cel mai frecvent in hipovitaminoza E. Diferentele intre lipofuscina si
ceroizi sunt prezentate in tabelul de mai jos:

Lipofuscina Ceroizi
Universali (prezenti la om si la Da Nu
toate speciile de animale)
Intrinseci (intracelular in Da Nu
lizozomii celulelor cu rata
scazuta de diviziune)
Aparitia initiala Primele luni de viata In orice moment al vietii
Dependenti de timp Da Nu
Efecte negativa asupra celulelor Nu au fost demonstrate Frecvente
Rata de acumulare Foarte mica De obicei rapida
Distributia in tesuturi Doar intacelulara Intracelular si
extracelular
Modul de formare Autofagie Heterofagie
Originea precursorilor Majoritatea intracelulari Majoritatea extracelulari

Pigmentii hematogeni:
Hemoglobina:
Acesta este un pigment normal din eritrocite poate fi responsabil de unele modificari de
culoare ale organismului.
Hemoglobina oxigenata este de culoare rosie si este responsabila de culoarea regiunilor de
piele nepigmentate si a tesuturilor. In mod normal sangele arterial (care contine cantitati mari de
hemoglobina oxigenata) este rosu, iar sangele venos, neoxigenat este mai albastrui. Totusi daca
sangele arterial nu este destul de oxigenat tesuturile vor avea o culoarea albastruie sau se mai numesc
cianotice.
In intoxicatiile acute cu cianura, aceasta se leaga la nivelul citocrom oxidazei, enzima
responsabila de fosforilarile oxidative, si astfel se produce blocarea respiratiei celulare. Tesuturile nu
vor putea utiliza oxigenul furnizat de sange, sangele venos va fi similar cu cel arterial, iar acesta va
capata chiar o culoare rosie intensa.
In intoxicatie cu monoxid de carbon (CO) sangele are o culoare rosie aprinsa („ciresie” -
bright cherry red) datorita formarii carboxihemoglobinei.
31
Methemoglobina este un oxid al hemoglobinei in care ionii ferosi ai hemoglobinei sunt
convertiti in ioni ferici, determinand colorarea sangelui si a tesuturilor in rosu-brun. Methemoglobina
este cel mai des observata in intoxicatie cu nitrati, mai ales in urma ingestiei unor plante bogate in
nitrati dar a mai fost descrisa si in urma intoxicatiilor cu acetaminophen, naftalina, anestezice locale
(lidocaina, benzocaine, tretacaina) si clorati.
In cazul hemolizei intravasculare, hemoglobina este eliberata de catre eritrocitele lizate, si
coloreaza plasma in roz. Aceasta hemoglobina poate fi excretata de rinichi, colorand urina in rosu-
brun, iar acest fenomen poarta numele de hemoglobinurie. Acelasi lucru poate rezulta in urma
mioglobinuriei dupa distrugerea unui numar mare de miofibre.

Hematina:
Aceasta categorie de pigmenti includ pigmentul formolic si excretiile unor paraziti cum ar fi
Fasciola magna si Pneumonyssus simicola (acarianul pulmonar).
Pigmentul formolic - Este un artefact microscopic anionic care apare cand tesuturile bogate
in sange vin in contact cu o solutie de formalina, mai ales daca a trecut mult timp de la moartea si
pana la fixare, fiind astfel timp ca eritrocitele sa se lizeze si sa elibereze hemoglobina. Macroscopic
pigmentul formalinic nu este vizibil deorece acesta modificare nu apare decat dupa fixare.
Microscopic, pigmentul este maro inchis aproape negru, fin si granular, si poate avea spiculi
birefringenti. Apare in principal in vasele sanguine dar si in alte tesuturi in care s-au acumulat multe
eritrocite. Deoarece acest pigment se formeaza doar in timpul fixarii nu are nici o importanta
patologica. Singura semnificatie este acea ca poate interfera cu sectiunile histologice. Acest pigment
se formeaza daca pH-ul fixatorului este sub 6. Utilizarea unei solutii fixatoare de formol 10% care
este tamponata cu solutie fosfat, nu va determina formarea de pigment formalinic.
Hematina parazitara:
Cele mai frecvente 2 cauze ale hematinei parazitare in medicina veterinara sunt Fasciola
magna la rumegatoare si Pneumonyssus simicola in plamanul maimutelor capucin. Hematina
parazitara provenita de la Fasciola magna determina aparitia unor traiecte de culoare neagra in ficat.
