MINISTERUL ¥NVźÅMÂNTULUI

Program TEMPUS S_JEP 09781/1

GESTION ET PROTECTION DE LA Dan STEMATIU
RESSOURCE EN EAU

MECANICA ROCILOR

Serie coordonatå de:

Radu DROBOT - Universitatea Tehnicå

de Construc¡ii Bucure¿ti

Jean Pierre CARBONNEL

Universitatea Pierre et Marie Curie - Paris 6

EDITURA DIDACTICÅ ªI PEDAGOGICÅ, R.A. - BUCUREªTI, 1997

ISBN 973 - 30 - 5981 - 1

Copyright © 1997. Toate drepturile asupra acestei edi¡ii sunt rezervate

Editurii Didactice ¿i Pedagogice, R.A., Bucure¿ti

Redactor: Tincu¡a ANTON

Grafician: Dumitru ªMALENIC
 PREFAºÅ

Mecanica Rocilor s-a conturat ca o disciplinå distinctå, începând cu anii '60, din
nevoia de a clarifica ¿i interpreta calitativ, dar mai ales cantitativ, fenomenele de
interac¡iune dintre masa de rocå ¿i lucrårile inginere¿ti. Dezvoltarea ei impetuaså
este direct legatå de amploarea deosebitå pe care au cunoscut-o lucrårile subterane,
amenajårile hidrotehnice de mari propor¡ii ¿i lucrårile de infrastructurå în
transporturi.
Masivele de rocå, ce constituie obiectul de studiu al mecanicii rocilor, sunt medii
eterogene ¿i discontinue, afectate de sisteme de discontinuitå¡i. Prezen¡a
discontinuitå¡ilor constituie factorul esen¡ial care influen¡eazå comportarea
mecanicå a rocilor. Deformarea sub sarcinå a masei de rocå se face dominant pe
seama deplasårilor relative între blocurile de rocå, curgerea apei se produce
preferen¡ial prin discontinuitå¡i, iar instabilitå¡ile ¿i cedårile în masa de rocå sunt
amorsate de discontinuitå¡ile preexistente în structura masivului.
Lucrarea de fa¡å, care constituie de fapt numai un curs introductiv în mecanica
rocilor, î¿i propune o tratare inginereascå, simplificatå a comportårii reale, deosebit
de complexe a masivelor de rocå, pornind de la recunoa¿terea caracterului
discontinuu al acestora.
¥n primul capitol al lucrårii se prezintå, in extenso, clasificårile masivelor de rocå
care pornesc de la gradul de fragmentare al rocii.
¥n cel de-al doilea capitol, deformabilitatea rocilor este analizatå din punctul de
vedere al interac¡iunii structurå-teren de fundare, iar caracterizårile cantitative sunt
bazate pe conceptul mediului continuu, omogen, echivalent.
Permeabilitatea rocilor ¿i curgerea apei prin roci sunt tratate în cel de al treilea
capitol, fåcând distinc¡ie între curgerea primarå prin roca propriu-ziså ¿i curgerea
dominantå prin fisuri, rosturi sau falii. O parte importantå a acestui capitol este
consacratå efectului mecanic al infiltra¡iilor ¿i måsurilor de impermeabilizare ¿i
drenare a funda¡iilor de baraje.
Stabilitatea versan¡ilor de rocå, sub ac¡iunea factorilor de mediu sau a
activitå¡ilor antropice este tratatå în ultimul capitol al lucrårii. Analiza stabilitå¡ii se
bazeazå pe metoda echilibrului limitå, atât pentru modele tridimensionale, cât ¿i
pentru modele simplificate bidimensionale, punând în eviden¡å efectul stabilizator
al lucrårilor de ancorare ¿i drenare.
La elaborarea lucrårii, autorul a beneficiat de experien¡a proprie, ob¡inutå în
urma activitå¡ii directe în domeniu ¿i a zece ani de predare a cursului de Mecanica
Rocilor la facultatea de Hidrotehnicå din Universitatea Tehnicå de Construc¡ii
Bucure¿ti. Prin tratarea, inten¡ionat simplificatå, a fenomenelor complexe din
mecanica rocilor ¿i eviden¡ierea parametrilor semnificativi care guverneazå aceste
fenomene, lucrarea se adreseazå, în egalå måsurå, atât inginerilor practicieni, cât ¿i
acelor care abia acum se familiarizeazå cu aceste no¡iuni.

Autorul
 CUPRINS

1. CLASIFICAREA ROCILOR ªI A MASIVELOR DE ROCÅ ............... 7

1.1. INTRODUCERE ............................................................................ 7

1.2. CLASIFICAREA ROCILOR .......................................................... 7
1.2.1. Clasificarea dupå criteriul genetic ............................................. 8
1.2.2. Clasificarea dupå caracteristicile mecanice ............................... 9
1.3. CLASIFICAREA MASIVELOR DE ROCÅ ................................... 12
1.3.1. Clasificarea în func¡ie de indicele RQD ..................................... 13
1.3.2. Clasificarea RMR ...................................................................... 16
1.3.3. Clasificarea Q ........................................................................... 18
1.3.4. Indicele de calitate din carotajul seismic IQCS ................... 22
Bibliografie .............................................................................................. 24

2. DEFORMABILITATEA ROCILOR ...................................................... 25

2.1. INTRODUCERE ............................................................................ 25

2.2. PARAMETRII CARE CARACTERIZEAZÅ 26
DEFORMABILITATEA ................................................................
2.2.1. Conceptul mediului continuu elastic echivalent ......................... 26
2.2.2. Modulii de elasticitate ¿i de deformabilitate ai rocii .................. 29
2.3. ¥NCERCÅRI PENTRU DETERMINAREA 33
CARACTERISTICILOR DE DEFORMABILITATE ....................
3.3.1. ¥ncercåri de laborator ................................................................ 33
3.3.2. ¥ncercåri in situ ......................................................................... 35
2.4. CARACTERIZAREA DEFORMABILITźII
AMPLASAMENTELOR ................................................................ 48
2.5. CURGEREA LENTÅ ..................................................................... 53
2.5.1. Introducere ................................................................................ 53
2.5.2. Legi de curgere lentå ................................................................. 55
2.5.3. ¥ncercåri de curgere lentå .......................................................... 59
2.5.4. Considera¡ii privind efectul curgerii lente .................................. 61
Bibliografie .............................................................................................. 62

3. CURGEREA APEI PRIN ROCI ............................................................. 64

3.1. PERMEABILITATEA MASIVELOR DE ROCÅ ........................... 64

3.1.1. Considera¡ii privind permeabilitatea rocilor ............................... 64
3.1.2. ¥ncercåri de permeabilitate ........................................................ 67
3.1.3. Dependen¡a permeabilitå¡ii de stare de efort .............................. 73
3.2. MODELAREA CURGERII ............................................................ 76
3.2.1. Introducere ................................................................................ 76
3.2.2. Curgerea prin discontinuitå¡i ..................................................... 77

5
 3.2.3. Modelul discret ......................................................................... 84
3.2.4. Modelul continuu echivalent ..................................................... 88
3.2.5. Modelul cuplat .......................................................................... 91
3.3. EFECTUL MECANIC AL INFILTRAºIILOR ............................... 95
3.4. ROCI CU UMFLÅRI ...................................................................... 99
3.5. IMPERMEABILIZAREA ªI DRENAREA FUNDAºIILOR .......... 101
3.5.1. Rolul lucrårilor de impermeabilizare ¿i drenare ......................... 101
3.5.2. Criterii de adoptare a voalurilor de etan¿are .............................. 103
3.5.3. Presiunea de injectare ................................................................ 106
3.5.4. Dispunerea forajelor de injec¡ii ................................................. 111
3.5.5. Drenarea funda¡iei ..................................................................... 114
Bibliografie .............................................................................................. 115

4. STABILITATEA VERSANºILOR DE ROCÅ ...................................... 117

4.1. INTRODUCERE ............................................................................ 117

4.2. REZISTENºA LA FORFECARE ................................................... 117
4.2.1. Rezisten¡a la forfecare a rocii .................................................... 118
4.2.2. Rezisten¡a la forfecare pe discontinuitå¡i ................................... 121
4.3. CLASIFICAREA ªI REPREZENTAREA
DISCONTINUITźILOR .............................................................. 129
4.3.1. Tipuri de discontinuitå¡i ............................................................ 129
4.3.2. Reprezentarea discontinuitå¡ilor ................................................ 131
4.4. TIPURI DE INSTABILITATE A VERSANºILOR DE ROCÅ ....... 136
4.5. EVALUAREA STABILITźII VERSANºILOR ........................... 137
4.5.1. Alunecåri bidimensionale .......................................................... 138
4.5.2. Alunecåri tridimensionale ......................................................... 147
4.5.3. Analize de sensibilitate .............................................................. 155
4.6. STABILITATEA CONSTRUCºIILOR FUNDATE
PE VERSANºI DE ROCÅ ............................................................. 158
4.7. INFLUENºA APEI ASUPRA STABILITźII VERSANºILOR ... 162
4.7.1. Reducerea rezisten¡elor mecanice .............................................. 162
4.7.2. Efectul precipita¡iilor ¿i al înghe¡ului ........................................ 164
4.7.3. Stabilitatea versan¡ilor lacurilor de acumulare ........................... 166
4.7.4. Efectul exfiltra¡iilor din galeriile hidrotehnice ........................... 167
4.8. STABILIZAREA VERSANºILOR PRIN DRENAJE
ªI ANCORAJE ............................................................................... 168
4.8.1. Drenarea versan¡ilor .................................................................. 168
4.8.2. Ancorarea .................................................................................. 170
Bibliografie .............................................................................................. 180

6
 1

CLASIFICAREA ROCILOR ªI A MASIVELOR DE ROCÅ

1.1. INTRODUCERE

Rocile sunt asocia¡ii de minerale legate între ele prin for¡e de coeziune,
direct sau prin intermediul unui ciment, alcåtuind corpuri sau mase naturale care
constituie partea solidå a scoar¡ei terestre, denumitå litosferå.
Mineralele sunt medii naturale care au în întreaga lor maså proprietå¡i fizice
¿i chimice similare. Ele pot fi cristaline sau amorfe. Mineralele cristaline sunt în
general omogene, fiind caracterizate de o structurå interioarå regulatå,
proprietå¡i fizice ¿i mecanice cu varia¡ii reduse ¿i compozi¡ie chimicå bine
definitå. Mineralele amorfe constau din geluri sau sticle, cu o compozi¡ie
chimicå uneori neomogenå.
Dupå natura mineralogicå a particolelor componente rocile pot fi roci
monominerale, alcåtuite din particolele minerale de acela¿i fel (calcarele,
marmurele, gipsurile etc) sau roci poliminerale, alcåtuite din minerale diferite
(granitul, gneisul, mica¿isturile etc).
Masivele de rocå sunt structuri compuse din blocuri de rocå separate de
discontinuitå¡i sau rosturi. Discontinuitå¡ile au douå dimensiuni dominante în
raport cu a treia ¿i constituie zone de rezisten¡å reduså. Clasificarea masivelor
de rocå se referå, cu precådere, la raportul dintre blocuri ¿i discontinuitå¡i ¿i în
special la frecven¡a, natura ¿i caracteristicile acestora din urmå.

1.2. CLASIFICAREA ROCILOR

Rocile sunt clasificate în mod diferit dupå criteriul utilizat. Cea mai
råspânditå clasificare în cadrul geologiei inginere¿ti utilizeazå criteriul genetic,
care ¡ine seama de modul în care s-au format rocile. Subclasificårile ¡in seama
de litologie, care, pornind de la componen¡a mineralogicå structurå ¿i liant
atribuie rocii o denumire (termen descriptiv), dupå un sistem de clasificare
unanim acceptat.
¥n cazul aplica¡iilor inginere¿ti, un criteriu de clasificare mult utilizat pânå în
anii ′70 se referå la caracteristicile mecanice ale rocii - rezisten¡a la compresiune
¿i modulul de elasticitate.

7
 De¿i în cadrul mecanicii rocilor ¿i a aplica¡iilor pentru lucrårile de construc¡ii
inginere¿ti sunt implicate masivele de rocå ¿i nu roca propriu-ziså, în cele ce
urmeazå se face o succintå trecere în revistå a unor clasificåri frecvent utilizate,
în inten¡ia de a creea atât un limbaj comun cu inginerii geologi cât ¿i de a se
putea face referiri mai departe la elemente de genezå sau litologie care imprimå
caracteristici proprii masivelor de rocå.

1.2.1. CLASIFICAREA DUPÅ CRITERIUL GENETIC

¥n func¡ie de genezå rocile pot fi magmatice (provenite din solidificarea

magmei), sedimentare (provenite din depuneri pe uscat sau în apå) sau
metamorfice (provenite printr-un proces de metamorfism din primele douå
categorii de roci).
Rocile magmatice (eruptive) provin din magme care ajunse în pår¡ile
superioare pierd încet sau rapid cåldura ¿i se consolideazå. Când consolidarea se
face la adâncime mare se formeazå rocile magmatice intrusive sau abisale. Dacå
consolidarea are loc în apropierea suprafe¡ei se formeazå rocile magmatice
hipoabisale, iar atunci când magma se consolideazå în condi¡ii de presiune ¿i
temperaturå scåzutå se formeazå rocile magmatice efuzive sau vulcanice.
Din punctul de vedere al comportårii mecanice, distinc¡ia dintre rocile
magmatice intrusive ¿i cele efuzive este de interes. Rocile intrusive cu structurå
cristalinå (granitul, sienitul, dioritul, gabbroul etc) sunt supuse unor modificåri
structurale importante în urma fenomenelor tectonice fiind afectate de falii ¿i de
fisura¡ie. Rocile efuzive ca bazaltul, porfirul, andezitul sunt foarte rezistente dar
au un procent mare de goluri ¿i sunt foarte fisurate din cauza condi¡iilor de
råcire a lavei.
Rocile sedimentare provin din depuneri (sedimente) mecanice sau clastice,
chimice sau organice. Caracteristicile lor depind de natura substan¡ei de
cimentare precum ¿i de condi¡iile de formare a rocii. Dupå provenien¡å rocile
sedimentare se împart în terigene, organogene ¿i halogene.
Din categoria rocilor terigene fac parte gresiile ¿i conglomeratele. ¥n func¡ie
de natura substan¡ei de cimentare prin care sunt legate granulele de nisip sau de
pietri¿ - silicioaså, feruginoaså, calcaroaså sau argiloaså - caracteristicile
mecanice diferå esen¡ial. Rezisten¡ele cele mai mari le au gneisurile silicioase
iar cele mai slabe le au gresiile ¿i conglomeratele argiloase. ¥n aceea¿i ordine se
situeazå ¿i stabilitatea la ac¡iunea apei ¿i la alterare. Intercala¡iile de argilå ¿i de
¿isturi slåbesc foarte mult aceste roci, suprafe¡ele de stratifica¡ie (¿istuozitate) ¿i
fisurile de-a lungul acestor suprafe¡e diminuând semnificativ rezisten¡ele la
forfecare.
Din categoria rocilor organogene fac parte calcarele ¿i dolomitele. La fel ca
¿i oricare altå rocå sedimentarå ele prezintå anizotropie, dar caracteristic este
faptul cå sunt de obicei fisurate ¿i permit infiltra¡ii mari de apå. ¥n cazul
8
calcarelor, circula¡ia apei subtarane produce dizolvåri ¿i spålåri, care au ca
rezultat formarea carstului, manifestat prin galerii naturale, caverne ¿i pe¿teri.
De men¡ionat faptul cå procesele carstice în calcare decurg lent ¿i de aceea
riscurile sunt asociate carsturilor existente ¿i mai pu¡in formårii unor carsturi noi
pe perioada de via¡å a construc¡iei. ¥n dolomite procesele carstice sunt mai pu¡in
accentuate dar, în schimb, în ele apar zone de dezintegrare, cu apari¡ia de
granule (gris dolomitic pânå la praf dolomitic).
Din categoria rocilor halogene fac parte gipsul, anhidritul, ¿i sarea gemå.
Caracteristica comunå a acestor roci este stabilitatea foarte reduså la apå, ele
dizolvându-se repede.
O claså aparte o constituie rocile sedimentare semistâncoase, care prezintå
rezisten¡e mecanice reduse (deformabilitate, rezisten¡å la forfecare) ¿i
sensibilitate la înmuiere sub ac¡iunea apei. Din aceastå grupå fac parte rocile
sedimentare eruptive - tufurile vulcanice ¿i tufo-lavele - gresiile slab cimentate
¿i toatå gama de roci provenite din depuneri argiloase - marne, argilite, argile
silicioase. O caracteristicå comunå o constituie ¿i degradarea ¿i alterarea
produså de agen¡ii atmosferici la dezvelire prin excava¡ie.
Rocile metamorfice provin din transformarea rocilor eruptive sau
sedimentare sub ac¡iunea presiunilor mari, a temperaturilor înalte, a gazelor ¿i
solu¡iilor lichide fierbin¡i etc. Aceste roci se împart în douå mari categorii:
− ¿isturi cristaline sau roci cristalofiliene, din care fac parte filitele,
¿isturile, mica¿isturile, gneisele;
− roci de înso¡ire, din care fac parte cuar¡itele, milonitele, amfibolitele etc.
¥n cazul rocilor cristalofiliene, cele provenite din roci eruptive poartå
prefixul orto, iar cele provenite din roci sedimentare au prefixul para (de
exemplu ortognais ¿i paragnais).
Proprietå¡ile rocilor metamorfice depind în mare måsurå de gradul de
metamorfism. Caracteristica ¿isturilor este stratifica¡ia lor sub¡ire, uneori
ondulatå, precum ¿i clivajul. ¥n planele de separa¡ie a straturilor ¿i în planele de
clivaj rezisten¡a la forfecare este de obicei reduså. Rocile metamorfice provenite
din forma¡iuni sedimentare sunt de obicei mai pu¡in rezistente, mai deformabile
¿i expuse riscului de alterare.

