LACURI ȘI ZONE UMEDE

CAPITOLUL V

LACURI ȘI ZONE UMEDE

Ramura hidrologiei care se ocupă cu studiul fenomenelor care au loc în

apele interioare stătătoare, cum sunt lacurile și bălțile, naturale sau artificiale
(lacuri de acumulare) poartă denumirea de limnologie.
Lacurile reprezintă acumulări de apă în formele de relief negative şi fac
parte din categoria apelor stătătoare, fiind naturale şi artificiale. Lacurile
naturale sunt formate, de regulă, în depresiuni naturale închise ale scoarţei
terestre, dar există şi lacuri formate prin bararea naturală a cursurlor de apă
sau în cratere vulcanice.
Majoritatea lacurilor conțin apă dulce, dar există și lacuri cu apă sărată,
situate în zone aride, foste saline inundate sau golfuri marine separate prin
diverse mecanisme de mări și oceane. Alimentarea lacurilor se realizează din
mai multe surse, cum sunt cursurile de apă, precipitaţiile şi/sau apele
subterane. O parte din apa din lacuri se scurge în cursurile de apă sau se
infiltrează în subteran, însă există și lacuri la care nu există scurgere.
Lacurile sunt răspândite în aproape toate regiunile climaterice ale
planetei şi ocupă o suprafaţă de aproximativ 2,5 milioane km 2, reprezentând
1,8% din suprafaţa totală a continentelor, și înmagazinează un volum de cca.
280000 km3 de apă, repartizat astfel: 150000 km3 în lacuri cu apă dulce,
125000 km3 în lacuri cu apă sărată şi 5000 km3 în bazine de acumulare
rezervoare artificiale /10/.

5.1 Clasificarea lacurilor

În literatura de specialitate există mai multe criterii după care se
clasifică lacurile, însă printre cele mai utilizate sunt al modul de formare, zona
climatică în care sunt amplasate acestea și gradul de troficitate /75/.
În funcție de modul în care s-au format, lacurile se pot clasifica după
cum urmează:
 Lacuri de origine tectonică – sunt formate în regiunile afectate
de mişcări tectonice fiind de regulă, foarte vechi şi cu adâncimi
mari. Lacurile de origine tectonică pot fi situate în bazine sinclinale,

1
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

însă acesta este un caz relativ rar, în această grupă fiind încadrat
doar lacul Fählen, iar după părerea unor specialişti (Collet), şi lacul
Joux din Munţii Jura. Lacurile tectonice situate în bazinele
intramontane sunt ceva mai răspândite (Titicaca, Poso), de
asemenea şi lacurile tectonice formate în cuvete rezultate ca
urmare a scufundării sau ridicării scoarţei terestre. Lacuri tectonice
se mai întâlnesc şi în regiunile faliate, de-a lungul faliilor simple
(lacurile Albert şi Walker din America de Nord) şi în grabene.
Lacurile de graben au adâncimi şi suprafeţe mari (Baikal). O altă
grupă a lacurilor tectonice este cea care cuprinde lacurile formate
prin bararea naturală a văilor, ca urmare a prăbuşirilor cauzate de
cutremure sau alunecări de teren (Sarez în Pamir, Clear, Blue şi
Virginia în California, Lacul Roşu în România). Tot în această
categorie intră şi lacurile relicte, care au fost izolate de mări printr-o
serie de mişcări epirogenetice. Exemple tipice de astfel de lacuri
sunt lacul Aral şi Marea Caspică.
 Lacuri de origine vulcanică - sunt lacuri care s-au format în
craterele vulcanilor stinşi (în craterele de scufundare sau în
craterele de explozie, în denivelările învelişului de lavă sau în
depresiunile formate prin baraj vulcanic) şi sunt răspândite pe toate
continentele. Lacurile din craterele de scufundare au diferite forme
şi pot fi mărginite sau nu de borduri înalte (Crater din Orego, Vico
din Italia). Lacurile din craterele de explozie ocupă, de regulă,
suprafeţe întinse şi sunt răspândite în Franţa (Serviere, Godivelle
d’en Haut), America (Marele Lac Sărat), Indonezia (Kelut) etc.
Lacurile formate în denivelările învelişului de lavă au apărut ca
urmare a acumulării apei din precipitaţii în neregularităţile crustei
formate după răcirea lavei (Bourdouze, Chambedaze din Franţa).
Lava vulcanică poate bara uneori cursuri de apă, iar în spatele
barajelor de lavă se formează lacuri, care de cele mai multe ori au
o formă alungită, cu aspect de văi înecate (Bunyioni şi Kaniasa din
Africa, Penkeko şi Pankeko din Japonia, Nicaragua în America
Centrală etc). În România, există un singur lac de origine
vulcanică, respectiv lacul Sf. Ana, care este situat în masivul
Ciomatu (județul Harghita), ocupă o suprafaţă de 20 ha şi are o
adâncime maximă de 7,1 m.
 Lacuri de origine glaciară - sunt lacurile formate în depresiunile
formate prin eroziune în perioada retragerii gheţarilor şi sunt foarte

2
 LACURI ȘI ZONE UMEDE

răspândite în regiunile afectate de glaciaţia cuaternară. Astfel,

lacurile care s-au format pe suprafaţa gheţarilor au un caracter
temporar şi sunt situate pe crevasele gheţarilor (Gorner-Zermatt).
Unele lacuri glaciare s-au format în spatele acumulărilor de gheaţă
care au barat cursuri de apă (Märjelen din Elveţia) sau în căldările
glaciare din zonele muntoase cu înălţimi mari (Tasmania, Alpen,
Blanc şi lacurile Bucura, Zănoaga, Lala şi Bâlea din România).
Lacurile formate în văile glaciare apar ca nişte salbe de-a lungul
acestor văi şi se întâlnesc frecvent în Alpi, Vosgi, dar şi în Carpaţi
(Tăul Agăţat, Tăul Porţii, Florica, Viorica, Lia, Ana). O altă grupă a
lacurilor glaciare este grupa lacurilor de fiord, care se întâlnesc cu
predilecţie în Peninsula Scandinavă şi în America de Nord. Lacurile
de piemont cu dimensiuni mari se găsesc în număr mare în
piemontul elveţian (Léman, Boden, Zürich, Wohlen etc.), în Anglia
(Derwent, Ullswatter, Rydal, Ennerdale etc.) şi în America de Nord
(Superior, Michigan, Huron, Erie, Ontario). Lacurile morenice au
apărut în urma retragerii gheţarilor, care a dat naştere depozitelor
morenice (Garda, Como, Maggiore, Annone, Varese etc. din Italia,
Gererdmer, Blanchemer, Largemer în Franţa, Green, Winnebago
în America).
 Lacuri marine - au apărut ca urmare a proceselor de eroziune
şi acumulare marine, prin bararea intrândurilor mării sau a golfurilor
mici prin cordoane litorale nisipoase. În timp, aceste lacuri au fost
separate complet de mare şi s-au transformat în lagune sau în lacuri
maritime. Cele mai numeroase lagune se întâlnesc în golful Mexic
(cele mai mari având aceeaşi denumire, Madre, fiind amplasate la
sud şi la nord de gura de vărsare a fluviului Rio Negro), în golful
Biscaya (Caracanas, Biscarosse, Lacanau), precum şi pe ţărmul
Mării Baltice (Vistula, Kursk), al Mării Nordului (I Jssel), al Mării
Caspice (Kara Bogaz-Ghiol), al Mării Mediterane (Thau). Pe ţărmul
Mării Negre, din vechiul golf Halmyris au apărut lacurile marine din
Dobrogea (Razim, Goloviţa, Sinoie şi Zmeica). Lacurile Taşaul,
Techirghiol şi Mangalia s-au format prin bararea gurilor de vărsare a
cursurilor de apă de către cordoane nisipoase aduse de curenţii
marini şi mai sunt denumite şi limane maritime.
 Lacuri carstice - sunt formate în regiuni calcaroase sau în
masivele de sare, ca urmare a dizolvării carbonaților și sărurilor care
intră în componența rocilor de către apa care circulă prin fisuri.

