CUPRINS

INDICE DE SIGLE SI BREVIERI.......................................................................... 2

INTRODUCERE........................................................................................................ 3

I. OPERA DE MÂNTUIRE A SPIRITULUI SFÂNT..............................................4

II. PĂRERI ALE SFINȚILOR PĂRINŢI RĂSĂRITENI ŞI APUSENI

DESPRE SPIRITUL SFÂNT.................................................................................5

III. SF. VASILE CEL MARE DESPRE DARUL SPIRITULUI SFÂNT...............6

III.1 Opera Sfântului Vasile Cel Mare............................................................7

III.2 Principalele Titluri....................................................................................8

III.3 Omilii, Epistole, Doctrina.........................................................................9

CONCLUZII.................................................................................................................11

BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................12

1
 INDICE DE SIGLE ŞI ABREVIERI

1. Cărţile biblice

Ex Cartea Exodului

Lv Leviticul, Cartea a treia a lui Moise

Mt Evanghelia după Matei

Mc Evanghelia după Marcu

Lc Evanghelia după Luca

Io Evanghelia după Ioan

2. Documente magisteriale

CBC Catehismul Bisericii Catolice

3. Dicţionare şi Enciclopedii

DEX Dicţionar explicativ al limbii române

4. Abrevieri tehnice

Ed. Editură
pg. pagina

2
 INTRODUCERE
 
Tema care, vreme de multe secole, a fost considerată cauza principală a divizării
Bisericilor este aceia de a concepe şi vorbi despre originea Spiritului Sfânt în cadrul vieţii intime
a Dumnezeului celui întreit. Cu toate că tradiţiile noastre mărturisesc “credinţa de la Niceea” ca
expresie normativă a felului cum îl înţelegem pe Dumnezeu şi rolul său în cadrul creaţiei şi
considerăm drept mărturisire clasică a acestei credinţe, versiunea revizuită a Simbolului Niceean
în asociere cu Sinodul Ecumenic de la Constantinopol din 381, cei mai mulţi dintre catolici,
precum şi alţi creştini din Occident au folosit, cel puţin din secolul al VI-lea, versiunea latină a
Crezului, care adaugă la mărturisirea ei că Spiritul Sfânt “purcede de la Tatăl,” cuvântul
Filioque: “şi de la Fiul.”
Isus este cel care vine în Spiritul Sfânt şi-l poartă cu El ca dar propriu al persoanei sale 1,
pentru a-l revărsa omenităţi sale: El va fi cel care va boteza cu Spiritul Sfânt, El este cel care se
dăruieşte pe sine, dându-şi de buna voie propriul trup spre jertfire.
Ioan Botezătorul spunea când îi boteza pe oameni “ Eu vă botez cu apă spre pocăinţă, dar
cel care vine după mine este mai puternic decât mine; căruia nu sunt vrednic sa-i duc
încălţămintea. El vă va boteza cu Spirit Sfânt şi cu foc”(Mt 3, 11; Lc 3, 16). Acest dar al
Spirutului Sfânt, dăruit oamenilor de Isus, fără să ceară nimic în schimb, este cel mai de preţ dar
pe care oamenii l-au primit pentru mântuire, Spiritul Sfân va veni pentru a complecta şi desăvârşi
misiunea pe care Fiul a avut-o, Spiritu Sfânt duce la îndeplinire noua eră a istoriei mântuirii, El
este Spiritul adevărului care va călauzi în tot adevarul, epoca creştină2.
Sfântul Vasile a fost un suflet mare, cu o minte pe cât de laborioasă, pe atât de exactă. A
luptat pentru alinarea suferinţelor celor mulţi, nefăcând discriminare între oameni şi credinţele
lor. A înfiinţat instituţii de asistenţă socială: azil ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor
alunecate, spitale (şi de leproşi), şcoli tehnice. Toate aceste aşezăminte erau cunoscute sub
numele de Vasiliada. Sfântul Vasile a împodobit serviciul divin cu Sfânta sa Liturghie, ce se
săvârşeşte de zece ori în cursul anului bisericesc. În urma unei vieți supraascetice și pline de griji
și de lupte pentru binele Bisericii, își zdruncină sănătatea corpului său slab de la natură și,
neavând nici vârsta de 50 de ani împliniți, moare la 1 ianuarie 379.