1.2.2. CLASIFICAREA DUPÅ CARACTERISTICILE MECANICE

Aceastå clasificare, denumitå ¿i clasificarea inginereascå a rocilor, se face pe

baza a douå proprietå¡i mecanice: rezisten¡å la compresiune a rocii (R c ) ¿i
modulul de elasticitate al acesteia (E). ¥n acord cu autorii clasificårii Deere ¿i
Miller (Deere, 1963), rezisten¡a la compresiune se determinå pe epruvete
cilindrice, cu lungimea egalå sau mai mare decât de douå ori diametrul (L/D
> 2), iar modulul de elasticitate se determinå ca modul tangent pentru un
efort de compresiune σ c = 0 ,5 Rc .
9
 ¥n func¡ie de rezisten¡a la compresiune Rc , se disting cinci clase A...E,
departajate ca în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1

Clase de rezisten¡å

Clasa Denumirea R c (MPa)

A Rezisten¡å foarte mare ≥ 200
B Rezisten¡å mare 100 ... 200
C Rezisten¡å medie 50... 100
D Rezisten¡å reduså 25 ... 50
E Rezisten¡å foarte reduså < 25

Din clasa A, foarte rar întâlnitå, fac parte unele bazalte dense ¿i cuar¡itele. ¥n
clasa B se încadreazå majoritatea rocilor magmatice, rocile metamorfice tari,
gresiile foarte bine cimentate, calcarele ¿i dolomitele. ¥n clasa C se încadreazå
¿isturile, gresiile ¿i calcarele poroase, în timp ce în clasele D ¿i E se încadreazå
rocile semistâncoase cum ar fi gresiile friabile, tufurile, marnele argiloase.
¥n ceea ce prive¿te deformabilitatea, rocile se împart în trei clase (H, M ¿i L),
diferen¡iate în func¡ie de raportul E / R c dintre modulul de elasticitate ¿i
rezisten¡a la compresiune, departajate ca în tabelul 1.2.

Tabelul 1.2

Clase de deformabilitate

Clasa Denumirea E / Rc
H Foarte pu¡in deformabile > 500
M Moderat deformabile 200 ... 500
L Deformabile < 200

O anumitå rocå se clasificå în func¡ie de cele douå clase, în forma AM, CH

etc. Modul în care cele douå caracteristici delimiteazå zonele de clasificare
într-un grafic ce are în absciså rezisten¡a la compresiune R c ¿i în ordonatå
modulul de elasticitate E se prezintå în figurile 1.1...1.3. ¥n acelea¿i figuri sunt
prezentate ¿i domeniile de încadrare a anumitor roci reprezentative magmatice,
sedimentare ¿i metamorfice.

10
Fig. 1.1. Clasificarea inginereascå pentru unele roci magmatice.

Fig. 1.2. Clasificarea inginereascå pentru unele roci sedimentare.

11
 Fig. 1.3. Clasificarea inginereascå pentru unele roci metamorfice.

Se poate constata cå familia granitelor prezintå o constan¡å a proprietå¡ilor,

fiind uzual clasatå BM, în timp ce familia bazaltului acoperå o plaje mare, fiind
clasatå de la DM la AM. ¥n cazul rocilor sedimentare, conglomeratele, dar ¿i
gresiile sunt mai deformabile (DL...BL), în timp ce calcarele pot avea
caracteristici foarte diferite, de la CM la BH. ¥n sfâr¿it, în cazul rocilor
metamorfice, cuar¡itele au caracteristici de excep¡ie AH...BM, în timp ce
¿isturile sunt pronun¡at anizotrope.

1.3. CLASIFICAREA MASIVELOR DE ROCÅ

Comportarea masivelor de rocå ca medii de fundare sau de construc¡ie a

lucrårilor inginere¿ti, exprimatå global prin deformabilitate, permeabilitate,
stabilitate ¿i capacitate portantå, depinde esen¡ial de gradul de fragmentare a
rocii de cåtre discontinuitå¡i ¿i de gradul de alterare a rocii în zona acestora.
Sistemele de clasificare a masivelor de rocå au, deci, ca principal element
discontinutiå¡ile, cårora, dupå caz, li se asociazå ¿i anumi¡i parametrii carac-
teristici.
Dat fiind faptul cå determinarea parametrilor caracteristici ¿i prezentarea
acestora se face prin procedee standardizate, clasificårile prezintå avantajul cå
pot duce la decizii inginere¿ti prin asimilåri între amplasamentul studiat ¿i alte
amplasamente în care s-au realizat lucråri de acela¿i tip.
¥n momentul de fa¡å existå mai multe sisteme de clasificare propuse de
diver¿i autori (Rossi, 1991):
12
 Clasificarea RQD - Deere, 1964;
Clasificarea RSR - Wickham, 1972;
Clasificarea RMR - Bieniawski, 1973;
Clasificarea austriacå - Rabcewicz - Pacher, 1974;
Criteriul Q - Barton, 1974;
Clasificarea francezå - Luis, 1974.

Dintre acestea, clasificarea RQD are cea mai mare råspândire, în mare
måsurå ¿i datoritå simplitå¡ii ¿i este secondatå de clasificårile propuse de
Bieniawski ¿i Barton, care sunt, fårå dubii, criteriile de clasificare cele mai
interesante pentru cå permit aprecieri nu numai calitative dar ¿i cantitative.

1.3.1. CLASIFICAREA ¥N FUNCºIE DE INDICELE RQD

Indicele RQD (Rock Quality Designation) a fost propus de Deere în 1964

(Deere, 1968) ¿i se bazeazå pe analiza carotelor recuperate din foraje de studii.
Indicele RQD se define¿te ca expresie procentualå a raportului dintre suma
lungimilor fragmentelor de carotå care au lungimea mai mare sau egalå cu
10 cm ¿i lungimea forajului din care s-a extras carota:

∑ fragmente recuperate ≥ 10cm

RQD = x 100% . (1.1)
lungimea carotata

Modul de evaluare al indicelui RQD se poate urmåri în figura 1.4. Pentru un

tronson de foraj carotat de 1,5 m suma lungimii fragmentelor recuperate este de
125 cm, în timp ce suma lungimii fragmentelor recuperate mai lungi de 10 cm
este de numai 85 cm. Recuperajul este de 83% în timp ce RQD = 57%.
Clasificarea rocilor în func¡ie de indicele RQD este prezentatå în tabelul 1.3.

Tabelul 1.3

Calitatea masivului în func¡ie de RQD

RQD (%) 0 - 25 25 - 50 50 - 75 75 - 90 >90

Calitatea Foarte Slabå Acceptabilå Bunå Foarte

masivului de rocå slabå bunå

13
 Fig. 1.4. Evaluarea indicelui RQD.

¥n afarå de indicele RQD, pe baza forajelor carotate mecanic se pot

determina ¿i al¡i indici caracteristici:

∑ fragmente recuperate
− indicele de recuperare IR = %;
lungimea carotata

− modulul de fracturare MF = lungimea fragmentului recuperat care este

depå¿itå de 50 % din lungimile fragmentelor recuperate.
¥n figura 1.5 se prezintå modul de reprezentare graficå a evaluårii carotajului
de pe un tronson de 5 m ¿i definirea indicilor RQD, IR ¿i MF.
De¿i evaluarea indicelui RQD este simplå, iar clasificarea pe baza RQD este
aståzi o metodå curentå, trebuie subliniat faptul cå procedura este foarte
sensibilå la calitatea echipamentului ¿i la calificarea personalului. Sunt
frecvente situa¡iile când carota poate fi ruptå la extragere sau manipulare,
modificând lungimea fragmentelor. Este indicat ca la inventarierea fragmentelor
så fie examinatå ¿i suprafa¡a rupturilor la capete de fragment, iar atunci când
aratå proaspåtå, cu suprafe¡e rugoase, så se evalueze lungimea fragmentului
exceptând ruptura în cauzå.

14
 Fig. 1.5. Analiza recuperårii unui foraj carotat
¿i reprezentarea graficå a distribu¡iei lungimii fragmentelor carotelor.

15
 Fig. 1.6. Dependen¡a intervalului mediu
între discontinuitå¡i de orientarea forajelor de studii.

Mai trebuie men¡ionat faptul cå, atunci când masa de rocå este afectatå de
familii bine conturate de discontinuitå¡i, indicele RQD depinde esen¡ial de
orientarea forajului fa¡å de orientarea generalå a familiei sau familiilor de
discontinuitå¡i. Dupå cum se poate urmåri în figura 1.6, intervalul mediu IM dintre
discontinuitå¡i variazå de la zero la infinit în func¡ie de orientarea forajului carotat.
Ca urmare, este indicat ca orientarea forajului de studii så se aleagå în func¡ie de
informa¡iile despre discontinuitå¡i, colectate din analiza aflorimentelor.

1.3.2. CLASIFICAREA RMR

Clasificarea RMR (Rock Mass Rating) propuså de Bieniawski (1974), ¡ine

cont de cinci parametrii caracteristici:
− rezisten¡a la compresiune uniaxialå a rocii intacte;
− indicele RQD;
− interspa¡iul dintre rosturi (discontinuitå¡i);
− caracteristicile rosturilor (rugozitate, alterarea fe¡elor, deschidere,
material de umpluturå);
− prezen¡a apei subterane.
Fiecåruia dintre parametrii i se ata¿azå o evaluare numericå, în conformitate
cu tabelul 1.4, evaluare care constituie un indice numeric par¡ial.
Tabelul 1.4,a
Indici corespunzåtori resisten¡ei la compresiune

Rezisten¡a la >200 100 - 200 50 - 100 25 - 50 10-25 3 - 10

compresiune (MPa)
Indice n1 15 12 7 4 2 1

16
 Tabelul 1.4,b

Indici corespunzåtori valorii RQD

RQD (%) 90 - 100 75 - 90 50 - 75 25 - 50 < 25

Indice n2 20 17 13 8 3

Tabelul 1.4,c

Indici corespunzåtori interspa¡iului dintre rosturi

Interspa¡iul dintre
discontinuitå¡i (m) >3m 1-3 0,3 - 1 0,05-0,3 < 0,05
Indice n3 30 25 20 10 5

Tabelul 1.4,d

Indici corespunzåtori caracteristicilor rosturilor

Caracteristica Pere¡i duri, Pere¡i duri, Pere¡i duri, Rost Rosturi cu

rosturilor foarte rugo¿i, cu rugo¿i, cu continuu, cu umpluturå
rugo¿i, deschidere deschidere pere¡i plani ¿i cu
discontinui < 1 mm > 1 mm deschidere deschidere
1...5 mm > 5 mm
Indice n4 25 20 12 6 0

Tabelul 1.4,e

Indici corespunzåtori con¡inutului în apå

Aflux pe 10 m
tunel (l/min) - < 25 25 - 125 > 125
∗
u
Apa σ 0 0 - 0,2 0,2-0,5 > 0,5
Condi¡ii Rocå Rocå Apå Apå
subteranå generale uscatå umedå subteranå subteranå
stocatå în presiune
Indice n5 10 7 4 0
* raportul dintre presiunea intersti¡ialå (u) ¿i efortul natural in situ ( σ ).

Indicele RMR se evalueazå prin sumarea indicilor numerici par¡iali. Pe baza

valorii RMR rocile se clasificå în 5 clase, dupå domeniile indicate în
tabelul 1.5. ¥n func¡ie de acela¿i indice, pentru fiecare claså se atribuie ¿i
estimåri globale ale coeziunii ¿i unghiului de frecare interioarå pentru masivul
de rocå.
17
 Tabelul 1.5

Clase de rocå departajate prin RMR

5
RMR = ∑ ni 0 - 25 25 - 50 50 - 70 70 - 90 90 - 100
1
Clasa V IV III II I

Caracterizare Foarte Slabå Medie Bunå Foarte

slabå bunå
Coeziune
c (MPa) <0-1 0,1-0,15 0,15-0,2 0,2 - 0,3 > 0,3
Unghi de frecare
interioarå ϕ o < 30 30 - 35 35 - 40 40 - 45 > 45

Clasificarea RMR este utilizatå cu precådere în cazul lucrårilor subterane. ¥n

cazul tunelurilor se aplicå o corec¡ie a RMR în func¡ie de orientarea axei
tunelului în raport cu direc¡ia dominantå a planurilor de discontinuitate.

1.3.3. CLASIFICAREA Q

Clasificarea Q, propuså de Barton ¿i colaboratori (1974), ¡ine cont de ¿ase

parametri caracteristici:
− indicele RQD;
− numårul de familii de rosturi (Jn);
− rugozitatea pere¡ilor discontinuitå¡ilor cu efect direct asupra stabilitå¡ii
(Jr);
− gradul de alterare a pere¡ilor discontinuitå¡ii ¿i eventual prezen¡a
materialului de umpluturå (Ja);
− prezen¡a apei (Jw);
− factorul de relaxare a eforturilor (SRF).