3
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

Există mai multe forme carstice, dolinele si poliile reprezentând

depresiuni în care se formează lacuri care pot avea regim temporar
sau permanent. De asemnea, se pot forma lacuri subterane în
peșteri, dar adâncimea și suprafața acestora sunt, de regulă, reduse.
Un lac carstic tipic din România cu regim permanent este lacul Ighiu
(suprafața de aproximativ 5 hectare și adâncimea maximă de 9 m)
din Munții Apuseni, care este amplasat într-o dolină în zona izvorului
pârâului Ighiu. Lacurile formate în masivele de sare au apărut, de
cele mai multe ori, în salinele părăsite (Ocna Mureș, Ocna Dej, Ocna
Sibiului) sau Lacul Ursu, care s-a format în urma unei prăbușiri de
teren.
 Lacuri artificiale (antropice) - sunt formate pentru deservirea
diferitelor activităţi antropice desfăşurate de către om, ele
răspunzând unei serii întregi de necesităţi. Aici se pot aminti
lacurile de acumulare necesare funcţionării hidrocentralelor,
bazinele de acumulare pentru asigurarea alimentării cu apă
potabilă sau industrială, iazurile şi heleşteiele pentru activităţi
piscicole etc. Toate aceste lacuri s-au format prin acumularea apei
în spatele unor baraje sau diguri. Cele mai importante lacuri de
acumulare din lume se află în America (Mead, Glen Canyon pe
Colorado), în Rusia (Volgograd pe Volga, Novosibirsk pe Obi,
Krasnoiarsk pe Enisei etc.), în Africa (Kariba pe Zambezi, Nasser
pe Nil). Şi în România, lacurile artificiale ocupă o poziţie importantă
în hidrografia ţării. Astfel, printre cele mai mari lacuri de acumulare
se menţionează: Porţile de Fier I şi II pe Dunăre, Vidraru împreună
cu salba de lacuri de pe Argeş, Fântânele şi Tarniţa de pe Someşul
Cald, Vidra, Mălaia şi Brădişor pe Lotru, salba de lacuri de pe Oltul
inferior şi multe altele. O categorie specială de lacuri artificiale sunt
lacurile create în golurile remanente ale carierelor sau cele formate
în carierele în care s-au exploatat materiale aluvionare prin
hidromecanizare. În funcție de varianta de reabilitare ecologică a
zonelor miniere, aceste lacuri pot deveni lacuri naturale sau pot
prelua diverse funcțiuni, cum ar fi alimentarea cu apă a diferitelor
tipuri de utilizări, bazine de retenție, activități piscicole sau activități
de agrement.
În tabelul nr. 5.1 sunt prezentate datele generale (origine, suprafață
adâncime și volum) pentru câteva din cele mai importante lacuri din lume /33/.

4
 LACURI ȘI ZONE UMEDE

Tabelul nr. 5.1 Caracteristicile geometrice ale lacurilor

Lac Continent Origine Supra- Adân- Adân- Volum
faţa cime cime [km3]
[km2] maximă medie
[m] [m]
Caspica Asia/ Tectonic 371000 1025 211 78200
Europa
Superior America de Glaciar 82400 406 147 11400
Nord
Victoria Africa Tectonic 68800 83 40 2750
Huron America de Glaciar 59596 229 59 3540
Nord
Michigan America de Glaciar 58000 282 85 4920
Nord
Tanganyika Africa Tectonic 32893 1470 572 18940
Baikal Asia Tectonic 31500 1637 730 23600
Toba Asia Vulcanic/ 1150 529 216 249
Tectonic
Crater America de Vulcanic 55 608 364 20
Nord

Lacurile mai pot fi clasificate și în funcție de zonele climatice în care

acestea se află, iar clasificare propusă de Forel /48/, unul dintre întemeietorii
limnologiei, cuprinde trei tipuri.
 Lacuri din zona temperată - sunt caracterizate de patru perioade,
corespunzătoare celor patru anotimpuri, respectiv încălzirea de
primăvară, încălzirea de vară și producerea stratificației termice
directe, răcirea de toamnă și răcirea de iarnă și producerea
stratificației termice inverse.
 Lacuri din zona tropicală - sunt lacurile în care temperatura apei nu
scade sub 4oC, în sezonul cald existâ o stratificație termică directă, iar
în sezonul rece, ca urmare a intensificării curenților de convecție
temperatura apei este relativ constantă pe toată grosimea stratului de
apă și are o valoare de peste 4oC.
 Lacuri din zona polară - sunt lacuri în care temperatura apei nu
crește peste 4oC, sezonul rece fiind caracterizat printr-o stratificație
termică inversă, iar în sezonul mai cald, care este foarte scurt, se
formează curenți de convecție puternici, determinând o temperatură
constantă de 4oC pe toată grosimea stratului de apă.
În funcție de nivelul de troficitate, care reprezintă cantitatea de săruri
minerale, respectiv nutrienţi proveniți din substratul cuvetei lacustre prin

5
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

dizolvare, mineralizarea materiei organice și antrenarea din bazinul de drenaj,

au fost descrise inițial trei tipuri de lacuri: oligotrofe, eutrofe şi distrofe de către
Thienemann şi Naumann, la care s-au adăugat mai târziu încă două tipuri,
respectiv mezotrofe şi politrofe /134/.
 Lacurile distrofe – au un conţinut foarte redus, uneori chiar
inexistent de nutrienţi, ceea ce determină o biodiversitatea foarte
redusă. Sunt lacuri de mică adâncime, care conțin apă cu
temperatură relativ redusă și o reacție pH acidă. În astfel de lacuri
materia organică produsă nu se mineralizează sau se mineralizează
foarte lent, iar prin îmbogățirea în carbon rezultă cantități
semnificative de turbă.
 Lacurile oligotrofe - sunt specifice zonelor alpine şi montane și
conțin cantităţi mici de nutrienţi, ceea ce determină o biodiversitate
redusă. Adâncimea lor este variabilă, fiind în general lacuri adânci,
fără a depăți însă 25 - 30m.
 Lacurile mezotrofe – au un conţinut mai mare în nutrienţi față de
cele oligotrofe, fiind lacuri de trecere spre cele eutrofe. Provin din
lacurile oligotrofe prin procese de succesiune, ceea ce determină
creşterea cantităţii de nutrienţi și începerea procesului de
eutrofizare.
 Lacurile eutrofe – au un conţinut ridicat sau foarte ridicat de
nutrienţi și conțin depozite consistente de sedimente organice, ceea
ce determină o biodiversitate ridicată.
 Lacurile politrofe – apar ca urmare a accentuării procesului de
eutrofizare a lacurilor eutrofe, în special datorită antrenării unor
cantităţi mari de material alohton, fie sub formă de nutrienţi, fie sub
formă de materie organică. Sunt lacuri puțin adânci, cu transparenţă
și conținut de oxigen reduse. Inițial, biodiversitatea este mare, însă
pe măsura creșterii gradului de eutrofizare aceasta scade foarte
mult.
Din acest punct de vedere, lacurile evoluează, transformându-se din
lacuri oligotrofe în lacuri mezotrofe, apoi eutrofe şi în final politrofe. Această
succesiune poate conduce la transformarea lacurilor în mlaștini sau chiar
ecosisteme terestre, ca urmare a fenomenului de îmbătânire.
Există și posibilitatea revenirii lacului într-o etapă anterioară sau
perioade îndelungate de stagnare într-o anumită fază, iar procesele de
eutrofizare naturală, care sunt în mod obișnuit lente, cu durată mare în timp,
pot fi accelerate prin intervenții antropice.

