Eusebiu de Cezareea în lucrarea Eusebiu al Cesareei – Studiu patrologic – de Dr. G.G. Stănescu.

Studiul doctorului G.G. Stănescu se întinde pe parcursul a cincizeci de pagini cu o bibliografie

impresionantă de douăzeci de cărți, majoritatea fiind în limbă străină; un studiu foarte bine documentat
și ușor de înțeles. Își începe lucrarea prin prezentarea unor amănunte despre viața ,,Herodotului
creștin”- Eusebiu, unul din ,,cei mai activi scriitori ai antichității creștine, un pătimaș al scrisului și al
cercetărilor istorice.”

Notează faptul că s-a născut prin 265 în Palestina; alții, cum ar fi Schweizer admițând anul 263, iar
Tillemont fixând data nașterii între 260 – 264. Studiază la școala lui Origen din Cezareea iar cu timpul
devine un apropiat al lui Pamfil. Pamfil era proprietarul unei mari biblioteci și fondatorul unei școli
teologice în care învăța Eusebiu; astfel că Eusebiu și-a dedicat o mare parte din timpul său studierii
operelor lui Origen, pe care Pamfil le adunase în biblioteca sa, fiind o desăvârșire a cunoștințelor
teologice dobândite din copilărie. G. Bardy îl înfățișează pe Eusebiu ca un colaborator de nădejde al lui
Pamfil, împreună cu acesta corectând manuscrise și adăugând altele noi.

În 303, Dioclețian ordonă o mare persecuție și Pamfil este martirizat. Pentru a-și salva viața, Eusebiu
părăsește Cezareea, și se refugiază la Tyr (309), mai apoi în Tebaida Egiptului; și astfel scapă de
persecuție fără a fi chinuit. Această persecuție a fost cea mai lungă și mai severă pe care Biserica a trăit-
o până atunci. Unii consideră că a avut și el parte de închisoare , alții că ar fi jertfit idolilor deoarece în
335, când s-a desfășurat sinodul de la Tyr și judecarea sfântului Atanasie, Potamon episcopul, s-a
adresat lui Eusebiu, văzându-l șezând printre dușmanii Ortodoxiei: ,,Ce-i Eusebiu, și tu șezi între cei care
vor să-l judece pe Atanasie cel nevinovat? E de necrezut! Spune-mi mai bine ce ai făcut de ai putut scăpa
teafăr din închisoarea în care acum douăzeci și cinci de ani am fost împreună, căci pentru credința mea
mi-am pierdut un ochi.”

Stănescu continuă apoi cu prezentarea teologiei eusebiene. Este una origenistă. Credea că există un
singur Dumnezeu: Tatăl. Fiul este o creație unică a Tatălui, iar originea Lui stă în strânsă legătură cu
existența lumii. Eusebiu spunea că pe Fiul trebuie să-l numim ,,bunul miros dumnezeiesc” deoarece El
este asemenea mirosului răspândit de Dumnezeu; nu este fără început și nici veșnic. Duhul Sfânt este o
creație adusă la existență prin Fiul, observând subordinațianismul de care a dat dovadă, deci el credea
că tot ce învață este conform cu învățătura Bisericii lui Hristos. Însă Th. Zahn vorbind despre teologia lui
Eusebiu afirmă: ,,ea nu se poate numi nicio învățătură trinitară, nici un monoteism, ci un exemplu clasic
de rătăcire și de confuzii de idei, pe care și cele mai capabile capete, lipsite de cunoștințele necesare, le
pot concepe.”