Indicele de calitate Q a masivului de rocå se determinå din expresia:

⎛ RQD ⎞ ⎛ Jr ⎞ ⎛ Jw ⎞
Q= ⎜ ⎟ .⎜ ⎟ .⎜ ⎟. (1.2)
⎝ Jn ⎠ ⎝ Ja ⎠ ⎝ SRF ⎠

Factorii produsului ce define¿te indicele Q au fiecare o semnifica¡ie fizicå

distinctå. Raportul RQD/Jn caracterizeazå dimensiunile blocurilor, raportul
Jr/Ja caracterizeazå rezisten¡a la forfecare interblocuri, iar raportul Jw/SRF
caracterizeazå efortul efectiv pe contactul dintre blocuri. Fiecåruia dintre indici
18
li se atribuie o valoare numericå, pe criterii cantitative sau calitative. Valorile
indicilor sunt prezentate pe scurt în continuare.
Pentru RQD valoarea numericå este chiar valoarea indicelului RQD
conform defini¡iei, cu singura corec¡ie cå pentru RQD < 10 se atribuie
RQD = 10 (%).
Pentru numårul de familii de rosturi valorile numerice ale indicelui par¡ial
Jn se atribuie pe baza inventarului discontinuitå¡ilor din amplasament:
− Rocå cu foarte pu¡ine rosturi Jn = 0,5 ... 1,0 ;
− O familie de rosturi Jn = 2 ;
− O familie de rosturi înso¡itå de rosturi rare
pe alte direc¡ii Jn = 3 ;
− Douå familii de rosturi Jn = 4 ;
− Douå familii de rosturi înso¡ite de rosturi rare
pe alte direc¡ii Jn = 6 ;
− Trei familii de rosturi Jn = 9 ;
− Patru sau mai multe familii de rosturi înso¡ite de rosturi
¿i pe alte direc¡ii care fragmenteazå masivul
în blocuri de dimensiuni reduse Jn = 15 ;
− Rocå foarte fracturatå Jn = 20 .
Pentru rugozitatea pere¡ilor valorile numerice ale indicelui par¡ial Jr se
atribuie în func¡ie de continuitatea ¿i aspectul fe¡elor rostului:
− Rosturi discontinue Jr = 4 ;
− Rosturi neregulate, ondulate Jr = 3 ;
− Rosturi lise, ondulate Jr = 2 ;
− Rosturi spålate, ondulate Jr = 1,5 ;
− Rosturi plane, neregulate Jr = 1,5 ;
− Rosturi plane, lise Jr = 1,0 ;
− Rostrui plane, spålate Jr = 0,5 .
¥n cazul rosturilor cu material de umpluturå alcåtuit din minerale argiloase,
în grosime suficientå ca så împiedice contactul dintre fe¡e, se atribuie o valoare
Jr = 1. ¥n oricare dintre situa¡iile anterioare, dacå interspa¡iul mediu dintre
rosturi este mai mare de 3 m Jr se majoreazå cu o unitate.
Pentru gradul de alterare valorile indicelui Ja se evalueazå diferen¡iat
pentru trei cazuri distincte, definite de contactul dintre fe¡ele rosturilor:
a) Fe¡ele rostului sunt în contact :
− Rosturi cimentate, cu liant cuar¡itic sau similar Ja = 0,75 ;
− Rosturi cu pere¡i nealtera¡i, cu pete numai în suprafa¡å Ja = 1,0 ;
− Rosturi cu pere¡i u¿or altera¡i, având umpluturi cu
minerale rigide sau cu particole nisipoase fårå argilå Ja = 2,0 ;
19
 − Rosturi cu fe¡e acoperite de argile pråfoase sau nisipoase Ja = 3,0 ;
− Rosturi cu fe¡e acoperite de minerale argiloase
cu caolinit, talc, micå, gips sau grafit în grosimi de
maxim 1 ... 2 mm Ja = 4,0 .
b) Fe¡ele rostului intrå în contact la forfecåri de maxim 10 cm :
− Rosturi cu umpluturå din particole nisipoase
sau roci dezintegrate Ja = 4,0 ;
− Rosturi cu material de umpluturå din minerale
puternic consolidate cu grosime < 5 mm Ja = 6,0 ;
− Rosturi cu material de umpluturå mediu sau slab
consolidat,din minerale argiloase cu grosime < 5 mm Ja = 8,0 ;
− Rosturi cu umpluturi din argile cu proprietå¡i
de umflare, de tip montmorillonit, cu grosime < 5 mm Ja = 8,0..12,0 .
c)Fe¡ele rostului nu sunt în contact :
− Rosturi cu zone sau benzi de rocå dezintegratå Ja = 6,0
− Rosturi cu umpluturå din fragmente de rocå Ja = 6,0...8,0
− Rosturi cu umpluturå din materiale argiloase,
în func¡ie de gradul de consolidare Ja = 8,0...12,0 ;
− Rosturi cu umpluturå din argile nisipoase
sau pråfoase, fårå înmuiere Ja = 5,0 ;
− Rosturi cu umpluturå argiloaså Ja = 13,0...20,0
Pentru influen¡a datå de prezen¡a apei valorile indicelui Jw se determinå
în func¡ie de afluxul de apå la deschiderea excava¡iei sau/¿i în func¡ie de
presiunea apei intersti¡iale. Astfel:
− Excava¡ii uscate sau cu aflux minor de apå,
local sub 5 l/min; presiune intersti¡ialå < 0,1 MPa Jw = 1,0 ;
− Aflux mediu de apå, cu spålåri ocazionale
ale materialului din rost; presiune intersti¡ialå
în gama 0,1 - 0,25 MPa Jw = 0,66 ;
− Aflux mare de apå: presiune intersti¡ialå mare
(0,25-1MPa) Jw = 0,5 ;
− Aflux mare de apå, cu spålarea materialului din rost;
presiuni intersti¡iale în gama 0,5 - 1 MPa Jw = 0,33 ;
− Aflux foarte mare de apå la deschiderea excava¡iei,
cu diminuare în timp; presiune intersti¡ialå > 1 MPa Jw = 0,1...0,2 ;
− Aflux foarte mare de apå, constant în timp Jw = 0,05..0,1 .
Pentru factorul de reducere al eforturilor valorile indicelui par¡ial SRF se
determinå diferit în trei situa¡ii posibile.
a) ¥n cazul în care excava¡ia în rocå intersecteazå o zonå slabå, susceptibilå
de a produce surpåri :
20
 − zone slabe extinse, con¡inând argile sau
roci descompuse chimic SRF = 10,0 ;
− zone cu multiple rupturi prin forfecare SRF = 7,5 ;
− o singurå zonå slabå, cu con¡inut argilos,
în func¡ie de adâncime SRF = 2,5...5,0 ;
− o singurå zonå de forfecare în rocå masivå SRF = 2,5 .
b) ¥n cazul rocilor masive, în func¡ie de starea de efort in situ (efort principal
σ1 ) comparatå cu rezisten¡ele la compresiune ( σ c ) ¿i la întindere ( σ t )
(tab. 1.6).
Tabelul 1.6
Indicele SFR pentru roci masive

Caracteristica σ c / σ1 σ t / σ1 SRF
RMR reduse > 200 > 13 2,5
Eforturi medii 200 ... 10 13 ... 0,5 1,0
Eforturi mari 10 ... 5 0,5 ... 0,3 0,5 ... 2,0
Roci mediu fracturate 5 ... 2,5 0,3 ... 0,15 5 ... 10
Roci puternic fracturate < 2,5 < 0,15 10 ... 20

c) ¥n cazul rocilor cu dilatan¡å majorå sau cu poten¡ial de umflare:

− împingerea muntelui este moderatå SFR = 5 ... 1,0 ;
− împingerea muntelui este ridicatå SFR = 10 ... 20 ;
− umflarea rocii este moderatå SFR = 5 ... 10 ;
− umflarea rocii este semnificativå SFR = 10 ... 15 .
Clasificarea pe baza indicelui Q este exclusiv destinatå lucrårilor subterane. ¥n
func¡ie de valorile Q, în plaja 0,001...1000, Barton distinge 38 de categorii de rocå
(fig. 1.7), utilizând ca al doilea parametru dimensiunea semnificativå a lucrårii
subterane - deschidere, diametru sau înål¡ime. ¥n aplica¡iile curente, dimensiunea
caracteristicå este corectatå de un coeficient ESR (Excavation Support Ratio) care
¡ine seama de importan¡a lucrårii ¿i de gradul de siguran¡å asociat.
¥n lucrårile lui Barton, pentru fiecare dintre cele 38 de categorii de rocå se
indicå tipul de sprijinire recomandat.

21
 Fig. 1.7. Categorii de rocå în func¡ie de valorile Q ¿i dimensiunea tunelului.

Se men¡ioneazå cå între clasificarea propuså de Bieniawski (RMR) ¿i cea

propuså de Barton (Q) existå o corela¡ie acceptabilå. Pe baza analizei a 111
cazuri de lucråri subterane din Scandinavia (62), Africa de Sud (28) din alte
state europene ¿i din continentul american (21) a rezultat rela¡ia:
RMR = 9 ln Q , (1.3)
corela¡ie care confirmå faptul cå ambele sisteme de clasificare includ o gamå
similarå de parametri caracteristici ai masivului de rocå.

1.3.4. INDICELE DE CALITATE DIN CAROTAJUL SEISMIC IQ cs

Extinderea metodelor geofizice de investigare a masivelor de rocå, mai

ieftine ¿i mai operative, a impus un criteriu de clasificare bazat pe carotarea
seismicå a pere¡ilor forajelor de studii.
¥n figura 1.8, a se prezintå schema de principiu pentru un carotaj seismic. O
sondå coborâtå în forajul de studii poate fi blocatå în pere¡ii forajului la
adâncimea doritå. Emitorul genereazå unde mecanice, cele longitudinale fiind
interceptate de doi receptori situa¡i în vecinåtate, la distan¡e ce constituie baza
de måsurå. Viteza de propagare a undelor seismice în pere¡ii forajului V L poate
fi imediat evaluatå. ¥n acela¿i timp, viteza undelor longitudinale într-o rocå de
acela¿i tip, dar compactå V L∗ se poate måsura pe fragmente de carotå sau se
poate determina prin rela¡ii teoretice.

22
 Fig. 1.8. Carotarea seismicå: a- schema de principiu;
b - varia¡ia în adâncime a vitezelor undelor seismice.

Raportul celor douå viteze, exprimat procentual, se define¿te ca indice de

calitate:

V
IQ cs = L × 100 % . (1.4)
V L∗

Carotajul seismic se poate realiza continuu, în lungul forajului, rezultatele

apårând sub forma prezentatå în figura 1.8,b. Este interesant de observat cå din
diagrama vitezelor longitudinale måsurate pot fi depistate ¿i discontinuitå¡ile
majore din masivul de rocå, ele corespunzând reducerii semnificative a vitezei.
Dat fiind faptul cå atât indicele RQD, cât ¿i indicele de calitate IQ cs
caracterizeazå în esen¡å fragmentarea masei de rocå de cåtre discontinuitå¡i,
între cei doi indici existå o coresponden¡å foarte bunå. Spre exemplificare, în
figura 1.9 se prezintå varia¡ia cu adâncimea a celor doi indici într-un foraj de
studii de circa 30 m adâncime (Panet, 1976), din care se remarcå acelea¿i
tendin¡e în varia¡ie ¿i chiar valori similare în zona de rocå sånåtoaså.

23
 Fig. 1.9. Corelarea între indicii RDQ ¿i IQCS .

BIBLIOGRAFIE

B a r t o n , N., L i e n , R., L u n d e , J., Engineering classification of rock masses for

the design of tunnel support. Rock Mechanics, vol 6, No.4, 1974.
B i e n i a w s k i , Z.,T., Geomechanics classification of Rock Masses and its
Application in Tunneling. Proc. of 3rd Congress ISRM, vol 2A, 1974.
D e e r e , D.U., Technical description of Rocks for Engineering Purpose. Rock
Mech. and Eng. Geology, vol. 1-1, 1963.
D e e r e , D.U., Geological considerations Rock Mechanics in Engineering Practice
(Stagg ¿i Zienkiewicz ed.). John Wily and Sons, N.Y., 1968.
P a n e t , M., La Mecanique des roches appliquee aux ouvrages du genie civil.
L'Ecole Nationale des Ponts et Chaussees, 1976.
R o s s i , P., P., Le indagini sperimentali per la caratterizzazione degli ammassi
rocciosi. Publicazzioni ISMES - 277, 1991.

24
 2

DEFORMABILITATEA ROCILOR

2.1. INTRODUCERE

Deformarea sub sarcinå a rocilor afecteazå atât comportarea mecanicå a

structurilor fundate pe rocå, cât ¿i caracteristicile mecanice ale masei de rocå în
sine.
Comportarea unei structuri fundate pe un teren deformabil este influen¡atå de
mårimea absolutå a deforma¡iilor terenului, dar mai ales de deplasårile relative
între zonele adiacente ale funda¡iei. Efectul deformabilitå¡ii rocii este resim¡it în
special de structurile masive, cu amprizå mare. Cele mai afectate sunt barajele
de beton ¿i în particular barajele arcuite.
Influen¡a deformabilitå¡ii funda¡iei asupra stårii de efort din corpul unui
baraj arcuit este sugestiv ilustratå în figura 2.1. de rezultatele unui studiu
comparativ efectuat pentru barajul Grand Anse (Dungar ¿i Severn, 1975).
S-au considerat douå situa¡ii extreme. ¥n prima, funda¡ia este foarte rigidå,
modulul de elasticitate al rocii fiind cu 50 % mai mare decât al betonului
( E r / Eb = 1,5), iar în a doua, funda¡ia este foarte deformabilå, modulul de
elasticitate al rocii fiind de numai 5 % din cel al betonului ( E r / Eb =0,05).

Fig. 2.1. Dependen¡a eforturilor verticale din consola maestrå

de raportul dintre modulii de elasticitate ai rocii (Er) ¿i ai betonului (Eb).

25
 Se observå reducerile importante de efort, în special în jumåtatea inferioarå,
în cazul unor funda¡ii deformabile ¿i respectiv concentrarea eforturilor de
întindere la piciorul amonte în cazul funda¡iei foarte rigide.
Deformabilitatea funda¡iei modificå semnificativ ¿i distribu¡ia eforturilor
termice din zona de contact a barajelor de beton cu roca de fundare. Faptul
apare normal dacå se ¡ine seama cå aceste eforturi sunt rezultatul contrac¡iilor
împiedicate ale betonului. Calculele efectuate pentru barajul Dworshak au aråtat
reduceri de 20-30 % ale eforturilor orizontale de întindere atunci când se ¡ine
seama de deformabilitatea rocii.
Efecte mai importante în comportarea structuralå o au înså varia¡iile locale
ale deformabilitå¡ii. Dacå în amplasament sunt zone cu roci mai deformabile
(sau mai rigide) a cåror extindere este mai mare decât grosimea barajului,
asimetria mecanicå induså poate avea efecte asupra distribu¡iei eforturilor chiar
mai mari decât asimetria geometricå (Londe, 1982).
¥n prezentarea de pânå acum a efectelor date de deformabilitatea rocii în
interac¡iunea structurå - funda¡ie s-au luat în considerare numai mi¿cårile de la
suprafa¡a masivului de rocå. Trebuie fåcutå înså distinc¡ia dintre acestea ¿i
deforma¡ia internå din masa de rocå. Deforma¡ia internå este asociatå cu
caracterul de mediu discontinuu al rocii, iar caracterizarea deformabilitå¡ii
trebuie så ¡inå seama de distribu¡ia, grosimea ¿i materialul de umpluturå din
discontinuitå¡ile geologice. Pe seama acestora se produc deforma¡ii ireversibile,
care pun sub semnul întrebårii asimilarea rocii cu un mediu elastic. Deforma¡iile
ireversibile sunt cauzate de închiderea fisurilor ¿i de alunecåri locale ¿i apar în
special la prima punere sub sarcinå, modulul de deforma¡ie asociat fiind mai
mic decât modulul aferent încårcårilor ulterioare. Acest mecanism al deformårii
este important ¿i uneori critic pentru structurile fundate pe rocå, mai ales cå
fenomenul depinde de orientarea sistemelor fisurale în raport cu încårcårile ¿i
agraveazå eterogeneitatea comportårii rocii de fundare.