1
Cf. Eduard Ferenţ, Preasfânta Treime Mântuitoare, volumul I, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2008, pg. 481.
2
Ibidem, pg 483.

3
 I. OPERA DE MĂNTUIRE A SPIRITULUI SFÂNT

Ultimele cuvinte pe care Isus le-a spus ucenicilor săi au fost acelea de a rămâne în
Ierusalim: „Pe când se afla cu ei le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo
făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la mine. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi nu
după multe zile, veţi fi botezaţi cu Spirit Sfânt!...Voi veţi primi o putere, când se va coborî
Spiritul Sfânt peste voi, şi-mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la
marginile pământului”(Fap. 1, 4 – 5. 8)
În Vechiul Testament cuvântul Spirit reprezenta puterea: “Spiritul Domnului plutea peste
ape”(Ex. 1,2). Moise când a cerut ajutor, a trebuit să aducă, saptezeci de batrâni, ca ei să
primească, întelepciune şi putere de la acelaşi Spirit al lui Dumnezeu (Num. 11,17). Regii erau
unşi cu puterea Spiritului (I Sam. 16,13).
Spiritul Sfânt este un dar în Noul Testament, Isus se roagă Tatălui să trimită pe
Mângâietorul: ”Eu voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un alt Mângâietor care să rămână cu voi în
veac şi anume, Spiritul Adevărului” (Io 14, 16 –17). Spiritul promis de Isus, revărsat peste
apostoli, îşi continuă perpetuu lucrarea, ca dar de mântuire aşa cum notează şi Conciliul Vatican
II: “Elementele diferite de sfinţire şi adevăr care se află în afara Bisericii, sunt daruri proprii ale
Bisericii lui Cristos”3, deoarece sunt consecinţă firească a Spiritului care a fost revărsat în
Biserică.
Decretul despre activitatea misionară a Bisericii “Ad gentes Divinitus“ ne spune: “În ziua
de Rusalii el s-a coborât peste apostoli, pentru a rămâne cu ei în veci, iar Biserica s-a făcut
cunoscută în mod public în faţa mulţimii, apoi apostoli au început răspândirea Evangheliei la
păgâni prin predici şi în cele din urmă a fost prefigurată unirea popoarelor în catolicitatea
credinţei, prin biserica legământului nou, care vorbeşte toate limbile, înţelege şi îmbrăţişează în
dragoste toate graiurile pământului şi astfel biruie împrăştierea de la Babel”.
De-a lungul istoriei, unii au avut iluzia că Spiritul Sfânt nu ar fi Dumnezeu, ci numai o
putere a lui, creată şi limitată, astfel că în anul 381, la sinodul ecumenic de la Constantinopol, s-a
declarat dumnezeirea Spiritului Sfânt ca adevăr de credinţă, adevăr care nu era nou, fiind învăţat
de însuşi Mântuitorul, apoi predicat de apostoli. Şi Sfânta Scriptură îi atribuie însuşiri divine,
împărţitor al darurilor divine: “Toate acestea le face unul şi acelaşi Spirit Sfânt care dă fiecăruia
în parte după cum voieşte”(1 Cor. 12,11).

3
Cf. Lumen Gentium 4.8

4
 Spiritul Sfânt săvârşeşte opera de renaştere a sufletelor noastre, după cum spune Isus în
convorbirea cu Nicodim: “Dacă nu se naște cineva din apă și Spirit Sfânt nu poate să intre în
împărăţia lui Dumnezeu”(Io. 3,5).
Conciliul Vatican II ne spune că: ”Prin darul Spiritului Sfânt creştinul se apropie prin
credinţă de contemplarea şi înţelegerea misterului care este în planul divin”4.

