IISUS HRISTOS, ÎNVĂŢĂTORUL ŞI PEDAGOGUL DESĂVÂRŞIT (DE LAZĂR

DORIN)

Încă din Vechiul Testament, profeţiile anticipau, în negura acelor vremuri, venirea
Răscumpărătorului promis lui Adam şi Eva (protoevangheliarul de la Fac 3,15). A fost profeţită
naşterea dintr-o Fecioară (Isaia 7,13), viaţa şi activitatea mesianică, jertfa mântuitoare (Isaia
53,1-12) etc. În acelaşi timp, s-a profeţit despre o Împărăţie a valorilor spirituale, culturale şi
morale în care omul să-şi regăsească menirea de ,,chip şi asemănare a lui Dumnezeu” (Isaia 2,
2-3). ,,Studiul profeţiilor ne duce la concluzia şi convingerea indubitabilă că Iisus Hristos este
Mesia, trimisul lui Dumnezeu aşteptat de popor, pentru a-l elibera de împărăţia întunericului,
din lanţul păcatului şi din robia morţii”.
Iisus Hristos -,,piatra cea din capul unghiului”- se află la baza întregii pedagogii creştine şi
reprezintă modelul educaţional desăvârşit pentru orice tip de educaţie creştină şi desigur ar
trebui să reprezinte un model pentru orice sistem educaţional. ,,Scrierile Noului Testament
conţin primul şi cel mai autoritar model al naturii şi scopului învăţăturii creştine.” Acesta este
Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul sau Logosul Întrupat. Însuşi
Mântuitorul, în timpul misiunii Sale pământeşti, a slujit şi ca Rabbi sau Învăţător.
Principiile pedagogiei creştine cer ca educatorul să se identifice cu doctrina sa şi să-şi transpună
în propria-i viaţă învăţătura, fiind astfel un exemplu pentru elevi. Avem drept pildă desăvârşită
învăţătura Mântuitorului care nu doar a teoretizat, nu a creat doar o teologie, ci a trăit în credinţă
şi sfinţenie. ,,Acesta e motivul pentru care Sfinţii Apostoli nu erau chemaţi doar să memoreze
sau să asimileze învăţăturile Lui într-un mod intelectual, ci să devină martori ai lucrărilor teribile
înfăptuite de El: moartea Sa, învierea Sa, înălţarea Sa la cer. Ceea ce săvârşise El era
incomparabil mai decisiv decât orice altă învăţătură a Sa.” Cu alte cuvinte, Hristos e Pedagogul
desăvârşit al vieţii, deoarece a îmbinat în chip desăvârşit teoria cu practica. Toate învăţăturile
Sale le-a întărit în chip strălucit prin exemplul absolut al vieţii pe care a dus-o pe pământ şi prin
minunile prin care le-a săvârşit.
Învăţământul a cărui piatră de temelie avea să o aşeze Însuşi Mântuitorul nu era ca învăţământul
scribilor Legii celei vechi, axat în genere pe litera legii, ci era dătător de viaţă pentru că era
împlinit de Cel ce avea putere divină. Din acest motiv şi pedagogia Sa avea efecte desăvârşite
asupra celor ce-L ascultau căci ,,mulţimile erau uimite de învăţătura Sa. Căci îi învăţa ca unul
care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii “ (Mat. 7, 28-29). ,,Această autoritate venea din
identitatea dumnezeiască a Învăţătorului şi din ţelul slujirii Sale. Iisus Hristos nu era doar
fondatorul unei noi tendinţe filozofice sau morale, El era Fiul lui Dumnezeu care îşi asumase
natura umană pentru a o aduce înapoi la viaţa veşnică întru Dumnezeu, viaţă din care omul
căzuse prin căderea lui Adam.”
După Întrupare, întreaga activitate a Mântuitorului s-a concretizat în cele trei slujiri divine: cea
de Rabbi -Învăţător desăvârşit al credincioşilor, cea de Mare Arhiereu -de sfinţire a
credincioşilor şi cea de Ỉmpărat -de conducere a acestora. Toate cele trei slujiri reprezintă