6
 LACURI ȘI ZONE UMEDE

5.2 Elemente morfologice şi morfometrice ale lacurilor

5.2.1 Elemente morfologice
Formele de relief ale lacurilor cu dimensiuni relativ mari sunt, de regulă,
foarte asemănătoare. Formele de relief specifice malurilor lacustre sunt
falezele, terasele lacustre, plajele, cordoanele nisipoase etc., forme care
rezultă ca urmare a proceselor de eroziune şi de acumulare ale apelor.
Cuvetele lacurilor se caracterizează prin prezenţa a două regiuni: o
regiune de ţărm şi o regiune de adâncime (figura nr. 5.1) /91/.

Fig. nr. 5.1 Regiuni caracteristice cuvetelor lacurilor

Malurile înalte, care se mai numesc și faleze, se pot transforma, în

timp, în terase, ca urmare a acţiunii erozive a valurilor. Curenţii lacuştri litorali
transportă aluviuni pe care le depun în apropierea ţărmului, luând naştere
astfel plajele, care, în funcţie de variaţiile de nivel ale apei din lac pot fi
inundabile, inundate sau neinundate.
Datorită depunerii de sedimente fine, cuvetele lacurilor au un relief
destul de uniform în zonele de mare adâncime, unde apar adevărate câmpii
sublacustre. Lacurile de origine tectonică şi glaciară se caracterizează printr-un
relief accidentat al cuvetelor.
În regiunea de ţărm se manifestă mult mai accentuat fenomene de
eroziune, în timp ce în regiunile de adâncime sunt predominante fenomene de

7
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

acumulare a sedimentelor. Zona de ţărm cuprinde malul, zona uscată

neinundabilă, care este afectată de valuri numai în cazuri de excepţie, zona
inundabilă, care este acoperită cu apă în condiţiile atingerii nivelului maxim al
apei şi zona inundată, care se află în permanenţă sub apă. Zona de adâncime
a lacului se află în prelungirea zonei de ţărm, relieful cuvetei lacului fiind aici
rareori afectat de acţiunea valurilor.

5.2.2 Elemente morfometrice

Elementele morfometrice se referă la elemente care oferă informaţii
privind geometria lacului şi se determină pe harta batimetrică a lacului,
realizată pe baza ridicărilor topografice (figura nr. 5.2).

Fig. nr. 5.2 Harta batimetrică a unui lac

Forma lacurilor depinde de originea şi modul de evoluţie a acestuia, de

amploarea proceselor de eroziune, de acțiunea vântului, precum și de natura
subsolului care diferă în funcție de zona geografică. Astfel, se pot întâlni
următoarele forme de lacuri:
- circulare (lacurile formate în căldările glaciare sau în cratere);
- semicirculare (lacurile eoliene);
- subrectangulare (lacurile de graben);
- tentaculare;
- neregulate (lacurile din zonele afectate de glaciaţiile continentale).
Suprafaţa lacului (S) poate fi variabilă, în funcţie de înălţimea nivelului
apei şi se determină prin planimetrare.

8
 LACURI ȘI ZONE UMEDE

Lungimea lacului (L) este definită de linia care uneşte punctele cele mai
îndepărtate ale cuvetei. Linia care unește aceste puncte poate fi dreaptă sau
sinuoasă, în funcţie de forma lacului.
Lăţimea lacului (l) se determină ca lăţime medie, ca raport între
suprafaţa şi lungimea lacului sau ca lăţime maximă și reprezintă distanţa dintre
cele mai îndepărtate puncte ale lacului, măsurată perpendicular pe lungimea
acestuia.
Adâncimea lacului (H) se determină de obicei prin măsurători.
Adâncimea medie se calculează ca raport între volumul de apă din lac şi
suprafaţa lacului.
Gradul de sinuozitate a malurilor se determină în funcţie de perimetrul
şi suprafaţa lacului, cu o relaţie de tipul:

P
Cs  (5.1)
2 S

Volumul de apă din lac (V) se exprimă în m3 sau în km3 şi se poate

calcula cu următoarea relaţie:

F1  F2 F  F3 F  Fn F
V h1  2 h2  ...  n 1 hn 1  n hn (5.2)
2 2 2 2

unde:
hi – adâncimea dintre izobate;
Fi – suprafeţele determinate de izobate.

5.3 Caracteristici hidrologice ale lacurilor

5.3.1 Bilanţul de apă
Bilanţul apei din lacuri exprimă raportul dintre volumele de apă care
alimentează lacul şi volumele de apă pe care acesta le pierde. Deoarece atât
alimentarea, cât şi descărcarea lacurilor sunt procese variabile, volumul de apă
dintr-un lac este în permanentă schimbare.
Din punct de vedere al alimentării, lacurile pot fi închise, atunci când
afluxul de apă principal provine din resursele de apă subterane sau deschise,
atunci când sunt alimentate şi de cursuri de apă. O altă sursă de alimentare a
lacurilor este reprezentată de precipitaţii, aceasta fiind o sursă de alimentare
cu caracter local şi periodic. În general, alimentarea unui lac este dependentă

9
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

de caracteristicile climaterice şi morfologice ale bazinului hidrografic şi de

caracteristicile apei (de exemplu, temperatura).
Pierderile de apă din lacuri (descărcarea lacurilor) se datorează
scurgerii apelor în emisari şi proceselor de evaporare şi infiltrare. Cea mai
mare cantitate de apă se pierde prin emisari şi prin evaporare
Variaţiile volumului de apă din lac depind în mare măsură şi de
dimensiunile cuvetelor lacustre, de gradul de acoperire cu vegetaţie şi de tipul
acesteia, de intervenţiile antropice etc. În general, ecuaţia bilanţului de apă din
lacuri are următoarea expresie:

P  Qr  Q s  E  S  I (5.3)

unde: P – precipitaţiile;
Qr – alimentarea din râuri;
Qs – alimentarea din izvoare subterane;
E – evaporarea;
S – scurgerea apei în emisari;
I – infiltraţia.
Dacă pierderile de apă prin evaporare sunt mai mari decât aportul de
apă provenit din precipitaţii, atunci se produce o creştere a conţinutului de
substanţe minerale în apă şi, deci, o salinizare a lacului.
În funcție de zonele climatice în care sunt amplasate, de sursele de
alimentare și de scurgerea apei din lacuri, bilanțul hidrologic poate fi:
- excedentar, atunci când cantitatea de apă provenită din sursele de
alimentare este mai mare decât cea pierdută prin scurgere;
- constant, atunci când cantitatea de apă provenită din sursele de
alimentare este egală cu cea pierdută prin scurgere;
- deficitar de apă, atunci când cantitatea de apă provenită din sursele
de alimentare este mai mică decât cea pierdută prin scurgere;
Datorită inerţiei apei din lac, descărcarea acestuia se produce cu o
oarecare întârziere faţă de alimentare. Timpul hidrologic de retenţie este o
caracteristică a regimului hidrologic a lacurilor și se referă la timpul necesar
pentru a umple sau pentru a goli lacul prin fluxuri naturale. Se calculează
raportând volumul de apă la viteza fluxului natural de intrare sau ieşire al apei
din lac.
O serie de factori pot influenţa Timpul de retenţie este influențat de o
serie de factori, printre care se numără clima, temperatura, vântul,
precipitaţiile, nebulozitatea etc.

