 Prima pagină

 Despre
 Cărți pe internet
 Contact


Istoria Olteniei, puțin cunoscută…

Publicat de Ion Coja|22 aprilie 2018|Doctrină naţionalistă, Textele altora

Țara lui Papură Vodă

Autor: Miron Manega – certitudinea.ro – 25.09.2012

Trăim vremuri în care domneşte fărădelegea. Nimic nu mai funcţionează, nimic nu-ţi mai dă
siguranţa zilei de mâine. Instituţiile publice sunt împărţite în două (instituţiile naţiunii şi
instituţiile puterii), armata a fost desfiinţată, sistemul de sănătate şi învăţământul la fel, economia
a fost paralizată şi vândută pe bucăţi, resursele vândute şi ele, sau arvunite. În plus, România e
„fezandată” pentru a deveni groapă de gunoi pentru deşeurile toxice ale Europei iar legile, care
mai există, sunt instrumentate de magistraţi-infractori, copie la indigou a unui preşedinte demis
de populaţie la referendum, dar reaşezat abuziv în scaun de forţe străine. Suntem, într-un cuvânt,
„Ţara lui Papură Vodă”. Chiar dacă nu mai ştim de unde vine expresia, o folosim corect, căci ea
sintetizează perfect realitatea pe care tocmai am expus-o…  

 Există, în istoria noastră, două denumiri de o mare plasticitate, a căror origine s-a estompat, dar
care au intrat în folclorul istoric prin rezonanţa comică a formulării: „Pazvante Chioru” şi
„Papură Vodă”. Ambele sunt, atât prin conţinut, cât şi prin expresie, de provenienţă oltenească.
Prin sintagmele în care sunt incorporate („vremea lui Pazvante Chioru” şi „ţara lui Papură
Vodă”), ele exprimă, de fapt, două perioade istorice distincte, aflate aproximativ una în
continuarea celeilalte. Despre prima („vremea lui Pazvante Chioru”) am mai scris şi am încadrat-
o cronologic în a doua jumătate a epocii fanariote, mai exact la interferenţa secolelor XVIII şi
XIX (1790-1809). A fost denumită aşa după porecla lui Pazvanoglu, paşa de la Vidin, care făcea
incursiuni devastatoare în zona Olteniei, locuitorii fiind nevoiţi să îndure, pe lângă jugul fanariot,
şi jaful pazvangiilor. Această perioadă a fost precedată însă de o alta (1735-1880), la fel de
tulbure, în care ţinutul Olteniei (Valahia Mică), lipsit de conducere politică şi legi, s-a numit
„ţara lui Papură Vodă”. Toate teritoriile româneşti deveniseră practic, în această perioadă, teatru
de război între habsburgi, otomani şi ruşi.

Totul a început cu Pacea de la Passarowitz din 21 iulie 1718,

încheiată între Imperiul Otoman, pe de o parte, și Imperiul
Habsburgic și Republica Venețiană pe de altă parte. Tratatul a fost
semnat la Požarevac, Serbia (cunoscut sub denumirea germană
Passarowitz). S-a întâmplat atunci un fapt fără precedent: Oltenia,
care nu făcea parte din Imperiul Otoman, a fost cedată Imperiului
Habsburgic fără ca domnitorul român de la vremea aceea să aibă
vreo reacţie. Pe de altă parte, boierii craioveni, care erau foarte
puternici, au acceptat tacit situaţia, pentru că le convenea, având în
vedere comerţul şi afacerile importante pe care le aveau cu
austriecii, dar şi conflictul de privilegii care apăruse în 1716 între ei
şi Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot din Ţara Românească,
ne spune Miron Manega în Certitudinea.ro

A fost cea mai ruşinoasă pagină din istoria Olteniei, dar care avea să
se întoarcă pedepsitor, ca o răzbunare, atât împotriva boierilor, cât
şi împotriva austriecilor. Astfel, din cauza tentativei acestora din
urmă de a instaura în Valahia Mică (Kleine Walachei) o administrație
proprie, susținută militar, și transformarea ei într-o provincie
imperială (alipire administrativ-teritorială pe care nici turcii nu o
putuseră realiza, timp de secole), s-a declanşat o puternică mișcare
de rezistenţă, care a cuprins toate segmentele societății, de la țărani
și micii meseriași, până la comercianți, mica și marea boierime. Mai
ales că austriecii au încercat și convertirea la catolicism a populației,
construind chiar o catedrală papistaşă la Craiova. Edificiul a fost însă
distrus de craioveni imediat după ce construcția a fost terminată.

Haiduc Oltean

Amploarea haiduciei din Oltenia a atins cote nemaintâlnite în Europa,

devenind un fel de serviciu militar obligatoriu. Tradiția populară
spune că tinerii olteni care nu luau calea haiduciei, cu greu își
găseau o fată, nefiind considerați bărbați dacă nu ucideau măcar un
soldat imperial.