II. PĂRERI ALE SFINȚILOR PĂRINŢI RĂSĂRITENI ŞI APUSENI

DESPRE SPIRITUL SFÂNT

Un punct de vedere este cu privire la purcederea Spiritului Sfânt, mai precis dacă Spiritul
Sfânt provine şi de la Fiul sau numai de la Tatăl. Conciliile din Niceea şi mai apoi cel din
Constantinopol definiseră că; Spiritul Sfânt provine de la Tatăl, fără a exclude însă pe Fiul.
Cuvântul Filioque – şi de la Fiul a părut prea puternic pentru răsăriteni care au adoptat altă
formulă prin Fiul. Conciliul Vatican II nu insistă asupra lui Filioque dimpotrivă, foloseşte
cuvântul “prin Fiul”, când spune că Tatăl “este principiul fără alt principiu din care se naşte Fiul
şi provine Spiritul Sfânt prin Fiul”5.
Controversa Filioque este, mai întâi de toate, o controversă a cuvintelor. După cum au
arătat o serie de autori recenţi, o parte din divergenţa teologică pare a-şi avea originea în
diferenţele subtile, dar semnificative în felul în care au fost folosiţi termenii cheie de referinţă la
originea divină a Spiritului. Referindu-se la Spiritul Sfânt, Crezul de la 381 îl caracterizează în
termenii de la Ioan 15,26, ca cel „care purcede (ekporevetai) de la Tatăl” pentru a accentua că
„ieşirea” Spiritului îşi are începutul „în” rolul ipostatic veşnic al Tatălui ca izvor al Fiinţei divine.
Conotaţia fundamentală de ekporevesthai („purcede, ieşire”) şi substantivul înrudit ekporevsis
(„purcedere”), par a fi aceea de „trecere înafară” dintr-un punct de origine. Din vremea Părinţilor
Capadocieni, cel puţin, teologia greacă aproape întotdeauna rezervă folosirea acestui termen
pentru ieşirea Spiritului din Tatăl, acordându-i statutul de termen tehnic pentru relaţia celor două
persoane divine. Prin contrast, alte cuvinte greceşti, precum proienai, „a merge spre,” sunt
folosite în mod frecvent de Părinţii răsăriteni pentru a se referi la „misiunea” mântuitoare a
Spiritului în timp de la Tatăl şi de la Domnul înviat.
Pe de altă parte, termenul latin procedere, cu substantivul său înrudit processio,
sugerează în mod simplu „mişcarea către,” fără implicaţia adăugată de punct de pornire a acestei
mişcări; este astfel folosit pentru traducerea unei alte serii de termeni teologici greceşti, inclusiv
4
Cf. Gaudium et Spes 15
5
Cf. Ad Gentes 2

5
proienai şi este luat în mod explicit de către Toma de Aquino ca fiind un termen general,
însemnând „origine de orice fel”6, inclusiv – într-un context trinitar – generarea Fiului, precum şi
suflarea – către a Spiritului şi misiunea lui în timp.
Aceste două feluri de exprimare nu trebuie să constituie un punct de divergenţă, ci de
reciprocă şi binevenită completare. Depinde de sensul care este atribuit acestor cuvinte, astfel că
nici Biserica occidentală nici cea orientală nu au avut intenţia de a-l exclude pe Fiul, ci
dimpotrivă, de a-i recunoaşte partea proprie în trimiterea şi lucrarea Spiritului Sfânt.

III. SF. VASILE CEL MARE DESPRE DARUL SPIRITULUI SFÂNT

SF. Vasile cel Mare defineşte Spiritul Sfant drept dar, dăruit de Dumnezeu omului pentru
mântuirea lui. De fapt Dumnezeu se dăruieşte omului pe El, ca omul prin botez sa primeasca in
inima lui Spiritul Sfânt. Dumnezeu astfel se apropie şi mai mult de om, dându-i această tarie
interioară7, omul are posibilitatea să înceapă o viată noua, care-l duce la desăvârşire, mântuire.
Spiritul Sfânt este de fapt lumina care îngăduie creştinului sa-l cunoască pe Dumnezeu, să
contemple misterul său, dar nu pe cale pur raţională, ci mai degrabă despre o înţelegere interioară
a tainei lui Dumnezeu care constă într-o comuniune cu El, într-o coîmpărtaşire a aceluiaşi Spirit
de înţelepciune, adevăr şi iubire.
Doar lucrarea luminativă a Spiritului Sfânt îl poate reda pe om la demnitatea pe care omul
a avut-o, dar a pierdut-o prin păcat. Spiritul Sfânt îl purifică pe om de păcatele sale ca el să poată
intra intr-o relaţie spirituală cu Dumnezeu, care de fapt este destinaţia sa, binele suprem şi a-l
cunoaşte pe Dumnezeu, pentru a putea fi asemănător cu El8. Acest dar, prin constituirea lui face
parte din fiinţa celui care e izvorul, originea darului şi este dăruit creaturilor sale, astfel punându-
se în relaţie directă cu ele, intră în ele, le iubeşte, le sfinţeşte, le înoieşte dar făra să anuleze
dimensiunea creaturală a credincioşilor şi realitatea Sa dumnezeiască.