modelul absolut de desăvârşire pentru creştini, căci El a spus: „pildă v-am dat vouă ca precum
Eu am făcut şi voi să faceţi (Ioan 13,15). El ne-a sfinţit prin SfinteleTaine, mai ales prin Sfânta
Împărtăşanie. El ne conduce spre desăvârşire: „fiţi sfinţi precum Tatăl vostru ceresc sfânt
este’’(Mat 5, 48) sau „Fiţi sfinţi că Eu, Domnul, sunt sfânt” (Lev 11,45).
Hristos e cel de-al doilea Adam şi, aşa cum primul Adam ne-a cuprins pe toţi prin
universalitatea consecinţelor căderii în păcat, tot aşa Hristos, al doilea Adam, ne-a cuprins întru
Sine pe toţi prin universalitatea binefacerilor îndumnezeirii trupului asumat. Astfel, ,,vocaţia
primului Adam va fi implinită de Adam cel Nou, Hristos“ . Hristos, al doilea Adam, devine
persoană universală ce cuprinde în Sine întreaga umanitate renăscută ,,la plinirea
vremurilor”(Efeseni 1,10).
Logosul Întrupat devine centrul universalităţii, pentru că lumea cea nouă care a văzut
dumnezeirea ca arătare efectivă în persoana lui Hristos, trebuia să devină lucrare efectivă a lui
Dumnezeu. Această lucrare are ca liant ,,iubirea”-căci Dumnezeu este iubire şi cine ,,iubeşte
este din Dumnezeu “ iar ,,noi iubim pe Dumnezeu pentru că el ne-a iubit mai întâi pe noi” (I
Ioan 4, 7-21), căci ,,atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul său Fiu L-a dat ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 17). Putem spune deci că opera
de mântuire este istoria unei mari Iubiri sau că ,,istoria creştinismului este istoria unei iubiri ce
începe cu fiecare suflet.”
În Iisus Hristos găsim modelul desăvârşit al tuturor calităţilor: ,,El este sfânt”(Fapte 3,14); ,, este
curat şi fără de prihană” (Evrei 7,26) ; ,,Împărat al păcii şi al dreptăţii” (Evrei 1,9); ,,blând şi
smerit cu inima” (Matei 11,29) etc.
Iisus Hristos a desăvârşit până la îndumnezeire natura Sa umană însuşită la Întrupare: ,,Eu şi
Tatal una suntem”(Ioan 10,30) căci ,,aducâdu-Se jertfă lui Dumnezeu, prin ascultare şi
îndeosebi prin moarte, Iisus Hristos a eliminat din firea Sa umană slăbiciunile şi moartea, intrate
în trup după cădere, ridicând-o pe aceasta la nestricăciune şi desăvârşind-o nu numai din punct
de vedere moral ci şi fiinţial sau ontologic.” Ulterior, ne-a împărtăşit-o nouă oamenilor prin
Sfânta Împărtăşanie, pentru ca să ne ridice şi pe noi acolo unde este acum, la Tronul Sfintei
Treimi. Această îndumnezeire este ,,actuală, ontologică, în El şi virtuală sau potenţială în cei ce
se unesc cu El.” Această relaţie a noastră cu Hristos cel Îndumnezeit este revelată clar în Sfînta
Scriptură: ,,Dumnezeu bogat fiind în milă, pe noi cei ce eram morţi prin greşalele noastre, ne-a
făcut vii împreună cu El, împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru cele cereşti în
Iisus Hristos” (Efeseni 2, 4-6).
Aşa cum ascultarea Fiului s-a manifestat faţă de Tatăl, tot astfel şi noi trebuie să ne facem
ascultători faţă de Fiul, pentru a beneficia de roadele ascultării cereşti. Întregul drum al mântuirii
personale a omului are ca model persoana Sa divino-umană precum şi învăţătura Sa:
-,, Eu sunt Calea şi Adevărul şi Viaţa” (In 14,6);
-,,Eu sunt Învierea şi Viaţa” (In 11,25);
-,,Eu sunt uşa. Prin Mine de va intra cineva se va mântui” ( In 10,9);
-,, Eu sunt lumina lumii. Cel ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina
vieţii” (In 12,1,9).
Cuvântul Mântuitorului se deosebeşte de cuvântul tuturor oamenilor, el are frumuseţe