La Sinodul I Ecumenic, Eusebiu – forțat de circumstanțe – semnează Mărturisirea de credință a sinodului,

prezentând-o ca pe propriul Credo, neimplicându-se deloc în nicio hotărâre pe care o iau sinodalii în
frunte cu împăratul Constantin. El ar fi dorit să transforme termenul ,,omousios” în ,,omiusios”, însă
Părinții sinodali au folosit doar termeni biblici în prezentarea relației dintre Fiul și Tatăl. Ei au luat ca bază
simbolul de credință al Bisericii din Cezareea întrucât Eusebiu se bucura de o mare cinste în fața
împăratului, iar mai mult decât atât, voiau să-i atragă și pe arieni la credința cea adevărată. Stănescu
precizează în continuare că de expresia ,,omousios” s-a ferit Eusebiu - ca de ciumă, expresie devenită
digul ortodoxiei. El devine episcop al Cezareei în 313, iar în 318 teologia lui Arie prinde contur, devenind
subiect de controversă deoarece subordonează pe Fiul, Tatălui. Expulzat din Alexandria, Arie a căutat și a
găsit simpatie la Cezareea, unde l-a proclamat pe Eusebiu ca susținător principal. Eusebiu nu a sprijinit
nici pe Arie, nici pe Alexandru, episcopul Alexandriei de la 313 la 328, ale cărui păreri păreau să tindă
spre Sabelianism – o erezie care învăța că Dumnezeu s-a manifestat în moduri progresive. Eusebiu i-a
scris lui Alexandru, susținând că Arie a fost prezentat în mod greșit și de asemenea l-a îndemnat pe Arie
să se întoarcă la comuniunea cu episcopul său.

Cu privire la opera pe care a întocmit-o, Eusebiu are un stil greoi, nu dă dovadă de eleganță, punând mai
mult accent pe conținut decât pe formă. Așa îl vede și Puech, alături de majoritatea cercetătorilor operei
sale, un scriitor mediocru care compilează prin asamblare mai multe materiale. Este prezentat ca un
,,teolog de mâna a doua, dar mai ales istoric de mâna întâi”. ,,Istoricul creștin” – așa este numit de
patriarhul Fotie , el ,,întrecând pe toți părinții Bisericii grecești, afară de Origen, prin amploarea
cercetărilor și a erudiției, căci aduce o pregătire de-a dreptul uimitoare atât în cunoștințele biblice, cât și
cele de istorie creștină și păgână” . Eusebiu se folosește de multe izvoare literare de calitate. Aplecarea
lui spre adevăr și credința împărtășită pentru marile personalități ale Bisericii îl obligau de-a recurge la
textele originale, cu o solemnă valoare pentru episcopul Cezareei.

Autorul face apoi o trecere în revistă a celor mai importante opere eusebiene, împărțindu-le după
conținut în opere istorice, exegetice, apologetice, dogmatico – polemice, cuvântări și scrisori.

Faima de care se bucură se datorează Cronicii și Istoriei Bisericești pe care a început să le scrie în timpul
persecuțiilor romane și care au fost revizuite de mai multe ori între 312 și 324. Textul original al Cronicii
s-a pierdut, însă ni s-au păstrat doar fragmente din cele două părți. Aici, Eusebiu a prezentat o istorie
complet documentată a Bisericii Creștine. În cadrul Istoriei Bisericești nu urmărește în cele zece cărți
doar partea istorică, ci el dorește să expună vechimea creștinismului și slava, și dumnezeirea lui Iisus
Hristos.

Un personaj controversat, o personalitate remarcabilă a epocii sale, Eusebiu este catalogat de

majoritatea scriitorilor ca un om care a renunțat la credință în schimbul libertății, ca un laș. El avea
dușmani chiar din rândul oamenilor Bisericii, aceasta deoarece se bucura de un mare respect din partea
împăratului Constantin. A fost acuzat că ar fi căzut în idolatrie în timpul persecuției lui Dioclețian, acest
lucru fiind neadevărat. Dacă ar fi așa, n-ar mai fi fost ales episcop de Cezareea, știut fiind faptul că cei
schismatici erau opriți de la episcopat. Alții, însă, îl consideră un erou, un sfânt; sau fac doar o
interpretare a operei sale, lăsând la o parte biografia sa. Deși acuzat că nu a fost sincer în expunerea
istorică a evenimentelor, aceste învinuiri nu au nicio bază solidă; doar când apare în joc persoana
împăratului, dreptatea este călcată în picioare, lăsând loc părții mincinoase și lingușitoare a lui Eusebiu.