2.2. PARAMETRII CARE CARACTERIZEAZÅ DEFORMABILITATEA

2.2.1 CONCEPTUL MEDIULUI CONTINUU ELASTIC ECHIVALENT

Dupå cum s-a aråtat, masivul de rocå este un mediu eterogen, format din
blocuri de rocå separate de discontinuitå¡i. De¿i blocurile formeazå majoritatea
volumului, iar discontinuitå¡ile au un volum total nesemnificativ, propietå¡ile
masivului de rocå sunt puternic controlate de discontinuitå¡i, acestea având
deformabilitatea mult mai mare, rezisten¡ele mecanice mai reduse ¿i constituind
principalele cåi de conductivitate hidraulicå.
¥n raport cu deformarea sub încårcårile exterioare, aceea¿i maså de rocå
poate avea în egalå måsurå comportament de mediu continuu sau de mediu
discontinuu. Pentru ilustrare se considerå cazul simplu al unui masiv alcåtuit din

26
douå blocuri separate de o discontinuitate planå (fig. 2.2). ¥n func¡ie de starea de
efort induså la contact de încårcårile exterioare se disting douå situa¡ii:
− când σ n >0 ¿i τ < τ cap , atunci u1 ≡ u2 ¿i masa de rocå se comportå ca
un mediu continuu, dar neomogen, datoritå deformabilitå¡ii locale mai mari a
materialului din discontinuitate;
− când σ n < 0 sau când σ n > 0 dar τ > τ cap , atunci u1 ≠ u2 ¿i prin
deschiderea discontinuitå¡ii sau prin alunecarea relativå a blocurilor, masa de
rocå se comportå din punct de vedere mecanic ca un mediu discontinuu.
La scara masivului, în care sunt multe discontinuitå¡i cu orientåri diferite,
sunt zone în care roca constituie un mediu continuu ¿i zone în care roca este un
mediu discontinuu.
Comportamentul ca mediu discontinuu al rocii are efecte importante ¿i
asupra distribu¡iei eforturilor în masa de rocå ¿i deci ¿i asupra eforturilor de
contact. ¥ncercårile pe modelele fizice realizate de Krasmanovici ¿i Gaziev pun
în eviden¡å aceste efecte (Panet, 1976). Dupå cum se poate urmåri în figura 2.3
s-au supus unei încårcåri normale, transmiså printr-o placå rigidå, un mediu
continuu ¿i o serie de medii discontinue alcåtuite din blocuri regulate cu aceea¿i
deformabilitate. Liniile de egal efort aratå cât de diferite pot devenii distribu¡iile
eforturilor, în raport cu solu¡ia idealå Boussinesq, în func¡ie de orientarea
discontinuitå¡ilor.

Fig. 2.2. Comportamentul blocurilor de rocå

separate de o discontinuitate.

27
 Fig. 2.3. Curbe de egal efort indus de aceea¿i încårcare
aplicatå unor modele de roci stratificate.

Complexitatea fenomenelor de deformare internå ¿i dificultatea analizei de

detaliu a stårii de efort din masa de rocå au impus tratarea terenurilor de
fundare, alcåtuite din rocå, ca medii continue, omogene echivalente. ¥n
principiu, echivalen¡a se bazeazå pe egalitatea deplasårilor din suprafa¡a de
fundare sub ac¡iunea încårcårilor transmise de structurå (fig. 2.4).

Fig. 2.4. Definirea conceptului de mediu echivalent.

Comportarea masei de rocå sub ac¡iunea încårcårilor exterioare P este
asimilatå cu aceea a unui mediu omogen elastic, cu modulul E, dacå

28
deforma¡iile celor douå medii sunt identice ( δ = δ ' ). Aceastå abordare este
admisibilå dacå de prim interes sunt efectele structurale ale interac¡iunii
structurå-teren de fundare.

2.2.2. MODULII DE ELASTICITATE ªI DE DEFORMABILITATE AI ROCII

A¿a cum s-a aråtat, în rezolvårile cele mai simple masa de rocå se
echivaleazå cu un mediu continuu, omogen, izotrop ¿i elastic. ¥n acest caz
parametrii care caracterizeazå deformabilitatea sunt modulul de elasticitate E ¿i
coeficientul Poisson µ . Determinarea acestora se face de obicei prin încercåri
in situ. Se måsoarå deplasårile produse la suprafa¡a rocii de o încårcare
uniformå ¿i, utilizând rela¡iile din teoria elasticitå¡ii, se evalueazå modulul de
elasticitate E pentru un coeficient Poisson apreciat.
¥n cele mai multe situa¡ii înså, masa de rocå este anizotropå, fie din cauza
structurii rocii propriu-zise, fie din cauza sistemului orientat al
discontinuitå¡ilor. Pentru ilustrare, se considerå cazul unui masiv cu
stratifica¡ie orizontalå (fig. 2.5). Roca propriu-ziså se prezintå sub forma unor
straturi de grosime egalå d, având modulul de elasticitate E r . Discontinuitå¡ile
interstraturi au grosimea e, iar deformabilitatea lor este caracterizatå de o
rigiditate normalå Rn ¿i o rigiditate transversalå Rt .

Fig. 2.5. Rigiditatea normalå ¿i tangen¡ialå pentru un masiv stratificat:

a - dispunerea straturilor; b - nota¡iile aferente unui strat.
∂σ n δσ n ∂σ t δτ
Rn = = e; Rt = = e. (2.1)
∂ε n δun ∂ε t δut

29
 Dacå materialul de umpluturå din discontinuitå¡i are o grosime mai mare,
Rn ¿i Rt devin modulul lui Young ¿i respectiv modulul transversal al
umpluturii.
Pe direc¡ia perpendicularå pe stratifica¡ie, modulul de deforma¡ie echivalent
al bancului de rocå se ob¡ine din rela¡iile:

∂σ 1
E ech ⊥ = E1 = ; (2.2,a)
∂ε 1

δu1 1 ⎛ d e ⎞
∂ ε1 = = ⎜ + ⎟ δσ 1 ; (2.2,b)
d + e d + e ⎝ E r Rn ⎠

d +e
E1 = . (2.2,c)
d e
+
E r Rn

Dacå se ¡ine seama cå e << d, rela¡ia (2.2,c) se rescrie sub forma:

1 1 e
= + . (2.3)
E1 E r Rn d

Modulul de deforma¡ie echivalent paralel cu stratifica¡ia este egal cu

modulul de elasticitate al rocii E 2 = E r . Rezultå deci cå mediul elastic
echivalent este anizotrop. Pentru a fi analizat cu rela¡iile de calcul din teoria
elasticitå¡ii, mediul echivalent masei de rocå ar trebui caracterizat de cinci
coeficien¡i elastici independen¡i ( E 1 , µ1 , E 2 , µ 2 ¿i G12 ).
Din exemplul prezentat rezultå deja faptul cå deformabilitatea masivului de
rocå, tratat ca mediu echivalent, este caracterizatå de moduli de elasticitate ¿i de
moduli de deforma¡ie. ¥n cazul în care masivul este supus unor încårcåri cu
caracter ciclic, în faza de încårcare apar efecte neliniare, asociate cu închiderea
fisura¡iei, iar în faza de descårcare se pun în eviden¡å deforma¡ii ireversibile
(fig. 2.6). Pe palierele de încårcare constantå apar ¿i deforma¡ii în timp, de
curgere lentå.

30
 Fig. 2.6. Definirea modulilor de elasticitate pentru faza de încårcare
E ¿i descårcare E′ ¿i a modulului de eformare Ed .

Urmare a comportamentului complex al masei de rocå sub încårcare, este

dificil så se caracterizeze deformabilitatea numai prin douå constante elastice E
¿i µ . ¥n aplica¡iile inginere¿ti se utilizeazå mai multe categorii de moduli
(fig. 2.6):
− modulul de elasticitate E r al rocii propriu-zise;
− modulul de elasticitate echivalent E pentru faza de încårcare;
− modulul de elasticitate echivalent E ′ pentru faza de descårcare;
− modulul de deforma¡ie al rocii E d .
¥n analiza fenomenelor de interac¡iune structurå-funda¡ie datorate
încårcårilor statice, de interes sunt doi moduli. Pentru lucrårile supraterane se
utilizeazå modulul de deforma¡ie E d , cu ajutorul cåruia se pot evalua
deplasårile de contact. Pentru lucrårile subterane, la care execu¡ia produce
decomprimarea rocii, se utilizeazå modulul de elasticitate echivalent E ′ din
faza de descårcare. O situa¡ie specialå o prezintå analiza cåmå¿uielilor galeriilor
sub presiune, care exericitå o reîncårcare a rocii ¿i pentru care se utilizeazå
modulul de elasticitate echivalent E pentru faza de încårcare.
¥n afara caracteristicilor de deformabilitate men¡ionate, pentru caracterizarea
maselor de rocå se mai utilizeazå ¿i modulul de elasticitate dinamic E D ¿i
coeficientul Poisson dinamic µ D . Ace¿ti parametrii se determinå cu metode
seismice, prin måsurarea vitezelor de propagare a undelor longitudinale ¿i

31
transversale generate de o surså artificialå (explozii, ¿ocuri mecanice, vibra¡ii
etc). ªi de aceastå datå se recurge la conceptul de mediu continuu, omogen ¿i
elastic echivalent, utilizându-se rela¡iile din teoria propagårii undelor elastice:

ED 1 − µD
vp = ; (2.4,a)
ρ (1 − 2 µ D )(1 + µ D )

ED 1
vs = , (2.4,b)
ρ 2(1 + µ D )
în care:
v p este viteza undelor longitudinale;
vs - viteza undelor transversale;
ρ - densitatea materialului.

¥n situa¡iile practice, viteza de propagare a undelor transversale este mai greu

de stabilit ¿i ca urmare se recurge la o aproxima¡ie. Din rela¡iile (2.4) modulul
dinamic E D poate fi scris sub forma:

E D = ρ .v 2p . f ( µ D ) ; (2.5)

cu f (µ D ) =
(1 + µ D )(1 − 2 µ D ) , (2.6)
1 − µD

în care expresia f ( µ D ) are, în cazul rocilor, valori în gama 0,8...0,9.

Calculul aproximativ admite pentru µ D valoarea 0,235 ¿i ca urmare
modulul de elasticitate dinamic se ob¡ine direct din viteza undelor longitudinale:

E D = 0 ,85 ρ v 2p . (2.7)

Se men¡ioneazå cå modulul dinamic E D nu are aplica¡ii directe în

problemele de deformabilitate a masei de rocå. A¿a cum se va vedea,
måsuråtorile geofizice, conduse în paralel cu încercårile statice, permit înså
stabilirea unor corela¡ii între modulul dinamic ¿i modulii de deforma¡ie sau de
elasticitate. ¥n baza acestora, modulii statici pot fi extrapola¡i în amplasament,
având la bazå måsuråtori geofizice, mai expeditive ¿i mai ieftine, care acoperå
zone însemnate din teren.

32
 2.3. ¥NCERCÅRI PENTRU DETERMINAREA
CARACTERISTICILOR DE DEFORMABILITATE

Caracteristicile de deformabilitate ale masivelor de rocå se determinå pe cale

experimentalå, prin încercåri în laborator sau in situ.
¥ncercårile de laborator furnizeazå date asupra matricei de rocå ¿i nu ¡in cont
de discontinuitå¡ile masivului. Modulii de elasticitate ¿i de deforma¡ie
determina¡i în laborator, pe epruvete de rocå, sunt de 2...10 ori mai mari decât
modulii masei de rocå cårora le apar¡in. De¿i roca proriu-ziså nu are rol
semnificativ în procesul deformårii, încercårile de laborator sunt încå frecvent
utilizate datoritå faptului cå sunt încercåri ieftine ¿i cå în faza studiilor
preliminare sunt disponibile carote de rocå. Rezultatele ob¡inute furnizeazå
informa¡ii privitoare la anizotropia rocii intacte, care influen¡eazå
caracteristicile masivului.
¥ncercårile in situ se realizeazå asupra unor mase de rocå suficient de mari
pentru a putea fi considerate reprezentative. Ele au totu¿i un caracter punctual ¿i
de aceea se utilizeazå procedee de extindere a informa¡iilor pentru un
amplasament dat.
¥n cazuri deosebite, caracteristicile de deformabilitate se determinå pe modele
hibride. ¥ncercårile în laborator ¿i in situ servesc pentru determinarea
caracteristicilor individuale ale blocurilor ¿i discontinuitå¡ilor, iar prin modele
numerice asociate se determinå, prin procedee iterative, caracteristicile globale
echivalente.

2.3.1. ¥NCERCÅRI DE LABORATOR

Parametrii caracteristici se determinå prin încercåri de compresiune

uniaxialå, cu vitezå constantå a deformårii. ¥ncercårile se fac pe epruvete
cilindrice, cu fe¡ele de capåt perfect plane. Pentru a elimina efectele de capåt,
raportul dintre înål¡imea probei H ¿i diametrul acesteia D trebuie så
îndeplineascå condi¡ia H/D > 2. Deforma¡iile se måsoarå cu ajutorul mårcilor
tensometrice, dispuse în zona centralå a probei, pe direc¡iile radialå ¿i axialå
(fig. 2.7). De obicei, mårcile tensometrice se dispun în puncte diametral opuse,
la extremitå¡ile a douå diametre normale.
Pentru a avea un set de date concludente se încearcå minimum cinci
epruvete, påstrate în condi¡ii care så le conserve umiditatea. Durata unei
încercåri este de circa 5 minute ¿i cuprinde mai multe cicluri de încårcare-
descårcare.

33
 Fig. 2.7. Schema unei încercåri de laborator pentru determinarea
caracteristicilor elastice: a-epruveta; b - dispunerea mårcilor tensometrice;
c - curbele efort - deforma¡ie.

¥n cazul rocilor izotrope, rela¡iile de calcul sunt (cu nota¡iile din fig. 2.7):

∆H ∆D
∆ε a = ; ∆ε t = ;
H D

∆σ ∆ε t
E= ; µ= . (2.8)
∆ε a ∆ε a

Zona din curbele σ − ε se selecteazå în por¡iunea comportårii liniare. ¥n

cazul rocilor anizotrope se utilizeazå informa¡iile de la mårcile tensometrice
MT1 - ε x , MT2 - ε y ¿i MT3 ¿i MT4 - ε z (fig. 2.7,b). Dacå se cunoa¿te unghiul

34
 β pe care îl face direc¡ia de anizotropie cu axa x, rela¡iile de calcul sunt
(Wittke, 1990):

⎡⎛ 1
ε x = ⎢⎜ +
1
−
1 ⎞ 2 2 µ2 4
⎟s c −
⎢⎣⎝ E1 E 2 G12 ⎠ E2
s + c4 ( ) ⎤⎥⎥⎦ σ z ;

⎛ µ1 2 µ2 2 ⎞
εy =−⎜ s + c ⎟ σz ; (2.9)
⎝ E1 E2 ⎠

⎡ s4 c4 ⎛ 1 2µ ⎞ ⎤
εz = ⎢ + +⎜ − 2 ⎟ s2c2 ⎥ σ z ,
⎢⎣ E1 E 2 ⎝ G12 E2 ⎠ ⎥⎦

unde s = sin β , iar c = cos β .

Sunt trei rela¡ii (2.9) pentru determinarea celor cinci constante elastice E1 ,
E 2 , µ1 , µ 2 ¿i G12 . ¥n consecin¡å se repetå încercarea pentru probe astfel
preparate încât se asigure cel pu¡in douå unghiuri β diferite. Formulele de
calcul servesc astfel pentru determinarea direc¡iei de anizotropie ¿i a
constantelor elastice.

