Decizia 669/2014

1. Autorul sesizării
Judecătoria Buzău – Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională prin Încheierea din
28 mai 2014.
2. Obiectul sesizării
Judecătoria respectivă a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii
învățământului nr. 84/1995, ale Legii educației naționale nr. 1/2011 și ale art. 61 alin. (3)
din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
3. Motivarea sesizării
Se susține că prevederile din legile nr. 84/1995 și nr. 1/2011 ar fi neconstituționale,
deoarece Religia este reglementată ca disciplină obligatorie în școli. Este posibil totuși ca
părinții să solicite în scris dorința de neparticipare la aceste ore, însă se crede că traseul
normal este cel în care părinții solicită participarea la Religie și nu invers, din cauza
obligativității ei.
Constrângerea participării la servicii religioase este infracțiune (art. 381 din Codul
penal), prin urmare situația sus-amintită este privită drept neconstituțională, deoarece, în
cazul în care o faptă este incriminată, solicitarea unei persoane de a nu fi supusă acelei
infracțiuni ar constitui un abuz.
În ceea ce privește a doua parte a sesizării (art. 61 alin. (3) din Legea nr. 47/1992) se
consideră că ”înașta competență profesională” nu este dublată de o calificare specifică
procedurilor jurisdicționale, neputând fi măsurată.
4. Decizia Curții
Curtea admite excepția ridicată de Emil Moise și constată că dispozițiile art. 9 alin.
(2) teza întâi din Legea învățământului nr. 84/1995 și art. 18 alin. (2)teza întâi din Legea
educației naționale nr. 1/2011 sunt neconstituționale.
Totodată, respinge excepția ridicată în cazul dispozițiilor art. 9 alin. (1) și (2) teza a
doua și a treia din Legea învățământului nr. 84/1995, precum și dispozițiile art. 18 alin. (1)
și (2) teza a doua și a treia din Legea educației naționale nr. 1/2011, constatând că ele sut
constituționale.
În final, respinge ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.
61 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
 5. Motivarea deciziei Curții
Curtea a analizat art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea învăţământului nr. 84/1995, art. 18
alin. (1) şi (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 și art. 61 alin. (3) din Legea nr.
47/1992.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. 61 alin. (3), Curtea a
respins-o pe motiv că respectiva dispoziție legată de competența judecătorilor Curții nu are
nicio legătură cu speța judecată.
Cât despre a doua parte a sesizării, Curtea a constatat că art. 9 alin. (1) din Legea nr.
84/1995 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 reprent o cosacrare a dispozițiilor
constituționale ale art. 32. alin. (7): ”Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit
cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și
garantat de lege.” Prin urmare, Religia este obligatorie pentru Stat, el fiind responsabl să
organizeze învâțământul religios. În plus, elevul, prin părinți sau după 18 ani, poate opta
pentru neparticipare la oferta educațională a statului în această materie, ceea ce subliniază
caracterul ei opțional.
Totuși, redactarea art. 9 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 84/1995 și art. 18 alin. (2)
teza întâi din Legea nr. 1/2011 este de natură să afecteze libertatea de conștiiță.
Se au în vedere art. 29 alin. (1): ”Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea
credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Nimeni nu poate fi constrăns să
adopte o opinie sau să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.”, art. 32 alin.
(5): ”Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale,
în condiţiile legii” și art. 29 alin. (6): ” Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit
propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine” din Constituție.
Prin urmare, părinții au dreptul de a-și îngriji copii și a-i educa în ce religie doresc.
Astfel, statul are îndatorirea negativă de a nu interveni în formarea sau aderarea la o credință
religioasă, dar și o îndatorir pozitivă de a crea cadrul legislativ și institușional pentru
receptarea învățăturii alese de o persoană.
Se consideră așadar că libertatea conștiinței religioase trebuie aplicată pozitiv, iar nu
negativ (persoana nu alege să studieze religia). Individul nu poate fi supus ab initio în situația
de a-și apăra sau proteja liberatea conștiinței, regelementare care duce o constrângere
persoanei în a-și manifesta o opțiune.
Prin urmare, respectivele teze sunt neconstituționale.
Bratu Șerban-Mihai. 104