Aceasta leziuni poate fi foarte severe daca afecteaza tot ficatul. Microscopic pigmentul negru se
acumuleaza in jurul traiectelor de migrare ale parazitilor si este fagocitat de macrofage.
Pneumonyssus simicola produce un pigment pulmonar similar, brun inchis chiar negru, si se
presupune a se forma in urma metabolizarii hemoglobinei de catre paraziti.

Hemosiderina
Fierul este stocat in organism sub 2 forme: feritina si hemosiderina, ambele fiind complexe
intre proteine si fier. Feritina se gaseste in toate tesuturile dar cea mai mare concentratie este in splina,
ficat, maduva osoasa si musculatura scheletica. Hemosiderina este formata in urma agregarii
intracelulare a feritinei. Apare sub forma unor globule galbene-brune si este forma cea mai vizibila a
depozitelor de fier. In mod normal majoritatea depozitelor de fier se gasesc in splina.
Excesul de fier rezultat in urma imbatranirii eritrocitelor, sau in urma hemolizei masiva a
acestora (datorita unor boli autoimune, parazitare, ..) sau datorita eritropoezei reduse (malnutritie) este
depozitat in principal in splina. Rar, in medicina veterinara, excesul de fier este prezent datorita
absorbtiei excesive de la nivelul intestinului, multiplelor injectii cu fier sau in urma hemotransfuziilor
multiple. In afara de depozitele din splina, mai pot exista depozite locale, in locurile unde eritrocitele
sunt distruse, cum sunt locurile în care s-au produs hemoragii, zonele cu circulatie scazuta – ex.
concestia pasiva pulmonara cronica. In ultimul caz datorita circulatiei slabe de la nivelul pulmonului,
eritrocitele fie isi termina ciclul normal de viata si sunt lizate, fie patrund in alveole prin diapedeza
unde sunt fagocitate de macrofagele alveolare. Aceste celule poarte denumirea de „celule ale
insuficientei cardiace.” Depozitele localizate de fier mai pot fi si din cauza injectiilor intramusculare
cu fier dextran, iar acest fier se mai poate observa la nivelul limfonodurilor regionale.
Macroscopic, nu vor fi observate nici un fel de modificari la nivelul organelor sau tesuturilor
daca sunt cantitati mici de hemosiderină, dar cantitatile foarte mari vor determinarea colorarea
32
organelor si tesuturilor in galben-brun. Aceasta modificare de culoare mai poate fi observata in cazul
traumatismelor mai vechi sau alte hemoragii si hematoamelor. De asemenea, splina si ficatul in bolile
hemolitice si pulmonii si congetia pasiva cronica vor aparea de culoare bruna. Microscopic depozitele
de hemosiderină au aspectul unor globule galben-auriu sper brun-auriu, cu localizate intracelulara.
Poate fi confirmata prin reactia cu albastru de Prusia – Reacţia Perls. In aceasta solutie acida care
elibereaza fierul feric din hemosiderina, fierul feric reactioneaza cu fierocianatul de potasiu pantru a
forma fierul cianoferat, care este albastru de Prusia.
Semnificatia depozitelor de hemosiderina depinde de cantitatea si localizarea acestora. In mod
normal splina contine cantitati destul de mari de hemosiderina, dar cresterea cantitatilor de
hemosiderina in splina si in ficat (celulele Kupfer si hepatocite) este intalnita in boli hemolitice, cum
sunt anemiile hemolitice autoimune, si bolile cu hemotropism: babesioza, anaplasmoza si anemia
infectioasa ecvina (AIE). Depozitele de hemosiderina, localizate la nivelul tesuturilor sunt, de obicei,
rezultatul distrugerii hematiilor dintr-o hemoragie mai veche. Execesul de hemosiderina poarta
denumirea de hemosideroza si trebuie diferentiata de hemocromatoza, in care sunt intalnite acumulari
extreme de hemosiderina ca urmare a unor defecte genetice sau secundar, excesului de fier în
alimentatie.

Bilirubina
Cantitati reduse de bilirubina se intalnesc in mod normal in sange, datorita imbatranirii si
lizarii eritrocitelor. Pe scurt, cand eritrocitele au ajuns la sfarsitul vietii lor naturale (aproximativ 70 de
zile la pisica, 150 de zile la bovine si cabaline), ele sunt fagocitate de celulele sistemului monocito-
fagocitar, in special de macrofagele din splina si intr-un procent mai scazut de cele din maduva
spinarii si ficat (celulele Kupffer). In aceste celule fierul este indepartat si depozitat si ceea ce raman
din inelul porfirinic este redus la bilirubina, care este eliberata in sange si preluata de albumine.