III.1 Opera Sfântului Vasile cel Mare

Sfântul Vasile a scris foarte mult în timpul scurtei sale vieţi. Lucrările sale au o
importanţă covârşitoare pentru credinţă. Ele se împart în: dogmatice, ascetice, omilii şi cuvântări,
pedagogice, liturgice, canonice, epistolare.
6
Cf. Summa Theologiae I, q 36. a2
7
Cf. Renzo Lavatori, Spiritul Sfânt, darul Tatălui şi al Fiului, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2006, pg. 149
8
Ibidem, pg 154.

6
 a.Dogmatice
Contra lui Eunomiu, conducătorul anomeilor, lucrare scrisă pe la anul 364, în cinci cărţi.
Eunomiu prezenta arianismul ca pe un pur raţionalism. Sfântul Vasile arată în prima carte
eroarea gnoseologică a lui Eunomiu. In cartea a doua se stabileşte dumnezeirea Fiului şi
deofiinţimea Lui cu Tatăl; în cartea a treia se tratează despre dumnezeirea Sfântului Duh; Despre
Sfântul Duh, lucrare de o importanţă considerabilă, dedicată lui Amfilohie de Iconium. Autorul
susţine puterea şi rolul Sfântului Duh Care, ca şi Tatăl şi Fiul, are dreptul la aceeaşi cinstire,
fiindcă e de aceeaşi fire cu El. El a evitat însă formula homoousios şi pentru Sfântul Duh.
b.Ascetice
Învăţaturi morale, Regulile mari, Regulile mici, Despre judecata lui Dumnezeu despre
credinţa. Unii susţin că nu sunt autentice cele trei cuvântări care deschid scrierile ascetice. De
asemenea, Penitenţialul monastic şi Constituţiile monahale, învăţăturile morale cuprind 80 de
arătări formate din texte biblice, precedate de un mic rezumat care le serveşte de introducere şi
comentariu. Sfaturile din ele nu-i privesc special pe monahi, ci pe creştini în general şi pe preoţi.
Regulile mari cuprind 55 de numere tratând despre marile principii ale vieţii monahale, pe baza
Sfintei Scripturi. Au fost compuse între 358 şi 362. Regulile mici cuprind 313 numere şi se pre-
zintă ca răspunsuri scurte la anumite întrebări. Sunt aplicaţii. Regulile sunt, în parte, proprietatea
spirituală a lui Eustaţiu de Sevasta, care le transmite numai oral. Ambele colecţii de Reguli au
suferit mai multe remanieri până la forma lor definitivă. Ele au influenţat Asezămintele Sfântului
loan Casian şi Regula lui Benedict de Nursia.
c.Omilii si cuvântări
Nouă omilii la Hexaemeron explică crearea lumii şi toate fenomenele legate de actul
creaţiei pe zile. Interpretarea e literară. Autorul pune la contribuţie toată ştiinţa antichităţii şi a
timpului său, în domeniul naturii şi al filosofiei. El foloseşte cu pricepere această ştiinţă şi scoate
totdeauna concluzii solide şi frumoase pentru spiritualismul creştin. Aceste Omilii au câştigat cu-
rând o mare autoritate şi au fost imitate în Apus de Sfântul Ambrozie. Sfântul Vasile a tratat
creaţia lumii până în ziua a cincea, fratele său Grigorie de Nyssa l-a completat scriind o lucrare
Despre facerea omului, în ziua a şasea. Omiliile vasiliene au fost rostite în timpul unui Post al
Paştelui; 13 Omilii asupra Psalmilor, tratând Psalmii 1, 7,14, 28, 32, 33, 44, 45, 48, 59, 61,114,
verset cu verset şi cu aplicaţii pentru edificarea credincioşilor. Prima omilie e un studiu asupra
psalmilor în general. Sfântul Ambrozie a imitat aceste omilii;
Comentariul la Isaia e de autenticitate discutabilă; 24 Cuvântări din diferite domenii;
dogmatice: Despre credinţă, la textul „La început era Cuvântul", Contra sabelienilor, a lui Arie şi