Un foarte vrednic haiduc al Olteniei din perioada aceea a fost Pavel

Lotru din Bălceşti, căutat de mai bine de trei ani de imperiali şi de
potere, fără a fi prins. De la el au primit austriecii cea mai grea
lovitură, în toată perioada cât au stat în Oltenia.

Se întâmpla în 1726. Pavel Lotru, care haiducea pe ambii versanţi ai

Carpaţilor (Oltenia şi zona Sibiului),  avea mai multe ibovnice
nemţoaice şi unguroaice, majoritatea neveste ale bogătaşilor  din
Sibiu. Una dintre acestea i-a dat de veste lui Pavel că în Oltenia urma
să sosească o mare caravană ce strânsese taxele din Ungaria,
Croaţia şi Ardeal, urmând să facă acest lucru şi în Oltenia. Caravana
era compusă din 20 de căruţe cu pereţi metalici, fiecare trasă de câte
opt perechi de cai nemteşti, arhipline de pungi cu galbeni.

Ceata lui Pavel Lotru s-a unit cu cele ale lui Radu Ursan şi Neagu
Papură şi au atacat caravana austriacă la Drăgăşani, confiscând tot
aurul. Jaful a fost atât de păgubitor pentru habsburgi, încât a
provocat în imperiu o adevărată prăbuşire financiară, drept pentru
care banul Craiovei, Gheorghe Cantacuzino, a fost destituit. Din acest
moment, boierii din Craiova au început acțiunile de împotrivire față
de administrația habsburgică, obstrucționând toate încercările
austriecilor de a strânge taxe sau de a-şi impune administraţia

În 1733, în ajunul Crăciunului, într-o cârciumă din Craiova (la hanul

Puțureanu de lângă Fântâna Purcarului), a avut loc un incident minor
cu efecte uriaşe. Un oarecare Lorincz, soldat în armata imperială,
amețit de băutură, a agresat verbal mai multe femei. S-a iscat un
scandal care a degenerat într-o bătaie între soldații care îl însoțeau
și oltenii de la mesele din jur. Soldații au reușit să fugă şi să se
refugieze în garnizoană. Incidentele păreau aplanate, mai ales că
soldatul respectiv fusese pedepsit și trimis la carceră pentru
încălcarea conduitei militare. Câteva ore mai târziu, însă, probabil
instigată de oamenii banului și de haiduci, populația Craiovei,
înarmată, s-a adunat în jurul garnizoanei imperialilor cerând să le fie
predat Lorincz, pentru a fi judecat de ei. Întrucât comandantul a
refuzat, a urmat un asediu de câteva ore, în urma căruia garnizoana
a fost incendiată iar cei 375 de soldați au pierit, fie în flăcări, fie
linșați de populație.

Hanul Puţureanu, în paragină

După acest incindent, austriecii au realizat că trupele lor nu reușesc

să se impună într-o regiune străină, plină de haiduci, aşa că, în
ianuarie 1734, au hotărât să-şi retragă cea mai mare parte a
trupelor și să angajeze mercenari din rândul populației din zonă. A
fost actul de naștere al pandurilor olteni. Lucrurile au luat însă o
întorsătură neașteptată: mulți haiduci au găsit bună ideea ca, în loc
să jefuiască boierii sau imperialii, să ia banii ca simbrie, fără să facă
nimic, aşa că s-au înrolat ca panduri. Timp de aproape doi ani,
austriecii au plătit soldă unor haiduci ca să prindă alți haiduci, fără
ca vreun haiduc să fie prins.

Panduri trecând Oltul

În fruntea acestor “trupe de commando” era un personaj
controversat, acel Neagu Papură, el însuşi haiduc sau tâlhar,
participant la furtul de la Drăgășani, care îi costase atât de scump pe
austrieci. Realizând că au luat “ţeapă”, imperialii au refuzat să le mai
plătească solda. Supăraţi, pandurii au atacat Craiova, jefuind și
torturând pe cei câțiva reprezentanţi ai administrației austriece
rămași, apoi au  jefuit și incendiat mai multe case boierești. A fost
picătura finală pentru austrieci, care au decis să părăsească definitiv
Oltenia, cu ani buni înainte ca aceasta să fie retrocedată pe baza
tratatelor internaționale (1739, pacea de la Belgrad, între habsburgi
şi otomani). Au părăsit-o aşa cum au obţinut-o, dar cu pagube
imense, mult mai mari decât în urma unei înfrângeri militare. În
Craiova, ca şi în toată Oltenia, s-a creat însă un vid de putere, care
avea să ducă la dispariţia Băniei, a doua instituție politică a țării ca
importanță, după domnie.