Complexul bilirubina-albumina este prea mare pentru a fi excretat de rinichi, este transportat la
nivelul ficatului, unde patrunde in spatiile Disse, de unde este preluat de microvilii hepatocitelor, este
conjugata şi este secretata in canaliculele biliare.
Icterul, colorarea in galben a tesuturilor de catre bilirubina, este rezultatul dezechilibrului
dintre productia si eliminarea bilirubinei, datorita fie unei exces in productia bilirubinei, fie scaderii
excretiei bilirubinei, cu acumularea acesteia in plasma sanguina.
Mecanismele care duc la aparitia icterului sunt urmatoarele:
1. Productia in exces de bilirubina - apare in bolile hemolitice cum sunt;
babesioza, anaplasmoza si AIE sau distrugerea hematiilor datorita unor hemoragii masive cum
se intampla in hematoame.
2. Scaderea preluarii bilirubinei de la nivelul plasmei de catre hepatocite.
3. Absenta sau diminuarea conjugarii de la nivelul hepatocitelor, de cele mai
multe ori datorita unor anomalii congenitele sau dobandite, cum sunt cele de la sobolanul
Gunn.
4. Necroza hepatica. Deoarece canaliculele biliare sunt formate de membranele
mai multor hepatocite adiacente, iar necroza va determina distrugerea acestor pereti
canaliculari, bilirubina se va scurge inapoi in circulatie. Astfel necoza hepatica masiva va
determina icter.
5. Scaderea excretiei bilirubinei conjugate de catre hepatocite in canaliculele
biliare.
6. Scaderea fluxului de bila de la nivelul ficatului spre intestin, determinata de
blocarea intra sau extrahepatica a sistemului biliar.
Clasificarea conventionala imparte icterul in prehepatic, hepatic sau posthepatic. Cauza cea
mai frecventa a icterului prehepatic este hemoliza masiva, care produce cantitaţi mari de bilirubina
neconjugata, care depasesc capacitatea de preluare a ficatului. Icterul hepatic este determinat de
leziuni hepatocelulare, care rezulta in eliberarea in sange de bilirubina, atat conjugata cat si
neconjugata. Icterul posthepatic este secundar obstructiei sistemului biliar, intrahepatic sau
33
extrahepatic (canaliculele intrahepatice sau canalul bilar comun) cu refluxul bilirubinei conjugate in
sange. Spre deosebire de bilirubina conjugata, care se gaseste in sange atasata albuminelor si nu poate
fi excretata de rinichi, bilirubina neconjugata este excretată, cu modificarea culorii urinii.
Clinic, la animalele in viata, icterul este cel mai usor de observat la nivelul mucoaselor
cavitatii orale, la nivelul sistemului uro-genital, la nivelul sistemului digestiv si zone de culoare alba,
cum este sclera globului ocular. La necropsie pe langa zonele amintite anterior, icterul poate fi
identificat la nivelul omentumului, mezenterului si tesutului adipos, cu exceptia bovinelor din rasa
Jersey si Guernsey, la cai si primate, a coror seroase si tesut adipos este in mod normal colorate in
galben de catre carotenoizi. Initima marilor vase este, de asemenea, un loc bun pentru a detecta
icterul; daca nivelul plasmatic nu sunt foarte ridicat, creierul nu este afectat.
Microscopic icterul nu poate fi detectat, dar cantitati excesive de bila pot fi observate in
ductele biliare si in canaliculele biliare in icterul de staza.
Testele de laborator pentru a determina concentratiile plasmatice ale bilirubinei, si preferabil
concentratiile de bilirubina conjugata si neconjugata, sunt esentiale pentru diagnsoticul exact al tipului
de icter. De asemenea trebuie specificat ca hiperbilirubinermia nu este egal icter. Multe dintre speciile
de animale domestice au concentratii scazute de bilirubina serica, de obicei mai mici de 1 mg/dl, cu
exceptia cailor in care poate varia intre 1-3mg/dl; totusi icterul nu este detectabil decat in cazul
atingerii unei concentratii de 1,5mg/100ml. Astfel hiperbilirubinemia poate fi prezenta fara aparitia
icterului.