10
 LACURI ȘI ZONE UMEDE

Curba de scurgere a unui curs de apă care alimentează lacul se

transformă, astfel, în curgere a apei prin lac (figura nr. 5.3) .

Fig. nr. 5.3 Capacitatea de retenţie a lacurilor

Pe seama acestei caracteristici, care se numeşte capacitate de

retenţie, lacurile pot fi folosite pentru preluarea vârfurilor de debit în cazul
inundaţiilor sau pentru alimentare cu apă în cazul perioadelor secetoase.
5.3.2 Variaţia de nivel a apei
Variaţiile de nivel a apei din lacuri pot fi zilnice, lunare, în funcţie de
anotimp sau anuale şi reflectă regimul de alimentare sau de descărcare a
lacului. Acestea sunt importante pentru studierea și modul de gestionare a
lacurilor, indiferent dacă determină inundații, secetă sau se mențin în limite
normale.
În cazul lacurilor aflate în regiunile ecuatoriale, unde precipitaţiile au
valori ridicate, iar evaporarea este, de asemenea, foarte intensă, variaţiile de
nivel a apei din lacuri sunt relativ reduse. În zonele tropicale, în schimb,
variaţiile de nivel sunt mult mai importante, deoarece aici există o alternanţă
între anotimpurile secetoase şi cele ploioase. În cazul lacurilor din regiunile cu
climă temperată, nivelul apelor prezintă variaţii importante de la un anotimp la
altul. În anotimpul rece, nivelul lacurilor scade la minim, în timp ce primăvara,
ca urmare a precipitaţiilor şi a topirii zăpezilor, nivelul apei din lacuri atinge cote
maxime.
De cele mai multe ori, malurile lacului sunt afectate negativ de
fluctuațiile nivelului apei, în special în cazul inundațiilor sau a fenomenelor de
secetă, ambele fiind generatoare de degradare prin eroziune sau înmlăștinare.

11
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

5.4 Regimul termic al lacurilor

Regimul termic al lacurilor, fie naturale sau artificiale, este determinat
de schimbul de căldură cu atmosfera şi de modul de repartizare a căldurii în
lac. Hidrodinamica unui lac este extrem de complexă, datorită interacțiunilor
complexe dintre apă și forțele care o pun în mișcare.
Preluarea de căldură din atmosferă are loc prin absorbţia radiaţiei
solare de către stratele superioare ale apei. În general, apa poate absorbi până
la 80% din radiaţia solară disponibilă, aceasta pătrunzând în cazul lacurilor cu
apă limpede până la o adâncime de 20 m.
Transmiterea căldurii pe verticală este condiţionată de densitatea
stratelor care formează corpul de apă. Diferenţele de densitate, datorate
conţinutului de săruri minerale, sunt mai puţin importante în cazul apelor dulci,
iar condiţiile de presiune influenţează procesul de încălzire numai în cazul
lacurilor foarte adânci. Cea mai mare influenţă asupra formării stratelor termice
în apa lacurilor o are temperatura, care determină variaţii ale densităţii apei
(figura nr. 5.4).

Fig. nr. 5.4 Variaţia temperaturii apei din lacuri în funcţie de densitate

Astfel, densitatea maximă a apei este atinsă la o temperatură de 4oC şi

are o valoare de 0,999973 g/cm3. Pe măsură ce temperatura creşte, densitatea
apei scade.

12
 LACURI ȘI ZONE UMEDE

Pierderile de căldură se datorează procesului de iradiere, evaporare,

scurgerea apei calde în emisari şi schimbului de căldură cu rocile
înconjurătoare. Căldura specifică a apei este de circa 4 ori mai mare decât cea
a rocilor, deci apa se încălzeşte şi se răceşte într-un ritm mai lent decât
acestea. Conductibilitatea termică a apei fiind foarte mică, stratele de apă din
adâncime se încălzesc greu, pe seama mişcării apei provocate de vânt.
Apa din lacurile din zonele cu climă temperată are o tendinţă de
stratificare, în special în perioada de primăvară, ca urmare a modificării
densităţii apei în funcţie de temperatură.
În special în timpul verii, diferenţa de temperatură şi, ca urmare,
diferenţa de densitate, dintre apa de suprafaţă şi cea de adâncime este mult
mai mare, iar în cele mai multe lacuri se formează trei strate (figura nr. 5.5)
/10/.

Fig. nr. 5.5 Secţiune transversală prin stratele de apă

Stratul superior, denumit epilimnion, conţine o apă cu densitate mai

redusă şi mai caldă. Pe adâncimea acestui strat pătrunde lumina şi se
desfăşoară cele mai intense şi productive procese biologice.
Stratul median, denumit metalimnion, are o adâncime relative redusă,
iar temperatura apei este mai mică decât a stratului superior şi mai mare decât
a stratului inferior. În cadrul stratului median are loc amestecarea apelor din
cele două strate.
Stratul inferior, denumit hipolimnion, conţine apă cu temperatură foarte
redusă, iar vegetaţia în această zonă fie se descompune, fie se acumulează
pe fundul lacului.
Variaţia temperaturii stratelor de apă determină producerea unor
stratificaţii termice, condiţionată de condiţiile climaterice. Primăvara şi toamna,
datorită mişcărilor de convecţie, apa parcurge un proces intens de amestecare,
ceea ce determină o temperatură uniformă pe întreaga adâncime a lacului,
valoarea acesteia fiind de 4oC, fenomen care este cunoscut sub denumirea de

13
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

homotermie de primăvară, respectiv de toamnă. Vara, temperatura apei scade

pe verticală, în funcţie de adâncime, de la aproximativ 20 oC la suprafaţă, până
la valoarea de 4oC pe fundul lacului, producându-se astfel fenomenul de
stratificaţie termică directă. Iarna, temperatura apei din lac creşte pe verticală,
de la 0oC la suprafaţa acestuia la 4oC pe fundul lacului, fenomenul purtând
numele de stratificaţie termică inversă (fig. nr. 5.6).