Casa Băniei şi Catedrala Sf. Dumitru (Craiova)

După puseul de violențe care a durat câteva luni, societatea

craioveană și-a găsit totuşi un echilibru. Boierii au reușit să-l
convingă pe același Neagu Papură să conducă o miliție a pământului,
pentru a potoli atacurile haiducilor și hoților.

De la acest Neagu Papură a rămas expresia “Țara lui Papură Vodă”

care a depășit cu mult aria Olteniei şi timpul istoric determinat,
intrând în folclor cu sensul peiorativ de țară fără stăpân, unde legile
nu mai există. După alte câteva luni, Neagu Papură a fost înlocuit de
boieri și el a luat din nou drumul codrului.

Timp de 35 de ani (1735-1770), “Ţara lui Papură Vodă”, a devenit,

aproape fără voia ei, un fel de stat independent: Țara Românească
nu o putea revendica pentru că aparținea Imperiului Habsburgic, iar
după 1739 domnitorii fanarioți n-au avut puterea necesară să se
impună fără acordul oltenilor. Pe de altă parte, turcii, care erau
încolțiți de ruși și austrieci, au stat deoparte, mulțumindu-se să
întărească paza cetăților de la Dunăre, de teama atacurilor și
jafurilor haiducilor.

Paradoxal, acest interval istoric a fost de-a dreptul benefic pentru

Oltenia. Fără sistem legislativ, dar și fără tributuri și taxe plătite
turcilor, austriecilor sau fanarioților de la București, viața majorității
populației s-a îmbunătățit. Boierii au asuprit mai puțin țăranii, de
teamă ca aceştia să nu-şi facă singuri dreptate, comercianții și
boierii și-au continuat afacerile la adăpostul cetelor înarmate de
slujitori, iar procesele și judecățile au dispărut, diferendele
rezolvându-se “la mica înțelegere”, prin forță sau aplicând legile
pământului. Orașul s-a dezvoltat vertiginos, construindu-se multe
clădiri, biserici și ateliere.

În această perioadă (1750 – 1756) a fost ridicată și biserica

“Madona Dudu”, (catedrala Maicii Domnului).

Cea mai luminoasă figură a acestei perioade este boierul Constantin

Obedeanu, un om blând, împăciuitor cu toată lumea, iubitor de carte
și artă, partizan declarat al realipirii Olteniei la Țara Românească. El
a ajutat cât i-a stat în putere pe țărani în disputele cu boierii, iar în
1754, a înființat primul spital modern al Craiovei (până atunci
existau doar bolnițe la unele mănăstiri). Tot el a instituit, în 1759,
învățământul organizat, căci până atunci educația se făcea în casele
boierilor sau pe lângă biserici, ca o obligaţie nescrisă a preoţilor.
Școala Obedeanu este prima școală în adevăratul sens al cuvântului,
iar în primăvara anului 1826 a fost transformată în Școala Națională
de Limba Română, azi denumită Colegiul Național Carol I din
Craiova. Ca vechime, este a doua școală românească de grad mediu,
după liceul “Sfântu Sava” din București (1818)…

Oltenia, în perioada în care s-a identificat cu sintagma “Ţara lui

Papură Vodă”, este un paradox istoric. Abandonată de austrieci,
necucerită de turci şi stăpânită, practic, de haiduci, a găsit resursele
interne să se redreseze organic.

După reintrarea efectivă în graniţele Tării Româneşti a urmat însă

perioada cea mai nenorocită din istoria ei, denumită, aşa cum am
mai spus, “vremea lui Pazvante Chioru”, încheiată violent, în 1821,
cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu.

Am putea spune, de dragul metaforei, că trăim “în ţara lui Papură Vodă” din “vremea lui
Pazvante Chioru”. În sens strict istoric, există o oarecare analogie, într-adevăr, însă răsturnată,
între Oltenia acelor vremuri şi România ultimilor 23 de ani: am avut o revoluţie în 1989, a urmat
o perioadă în care toţi dregătorii au furat cât au putut, culminând cu jaful naţional din “vremea
lui Pazvante Chioru”. Iar acum avem o ţară condusă de Uniunea Europeană “de expresie
germană”, cu un preşedinte suspendat şi membri ai divanului (parlamentului) care iau calea
“haiduciei civile” pentru a se pune în slujba poporului (cazul Ioan Ghişe). Suntem, practic, “Ţara
lui Papură Vodă”, ţară fără legi şi fără stăpânire legitimă. Ar urma, conform acestei evoluţii
inverse, să revenim la autodeterminarea statului organic, de care vorbea Eminescu, fără să-l
asculte nimeni. Este, evident, o speculaţie. Dar, mai ştii…?