Când vestea morții împăratului mult îndrăgit a ajuns la urechile sale, Eusebiu s-a hotărât să-i scrie un
panegiric în care prezintă faptele lui care au ajutat Biserica lui Hristos, înainte și după sinodul de la
Niceea. Aceste patru cărți sunt o laudă în memoria lui Constantin, protectorul și binefăcătorul său.
Tot din grupa cărților istorice mai fac parte: Actele martirice ale Sfântului Pamfil și a tovarășilor săi, O
culegere de acte și informațiuni a vechilor martiri, și o istorie a cercetărilor despre Serbarea Sfintelor
Paști.

Între scrierile sale apologetice amintim: Introducere generală elementară, în zece cărți din care s-au
păstrat doar patru; această operă constituind baza pentru Pregătirea Evanghelică și Demonstrația
Evanghelică. Acum, apologetica Bisericii își atinge apogeul, se vede clar că Eusebiu a aprofundat multe
cărți, a cercetat biblioteci impresionante; iar marea lui specialitate a fost că a combătut politeismul cu
propriile lui teze. În Pregătirea evanghelică afirmă superioritatea creștinismului față de păgânism și
iudaism; vorbește despre pacea din Imperiu ca și despre o binecuvântare a cerului, deoarece Constantin
și Liciniu și-au împărțit imperiul, înainte de conflictul armat dintre ei. În opera sa Demonstrația
evanghelică, Eusebiu înfățișează Vechiul Testament ca universal, ca o deplină dezvoltare prin creștinism.
Aceste opere au fost prima dată publicate, asemeni Istoriei Bisericești, la 1545 de Robertus Stephanus,
la Paris. Alte opere s-au pierdut în totalitate, doar o apologie pentru Origen s-a mai putut reconstitui în
cinci cărți.

În domeniul exegetic, comentariul biblic s-a evidențiat doar în sensul istoric – literar al Sfintei Scripturi,
rămânând câteva fragmente siriace și eline, două lucrări adresate unui preot cu numele Ștefan în care
vorbește despre copilăria lui Iisus; și una adresată clericului Marinus în care vorbește despre deosebirile
de la înmormântarea și Învierea Domnului. Mai există păstrată și lucrarea sa Onomasticon, un lexic
alfabetic al localităților Vechiului Testament cu denumirea și descrierea geografică și câteva elemente de
istorie. Este publicată această carte pentru prima dată de iezuitul J. Bonfrère la Paris în 1631. O altă
carte a fost Canoanele evanghelice, un fel de sinopsă evanghelică, Eusebiu dorind ca cititorii să
urmărescă locurile paralele ale Sfintelor Evanghelii. În 1887, A. Valentini publică în Brescia o reproducere
fotografică a lucrării, însoțită și de un comentariu. Se mai cunosc și alte opere: Citate - din tratatul
despre Poligamia și binecuvântarea cu copii a vechilor patriarhi în care Eusebiu scotea în evidență sensul
căsătoriei în creștinism; o scriere Despre Paști – în care vorbește despre semnificația sărbătorilor pascale
în creștinism; mai explică și Psalmii într-un mod alegoric, bazându-se mult pe lucrările lui Origen.

Între lucrările dogmatice ale lui Eusebiu, autorul amintește de una îndreptată Împotriva lui Marcel de
Ancira pe care-l acuză de sabelianism, pe nedrept. Datorită insistențelor prietenilor săi, Eusebiu
întocmește și o altă lucrare: Despre teologia Bisericească în trei cărți, lucrare în care se dorește să pară
că este ortodox și înțelege dogma Ființei ipostatice a Fiului, deosebirea dintre Fiul și Tatăl, însă părerea
lui nu este conformă cu învățătura Bisericii. Aceste două lucrări sunt publicate la Paris de către R.
Montagu în 1628.

Eusebiu a fost și un bun orator, una din predicile sale a rostit-o cu ocazia sfințirii Bisericii din Tir și o alta
rostită la Antiohia în cinstea martirilor. J. Sirmond publică 14 omilii latinești în 1643 la Paris ale lui
Eusebiu; s-a bucurat și de o corespondență bogată, majoritatea fiind în legătură cu Sinodul I Ecumenic.