Fig. nr. 5.6 Fenomene de stratificaţie termică a lacurilor în funcţie de anotimp

În funcție de modul de distribuiție a temperaturii în lac și de modul de

stratificare, lacurile pot fi clasificate după cum urmează /75/:
 Lacuri holomictice - apa se amestecă complet, deoarece
ajunge la temperatură și densitate uniforme pe întreaga adâncime.
 Lacuri dimictice – sunt amplasate în zonele cu o climă temperat
continentală și prezintă două stratificaţii termice (directă în sezonul
estival şi inversă în sezonul hibernal) şi două perioade de
homotermie (toamna şi primăvara);
 Lacuri monomictice calde – sunt amplasate în zonele tropicale
calde şi oceanice temperate și prezintă o singură trecere anuală de
la homotermia din anotimpul rece la o stratificaţie termică directă;

14
 LACURI ȘI ZONE UMEDE

 Lacuri monomictice reci – sunt amplasate în zonele polare și

prezintă o singură trecere de la stratificaţia termică inversă la
homotermie, în jurul valorii de 0oC, în perioada scurtă a verii polare;
 Lacuri amictice – sunt amplasate în apropierea polilor, iar apa
este înghețată permanent pe aproape toată adâncimea lacului;
 Lacuri oligomictice - sunt amplasate în regiunile ecuatoriale și
prezintă o stratificaţie termică directă permanentă, cu mici diferenţe
de temperatură pe adâncime;
 Lacuri polimictice – sunt amplasate în regiunile intertropicale şi
în munţii din zonele calde, prezentând o stratificaţie termică instabilă;
 Lacuri meromictice - sunt lacurile care prezintă unele anomalii
termice, determinate de condiţiile locale.

5.5 Circulația apei în lacuri

Circulația apei în lacuri (care sunt, de altfel, ape stătătoare) se
desfășoară atât pe orizontală, cât și pe verticală și este determinată de
acțiunea vântului (care generează valuri) și a curenților de apă. Mișcarea apei
în lacuri influenţează caracteristicile morfometrice și hidrologice, dar și
proprietăţile fizice şi chimice ale apei /10/.
Valurile apar ca urmare a acțiunii vântului sau a variației presiunii
atmosferice și sunt mişcări ondulatorii ale apei care se propagă pe orizontală,
care antrenează stratul superior de apă. Valurile se pot propaga și pe verticală,
afectând apa din lacuri pe o adâncime care poate atinge, în funcție de factorii
locali, valori de până la 40 m. Înălțimea valurilor este determinată major de
dimensiunile lacurilor și de intensitatea vântului.
Efectele pozitive ale valurilor constau în amestecarea maselor de apă,
ceea ce conduce la o oxigenare mai bună a acesteia. Printre efectele negative
ale valurilor se numără antrenarea în mișcare a sedimentelor, ceea ce are ca
urmare creşterea turbidităţii şi scăderea transparenţei apei. De asemenea,
valurile accentuează procesele de eroziune în zona malurilor, procesele de
transport și procesele de depunere a sedimentelor, ceea ce conduce la
accelerarea colmatării cuvetei lacului.
Seișele de suprafață sunt mișcări oscilatorii ale apei care se extind pe
întreaga suprafață a lacurilor, fiind generate de variațiile bruște ale presiunii
atmosferice de la suprafața lacului, și se manifestă prin înclinarea oglinzii apei
față de poziția orizontală (figura nr. 5.7).

15
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

Fig. nr. 5.7 Seișă de suprafață uninodală

Oglinda apei se înclină în jurul unui punct fix, numit nodul seișei, în care
oglinda apei nu-și modifică poziția. În funcție de caracteristicile lacului și de
intensitatea fenomenelor care generează producerea seișelor, acestea pot
avea unul sau mai multe noduri.
Seișele subacvatice sunt generate de acumularea maselor de apă,
produsă sub acțiunea vântului care bate din aceeași direcție o perioadă lungă
de timp și se produc, de regulă, în fazele de stratificare termică.
Straturile de apă din lac oscilează unul față de altul, fenomen nu este
vizibil la suprafața lacului, dar în adâncime se produce un schimb periodic între
apa cu proprietăți termice și biologice foarte diferite (figura nr. 5.8).

Fig. nr. 5.8 Seișă subacvatică

Ca urmare, transportul de căldură și de substanțe dizolvate pot afecta

în mod semnificativ distribuția și producția de fito-și zooplancton. Seișele

16
 LACURI ȘI ZONE UMEDE

subacvatice au amplitudini mai mari și durează mai mult decât cele de

suprafață.
Curenții Langmuir /10/ sunt generați de vânturi cu viteze cuprinse între
10 - 25 km/h, care determină formarea pe scară largă a unor vârtejuri
elicoidale care se rotesc în sensuri contrare. Convergența alternativă și zonele
de divergență ale curenților Langmuir sunt vizibile prin apariția unor dâre de
spumă pe suprafața lacului, formate pe direcția vântului. Aceste dâre apar în
urma transportului și acumulării particulelor în suspensie și dizolvarea acestora
de către mișcarea spiralelor de apă (figura nr. 5.9).

Fig. nr. 5.9 Curenți de tip Langmuir

17
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

Diametrul spiralei este aproximativ egală cu grosimea stratului de apă

(epilimnion), iar circulația apei de tip Langmuir este în mare măsură
responsabilă de amestecarea stratului de suprafață și adâncirea acestuia.

5.6 Sedimentele lacurilor

De regulă, pe fundul lacurilor se acumulează sedimente, formate din
mâl provenit de pe malurile lacului și particule organice provenite din
descompunerea plantelor și animalelor acvatice. Sedimentele cu un procent
ridicat de materii organice conțin un număr mare de bacterii, care au nevoie de
oxigen. După epuizarea oxigenului din sedimente, acesta este absorbit de
către bacterii din straturile de apă superioare. Dacă lacul este stratificat,
refacerea resurselor de oxigen în straturile inferioară este imposibilă, ceea ce
conduce la condiții improprii de viață pentru fauna acvatică, situație
caracteristică zonei de adâncime a lacului.
În cazul absenței oxigenului din sedimente, procesele de
descompunere organică sunt stopate, însă apar recții chimice care se produc
numai în absența oxigenului. Bacteriile anaerobe descompun cantități mari de
materie organică în mâlul de pe fundul lacului, rezultând astfel metan. Metanul
eliberat este folosit ca sursă energetică de alte bacterii, care sunt aerobe și pot
supraviețui numai în prezența oxigenului. Alte bacterii anaerobe pot utiliza
sulfați, iar activitatea lor eliberează în acest caz hidrogenul sulfurat. În perioada
estivală, multe lacuri au un strat de apă dezoxigenat în partea inferioară, peste
care există un start de apă oxigenată. Echilibrul dintre aceste două straturi de
apă și intensitatea activităților aerobe și anaerobe este esențială pentru
sănătatea ecosistemului lacustru.
O rată ridicată de sedimentare în lacuri generează probleme grave, prin
pierderea capacității de stocare a apei și efecte nedorite în ceea ce privește
funcționarea rețelei hidrografice. Din acest motiv se impune urmărirea unor
aspecte esențiale pentru evitarea fenomenelor nedorite, printre care:
 măsurarea efectelor eroziunii în bazinul hidrografic și
identificarea surselor de sedimente, inclusiv a celor legate de
utilizarea terenurilor;
 identificarea zonelor care servesc pentru depozitarea
sedimentelor;
 măsurarea modificărilor temporare în ceea ce privește
depunerea sedimentelor;
 determinarea cantității de sedimente .

18
 LACURI ȘI ZONE UMEDE

Printre factorii importanți care influențează procesul de sedimentare în

lacuri se numără:
 natura și mărimea bazinelor hidrografice în care se află lacul;
 dimensiunile lacului, care controlează acțiunea valurilor și, prin
urmare, afectează procesul și modul de sedimentare;
 orientarea lacului față de direcția vântului dominant;
 stratificarea termică și densitatea apei din lac, care sunt
deosebit de importante în ceea ce privește deplasarea particulelor
fine;
 factorii climatici , cum ar fi precipitațiile, evaporarea, infiltrarea
etc.
Sedimentarea în lacuri este influențată și de alți factori, cum sunt
schimbările climatice sau intervențiile antropice în bazinului hidrografic și în
zonele adiacente acestuia.