7
a eunomienilor, Dumnezeu nu este autor al răului etc.; morale: Contra bogaţilor, la textul din
Luca 16, 18, Cu ocazia secetei, Contra beţiei, Despre invidie,- pedagogice: Către tineri; se poate
trage folos din studiul clasicilor profani care trebuie citiţi aşa cum albina culege nectarul din
flori; panegirice: La martirii SE lulita, SE Qordius, Cei 40 de martiri din Sevasta, SE Mamant,
d.Liturgice, canonice, corespondenţă
Liturghia; Scrisorile 188, 199, 207, numite şi Scrisori canonice, au trecut în dreptul bise-
ricesc. Colecţia de scrisori a Sfântului Vasile cuprinde 365 de numere datând din toate perioadele
vieţii lui. E socotită de unii ca apocrifă corespondenţa sa cu Libaniu (Scris. 333-359); la fel 7,
scrisorile către Iulian Apostatul (numerele 39, 40, 41, 360) şi poate şi cele către Apolinarie.
Scrisoarea a 8-a aparţine lui Evagrie Ponticul. Scrisorile vasiliene au un cuprins variat şi
interesant. Unele sunt de natură dogmatică, de exemplu, cele de la numerele 233, 234, 235,
adresate lui Amfilohie de Iconium şi care sunt o completare a cărţilor contra lui Eunomium. Alte
scrisori sunt de natură misionară, monahală sau ocazională. Merită să relevăm scrisorile adresate
Bisericilor din Apus în legătură cu schisma din Antiohia.
III.2 Principalele Titluri
a. Contra lui Eunomiu în care condamnă eroarea gnoseologică. Ființa Tatălui are
fundament în nenașterea sa. Și pentru că Tatăl este nenăscut, Fiul nu poate să participe la natura
Lui. Pe de altă parte același eretic susține că Dumnezeu poate fi perfect cunoscut. Sfântul Părinte
arată șubrezenia unei astfel de concepții și afirmă cu claritate identitatea esențială a Fiului cu
Tatăl și, de asemenea, dumnezeirea Sfântului Duh.
b. Despre Duhul Sfânt, lucrare dedicată lui Amfilohie de Iconium, în care evită folosirea
termenului omoousios și pentru Duhul Sfânt și susține să i se aducă cinste ca Tatălui și Fiului,
deoarece toți Trei au aceeași ființă dumnezeiască.
c. Învățături morale - O colecție de 80 de arătări formate din texte biblice. Ele sunt
adresate în special monahilor, dar constituie un îndreptar spiritual extrem de important și pentru
preoți și creștini în general.
d. Regulile monahale - Regulile mari, în număr de 55, norme cu privire la principile
fundamentale ale vieții monahale, sub formă de întrebări și răspunsuri, având o solidă bază
scripturistică. Regulile mici, în număr de 313, apar ca răspunsuri scurte la anumite întrebări.
Regulile sale au stat la baza organizării monahismului răsăritean și au constituit cea mai