universală şi forţă spirituală prin care simţim dumnezeirea şi puterea adevărului pur, menite să
pătrundă inimile şi să biruiască veacurile.
Scripturile Îl arată pe Hristos ca sens al Întregii lumi: ,,Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel din
urmă, Începutul şi Sfârşitul”(Ap 22,13). Ca Învăţător, Iisus Hristos devine Pedagogul desăvârşit
deoarece metodele Sale de educare şi învăţare ,,îngăduie o perfecţionare a atributelor umane,
reale, fără să ne sperie prin intangibilitatea lor.”
Iisus Hristos a desăvârşit Legea: ,,n-am venit să stric Legea şi proorocii ci să o împlinesc”(Mat
5, 18). Astfel, desăvârşirea Legii duce în consecinţă la desăvârşirea vieţii pentru cei ce aleg să
trăiască după normele vieţii divine. Sintetizând, putem spune că Hristos devine în istoria culturii
şi civilizaţiei întregii omeniri ,,ţinta deplinei umanităţi”. Actualitatea acestor valori iniţiate de
Mântuitorul nostru este, după două milenii, plină de măreţie şi actualitate, după cum spunea şi
părintele D. Stăniloaie: ,,El nu aparţine trecutului şi nu e eliminat dimpreună cu el din câmpul
interesului nostru. El este ieri şi azi acelaşi. Unii cred în El şi azi şi mor în El şi azi, pentru că e
viu, pentru că e totul pentru ei” .
Exemple în legătură cu plinirea Legii şi desăvârşirea vieţii prin crearea unei culturi ce pune în
practică valorile spirituale ale vieţii, al căror iniţiator a fost Hristos, avem suficiente în Biblie. În
Predica de pe munte cele nouă fericiri reprezintă modelul de urmat în viaţă spre formarea unei
culturi creştine ce are la bază ca elemente educaţionale: sărăcia cu duhul (smerenia nn),
blândeţea, milostenia, lupta pentru dreptate, promovarea păcii etc. ,,Omul tuturor timpurilor a
năzuit spre fericire. Concepţia despre fericire diferă însă de la om la om, de la o epoca la alta.”
Dacă în vechime disputele se rezolvau conform legii talionului: ,,ochi pentru ochi şi dinte pentru
dinte” în legea iubirii e promovată smerenia: ,,de te loveşte cineva peste obraz, întoarce-l şi pe
celălalt” (Mat 5,59). Dacă în Vechiul Testament era oprită desfrânarea cu fapta, în Noul
Testament este înfierată şi desfrânarea în intenţie: ,,dacă ai poftit cu ochiul, ai şi făcut
desfrânare’’(Mat 5,28). Drumul desăvârşirii este sugestiv exprimat în cuvintele cu care
Mântuitorul se adresează tânărului din Evanghelie: ,,de vrei să fii desăvârşit, vinde tot ce ai, ia-ţi
crucea ta şi urmează-Mi Mie’’ (Mat 19, 21). ,,Mântuitorul a fost întradevăr marele Învăţător al
oamenilor dornici de mântuire.”

Concluzie: Hristos a întemeiat Biserica, Biserica îşi adoră întemietorul prin cult, cultul a generat
cultura creştină care a devenit ambientul educaţiei religioase.

Bibliografie:

C Cucoş, Educaţia religioasă, Ed Polirom, Iaşi, 1999;

Felea V. Ilarion, Religia iubirii, Ed Diocezeana, 2003;
John Meyendorff, Educaţia teologică în epocile patristică şi bizantină şi lecţiile ei de azi, trad.
Lucian Turcescu, în Studii Teologice, seria II, an II, nr 4, iul- aug, Buc., 1991
Pr prof Isidor Todoran, Arhim prof dr Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatica, manual pt seminariile
teologice, Ed Inst Bibl şi de Mis al BOR, Buc., 1991;
Vladimir Losky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed Anastasia, București, 1995
Vladimir Soloviov, Fundamentul vieţii spirituale, Ed Deisis, Alba Iulia, 1994;