5.7 Lumina
Lumina joacă un rol extrem de important în ecologia lacurilor,
determinând rata potențială a fotosintezei și furnizând oxigen dizolvat și
nutrienți în apă. Radiația solară este principala sursă de lumină și căldură și
determină modelele eoliene și mișcarea apei în lac.
Intensitatea luminii în corpul de apă al lacurilor variază în funcție de
anotimpuri și de adâncime (figura nr. 5.10) /10/.

19
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

Fig. nr. 5.10 Intensitatea luminii în apa lacurilor în funcție de adâncime

Aproape toată energia care controleaza metabolismul din lacuri provine

direct din energia solară utilizată în procesele de fotosinteză. Utilizarea acestei
energii provenită din apă sau importată din bazinul hidrografic și factorii care
influențează eficiența de conversie a energiei solare în energie chimică
potențială sunt fundamentale pentru productivitatea unui lac.
Rata de pătrundere a luminii scade odată cu adâncimea și depinde de
cantitatea de particule care se află în suspensie în apă. Modificările
semnificative a transparenței unui lac sunt influențate aproape în totalitate de
activitățile antropice din bazinul hidrografic.

5.8 Lacuri de acumulare

Lacurile de acumulare fac parte, de cele mai multe ori, din categoria
lacurilor antropice și deservesc una sau mai multe utilizări. În multe cazuri,
astfel de lacuri îndeplinesc şi un rol de atenuare a viiturilor. Lacurile de
acumulare conțin mai multe volume caracteristice (figura nr. 5.11), respectiv
volumul mort, volumul de siguranţă, volumul util, volumul de protecţie şi
volumul de atenuare /5/.

20
 LACURI ȘI ZONE UMEDE

Fig. nr. 5.8 Volumele caracteristice ale acumulărilor

Volumele caracteristice sunt delimitate de diferite nivele, astfel: NVM –

nivelul volumului mort, NminE – nivelul minim de exploatare, NmaxE – nivelul
maxim de exploatare, NNR – nivelul normal de retenţie şi NVC – nivelul viiturii
de calcul. Atunci când lipseşte volumul de siguranţă, nivelul minim de
exploatare coincide cu nivelul volumului mort, iar când lipseşte volumul de
protecţie, nivelul normal de retenţie coincide cu nivelul maxim de exploatare.
Volumul mort este volumul menţinut pentru colmatare, pentru
satisfacerea cerinţelor sanitare şi pentru păstrarea nivelului minim în vederea
satisfacerii cerinţelor de apă. Apa din această zonă a acumulării nu este
captată.
Volumul de siguranţă completează volumul util în cazul unor secete
prelungite şi asigură creşterea presiunii apei necesară captării. Acest volum
intră în calculele de proiectare a acumulărilor numai în cazul alimentărilor cu
apă, irigaţiilor şi utilizărilor hidroenergetice.
Volumul util este cel care satisface cerinţele de apă impuse de
utilizatorii de pe cursul de apă şi are rolul cel mai important pentru gestionarea
apelor. De asemenea, are rolul de a acoperi pierderile de apă prin evaporare,
infiltrare sau îngheţ şi de a asigura debitul minim necesar pentru scurgere
salubră, diluţie şi nivelul minim necesar în perioadele cu deficit de apă.
Volumele de protecţie şi de atenuare sunt prevăzute pentru preluarea
apei în cazul inundaţiilor şi reprezintă capacitatea acumulării de atenuare a
viiturilor. Spaţiul rezervat acestor volume trebuie să fie golit atunci când se
aşteaptă precipitaţii abundente sau topirea masivă a zăpezilor, pentru a putea
prelua afluxul mare de apă.

5.9 Lacurile din România

21
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

În România există o mare varietate de lacuri, ele fiind răspândite pe

întreg teritoriul ţării. Suprafaţa ocupată de lacuri este de aproximativ 2600 km 2,
ceea ce reprezintă cca. 1% din suprafaţa totală. Apa din lacuri reprezintă o
resursă importantă pentru necesităţile vieţii sociale şi economice. În ceea ce
priveşte originea lacurilor, acestea sunt tectonice, vulcanice, glaciare, marine
sau artificiale.
În tabelele nr. 5.2 şi 5.3 sunt prezentate repartiţia, originea şi
caracteristicile generale ale principalelor lacuri naturale şi antropice din
România.

Tabelul nr. 5.2 Principalele lacuri naturale din România

Lacul Judeţul Suprafaţa Volumul
[ha] [mil. m3]
0 1 2 3
Lacuri glaciare
Bucura Hunedoara 10,5 0,5
Zănoaga Mare Hunedoara 9,0 1,0
Bâlea Sibiu 4,7 0,2
Gâlcescu Gorj 3,0 0,1

0 1 2 3
Lacuri vulcanice
Sf. Ana Harghita 22,0 0,6
Lacuri carstice
Zaton Mehedinţi 20,0 1,0
Iezerul Ighiu Alba 5,3 0,2
Vintileasca Vrancea 4,7 0,1
Lacuri de baraj natural
Lacul Roşu Harghita 12,6 0,7
Bălătău Buzău 6,0 0,1
Lacuri de depresiuni
Ianca Brăila 322,0 1,6
Movila Miresii Brăila 180,0 4,5
Lacul Sărat Brăila 39,0 0,2
Limane fluviatile
Oltina Constanţa 2509,0 60,0
Iezerul Moşiştei Ialomiţa 1860,0 160,0*
Balta Albă Buzău 1012,0 5,1
Jirlău Brăila 890,0 5,6
Amara Buzău 600,0 3,6
Snagov Ilfov 575,0 17,3
Căldăruşani Ilfov 224,0 4,5
Amara Ialomiţa 132,0 2,6

22
 LACURI ȘI ZONE UMEDE

Limane fluvio-maritime
Taşaul Constanţa 2335,0 57,0
Techirghiol Constanţa 1161,0 41,8
Mangalia Constanţa 261,0 15,7
Tatlageac Constanţa 178,0 14,0
Lagune marine
Razim Tulcea 41500,0 909,0
Sinoie Tulcea 17150,0 210,7
Zmeica Tulcea 5460,0 45,6
Siutghiol Tulcea 1900,0 88,7
Lacuri de luncă
Bistreţ Dolj 1867,0 28,0
Suhaia Teleorman 1094,0 18,0
Lacul Rotund Tulcea 219,0 2,0
Hazarlac Constanţa 168,0 0,8

0 1 2 3
Lacuri din Delta Dunării
Dranov Tulcea 2170,0 21,7
Lacul Roşu Tulcea 1445,0 21,7
Gorgova Tulcea 1377,5 13,8
Lumina Tulcea 1367,5 20,5
Merhei Tulcea 1057,5 15,9
Furtuna Tulcea 977,5 9,8
Matiţa Tulcea 652,5 9,8
* Volum rezultat din lucrările de amenajare pentru irigaţii.