8
importantă sursă de inspirație pentru așezămintele Sfântului Ioan Cassian și mai târziu, pentru
Benedict de Nursia.9
III.3 Omilii, Epistole, Doctrina
1. Omilii exegetice
a. Nouă omilii despre crearea lumii în șase zile. Aici sunt explicate literar cele 6 zile ale
creației și sunt combătute, totodată, și teoriile filozofice despre creație. Fratele său Grigorie de
Nyssa,a completat opera Sfântului Vasile, vorbind și despre crearea omului.
b. Omilii la Psalmi. S-au păstrat 18 omilii la diferiți psalmi,dar autentice se consideră
numai 13 (la Psalmii 1, 7, 14, 28, 29, 32, 33, 44, 59, 61, 114, după Septuaginta), prin ele se
urmăresc scopuri morale, de zidire sufletească.
c. Omilii morale. Despre post, despre milă, despre bogăție și sărăcie, mânie, invidie, etc.
d. Omilii dogmatice. Despre credință, împotriva sabelienilor și a lui Arie, contra
anomeilor și una în care arată că Dumnezeu nu este cauza răului.
e. Omilii panegirice. Prin acestea sunt preamăriți câțiva martiri (Varlaam, Gordios, cei 40
de sfinți, Mamant, Sf. Iulia etc.)10.
2. Epistole
În „Patrologia lui Migne găsim 365 de epistole ale Sf. Vasile, dar nu sunt toate autentice.
Câteva din ele (cam 30) sunt apocrife. Scrisorile lui tratează diferite subiecte, de la cele mai
simple, până la cele mai înalte. Ele sunt istorice, dogmatice, morale, ascetice, disciplinare,
familiare, etc.
Trei dintre epistole sunt adresate episcopului Amfilohie din Iconiu, cu 85 de norme sau
canoane, privitoare la disciplina și administrația bisericească, sau la explicarea unor texte neclare
din Sfânta Scriptură. De la Sf. Vasile ne-au rămas în total 92 de canoane. Ultimele, de la 86
înainte, sunt extrase din alte scrieri. Canonul 86 este extras dintr-o epistolă adresată la anul 376
lui Amfilohie; 87 este format dintr-o epistolă către Diodor din Tars. Toate aceste 92 de canoane
sunt obligatorii pentru întreaga Biserică.

3. Doctrina
Cunoașterea lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare învață că, pentru a-L cunoaște pe
Dumnezeu, în primul rând trebuie să crezi că există. Teologia ortodoxă preferă ca și cale a

9
Pr. prof. dr. Ioan M. Bota, PATROLOGIA,Ediția a II-a, Ed. VIAȚA CREȘTINĂ, Cluj Napoca,
2002 pg 157-158

10
Ibidem, pg 183-184

9
cunoașterii lui Dumnezeu calea negativă, apofatică, pentru că atât cât suntem în viață, pe
Dumnezeu a-L cunoaște nu este cu putință oamenilor. Linia pe care Sfântul Vasile o va trasa în
teologie este aceea că noi nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu după ființa Sa, ci doar după
lucrările Sale, pentru că, dacă energiile Lui coboară în noi, ființa Sa rămâne inaccesibilă. Cei
care susțin că pot cunoaște ființa lui Dumnezeu nu au dreptate. Natura lui Dumnezeu este
inaccesibilă oamenilor, de aceea singurii care cunosc ființa divină sunt Personele Sfintei Treimi.
Sfânta Treime. În cea ce privește învățătura sa despre (deoființimea Fiului cu Tatăl), al a
fost acela care a determinat, în cele din urmă, adoptarea acestui termen la Sinodul Ecumenic de
la Constantinopol din 381. Pentru el, afirmarea deoființimii era necesară, întrucât în acest fel se
evita politeismul. Despre Spiritul Sfânt se evidențiază învățătura clară despre dumnezeirea și
deoființimea sau cosubstanțialitatea Spiritului cu Tatăl.
Referitor la păcatul originar. Iisus Hristos ne-a eliberat de acest păcat prin întruparea sa,
mister în care puterea lui Dumnezeu a strălucit mai mult decât în creația universului. Numai
Dumnezeu-Omul putea să răscumpere pe om și să-l împace cu Dumnezeu. Oricât de ar fi natura
noastră, ne rămâne încă destulă lumină pentru a cunoaște că suntem datori a iubi pe Dumnezeu,
Creatorul atâtor binefaceri.
Referitor la îngeri. Ei prezic viitorul și fac cunoscute misterele. Fiecare credincios are un
înger păzitor, care nu se îndepărtează de om decât în urma relelor apucături ale sale. Începutul
vieții se face prin botez, care trebuie conferit în numele celor trei Persoane divine. El ne face fii
prin adopție și ne unește cu Dumnezeu. Acesta este haina nemuririi, iar prin Taina Euharistiei ne
putem face părtași la Trupul și Sângele Mântuitorului. .Despre penitență învață că nu are loc
decât în această viață. Penitența este tratată de Sântul Vasile cel Mare sub toate aspectele
esențiale: căință, mărturisire și satisfacție. Biserica este o comunitate răspândită pretutindeni; ea
este una, un trup compus din diferite membre. Căsătoria. Jugul căsătoriei se impune bărbatului și
femeii prin binecuvântarea dată de preot. Cultul sfinților este aprobat și recomandat de Sfântul
Vasile cel Mare11.