Porfiria:
Porfiria eritropoetica congenitala a viteilor, pisicilor si purceilor este un defect metabolic
(ereditar) al sintezei hem-ului cauzata de deficitului unei enzime numite uroporphirinogen sintetaza
III. Aceasta afectiune mai este denumita, incorect, osteohemocromatosis. In termeni ne-medicali mai
este denumita „dinţi roz” datorita colorarii prin acumularea porfirinelor in dentina si os. Dintii si
oasele animalelor tinere au o culoare roz-rosiatica (pink tooth) iar cele ale animalelor adulte au o
culoare brun inchisa. Atat dintii cat si oasele sunt rosii, fluorescente la raze ultraviolete.

Imbatranirea celulara:
Cele mai frecvente boli care au legatura cu inaintarea in varsta sunt: insuficienta renala,
osteoartrita, atrofia musculara, atrofia cerebrala datorita pierderii neuronilor corticali, incetarea
cresterii dintilor la cai, si pierderea elasticitatii pielii.
Odata cu inaintarea in varsta se produc alterari fiziologice si structurale in aproape toate
organele si sistemele organismului. Imbatranirea este foarte mult influentata de factorii genetici, de
alimentatie, conditiile sociale si de aparitia bolilor corelate cu varsta cum sunt: ateroscleroza, diabetul
si osteoartrita (la oameni). In completare, exista dovezi ca procesele alterative ale celulelor care apara
odata cu imbatranirea sunt o componenta foarte importanta a procesului de imbatranire al
organismului.
Imbatranirea celulara este rezultatul scaderii progresive a capacitatii de proliferare si de
supravietuire a celulelor si mai este caracterizata de acumularea leziunilor celulare si moleculare ca
urmare a expunerii la actiunea continua a factorilor endogeni si exogeni.
Modificarile structurale si biochimice asociate imbatranirii celulare:
O multitudine de functii celulare scad odata cu inaintarea in varsta. Fosforilarile oxidative de
la nivelul mitocondriilor se reduc, la fel ca si sinteze de acizi nucleici si de enzime si proteine
structurale, receptori celulari si factori de trasncriptie. Celulele imbatranite au o capacitate scazute de
preluare a nutrientilor si de a repara leziunile la nivelul cromozomilor.
Alterarile morfologice din celulele imbatranite includ: nuclei cu lobulatie anormala,
pleiomorfism mitocondrial cu prezenta de vacuole, scaderea RE, si aparat Golgi distorsionat.
Concomitent se produce o acumulare constanta de lipofuscina, care reprezinta un produs al
34
peroxidarii lipidelor si dovezi ale oxidarilor anormale; prezenta produsilor de glicozilare avansata,
care rezulta in urma glicozilarilor non-enzimatice si sunt capabile de legarea incrucisata a proteinelor
adiacente; acumularea de proteine „impachetate” anormal. Produsii finali ai glicozilarilor avansate
sunt foarte importanti in patogeneza diabetului zaharat, dar ei mai pot participa si in procesul de
imbatranire. De exemplu glicozilarile corelate cu varsta de la nivelul cristalinului stau la baza aparitie
cataractei senile.
Imbatranirea proliferativa (replicative senescence) :
Conceptul conform caruia celulele au o capacitate de replicare limitata s-a dezvoltat in urma
unui experiment simplu pentru un model de imbatranire. Fibroblastele umane normale, cand sunt puse
in culturi celulare, au un potential de diviziune limitat. Astfel dupa un numar fix de diviziuni, toate
celulele raman blocate intr-o stare de nondiviziune, cunoscuta sub numele de senescenta celulara.
Multe modificari ale expresiei genelor apar in cursul procesului de imbtranire celulara, dar intrebarea
cheie este care dintre acestea sunt cauze si care dintre acestea sunt efecte ale senescentei celulare.
Modul in care celulele in diviziune isi numara diviziunele este intens studiat. Probabil unul din
mecanisme ar fi, ca la ficare diviziune portiunile terminale ale cromozomilor (telomerii) sunt
incomplet replicati, fenomen care intr-un final va duce imposibilitatea celulei de a se divide.
Telomerii sunt portiuni scurte repetitive de ADN (TTAGGG) prezente la capetele liniare ale
cromozomilor care au un rol important in replicarea cromozomilor si protejeaza portiunile terminale
ale cromozomilor de fuziune sau degradare.