Tabelul nr. 5.3 Principalele lacuri antropice din România

Lacul Judeţul Suprafaţa la Volumul la Utilizarea
nivel normal nivel normal
de retenţie de retenţie
[ha] [mil. m3]
Porţile de Fier II Mehedinţi 40000,0 800,0 hidroenergetică
Porţile de Fier I Mehedinţi 10000,0 2400,0 hidroenergetică
Stanca-Costeşti Botoşani 5900,0 735,0 complexă
Izvorul Muntelui Neamţ 3100,0 1130,0 hidroenergetică
Strejeşti Olt 2204,0 202,7 hidroenergetică
Ipoteşti Olt 1692,0 110,0 hidroenergetică
Frunzaru Olt 1280,0 96,0 hidroenergetică
Izbiceni Olt 1095,0 74,0 hidroenergetică
Drăgăneşti Olt 1080,0 76,0 hidroenergetică
Mihăileşti Ilfov 1013,0 76,3 complexă
Vidra Vâlcea 950,0 340,0 hidroenergetică
Fântânele Cluj 884,0 212,9 hidroenergetică
Vidraru Argeş 870,0 469,0 complexă

23
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

Soleşti Vaslui 452,0 15,8 complexă

Oaşa Alba 447,0 131,0 hidroenergetică
Gura Apelor Hunedoara 420,0 210,0 hidroenergetică
Şiriu Buzău 360,0 126,0 complexă
Valea lui Iovan Caraş 290,0 120,0 complexă
Lacul Morii Bucureşti 256,0 14,2 complexă
Văcăreşti Dâmboviţa 234,0 14,1 complexă
Brădişor Vâlcea 230,0 38,0 hidroenergetică
Puşcaşi Vaslui 230,0 8,0 complexă
Pecineagu Dâmboviţa 182,0 63,0 complexă
Drăcşani Botoşani 87,0 1,2 piscicultură
Potrivit Raportului naţional privind starea mediului pentru anul 2012
/155/, din cele 50 de lacuri naturale analizate, doar 4 conțin apă care atinge
obiectivele de calitate, fiind clasificate ca lacuri cu stare foarte bună sau bună.
Celelalte lacuri au o stare moderată (44) sau proastă (2) și nu ating obiectivele
de calitate. Printre explicațiile stării ecologice necorespunzătoare a apei din
lacurile naturale se numără procesul de eutrofizare, popularea şi creşterea
intensivă a anumitor specii de peşti; influenţa zonelor de agrement în
proximitatea acestor lacuri și îmbătrânirea lacurilor.
În ceea ce privește lacurile de acumulare, din cele 113 corpuri de apă
analizate în cadrul aceluiași raport, 57 au o stare ecologică bună sau foarte
bună, în timp ce 56 au o stare ecologică moderată și nu ating obiectivele de
calitate.

5.10 Zone umede

Zonele umede sunt acele zone în care nivelul apei subterane se
află deasupra nivelului terenului sau foarte aproape de acesta, permanent
sau pentru anumite perioade de timp, inclusiv în perioada de vegetație.
Saturarea cu apă determină în mare măsură evoluția solului și a tipurilor
de comunități de plante și animale care trăiesc în și pe sol.
Zonele umede oferă habitate atât pentru speciile acvatice, cât şi
pentru cele terestre. Prezenţa prelungită a apei creează condiții care
favorizează creșterea unor specii de plante special adaptate și
favorizează dezvoltarea solurilor caracteristice zonelor umede.
Zonele umede fac trecerea de la mediul terestru la mediul acvatic
şi sunt unele dintre cele mai productive ecosisteme din lume. Există mai
multe tipuri de zone umede: mlaştini, turbării, delte, estuare, bălţile din
luncile râurilor. În funcţie de tipul acestor zone, vegetaţia este
reprezentată în general de arbori, arbuşti, ierburi sau muşchi.

24
 LACURI ȘI ZONE UMEDE

Caracterizarea comportamentului hidrologic al zonelor umede se

realizează pe baza a trei variabile hidrologice, nivelul apei, modelul hidrologic
și timpul de staționare a apei.
Nivelului apei în zonele umede este un indicator al nivelului de oxigen
dizolvat prezent în apa din sol. Zonele umede au, în general, un nivel mai
ridicat al apei și o concentrație mai redusă de oxigen dizolvat, în timp ce
zonele uscate au niveluri mai coborâte ale apei în sol și o concentrație de
oxigen dizolvat mai mare.
Modelul hidrologic zonelor umede se referă la variația nivelului apei în
timp și spațiu, fiind un termen relativ recent, utilizat pentru descrierea
frecvenței și a duratei de timp în care zona umedă este saturată.
Timpul de staționare hidrologic este utilizat pentru a evalua timpul
necesar pentru ca un aflux de apă să parcurgă zona umedă. Timpul de
staționare, pentru un sistem cu volum și debit constant este dat de raportul
dintre volumul de apă în interiorul zonei umede V și debitul Q.
5.10.1 Mlaştini
Mlaștinile reprezintă zone umede care sunt frecvent sau continuu
inundate cu apă, fiind caracterizate de prezenţa unei vegetaţii adaptate la
condițiile unui sol saturat cu apă /136/. Există diferite tipuri de mlaștini, în
funcţie de zona în care sunt amplasate şi de natura apei (apă dulce sau apă
sărată).
Toate tipurile de mlaştini sunt alimentate din resurse de apă de
suprafață, dar există și mlaștini alimentate de ape subterane. Mlaştinile conţin
cantităţi însemnate de nutrienţi, iar pH-ul este, de regulă, neutru, ceea ce
determină un grad ridicat de biodiversitate.
Mlaștinile au un rol extrem de important în procesul de refacere a
resurselor de apă subterană, dar şi de alimentare a cursurilor de apă. Această
funcție a mlaştinilor este deosebit de importantă în perioadele de secetă.
Prezența mlaștinilor în cadrul unui bazin hidrografic este benefică în cazul
producerii inundaţiilor, deoarece acestea reduc viteza scurgerii superficiale şi
înmagazinează apa în exces.
Vegetația și microorganismele prezente în mlaştini utilizează eficient
excesul de nutrienți, evitându-se astfel poluarea apelor de suprafaţă cu azot și
fosfor (substanţe care provin din îngrășăminte). Astfel, se poate spune că
mlaştinile au o contribuţie majoră pentru menținerea calității apelor de
suprafață.
5.10.2 Mlaștini împădurite