CONCLUZIE
Pe baza studiului şi discuţiei intense, diversele căi ale tradiţiilor de a înţelege purcederea
Spiritului Sfânt nu trebuie să mai separe. Cu toate că exprimarea adevărului, pe care Dumnezeu

11
Ibidem, pg 187-192

10
îl descoperă, privitor la Fiinţa Sa, trebuie să rămână întotdeauna limitată de îngrădirile înţelegerii
şi cuvintelor omeneşti, acelaşi „Spirit al adevărului” pe care Isus îl trimite asupra Bisericii şi care
rămâne încă în noi ne va „călăuzi spre tot adevărul” (Ioan 16:13). Înţelegerea de către Biserici a
Spiritului Sfânt ar trebui să nu mai fie motiv de separare sau un obstacol în calea unităţii în
Cristos, ci adevărul spre care El ne călăuzeşte să fie, pentru toţi creştinii, „o legătură a păcii”
(Ef.4, 3).
Sfântul Vasile cel Mare a fost nu numai un teolog și un ierarh de excepție, ci și un mare
păstor de suflete.Și-a dedicat viața slujiri aproapelui. Rămâne de asemenea în istoria
creștinismului drept organizator al monahismului răsăritean și al cultului creștin.
Creator al unui gen literar, „filocalia creștină” a fost, de asemenea și un misionar
redutabil, cu un caracter profund ecumenic12.
Comparat cu cei mai mari oameni ai Bisericii orientale, cu Sf. Atanasie și Sf. Ioan Gură
de Aur, pare că-i întrece prin totalitatea calităților sale. Atanasie a fost mai mult om de luptă, iar
Ioan Gură de Aur mai mult un orator și un moralist decât un om de acțiune. Vasile le avea pe
amândouă. Tare și indulgent avea darul de a conduce13.
A rămas în istoria cultului creștin prin Sfânta sa Liturghie, ce se săvârșește de zece ori în
cursul anului bisericesc14.
Este Sfântul fără egal al Bisericii noastre pe care-l sărbătorim în fiecare an, la 1 și 30
ianuarie.

BIBLIOGRAFIE

1. SURSE GENERALE

12
Ibidem, pg 162-163

13
Ibidem, pg 166

14
Ibidem, pg 155

11
*** BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ – Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006.

2. DOCUMENTE MAGISTERIALE
*** Catehismul Bisericii Catolice, Partea întâi, Editura Arhiepiscopiei
Romano-catolice de Bucureşti, 1993
*** Conciliul VATICAN II, Arhiepiscopia Romano Catolică de
Bucureşti, 1999;

3. ENCICLOPEDII ŞI DICŢIONARE
*** DEX on line

3. STUDII ȘI ARTICOLE

BUZALIC ALEXANDRU, De Trinitate, Galaxia Gutemberg, Târgu Lăpuş, 2010

LAVATORI RENZO, Spiritul sfânt, darul Tatălui şi al Fiului, Galaxia Gutemberg, Târgu
Lăpuş, 2006;
MĂRTINCĂ ISIDOR, Duhul Sfânt, Gramar, Bucureşti, 1996;
TOMA DIN AQUINO, Summa Theologica, Polirom, 2009;
FERENŢ EDUARD, Preasfânta Treime Mântuitoare, Sapienţia, Iaşi, 2008;
BOTA M. IOAN Patrologia, Ediția II, Viața Creștină, Cluj Napoca, 2002;

4. SURSE ELECTRONICE

o http://dexonline.ro/definitie/dumnezeu (accesat la data de 23.05.2020)

o https://ro.orthodoxwiki.org/Vasile_cel_Mare (accesat la data de 25.05.2020)
o https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_cel_Mare (accesat la data de 27.05.2020)

12