2.3.2. ¥NCERCÅRI IN SITU

Toate încercårile in situ, realizate pentru determinarea caracteristicilor de

deformabilitate constau în aplicarea unei încårcåri asupra masei de rocå ¿i
måsurarea deforma¡iilor induse. Metodologiile de încercare se diferen¡iazå între
ele prin modul de aplicare a încårcårii ¿i tehnica de måsurare a deforma¡iilor. ¥n
func¡ie de modul de aplicare a încårcårii se disting încercåri cu placa, încercåri
cu presiune de apå în galerii de studii, încercåri cu dilatometru de foraj ¿i
încercåri cu presa platå în perete.

2.3.2.1. ¥ncercåri cu transmiterea încårcårii prin placå. Tehnica de

încercare prevede aplicarea unei încårcåri la suprafa¡a rocii prin intermediul
unei plåci metalice, de obicei circulare. Placa poate fi rigidå sau flexibilå,
rezultând distribu¡ii ale presiunii pe rocå ¿i deformate diferite (fig. 2.8). ¥n
decursul aplicårii încårcårii se måsoarå deplasårile în direc¡ie normalå uz la
suprafa¡a rocii sau în adâncime. Intrepretarea rezultatelor încercårii se bazeazå
pe teoria elasticitå¡ii - problema Boussinesq - în ipoteza semispa¡iului elastic
omogen ¿i izotrop.

35
 Fig. 2.8. Schema încercårii cu placa.

Cu nota¡iile din figura 2.8, rela¡iile de calcul sunt:

− deplasarea în ax, la cota z:

⎡ ⎤
1 − µ2 F ⎢ Rz R⎥
uz = + arctg
( )( )
; (2.10)
E πR ⎢ 2 1 − µ 2 R 2 + z 2 z⎥
⎢⎣ ⎥⎦

− deplasarea medie a plåcii la z = 0

1− µ2 F
uz = ⋅ ; (2.11)
E 2R

− deplasarea unui punct de la suprafa¡å, la distan¡a ρ de axul plåcii:

1− µ2 F R
uz = ⋅ arcsin . (2.12)
E πR ρ

Din aceste rela¡ii se poate evalua modulul E în func¡ie de valorile måsurate F

¿i uz ¿i dimensiunea plåcii R. Pentru coeficientul Poisson µ se atribuie o
valoare în domeniul 0,2...0,3 ¿tiind cå erorile introduse în evaluarea lui E sunt
de cel mult 10 %.
Dispozi¡ia clasicå a încercårii este prezentatå în figura 2.9. ¥ncercarea se face
de obicei în galerii de studii realizate în masa de rocå. ¥ncårcarea transmiså prin

36
intermediul presei hidraulice se aplicå în trepte, cu paliere de a¿teptare ¿i vitezå
constantå (fig. 2.10,a). Deplasårile måsurate pentru fiecare ciclu de încårcare-
descårcare conduc la rela¡ii for¡å (efort) -deplasare (deforma¡ie) marcant
neliniare. Din aceste rela¡ii se pot defini o multitudine de moduli care depind de
nivelul eforturilor ¿i de ramura de încårcare, respectiv de descårcare. ¥n mod
obi¿nuit, în rela¡iile (2.11) sau (2.12) se utilizeazå deplasarea totalå u z pentru
calculul modulului de deforma¡ie (modul de încårcare) ¿i revenirea elasticå u' z
pentru calculul modulului de descårcare (fig. 2.10,b).

Fig. 2.9. Dispozi¡ia unei încercåri cu transmiterea încårcårii prin placå.

Fig. 2.10. Rezultatele încercårii:

a - ciclurile de încårcare; b - deplasåri måsurate.
Rezultatele încercårii pot fi utilizate ¿i pentru calculul unui indice de
identificare a masei de rocå (Londe, 1982; Schneider, 1967). Din curbele
ciclurilor de încårcare-descårcare se determinå panta înfå¿uråtorii ( Cg ) ¿i panta

37
medianei unui ciclu (C) precum ¿i raportul dintre deplasarea ireversibilå u z irev
¿i presiunea maximå aplicatå (fig. 2.11,a). Se disting mai multe cadrane, în care,
pe absciså se delimiteazå:
a) zona rocilor compacte;
b) zona rocilor medii;
c) zona rocilor cu fisura¡ie deschiså,
iar pe ordonatå se eviden¡iazå:
A. roci cu comportare cvasielasticå ¿i
B. roci cu deforma¡ii ireversibile mari (fig. 2.11,b).

¥n cadranul cB conceptul de modul de elasticitate devine fårå sens, în timp ce

în cadranul aA modulii se unificå la valoarea modulului de elasticitate.
Pentru ca rezultatele încercårilor cu placa så fie concludente, efectul de scarå
trebuie redus prin mårirea volumului de rocå antrenat în deformare. Se preferå
deci plåci cu diametre cât mai mari. ¥n acela¿i timp efortul exercitat pe suprafa¡a
rocii trebuie så fie suficient de mare pentru a se ob¡ine deforma¡ii måsurabile,
ceea ce reclamå exercitarea unor for¡e foarte mari pe placå, de ordinul sutelor de
tone.

Fig. 2.11. Indici de identificare a deformabilitå¡ii masei de rocå.

¥ncercarea efectuatå în galeriile de studii are dezavantajul cå include în

pachetul deformabil ¿i zona decomprimatå ¿i deranjatå a rocii din vecinåtatea
conturului excavat. O alternativå a schemei de încercare, care corijeazå acest
inconvenient, constå în aplicarea încårcårii direct pe suprafa¡a rocii, la cota de

38
fundare ¿i pe direc¡ia realå de aplicare a încårcårii (fig. 2.12). ¥n acest caz
reac¡iunea aferentå presei se realizeazå prin intermediul unei grinzi foarte rigide
ancorate în rocå. ¥ncercarea se poate repeta la diverse cote, pe måsura excavårii,
furnizând informa¡ii privind comportarea rocii în adâncime.
O tehnicå de încercare mai evoluatå este propuså de ISMES - Bergamo
(Rossi, 1991). ¥ncårcarea se aplicå cu prese plate pe douå plåci diametral opuse,
dispuse la diverse orientåri fa¡å de axul galeriei (fig. 2.13). Deplasårile rocii pe
direc¡ie normalå se måsoarå atât la suprafa¡a rocii, cât ¿i în adâncime, cu
ajutorul extensometrelor cu baze multiple pozi¡ionate în foraje ini¡ial carotate.
Placa metalicå este inelarå, centratå pe axul forajului. Deplasårile u z ale rocii se
måsoarå prin traductori de deplasare, fixa¡i rigid de gaura forajului, având ca
reper fix tija sau tijele ancorate în fundul forajului. Avantajele tehnicii de
încercare propuse de ISMES sunt multiple. Pe de o parte, existå posibilitatea de
selec¡ie a deplasårilor rocii din afara zonei deranjate de execu¡ia galeriei ¿i chiar
de zonare în adâncime a modulilor.
Pe de altå parte, repetarea încercårii la diverse orientåri fa¡å de axul galeriei
furnizeazå date care, prin prelucrare, pun în eviden¡å anizotropia rocii, atât ca
direc¡ie cât ¿i ca valori ale modulilor. ¥n sfâr¿it, pe baza forajelor carotate, în
care se monteazå extensometrele, se pot evalua ¿i indicii de calitate ai rocii
(RQD, IQ CS ) realizând corela¡ii între ace¿tia ¿i diver¿ii moduli de deforma¡ie,
utilizate ulterior pentru estimarea deformabilitå¡ii amplasamentului.

Fig. 2.12. Aplicarea încårcårii cu placa direct pe suprafa¡a de fundare.

39
 Fig. 2.13. Schemå de încercare cu placa tip ISMES: a - dispozi¡ia încercårii;
b - alcåtuirea extensometrului.

Rezultatele unei încercåri cu placa tip ISMES ¿i modul lor de interpretare

sunt prezentate în figura 2.14. Din måsuråtorile de deplasåri se pot construi
diagramele de varia¡ie a deplasårii cu adâncimea pentru diverse valori ale
presiunii aplicate pe placå (fig. 2.14,a). Valorile deplasårilor de la o anumitå
adâncime, corespunzåtoare unei anumite presiuni, pot fi apoi reprezentate pe
direc¡iile de încercare, rezultând o distribu¡ie comparabilå cu o elipså (fig.
2.14,b).

Fig. 2.14. Rezultatele încercårii cu placa tip ISMES: a - deplasåri måsurate

în adâncimea forajelor; b - asimilarea deformatei cu o elipså.

40
 Dacå în rela¡iile (3.10) se utilizeazå perechile p − uz ,1 ¿i p − u z ,2 se pot
determina modulii pe cele douå direc¡ii principale de anizotropie E1 ¿i E 2 .
Orientarea θ a axei mari a elipsei este direc¡ia de anizotropie. Desigur, trebuie
semnalatå o inconsecven¡å, rezultatå din utilizarea rela¡iilor din teoria
elasticitå¡ii valabile pentru mediul elastic izotrop în calculul unor moduli
diferen¡ia¡i de anizotropie. Erorile sunt înså acceptate ¿i se considerå cå nu
afecteazå semnificativ valorile modulilor.

2.3.2.2. ¥ncercåri cu presiune de apå în galerii de studii. ¥ncercarea constå

în aplicarea unei presiuni uniforme pe conturul excavat al unei galerii de studii
¿i måsurarea deplasårilor radiale produse de încårcare (fig. 2.15).

Masivul de rocå se considerå continuu,

elastic ¿i izotrop ¿i ca urmare legåtura
dintre încårcåri ¿i deplasåri este datå
de rela¡iile lui Lamé pentru inelul gros
din teoria elasticitå¡ii:

1+ µ R2
ur = p , (2.13)
Fig. 2.15. Principiul încercårii E ρ
cu presiune de apå în galerie.

în care:
p este presiunea aplicatå;
R - raza galeriei;
ρ - distan¡a pânå la punctul de måsurå a deplasårii;
ur - deplasarea radialå;
E ,µ - constantele elastice.
Modulul de deforma¡ie al masei de rocå E se determinå din rela¡ia (2.13),
admi¡ând pentru µ valori cuprinse în intervalul 0,2...0,3, la fel ca ¿i în celelalte
determinåri.
Schema tradi¡ionalå a încercårii este prezentatå în figura 2.16. Un tronson de
galerie, cu lungimea L > (2...3) D, unde D este diametrul galeriei, se închide la
capete cu pere¡i de beton armat ¿i se cåptu¿e¿te printr-un inel impermeabil.
Inelul are spre interior o membranå impermeabilå iar spre conturul excavat
tronsoane de beton, separate prin rosturi permanente pozi¡ionate la 0,5...1 m,
care asigurå rezemarea continuå a membranei. La unul din capete se prevede o
deschidere de acces, închiså cu un capac metalic etan¿ precum ¿i conductele de
alimentare cu apå ¿i de evacuare a aerului. Måsurarea deforma¡iilor se face în
sec¡iunea medianå, cu ajutorul extensometrelor dispuse diametral pe 2...3
direc¡ii.

41
 Fig. 2.16. Schema încercårii cu presiune de apå în galerie.

Dupå umplerea cu apå a galeriei se realizeazå o succesiune de cicluri de

încårcare-descårcare, rata de cre¿tere a presiunii ¿i palierele de a¿teptare fiind la
fel cu cele utilizate în cazul încercårii cu placa. Diagramele de presiune
deplasare ( p − ur ) sunt similare cu cele din figura 2.10,b, iar selec¡ia valorii
deplasårii ur se face pe acelea¿i considerente. Pentru o deplasare radialå medie
ur , måsuratå la contur, rezultå valoarea modulului:

1+ µ
E= D⋅ p. (2.14)
ur

Existå de asemenea posibilitatea de a se utiliza independent deplasårile

radiale ur måsurate pe diferitele direc¡ii, corespunzåtoare dispunerii
extensometrelor ¿i de a defini pe aceastå bazå direc¡ia de anizotropie ¿i valorile
modulilor E 1 ¿i E 2 . Procedura este asemånåtoare cu aceea utilizatå în cazul
încercårilor cu placa tip ISMES (v. fig. 2.14,b).
O schemå alternativå de încercare este utilizatå dupå anii 1980 de ISMES
(Rossi, 1991). Dupå cum se poate urmåri în figura 2.17, volumul din galerie
care se pune sub presiune de apå este delimitat la exterior de conturul excavat,
cåptu¿it, iar la interior de un tub de o¡el. La capete închiderea tronsonului este
asiguratå de douå portale de beton armat, etan¿area dintre portale ¿i tubul
interior fiind asiguratå de un sistem tip packer. Deplasårile radiale induse în
masa de rocå de presiunea interioarå sunt måsurate cu extensometre cu baze
multiple, pozi¡ionate în foraje radiale. Sistemul de måsurå este identic cu cel
utilizat în încercårile cu placa tip ISMES (v. fig. 2.13,b). Prelucrarea rezultate-
lor måsuråtorilor ¿i evaluarea modulilor se face la fel ca în cazul încercårilor cu
placa, prezentate în paragraful anterior.

42
 Fig. 2.17. Schema încercårii cu presiune de apå de tip ISMES.

Indiferent de schema utilizatå, încercarea cu presiune de apå în galerie

prezintå ca principal avantaj antrenarea în deformare a unui volum mare din
masa de rocå. Se eliminå în acest fel problema efectului de scarå. ¥ncercarea
poate servi ¿i pentru punerea în eviden¡å a efectelor injec¡iilor de consolidare a
rocii, dacå se repetå, dupå acela¿i program, ciclurile de încårcare-descårcare
dupå realizarea injec¡iilor din galerie.
¥ncercarea dupå procedura ISMES are un avantaj suplimentar, permi¡ând
zonarea în adâncime a modulilor ¿i eliminarea efectelor parazite introduse de
decomprimarea ¿i deranjarea rocii din vecinåtatea conturului excavat.
¥ncercårile cu presiune de apå în galerie sunt înså scumpe ¿i laborioase. Din
aceste motive ele se practicå numai în cazul unor lucråri deosebit de importante
¿i chiar ¿i atunci numårul lor este limitat la 1...2 încercåri.

2.3.2.3. ¥ncercåri cu dilatometrul de foraj. Principiul încercårii constå în

aplicarea unei presiuni pe pere¡ii de rocå ai unui tronson dintr-un foraj de studii
¿i måsurarea deplasårilor radiale produse de încårcare. Presiunea aplicatå poate
fi cu distribu¡ie uniformå, axial simetricå (fig. 2.18,a) sau dirijatå, prin
intermediul unor plåci metalice cilindrice, în lungul a douå arce ale forajului
(fig. 2.18,b). Dispozitivul care realizeazå încårcarea rocii ¿i måsurarea deplaså-
rilor radiale se nume¿te dilatometru. ¥n cazul dilatometrelor cu plåci cilindrice
se mai utilizeazå ¿i denumirea de dilatometru cu bacuri sau borehole jacks.

43
 Fig. 2.18. Principiul încercårii cu dilatometrul de foraj:
a - cu aplicarea presiunii uniform pe contur;
b - cu aplicarea presiunii în lungul a douå arce.

Dilatometrul de foraj cu presiune uniformå transmite la pere¡i, prin

intermediul unei membrane de cauciuc care se muleazå pe rocå, o presiune
controlatå de la suprafa¡å (fig. 2.19). Traductorii de deforma¡ie dispu¿i pe trei
sau patru direc¡ii diametrale ¿i traductorul de presiune furnizeazå datele
necesare evaluårii modulului. Lungimea deformetrului este cuprinså între 0,5 ¿i
1,0 m, iar diametrele forajelor sunt în gama 70...300 mm.
Procedura de încercare începe cu examinarea forajului ¿i stabilirea tronsoanelor
ce urmeazå a fi încercate. Pentru un tronson supus încercårii, în prima fazå se aplicå
o presiune ini¡ialå po (fig. 2.20,a) pentru realizarea contactului membranå-rocå, iar
apoi se realizeazå o serie de cicluri de încårcare-descårcare.