25
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

Aceste mlaştini sunt caracterizate de prezenţa unei vegetaţii lemnoase,

arborii atingând diametre de 1-2 m şi înălţimi de circa 50 m. Pădurile de
mlaştină interioare protejează atmosfera prin sechestrarea carbonului, iar
pădurile de mlaştină din zonele costiere protejează coastele de furtuni şi de
creşterea nivelului mării.
Zonele umede împădurite reprezintă habitate pentru un număr
impresionant de specii de animale şi plante, contribuind astfel la biodiversitatea
globală. De asemenea, reprezintă depozite foarte importante de carbon.
Mlaştinile împădurite au un rol important şi în protecţia împotriva
inundaţiilor şi îndepărtarea nutrienţilor. Pădurile din zonele de luncă sunt
caracterizate de productivităţi ridicate și de o mare diversitate a speciilor, ca
urmare a depozitelor mari de sol aluvionar depus în urma inundațiilor.
Astfel de mlaştini reprezintă mijloace de existenţă importante pentru
comunităţile locale, valoarea economică a serviciilor pe care le furnizează
depăşind cu mult valoarea pe termen scurt a drenării şi utilizării lor în alte
scopuri.
5.10.3 Turbării
Turbăriile se clasifică, în funcţie de specia sau speciile de plante
subfosile din care este formată în mod preponderent turba, în tubării eutrofe şi
turbării oligotrofe.
Turbăriile eutrofe sunt caracterizate de prezenţa unor soluri organice cu
umiditate excesivă, slab acide sau slab alcaline, cu un conţinut ridicat de
nutrienţi în materia organică, oferind astfel habitate pentru o mare diversitate
de specii vegetale (ierburi, rogoz, papură, flori sălbatice) şi animale. Turbăriile
eutrofe reprezintă un element valoros al unui bazin hidrografic, având un rol
major în prevenirea sau reducerea riscului de producere a inundaţiilor,
îmbunătăţirea calităţii apei şi oferirea habitatelor pentru specii unice de plante
şi animale.
Turbăriile oligotrofe sunt caracterizate de prezenţa unor soluri extrem
de acide, lipsite de humus propriu-zis şi de minerale, iar materia organică este
foarte săracă în elemente minerale. Turbăriile oligotrofe sunt acoperite de cele
mai multe ori cu un strat gros de muşchi de turbă.
Alimentarea cu apă se realizează aproape întotdeauna din precipitaţii şi
mai rar şi din scurgerea superficială, apele de suprafaţă sau subterane.
Caracteristicile fizice şi chimice unice ale turbăriilor oligotrofe favorizează
dezvoltarea unor specii vegetale şi animale adaptate unui nivel redus de
nutrienţi, unui mediu saturat şi acid.

26
 LACURI ȘI ZONE UMEDE

Aceste turbării au o funcţiune ecologică importantă, prevenind

producerea inundaţiilor în aval prin reţinerea apei din precipitaţii.
5.10.4 Zone umede din România
Recunoaşterea rolului important pe care îl joacă zonele umede în
natură şi -societate, în 1971 a fost semnată Convenţia asupra zonelor umede
de importanţă internaţională, în special ca habitat pentru păsările acvatice,
convenţie cunoscută sub denumirea de Convenţia Ramsar, la care România a
aderat prin Legea nr. 5/1991. Printre obiectivele principale ale Convenţiei se
numără:
- stabilirea reţelei naţionale de site-uri Ramsar, care au o importanţă
deosebită din punct de vedere ecologic, botanic, zoologic,
limnologic, hidrologic, şi pentru păsările acvatice;
- conservarea, gestionarea şi utilizarea raţională a zonelor umede şi,
în mod special, a populaţiilor migratoare de păsări acvatice;
- încurajarea cercetării şi a schimbului de date, publicaţii referitoare la
zonele umede, la flora şi fauna lor;
- menţinerea diversităţii biologice mondiale prin înscrierea şi
gestionarea zonelor umede;
- promovarea cooperării regionale, naţionale şi internaţionale în
cadrul tratatelor complementare privind protecţia mediului
înconjurător.
Până în prezent, în lista Ramsar au fost incluse 19 zone umede de
importanță internațională sau situri Ramsar, cu o suprafață totală de 1158448
hectare dupa cum urmează /155/:
 1991 - Rezervaţia Biosferei Delta Dunării (580000 ha);
 2001 - Insula Mică a Brăilei (17586 ha);
 2006 - Complexul Piscicol Dumbrăviţa (414 ha); Lacul
Techirghiol (1462 ha) și Lunca Mureşului (17166 ha);
 2011 - Parcul Natural Porţile de Fier (115666 ha); Parcul
Natural Comana (24963 ha) și Tinovul Poiana Stampei (640 ha);
 2012 - Lacul Bistreţ (27482 ha); Suhaia (19594 ha);
Confluenţa Olt - Dunăre (46623 ha) și Iezerul Călăraşi (5001 ha);
 2013 – Blahnița, Brațul Borcea, Calafat-Ciuperceni-Dunăre,
Canaralele de la Harșova, Ostroavele Dunării - Bugeac-Iortmac,
Confluența Jiu - Dunăre, Dunărea Veche – Brațul Macin.
Insula Mică a Brăilei este complex de sisteme ecologice care include 2
ecoregiuni, 16 tipuri majore de componente (complexe locale) și circa 67 tipuri
de ecosisteme, integrând cele 10 ostroave situate între braţele Dunării.

27
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

Lunca Mureşului reprezintă un ecosistem tipic de zonă umedă cu o

mare diversitate, în care se găsesc ape curgătoare și stătătoare, păduri (stejar
pedunculat, frasin), galerii de sălcii şi plopi, zăvoaie și şleauri de câmpie, fiind
întâlnite plante erbacee rare sau pe cale de dispariţie Numai în această zonă
mai există cosacul cu bot, morunaşul, caracuda, somnul pitic și fusarul mare.
Lacul Techirghiol reprezintă, în special, un habitat important al păsărilor
de apă și o zonă importantă de staţionare a speciilor migratoare în drumul lor
din Rusia către Africa.
Complexul piscicol Dumbrăviţa se compune din două sectoare
principale, care se află în prelungire, respectiv un lac de acumulare şi un
complex de heleșteie piscicole. Originea sa este majoritar antropică, dar se
păstrează şi elemente ale ecosistemelor naturale existente înaintea
intervenţiilor antropice.
Parcul Natural Comana este o rezervație unică în Europa, incluzând
zeci de specii de plante și animale protejate de legile internaționale, fiind
considerat a doua deltă a României. Balta Comana este a treia zonă umedă a
României, după Balta Mica a Brăilei și Delta Dunării, și a doua ca biodiversitate
după Delta Dunării, găzduind două specii de pește se găsesc doar în acest
areal natural.
Parcul Natural Porţile de Fier se remarcă prin biodiversitate, fiind o
zonă naturală protejată recunoscută atât pe plan naţional, cât și internaţional.
Condiţiile climatice, pedologie, petrografice, geomorfologice, influenţa Dunării
asupra acestora, dar şi contextul social au creat locuri unice, care au păstrat în
timp caracteristicile unor habitate specifice.
Tinovul Poiana Stampei este cea mai mare rezervaţie naturală de turbă
oligotrofă din România și găzduieşte specii rare de plante, importante pentru
biodiversitatea din România. Turbăria are origine naturală şi a a apărut prin
colmatarea unei păduri de molid. Turba are o grosime care depăşeşte 1 m și
este încă activă.
Bistrețul este un ansamblu de habitate, care includ Lacul Bistreț, fluviul
Dunărea, complexe lagunare și de pescuit, pajiști, terenuri agricole și păduri
care găzduiesc o diversitate de floră și faună, în special păsări, având o
deosebită importanță pentru cuibărit, odihnă și hrană pentru multe speciile
migratoare amenințate.
Iezerul Călărași ocupă în prezent doar o mică parte din vechiul lac,
care s-a menținut datorită lucrărilor de îndiguire de pe Dunăre și reprezintă un
ansamblu de ecosisteme naturale și antropice.

28
 LACURI ȘI ZONE UMEDE

Confluența Olt-Dunăre cuprinde porțiuni naturale din râurile Olt și

Dunăre, păduri și pajiști aluviale, păduri mixte ripariene, insule nisipoase, lacuri
temporare, și oferă un habitat ideal pentru multe specii de păsări acvatice.
Suhaia se află pe traseul unei rute migratoare importante ce cuprinde
Lacul Suhaia, fluviul Dunărea, canalele conectoare, iazuri, stufărișuri, mlaștini
și câmpuri de orez, și cuprinde habitate specifice pentru 21 de specii de
importanță europeană.

29