Cand celulele somatice se divid, o portiune mica din telomeri nu este copiata, astfel acestia
devin tot mai scurti dupa fiecare diviziune. Pe masura ce acestia se scurteaza portiunile terminale ale
cromozomilor nu mai pot fi protejate si sunt considerata ca portiuni de ADN defecte, care vor
semnaliza blocarea diviziunilor celulare.
Lungimea telomerilor este mentinuta, in mod normal, prin aditia de nucleotide, mediate de
catre o enzima denumita telomeraza. Telomeraza este un complex proteic specializat, pe baza de
ARN, care utilizeaza ARN-ul propriu ca si sablon pentru a adauga nucleotide la portiunile terminale
ale telomerilor. Activitatea telomerazei este blocata de proteinele reglatoare, care restrictioneaza
alungirea telomerilor, furnizand un „lenght-sensing mecanism ?”. Activitatea telomerazei este
prezenta in celulele germinale si la nivele mai scazute in celule stem, dar de obicei este absenta in
majoritatea celulelor somatice.
In celulele canceroase „nemuritoare” telomerazele sunt reactivate iar telomerii nu se mai
scurteaza, sugerand faptul ca lungimea telomerilor ar fi un factor foarte important, chiar esential, in
formarea tumorilor. Totusi aceasta relatie inca nu a fost pe deplin inteleasa.
Gene care influenteaza procesul de imbatranire:
Studiul efectuat pe indivizii umani care sufera de imbatranire prematura au stabilit conceptul
fundamental ca imbatranirea nu este un proces aleatoriu ci este un proces reglat de gene specifice,
receptori si semnale specifice.
Acumularea metabolitilor si deteriorarile materialului genetic (genetic damage ?):
Durata de viata a unei celule mai poate fi determinata si pe seama echilibrului leziunilor
celulare rezultate in urma unor procese metabolice din celula si contracararea acestora prin
raspunsurile moleculare necesare remedierii acestor leziuni. Animalele mici au, in general o speranta
de viata mai mica si un metabolism mult mai intens, sugerand faptul ca durata de viata a unei specii
este limitata de consumul metabolic fix din cursul vietii. Un grup de compusi ai metabolismului
normal sunt speciile reactive de oxigen. Acesti sub-produsi ai fosforilarilor oxidative determina
modificari covalente ale proteinelor, lipidelor si acizilor nucleici. Cantitatea leziunilor oxidative, care
cresc odata cu inaintarea in varsta, pot reprezenta o componenta importanta a senecentei celulare, iar
acumularea de lipofuscina in celule batrane este considerat semnul care prevesteste aceste leziuni.
Diferentele de longevitate intalnite in cadrul speciilor sunt invers proportionale cu rata de generarea a
radicalilor superoxid de catre mitocondrii. Supraexprimarea enzimei antioxidative
superoxiddismutazei si a catalazelor lungesc perioada de viata a formelor transgenice ale
Drosophilelor. Cresterea leziunilor oxidative pot fi rezultatul expunerii repetate la unii factori din
35
mediu, cum sunt radiatiile ionizante, sau alti factori care reduc progresic capacitatea functionala e
mecanismelor antioxidatnte (vitamina E sau glutation peroxidaza).
Un numar destul de mare de raspunsuri protective contrabalanseaza leziunile celulare
progresive, iar unul foarte important este reprezentat de recunoasterea si corectarea modificarilor de la
nivelul ADN-ului. Desi majoritatea leziunilor de la nivelul ADN-ului sunt reparate de enzime
endogene ale ADN-ului, unele dintre acestea vor persista si se vor acumula pe masura ce aceste celule
vor imbatrani. Echilibrul dintre aceste leziuni metabolice cumulative si raspunsul celular la aceste
leziuni ar putea determina rata de imbatranire a organismelor. Astfel dupa acest scenariu procesul de
imbatranire poate fi intarziat fie prin scaderea ratei de acumulare a acestor leziuni, fie prin
intensificarea raspunsului fata de aceste injurii.
Nu numai leziunile la nivelul ADN-ului se acumuleaza in celule dar si cele ale organitelor
celulare se acumuleaza pe masura imbatranirii celulelor. In parte acestea se datoreaza descresterii
functiei proteozomilor, sistemul proteolitic care deserveste celula in scopul de a o elibera de
proteinele celulare anormale sau nedorite.

36