Fig. 2.19. Dilatometrul cu presiune uniformå pe contur.

44
 Fig. 2.20. Datele furnizate de încercarea cu dilatometrul:
a - ciclurile de presiune; b - rela¡ia deplasare radialå - presiune.

Diagramele presiune-deforma¡ie (fig. 2.20,b) prezintå, ca ¿i în celelalte

cazuri, neliniaritå¡i, pante diferite ¿i diferen¡e între prima încårcare ¿i ciclurile
urmåtoare.
¥n cazul rocilor izotrope sau asimilate ca izotrope, modulul de deforma¡ie se
determinå din rela¡ia:

∆p
E = (1 + µ )d , (2.15)
∆d

admi¡ând o valoare pentru µ în intervalul 0,2...0,3 ¿i selectând deforma¡ia ∆ d ,

astfel încât så reflecte modulul de deforma¡ie la încårcare ¿i respectiv modulul
de elasticitate la descårcare ( ∆ d 1 ¿i respectiv ∆ d 2 în fig. 2.20,b). ¥n cazul
rocilor cu anizotropie ordonatå, a¿a cum sunt rocile ¿istuoase sau stratificate,
forajele de studii se pot realiza normal ¿i respectiv în lungul stratifica¡iei,
permi¡ând måsurarea deforma¡iilor pe direc¡iile principale de anizotropie. Din
datele måsurate se definesc trei din cele cinci constante elastice ale rocii E1 ,
E 2 ¿i G12 (Witke, 1990). Corectitudinea interpretårii datelor depinde înså de
gradul de omogeneitate al rocii.
Utilizarea dilatometrului cu bacuri prezintå o serie de inconveniente privind
interpretarea rezultatelor. Suprafa¡a de rocå efectiv încårcatå nu este egalå cu
suprafa¡a plåcilor semicilindrice (bacurilor) pentru cå nu se poate asigura un
contact perfect cu pere¡ii forajului. Mai mult, suprafa¡a de contact este
dependentå de presiunea aplicatå, crescând cu aceasta. Un alt inconvenient
provine din faptul cå încårcarea discontinuå produce eforturi de întindere în
pere¡ii forajului, care creeazå microfisura¡ie ¿i altereazå comportarea rocii.
¥ncercårile efectuate în paralel cu dilatometre cu presiune uniformå ¿i respectiv
cu bacuri au aråtat cå modulii evalua¡i pe baza încercårii cu dilatometrul cu
bacuri rezultå sistematic mai mici.

45
 Utilizarea dilatometrelor de foraj pentru determinarea modulilor de
deforma¡ie ai rocii este recomandatå de mul¡i autori (Londe, 1982; Panet, 1976).
Principalele argumente sunt simplitatea ¿i costul redus al încercårilor, asociate
cu faptul cå din încercare rezultå caracteristicile unei roci supuse stårii de efort
din situ ¿i pu¡in deranjate de forare. ¥n plus, se pot determina moduli la diverse
adâncimi, depå¿ind zonele de rocå alteratå.
Trebuie înså semnalat faptul cå la interpretarea rezultatelor intervine
semnificativ efectul de scarå. Eforturile transmise pere¡ilor forajului descresc
rapid pe direc¡ie radialå ¿i, ca urmare, masa de rocå antrenatå în deformare este
mai micå. Dupå Witke (1990), volumul de rocå supus deformårii este
V = 6 π l d 2 , unde l este lungimea dilatometrului, iar d este diametrul forajului.
Aceastå situa¡ie face ca încercårile så punå uneori în eviden¡å false
neomogeneitå¡i ale rocii. Pentru ilustrare, în figura 2.21 se prezintå situa¡ia unei
roci afectate de discontinuitå¡i dispuse la distan¡e comparabile cu lungimea
tronsoanelor încercate. ¥n pozi¡ia I volumul supus deformårii nu cuprinde
discontinuitå¡i, în timp ce în pozi¡ia II deformarea este controlatå de
discontinuitå¡ile interceptate. Rezultå evident E 2 << E 1 ¿i falsa impresie cå
tronsonul inferior parcurge o rocå mai slabå.
Evaluarea statisticå a rezultatelor ob¡inute din încercårile cu dilatometrul de
foraj a pus în eviden¡å cå distribu¡ia modulilor este de tip log-normalå. Ca
urmare, inconvenientele semnalate pot fi corectate utilizând media geometricå a
modulilor rezulta¡i din încercåri:

Fig. 2.21. Dependen¡a rezultatelor de pozi¡ia dilatometrului în foraj.

E = n E1 . E 2 ..... E n , (2.16)

unde n este numårul încercårilor.

46
 2.3.2.4. ¥ncercåri cu presa platå în peretele de rocå. Principiul încercårii
constå în aplicarea, cu ajutorul unei prese plate, a unei presiuni într-un ¿li¡
practicat în rocå ¿i måsurarea deplasårii relative a doi reperi situa¡i de o parte ¿i
de alta a ¿li¡ului (fig. 2.22).
¥ncercarea este utilizatå în special pentru determinarea stårii de efort din
peretele de rocå. ªli¡ul practicat în peretele de rocå permite decomprimarea rocii
¿i relaxarea eforturilor preexistente pe seama unei deplasåri de închidere a
¿li¡ului. Se pozi¡ioneazå apoi, prin cimentare, o preså platå în interiorul ¿li¡ului
¿i se cre¿te gradat presiunea pânå când se anuleazå deplasarea de închidere
produså. ¥n aceste condi¡ii presiunea aplicatå este egalå cu starea de efort
ini¡ialå din peretele de rocå pe direc¡ia perpendicularå pe ¿li¡, cu unele corec¡ii
ce ¡in seama de dimensiunile ¿li¡ului ¿i de rigiditatea presei.
¥ncercarea descriså anterior serve¿te înså ¿i pentru determinarea modulului
de deforma¡ie al rocii. Dacå de o parte ¿i de alta a ¿li¡ului se prevåd douå repere
dispuse simetric la distan¡a 2l, acestea suferå o deplasare relativå 2u datoratå
presiunii p aplicatå de preså. Se admite ipoteza mediului elastic omogen ¿i
izotrop ¿i ca urmare rela¡ia care leagå deforma¡ia produså de încårcarea aplicatå
este de forma (Rossi, 1991):

⎡⎛ 1/ 2 ⎤ −1 / 2
l2 ⎞ ⎛ l2 ⎞
2u =
2cp
(1 − µ ) ⎢⎜⎜ 1 + 2 ⎟⎟ − c ⎥ + (1 − µ ) ⎜⎜ 1 + 2 ⎟⎟
⎢ 1⎥
, (2.17)
E
⎢⎣⎝ c ⎠ ⎥⎦ ⎝ c ⎠

Fig. 2.22. ¥ncercarea cu preså platå în ¿li¡uri decupate în rocå:

a, b, c, - fazele încercårii.

unde E ¿i µ sunt constantele elastice, iar c este o constantå ce depinde de

construc¡ia ¿i dimensiunile presei plate. Rela¡ia (2.17), deduså de Alexander, este
valabilå pentru un ¿li¡ eliptic cu axa mare dominantå în raport cu axa micå a elipsei.

47
 O determinare mai exactå a caracteristicilor de deformabilitate se poate
ob¡ine dacå se prevåd douå ¿li¡uri paralele, echipate cu prese plate, între care se
realizeazå o solicitare de compresiune axialå. Aceastå tehnicå este frecvent
utilizatå pentru determinarea modulilor zidåriilor de piatrå sau cåråmidå, când
presele plate se insereazå în rosturile orizontale ale zidåriei. Principala limitå a
încercårilor cu prese plate provine din faptul cå måsuråtorile se realizeazå
pentru o rocå decomprimatå ¿i deranjatå de execu¡ia galeriilor de studii.

2.4. CARACTERIZAREA
DEFORMABILITźII AMPLASAMENTELOR

¥n cazul structurilor masive, a¿a cum sunt de exemplu barajele, ampriza

lucrårii este mult extinså. ¥ncercårile de determinare a modulilor de deforma¡ie
in situ, singurele concludente, sunt prin natura lor încercåri punctuale. Numårul
de încercåri este limitat din motive de cost, iar amplasarea lor este condi¡ionatå
de celelalte lucråri de investigare a masei de rocå: galerii de studii, foraje de
studii etc. ¥n aceste condi¡ii trebuie utilizate proceduri de extrapolare a
rezultatelor încercårilor in situ, astfel încât så se caracterizeze ¿i så se cuantifice
deformabilitatea întregului amplasament al construc¡iei.
¥n practica inginereascå, extrapolarea rezultatelor din încercårile in situ ¿i
zonarea, pe baza acestora, a modulilor de deforma¡ie se bazeazå pe corela¡ii
între modulii de deforma¡ie ¿i anumi¡i indicatori caracteristici ai masei de rocå,
cum ar fi RQD, viteza undelor seismice longitudinale etc.
Dupå cum se poate urmåri în figura 2.23, încercårile in situ au asociate foraje de
studii carotate.

Fig. 2.23. Asocierea încercårilor de deformabilitate cu investiga¡ii privind

caracteristica rocii: a - în cazul galeriilor de studii; b - în cazul forajelor de studii.

¥ncercårile propriu-zise furnizeazå valorile modulilor de deforma¡ie ai rocii

E d . Din forajele de studii se poate determina RQD-ul, prin carotare mecanicå,

48
viteza undelor longitudinale vl , prin carotare seismicå, precum ¿i modulul de
elasticitate al rocii propriuzise E r prin încercåri de laborator asupra carotelor
extrase. Dacå existå un numår suficient de încercåri in situ, între modulul de
deforma¡ie ¿i celelalte mårimi caracteristice se pot stabili corela¡ii grafice.
Pentru exmplificare, în figura 2.24 sunt prezentate douå asemenea corela¡ii,
prima între raportul E d / E r ¿i RQD pentru amplasamentul Lotru ¿i a doua,
între modulul de deforma¡ie E d ¿i viteza undelor seismice longitudinale vl
pentru trei zone din amplasamentul de la Por¡ile de Fier I. Corela¡ia pentru
Por¡ile de Fier I a fost stabilitå pe baza a 20 de încercåri de compresibilitate
realizate cu prese plate în ni¿e sau camere de studiu, cårora le-au fost asociate
carotårii seismice.
¥n figura 2.25 se prezintå deforma¡iile asociate ciclurilor de încårcare-
descårcare, modulii rezulta¡i, vitezele undelor longitudinale, precum ¿i varia¡ia
modulului de deformare cu mårimea efortului aplicat.
Dacå pentru caracterizarea deforma¡iilor amplasamentului se utilizeazå corela¡ii
de forma E d − RQD , zonarea modulilor se face pe baza rezultatelor carotårii
forajelor de studii. Pentru exemplificare, în figura 2.26,a se prezintå, pentru un
versant, distribu¡ia RQD-ului în adâncimea forajelor de studii ¿i zonarea modulilor
de deforma¡ie E d . Zonarea s-a fåcut în func¡ie de pachetele de rocå diferen¡iate
prin RQD ¿i pe baza corela¡iei E d − RQD prezentatå în figura 2.24.
Dacå pentru caracterizarea deformabilitå¡ii amplasamentului se utilizeazå
corela¡ii de forma E d − v l , într-o primå etapå se face carotarea seismicå. Pe
baza vitezelor longitudinale ¿i a unor corela¡ii de forma celor din figura 2.24,b
se ob¡ine zonarea modulilor (fig. 2.26,b). Pentru zonarea vitezelor longitudinale
pe pachete de rocå, foarte utilizat este procedeul vitezelor medii, care constå din
executarea de explozii într-un foraj, la 2...3 adâncimi prestabilite ¿i înregistrarea
în forajele adiacente, la acelea¿i nivele. Pe baza timpilor primelor sosiri se
calculeazå vitezele medii pe profile ¿i pe compartimente de adâncime.
Rezultatele sunt prezentate grafic sub forma reproduså în figura 2.27
(Constantinescu ¿i al., 1979), în care apar valorile medii ale vitezelor de
propagare pentru combina¡ii galerie-galerie, foraj-foraj sau foraj-galerie. Pe
acela¿i plan se prezintå ¿i profilul de varia¡ie a vitezelor de propagare ob¡inute
prin cartarea microseismicå. Hår¡i de viteze medii, pe baza måsuråtorilor
efectuate în foraje, au fost realizate ¿i cu ocazia studiului amplasamentului de la
Por¡ile de Fier I (fig. 2.28).
Hår¡ile au fost întocmite pentru pachete de roci cuprinse între 0-22 m, 22-45 m
¿i respectiv la adâncimea de 45 m.

49
 Fig. 2.24. Corela¡ii între modulii de deforma¡ie ¿i al¡i indicatori
caracteristici ai rocii: a - cu RQD; b - cu viteza undelor longitudinale.

Fig. 2.25. Date furnizate de încercårile de studii, utilizate la stabilirea corela¡iilor

din figura 2.24,b.

50
Fig. 2.26. Zonarea modulilor de deforma¡ie într-un versant de rocå:
a - prin corela¡ie cu RQD; b - prin corela¡ie cu vl .

Fig. 2.27. Rezultatele încercårilor seismice ¿i microseismice

efectuate în amplasamentul unui baraj.

51
 Fig. 2.28. Harta de viteze medii (km/s)
în amplasamentul Por¡ile de Fier I pentru nivelul 0-22 m
(dupå Constantinescu ¿i al., 1979).

Pentru realizarea acestei zonåri dispozitivele de emisie ¿i de recep¡ie au fost

amplasate la trei niveluri, pentru fiecare punct de explozie înregistrându-se
sosirile undelor la geofoni în 31 de foraje. Datele au fost interpretate statistic,
ob¡inându-se histograme pentru distribu¡ia vitezelor pentru cele trei niveluri.
O procedurå deosebitå a fost utilizatå de USBR în caracterizarea deforma-
bilitå¡ii amplasamentului barajului Auburn (Von Thun ¿i Tarbox, 1971).
Eterogeneitatea rocii de fundare, afectatå de un numår foarte mare de
discontinuitå¡i, a impus definirea unui parametru caracteristic specific, denumit
indice al discontinuitå¡ilor JSI (Joint - Shear Index). Raporul dintre modulul de
deforma¡ie al masei de rocå E d , determinat in situ ¿i modulul de elasticitate al
rocii propriuzise E r , determinat în laborator, se corela foarte bine cu frecven¡a
¿i mårimea discontinuitå¡ilor ce afectau roca în zona încercårii. Caracterizarea
cantitativå a discontinuitå¡ilor s-a realizat prin JSI, calculat pe baza tipurilor de
discontinuitate, a condi¡iei discontinuitå¡ii ¿i a adâncimii la care se gåse¿te
discontinuitatea. Fiecåruia dintre ace¿ti trei parametri i s-a atribuit o notå,
produsul notelor formând ponderea fiecårei discontinuitå¡i. Indicele JSI este dat
de suma ponderilor discontinuitå¡ilor identificate în carotele extrase din forajul
de studii. Corela¡ia graficå dintre raportul E d / E r ¿i JSI, precum ¿i
aproximarea analiticå a acesteia sunt prezentate în figura 2.29,a.

52
 Fig. 2.29. Caracterizarea deformabilitå¡ii amplasamentului
pe baza corela¡iei cu indicele discontinuitå¡ilor: a - corela¡ie graficå
¿i analiticå a raportului Ed / Er cu indicele JSI ; b - zonarea în adâncime
a modulilor cu ajutorul JSI determinat din forajele de studii A...E.

¥n figura 2.29,b se poate urmåri zonarea în adâncime a modulilor de

deformare ob¡inutå pe baza analizei forajelor de studii A-E ¿i a galeriei de studii
G, situate într-o sec¡iune transversalå caracteristicå.

2.5. CURGEREA LENTÅ

2.5.1. INTRODUCERE

¥n paragrafele anterioare s-a tratat deformarea sub sarcinå a rocilor fårå

referiri la desfå¿urarea în timp a procesului de deformare. Sunt înså categorii de
rocå la care deformarea continuå semnificativ dupå aplicarea încårcårii, cu
deforma¡ii par¡ial ireversibile chiar ¿i atunci când eforturile la care sunt supuse
sunt mult sub valoarea limitei elastice. Fenomenul este de naturå reologicå, iar

53
deformarea în timp sub sarcinå constantå este denumitå curgere lentå. ¥n
domeniul construc¡iilor inginere¿ti, curgerea lentå se manifestå în cadrul
interac¡iunii structurå-teren de fundare ¿i trebuie incluså în analiza structuralå
dacå intervalul de timp în care se dezvoltå este comparabil cu durata de execu¡ie
sau de exploatare a lucrårilor.
¥n principiu, curgerea lentå este descriså de o diagramå ε − t , ca în figura
2.30,a. La aplicarea efortului σ se produce o deformare instantanee ε o urmatå
de o cre¿tere în timp a deformårii ε cl (t ) , cu vitezå de deformare descrescåtoare
¿i tendin¡å de stabilizare. Fenomene de curgere lentå apar la toate tipurile de
rocå, dar ele devin semnificative numai pentru anumite roci. Dupå cum se poate
urmåri în figura 2.30,b datele experimentale aratå cå susceptibilitatea la
deformare în timp este foarte reduså în cazul granitelor, dar depå¿e¿te de câteva
ori deformata elasticå instantanee în cazul ¿isturilor. ¥n cele mai multe cazuri
deforma¡iile datorate curgerii lente reprezintå 5...20 % din deforma¡iile
instantanee ¿i pot fi neglijate în calculele inginere¿ti. Sunt înså tipuri de rocå,
cum ar fi gresiile ¿i ¿isturile, la care deforma¡ia de curgere lentå este mai mare
decât cea instantanee ¿i, ca urmare, intervine semnificativ în fenomenele de
interac¡iune.

Fig. 2.30. Curbe de curgere lentå: a - curba caracteristicå;

b - curbe pentru diverse tipuri de rocå.

54
 Trebuie semnalat faptul cå la comportarea în timp a unei roci supuse
încårcårii se disting mai multe etape:
− deforma¡ia instantanee;
− curgerea primarå, cu vitezå ini¡ialå relativ mare, dar descrescåtoare în
timp;
− curgerea secundarå, cu vitezå reduså dar cvasiconstantå;
− curgerea ter¡iarå, caracteristicå eforturilor deosebit de mari ¿i asociatå
fenomenului de rupere.
Dintre acestea, în calculele inginere¿ti se iau în considerare numai primele
douå (deforma¡ia instantanee ¿i curgerea primarå) având în vedere faptul cå
intervalul de timp de studiu, dat de via¡a construc¡iei, cât ¿i temperatura ¿i
nivelul eforturilor la care este supuså roca, exclud din domeniul de interes
curgerile secundarå ¿i ter¡iarå.

2.5.2. LEGI DE CURGERE LENTÅ

Pentru evaluarea cantitativå a curgerii lente se utilizeazå rela¡ii care exprimå

evolu¡ia în timp a deforma¡iilor specifice. Definirea acestor rela¡ii, denumite ¿i
legi de curgere lentå, se poate face pe baze experimental-empirice, pe baza
modelelor mecanice simple sau prin analiza micro-mecanicå a fenomenului la
nivelul structurii materiei. ¥n calculele curente se utilizeazå numai primele douå
tipuri de legitå¡i.
Experimentele de deformare sub sarcinå, în timp a rocilor au pus în eviden¡å
o rela¡ie generalå de forma:

ε ( t ) = a + b f (t ) + c t , (2.18)

în care:
σ
a= este componenta instantanee, care depinde de nivelul
E
eforturilor σ ¿i de modulul de deformare E;
b f (t ) - curgerea primarå, cu vitezå descrescåtoare în timp;
ct - curgerea secundarå, caracteristicå temperaturilor ridicate
o
(>100 C), care se produce cu vitezå reduså.

A¿a cum s-a aråtat, curgerea secundarå nu prezintå interes pentru problemele
din ingineria construc¡iilor. ¥n zona amplasamentelor, fie de suprafa¡å, fie
subterane, temperaturile sunt apropiate de mediile multianuale ¿i sunt reduse,
iar nivelul eforturilor este relativ scåzut în raport cu eforturile de rupere a rocii
propriu-zise.

55
 ¥ncercårile de curgere primarå, denumite ¿i de curgere lentå propriu-ziså, au
aråtat cå prin reprezentarea în scarå semilogaritmicå a rezultatelor se ob¡ine o
liniarizare a curbelor de curgere. Astfel, în figura 2.31 sunt reprezentate
deplasårile de curgere lentå pentru o serie de roci supuse unor eforturi
constante. ¥n absciså, timpul este introdus în scarå logaritmicå. Se remarcå
3
faptul cå pe un interval mare de timp (1-10 ore) legåtura este liniarå, ceea ce
conduce la exprimarea curgerii lente sub forma:

ε cl (t ) = b ln t , (2.19)

cu t exprimat în ore.
Coeficientul b este caracteristic unei anumite roci. Tot experimental s-a pus
în eviden¡å legåtura dintre b ¿i nivelul eforturilor sub care se produce curgerea:

n
⎛σ⎞
b=⎜ ⎟ ; (2.20,a)
⎝ E⎠

n n
⎛ σ − σ3 ⎞ ⎛ τ ⎞
b=⎜ 1 ⎟ =⎜ ⎟ , (2.20,b)
⎝ 2G ⎠ ⎝ G ⎠

în care rela¡ia (2.20,a) corespunde deformårii sub încårcare axialå, iar rela¡ia
(2.20,b) corespunde deformårii pe direc¡ia deviatorului. E ¿i G sunt modulii de
elasticitate, respectiv de tåiere ai rocii, iar n este un exponent caracteristic.
Câteva date experimentale referitoare la coeficientul b ¿i exponentul n sunt
prezentate în tabelul 2.1, în care se specificå ¿i efortul axial sub care s-a realizat
încercarea (Andrei, 1983).

Fig. 2.31. Liniarizarea curbelor de curgere lentå în raport cu ln t.

56
 Tabelul 2.1

Parametrii caracteristici ai curgerii lente

Roca Granit Calcar Gresie ªist Sare

σ( MPa ) 138 67,8 42 30 8

−6 −6 −6 −5
b 5,5 x 10 5,8 x 10 5 x 10 40 x 10 320x10 −5
n 1,91 1,90 1,81 1,67 1,03

O cale alternativå de determinare a legilor de curgere lentå porne¿te de la

asocierea de modele mecanice simple, de tip Hooke ¿i Maxwell. Curgerea lentå
(curgerea primarå) este reproduså convenabil de modelul Voigt (fig. 2.32,a)
alcåtuit din cuplarea în paralel a unui resort Hooke ¿i a unui piston Maxwell.

Fig. 2.32. Modele mecanice pentru curgerea lentå: a - modelul Voigt;

b - modelul cu trei parametri; c - procedura de calare a parametrilor.

ºinând seama de legile individuale ale modelelor simple:

Hooke : σ =Eε ; (2.21,a)

dε
Maxwell : σ =η , (2.21,b)
dt

rezultå legea de curgere:

⎛ − t⎞
E
ε (t ) 1 ⎜ η ⎟
= ⎜1− e ⎟, (2.22)
σo E ⎜ ⎟
⎝ ⎠

57
în care, pe lângå nota¡iile cunoscute, apare ¿i viscozitatea η .
¥n multe situa¡ii se utilizeazå un model complex pentru deformarea rocii,
care include deformarea instantanee ¿i deformarea de curgere lentå, a¿a cum
este modelul cu trei parametri din figura 2.32,b. ¥n acest caz, legea constitutivå
are forma:

⎛ − t⎞
E
ε (t )1 1⎜ η ⎟
= + ⎜1 − e ⎟, (2.23)
σ o Eo E ⎜ ⎟
⎝ ⎠

în care intervine modulul de elasticitate E o , caracteristic deformårii

instantanee.
¥n cazul în care curgerea lentå se face pe seama eforturilor tangen¡iale τ , a¿a
cum se întâmplå în cazul lucrårilor subterane, legea constitutivå are o formå
similarå:

⎛ − t⎞
G
γ (t )1 1⎜ ⎟
= + ⎜1 − e η ⎟ , (2.24)
τ o Go G ⎜ ⎟
⎝ ⎠

în care intervine deforma¡ia specificå tangen¡ialå γ iar Go ¿i G sunt modulii

de tåiere.
Detrminarea parametrilor modelelor de forma (2.23) sau (2.24) se face prin
asimilarea analiticå a rezultatelor experimentale. Dupå cum se poate urmåri în
figura 2.32,c în experiment se pune în eviden¡å deforma¡ia instantanee γ o ¿i o
deforma¡ie maximå γ ∞ , consideratå asimptotå la curba de deformare. Curba
datå de legea analiticå (2.24) intersecteazå într-un punct dorit A, la timpul t A ,
curba experimentalå. ¥n aceste condi¡ii:

τ
din: γo = rezultå Go ;
Go

−1
τ ⎛ 1 1⎞
la: t → ∞ , =⎜ + ⎟ , din care, pentru Go cunoscut, rezultå G.
γ ∞ ⎝ Go G ⎠

⎛ −
G
tA ⎞
τ ⎜ η ⎟
la: t → t A , γ A = γ o + ⎜1 − e ⎟,
G⎜ ⎟
⎝ ⎠

58
 τ
iar la t → ∞ , γ ∞ = γ o + ,
G

din care, prin logaritmare ¿i substitu¡ia raportului τ / G rezultå:

tA
η= G, (2.25)
ln(1 − β )
unde:
γ A −γ o
β= . (2.26)
γ ∞ −γ o

Pe aceastå cale, în cazul galeriei Såsciori s-au ob¡inut urmåtoarele date

aferente modelului de forma (2.24), aplicat în cazul gresiilor: Go = 1020 MPa;
G = 890 MPa; η = 810 MPa /zi.

2.5.3. ¥NCERCÅRI DE CURGERE LENTÅ

Determinarea parametrilor de curgere lentå ai rocii se face prin încercåri

speciale de laborator sau prin interpretarea måsuråtorilor de supraveghere a
comportårii, realizate pentru lucrårile în exploatare.
¥ncercårile de laborator se fac pe epruvete de rocå intactå, prelevate din
carote. Proba poate fi supuså, sau nu, unei presiuni laterale, cu efect de fretare.
¥ncercarea axialå se aplicå în trepte, cu durata de ordinul zecilor de zile de la o
treaptå de încårcare la alta. Pentru exemplificare, în figura 2.33 este prezentatå o
încercare de curgere lentå axialå, realizatå pentru o rocå marnoaså (Panet,
1976). Treptele de încårcare-descårcare au fost de circa 3 MPa. ¥n diagrama
(σ 1 − σ 3 ) − (ε ) sunt figurate atât deforma¡iile instantanee ε0 , cât ¿i
deforma¡iile totale de la stabilizarea curgerii lente (fig. 2.33,b). Se constatå, în
primul rând, alura puternic neliniarå a deforma¡iilor în zona eforturilor reduse.
Existen¡a a douå legitå¡i grafice σ − ε , dupå cum au fost selectate deforma¡iile
instantanee sau cele totale, permite definirea a douå categorii de moduli:
modulul de deformare instantanee E o ¿i modulul de deformare de lungå duratå
E ∞ . ¥n func¡ie de obiectivul calculelor structurale, pentru caracterizarea
terenului de fundare se poate utiliza un modul sau altul. Modulul de deformare
de lungå duratå permite prognozarea deplasårilor totale suportate de structurå ca
urmare a fenomenelor de interac¡iune.

59
 Fig. 2.33. Rezultatele unei încercåri de curgere lentå axialå:
a - treptele de încårcare/descårcare ¿i timpii de a¿teptare;
b - rela¡ii efort-deforma¡ie pentru deforma¡iile instantanee
¿i pentru deforma¡iile totale.

Måsuråtorile de supraveghere a comportårii structurilor, cu precådere cele

realizate pentru baraje, urmåresc, între altele ¿i evolu¡ia în timp a deplasårilor
rocii de fundare. Cel mai frecvent se utilizeazå rocmetrele, care sunt
asemånåtoare cu extensometrele de foraj cu baze multiple, descrise anterior.
Atunci când se dispune de o bazå de date suficientå, ob¡inutå din måsuråtorile
efectuate pe durata mai multor ani, se poate recurge la modele statistice de
comportament. Pentru deplasårile de la suprafa¡a de fundare ¿i din adâncimea
rocii, componentele dominante sunt date de încårcarea hidrostaticå ¿i de
varia¡iile sezoniere de temperaturå. La acestea se mai adaugå de obicei o
componentå dependentå de timpul scurs de la darea în exploatare a construc¡iei.
Varia¡ia în timp a acestei componente indicå în mod obi¿nuit o stabilizare a
deforma¡iilor, iar deplasårile sunt uzual atribuite curgerii lente. Dacå se
cunoa¿te ¿i nivelul eforturilor transmise de structurå funda¡iei, mårimea ¿i alura
varia¡iei în timp a acestei componente a deplasårii permit evaluarea parametrilor
curgerii lente.

60
 Fig. 2.34. Måsuråtori de curgere lentå realizate
într-o galerie dupå deschiderea excava¡iei.

¥n cazul lucrårilor subterane, måsuråtorile in situ privind evolu¡ia

deforma¡iilor, dupå deschiderea excava¡iei, furnizeazå datele pentru evaluarea
parametrilor curgerii lente. ¥n figura 2.34 sunt prezentate rezultatele unor astfel
de måsuråtori realizate cu ajutorul extensometrelor de foraj.
Rezultatele måsuråtorilor sunt apoi utilizate la calarea parametrilor
modelelor de calcul, care utilizeazå legitå¡i propuse de forma (2.19) sau (2.22).

2.5.4. CONSIDERAºII PRIVIND EFECTUL CURGERII LENTE

Curgerea lentå majoreazå deformarea sub sarcinå a rocii ¿i este un fenomen

caracteristic rocii propriu-zise. Curgerea lentå devine semnificativå pentru
comportarea masivului de rocå în cazul în care masa de rocå este pu¡in afectatå
de discontinuitå¡i.
Deplasårile de curgere lentå se resimt diferit în interac¡iunea structurå-teren,
dupå cum este vorba de lucrårile supraterane, fundate pe rocå sau de lucrårile
subterane, la care roca este mediu de construc¡ie.
¥n cazul lucrårilor de suprafa¡å fundate pe masive de rocå fisurate, faliate ¿i
cu rosturi, curgerea lentå aduce un aport redus în fenomenele de interac¡iune.
De¿i modulul de lungå duratå al rocii este uneori cu 50 % mai mic decât cel
instantaneu, ( E ∞ < E o ), modulul de deformare, care include ¿i efectul
discontinuitå¡ilor, este cu mult mai mic decât modulul de lungå duratå sau cel
instantaneu ( E d << E o ; E d << E ∞ ).

61
 Chiar atunci când masivul de fundare este cvasicontinuu, efectul curgerii
lente este relativ pu¡in important. ¥n cazul structurilor masive, la care
interac¡iunea cu terenul este semnificativå, durata de construc¡ie este de obicei
mai mare decât durata de consumare a curgerii lente. ¥n aceste condi¡ii, curgerea
lentå sub greutatea structurii se consumå pe måsura execu¡iei ¿i poate fi
neglijatå în analiza structuralå.
¥n cazul lucrårilor subterane - tuneluri ¿i caverne - deplasårile spre interior
ale conturului excavat (de convergen¡å) sunt cauza împingerii muntelui,
suportatå de lucrårile de sprijinire sau de cåmå¿uiala definitivå. Deplasårile de
convergen¡å evolueazå atât ca urmare a avansårii frontului excavat, cât ¿i ca
urmare a curgerii lente. ¥n consecin¡å, curgerea lentå poate avea efecte majore în
analiza stabilitå¡ii excava¡iei. Lombardi (1979) a definit de altfel un criteriu al
curgerii lente, care indicå ponderea fenomenului :

va
CCL = , (2.25)
ds T

unde:
v a este viteza de avansare a frontului (m/zi);
ds - distan¡a fa¡å de front la care apare surparea
rocii nesprijinite (m);
T - durata în care se consumå deplasårile de curgere lentå (zile).

¥n cazul în care CCL > 1 curgerea lentå are efecte mai mari decât
avansarea frontului ¿i este condi¡ionantå în analiza stabilitå¡ii. Pentru
domeniul CCL = 0,1...1 curgerea lentå are pondere similarå cu aceea a
progresului excava¡iei, iar la CCL < 0,02 curgerea lentå poate fi neglijatå.

BIBLIOGRAFIE

A n d r e i , S., Mecanica Rocilor. Inst. de Construc¡ii Bucure¿ti, 1983.

C o n s t a n t i n e s c u , P., M o l d o v e a n u , T. ¿i al¡ii, Geofizicå inginereascå. Editura
Tehnicå, Bucure¿ti, 1979.
D u n g a r , R., S e v e r n , T., A Ressume of experience gained in the static and
dynamic analysis of arch dams. Proc. of. Int. Symp. on Criteria and Assumptions for
Numerical Analysis of Dams. Swansea, 1975.
L o m b a r d i , G., A m b e r g , W., L'influence de la méthode de construction sur
l'equilibre final d'un tunnel. 4th ISME Conf. Montreux, vol.1, 1979.
L o n d e , P., Rock Mechanics and Dam Foundation Design. Bulletin Special,
ICOLD, 1982.

62
 P a n e t , M., La mécanique des roches appliquée aux ouvrages du génie civil.
L'Ecole Nationale des Ponts et Chaussées, 1976.
R o s s i , P., P., Le indagini sperimentali per la caratterizzazione degli ammassi
rocciosi. Publicazioni ISMES - 277, 1991.
S c h n e i d e r , B., Moyens nouveaux de reconnaissance des massifs rocheux. Annales
de l'ITBTP, Paris, 1967.
V o n T h u n , J.L., T a r b o x , G.S., Deformation moduli determined by joint - shear
index and shear catalog. Symp. Soc. Int. Mech. des Roches, Nancy, 1971.
W i t t k e , W., Rock Mechanics. Springer - Verlag, Berlin, 1990.

63
 3

CURGEREA APEI PRIN ROCI

3.1. PERMEABILITATEA MASIVELOR DE ROCÅ

3.1.1. CONSIDERAºII PRIVIND PERMEABILITATEA ROCILOR

Masivele de rocå sunt medii eterogene discontinue, afectate de sisteme de

discontinuitå¡i. ¥ntre discontinuitå¡i, roca propriu-ziså este, la rândul ei
afectatå de porozitate ¿i eventual de microfisura¡ie. Acest specific al
masivelor de rocå face ca så existe o diferen¡iere netå între permeabilitatea
rocii propriu-zise, care se datoreazå porozitå¡ii deschise ¿i microfisurilor
comunicante ¿i permeabilitatea masivului de rocå, care se datoreazå în
principal sistemelor de discontinuitå¡i.
Rocile propriu-zise au permeabilitate reduså sau foarte reduså. Admi¡ând cå
permeabilitatea poate fi caracterizatå de coeficientul de permeabilitate k, la fel ca în
cazul mediilor poroase, mårimea acestuia depå¿e¿te rareori 10 −6 m/s. ¥n tabelul 3.1
sunt prezentate câteva date referitoare la porozitatea ¿i permeabilitatea unor roci,
din care se remarcå valorile reduse ale lui k ¿i variabilitatea acestuia chiar pentru
acela¿i tip de rocå în func¡ie de porozitatea deschiså n a .
¥n procesul de curgere a apei, roca propriu-ziså constituie un mediu de
curgere primarå, cu debite reduse. Cu excep¡ia rocilor cu microfisura¡ie intenså
¿i comunicantå, se poate admite cå roca propriu-ziså nu contribuie semnificativ
la permeabilitatea masivului de rocå.
Permeabilitatea depinde deci esen¡ial de tipul ¿i particularitå¡ile
discontinuitå¡ilor ¿i a comunicårii dintre acestea. Pentru a eviden¡ia acest aspect
se considerå un volum elementar de rocå fisuratå supus unei curgeri permanente
paralelå cu o familie de fisuri (fig. 3.1). Fisurile sunt dispuse la egalå distan¡å a
¿i au deschiderea e. Dacå se acceptå echivalarea acestei roci cu un mediu poros
(care conduce acela¿i debit pentru acelea¿i condi¡ii de margine), permeabilitatea
va fi caracterizatå de un coeficient de permeabilitate k dat de rela¡ia:

g e2 e g e3
k= = , (3.1)
12 ν a 12 ν a

64
 Tabelul 3.1

Caracteristici de permeabilitate ale rocilor

Roca Porozitate Coeficient de

na permeabilitate k (m/s)
Granit 0,15 0,4...3 x 10 −12
Bazalt (I) 0,13 0,05...2 x 10 −12
Bazalt (II) 1...2 10 −6 ... 10 −7
Calcar (I) 0,11 0,07...12 x 10 −10
Calcar (II) 5...15 10 −5 ... 10−6
Gresie (I) 0,04 10 −10 ... 10 −9
Gresie (II) 0,84 10 −10 ... 10−5
Gresie (III) 1...3 10−5 ... 10−6
Marnå 3,7 0,7...1,6 x 10 −12
ªist 5...20 10−5 ... 10−6

unde ν este viscozitatea cinematicå a fluidului. Expresia (3.1) rezultå din legea
clasicå a curgerii laminare. Se observå dependen¡a cubicå a coeficientului de
permeabilitate de deschiderea fisurilor.
Chiar atunci când fisurile ar fi rugoase ¿i curgerea ar fi rota¡ionalå dar
laminarå, expresia coeficientului de permeabilitate echivalent are o formå
asemånåtoare (Wittke, 1990):

Fig. 3.1. Curgerea printr-un masiv afectat

de un sistem regulat de fisuri plane.

65
 g e3
k= , (3.2)
⎡ ⎛ ∆ ⎞
1.5 ⎤ a
12 ν ⎢1 + 8 .8 ⎜ ⎟ ⎥
⎢ ⎝ Dh ⎠ ⎥
⎣ ⎦

unde ∆ este rugozitatea, iar Dh = 2e este diametrul hidraulic.

Fig. 3.2. Conductivitå¡i hidraulice echivalente pentru un masiv afectat

de discontinuitå¡i plane rugoase dispuse la 1 m distan¡å.

Admi¡ând, pentru simplificare, cå distan¡a dintre fisuri este a = 1 m, rezultå

valorile coeficien¡ilor de permeabilitate echivalen¡i din figura 3.2. ¥n aceea¿i
figurå sunt trecu¡i coeficien¡ii de permeabilitate a unor påmânturi, ca medii
poroase. Se observå cå, la deschideri de fisuri ce depå¿esc 0,2 mm, masivul de
rocå devine la fel de permeabil ca nisipurile, iar la deschideri de fisuri de 0,7
mm...1 mm, permeabilitatea este echivalentå pietri¿urilor.
¥n realitate, discontinuitå¡ile din masivele de rocå au orientåri diverse ¿i
naturi diferite. ¥n masivele magmatice ¿i metamorfice apar fisuri, fracturi, zone
de zdrobire ¿i clivaje cu forme ¿i origini diferite (fig. 3.3). ¥n aglomeratele
vulcanice (tufuri, lave) golurile au dimensiuni foarte variate, de la milimetri la
câ¡iva centimetri, porii putând fi sau nu comunican¡i. Rocile sedimentare
detritogene sunt afectate ¿i ele de sisteme de fisuri ¿i fracturi, în mod obi¿nuit
transversale pe stratifica¡ie. ¥n rocile strâns cutate pot apare în bol¡ile anticlinale
sau cutele sinclinale desprinderi între strate. Rocile organogene sau de
precipita¡ie chimicå prezintå adesea goluri sub formå de canale, ajungând pânå
la caverne ¿i grote.

66
 Fig. 3.3. Fisuri, fracturi ¿i clivaje în masivele de rocå.

Natura foarte diferitå a conductivitå¡ii hidraulice face ca utilizarea

coeficientului de permeabilitate pentru caracterizarea masivelor de rocå så nu
aibå sens. Masivele sunt puternic anizotrope hidraulic, iar presiunea apei aduce
la rândul ei modificåri în permeabilitate, influen¡ând deschiderea discontinui-
tå¡ilor. ¥n plus, discontinuitå¡ile pot avea material de umpluturå care în procesul
curgerii fie colmateazå discontinuitå¡ile ¿i reduce permeabilitatea fie este spålat
de apå ¿i måre¿te permeabilitatea.

3.1.2. ¥NCERCÅRI DE PERMEABILITATE

Permeabilitatea rocii propriu-zise se determinå prin încercåri de

permeabilitate longitudinalå, realizate în laborator. ¥ncercårile sunt dificile ¿i nu
3
se practicå în mod curent. Debitele sunt foarte reduse (de ordinul a 0,01 cm /h)
¿i se recurge de obicei la mårirea gradien¡ilor în laborator (pânå la 1000), fapt
care poate modifica caracterul curgerii.
Probele încercate, rezultate din carote, se cautå a fi cât mai mari (diametre
pânå la 60 mm ¿i lungimi pânå la 150 mm). Se aplicå gradien¡i de presiune
crescåtori, de la 1 la 1000 ¿i se måsoarå cantitatea de apå percolatå în func¡ie de
mårimea gradien¡ilor ¿i de timp. Palierele ob¡inute pe curbele debit-timp
corespund curgerii sta¡ionare ¿i se utilizeazå pentru calculul coeficientului de
permeabilitate:

Qp L
k= , (3.3)
∆p A

67
unde:
Q p este debitul percolat, corespunzåtor palierului;
∆p - diferen¡a de presiune între fe¡ele probei;
L - lungimea probei pe direc¡ia de percolare;
A - aria transversalå.

Valoarea corectå pentru L este condi¡ionatå de eliminarea aerului din pori

(prin vacuumare) ¿i saturarea completå a probei, care poate dura chiar o
såptåmânå.
¥n func¡ie de rezultatele încercårilor de permeabilitate longitudinale, rocile se
împart în douå categorii (Andrei, 1983). Atunci când permeabilitatea este
independentå de gradientul de presiune se presupune cå golurile din rocå au
forme apropiate de sferå sau elipsoid, iar când permeabilitatea variazå mult cu
gradientul de presiune se presupune cå roca este microfisuratå, cu fisuri
orientate pe o anumitå direc¡ie.
Permeabilitatea masei de rocå se determinå prin încercåri in situ ¿i este
caracterizatå prin absorb¡ia specificå ¿i mai rar prin coeficien¡i de
permeabilitate. ¥n figura 3.4 este prezentatå schema de principiu a unei încercåri
de absorb¡ie specificå. Un tronson dintr-un foraj de studii, de lungime l, este
izolat prin packere ¿i supus unei presiuni de apå p pe o duratå de timp t. Se
måsoarå cantitatea de apå Q infiltratå prin pere¡ii tronsonului de foraj ¿i se
evalueazå absorb¡ia specificå:

Fig. 3.4. Schema de principiu a unei încercåri de absorb¡ie specificå.

68
 Q
qas = a . s = . (3.4)
l pt

Presiunea este datå de pompare ¿i de coloana hidrostaticå aferentå

tronsonului:

p = pm + γ ( H − ∆ h) , (3.5)

unde:
pm este presiunea måsuratå la manometru;
γ - greutatea specificå a apei;
H - adâncimea tronsonului;
∆h - pierderea de sarcinå.

Pierderea de sarcinå se calculeazå cu formulele cunoscute din hidraulicå

pentru tuba¡ii de diametre mici. ¥n unele cazuri, presiunea p se måsoarå direct
în tronsonul aflat în presiune, cu ajutorul unor traductori.
Lungimea tronsonului l este cuprinså între 2 ¿i 5 m, iar diametrele forajelor
sunt în gama 50...150 mm. Unitatea de måsurå pentru absorb¡ia specificå a fost
propuså în 1933 de Maurice Lugeon (Pri¿cu, 1974):

1uL = litru / m,min,10 at , (3.6)

iar absorb¡ia se poate calcula direct din rela¡ia (3.4), exprimând cantitatea de apå
în litri, lungimea tronsonului în metrii, timpul în minute ¿i presiunea de apå în
zeci de atmosfere.
Trebuie precizat faptul cå absorb¡ia specificå nu este un parametru intrinsec
al permeabilitå¡ii rocii, ci mai degrabå al gradului de fracturare. De altfel
încercårile indicå dependen¡a debitului absorbit de presiunea aplicatå ¿i ca
urmare, valoarea propuså ini¡ial de Lugeon p = 10 at nu poate fi general
aplicatå.
Considera¡ii teoretice simple pun în eviden¡å dependen¡a debitului absorbit
de presiunea aplicatå în cazul rocilor fisurate. Se considerå o fisurå planå, de
grosime e, interceptatå de forajul de studii. Dacå tronsonul este pus sub presiune
de apå, în fisurå se produce o curgere laminarå radialå (fig. 3.5).
Debitul penetrat în fisurå este dat de rela¡ia (Londe ¿i Sabarly, 1967):

π
q= p e3 , (3.7)
R
6 µd log
r

69
 Fig. 3.5. Curgerea într-o fisurå planå interceptatå de forajul de studii.

unde:
r este raza forajului;
R - raza de influen¡å;
µd - viscozitatea dinamicå;
p - presiunea apei în foraj.
Presiunea ac¡ioneazå înså ¿i ca o preså platå asupra pere¡ilor fisurii. Dacå se
admite cå roca are un comportament elastic de o parte ¿i de alta a fisurii, ¿i cå
presiunea p se aplicå uniform pe zona de razå R, deplasarea de deschidere a
fisurii va fi:

∆ e=
(
4 1 − µ2 ) pR , (3.8)
E

unde apar în plus nota¡iile E - modulul de elasticitate al rocii ¿i µ coeficientul

Poisson. ºinând seama de rela¡ia (3.7) ¿i considerând deschiderea ini¡ialå a
fisurii ca fiind foarte micå ( e + ∆ e ≅ ∆ e ) rezultå:
q = c ⋅ p4 , (3.9)

unde c este un coeficient de propor¡ionalitate dependent de natura rocii ¿i de

diametrul forajului. Aceastå rela¡ie pune în eviden¡å influen¡a deosebit de mare
pe care o are presiunea asupra permeabilitå¡ii masivelor de rocå pu¡in
permeabile.
O primå concluzie este ca, în încercårile de teren, testele de absorb¡ie
specificå så fie realizate la presiuni asemånåtoare cu cele pe care le va suporta
roca în procesele de curgere provocate de gradien¡ii de presiune.

70
 ¥n practica curentå încercarea se face la cinci valori diferite ale presiunii.
Måsurarea volumului de apå absorbit începe dupå stabilizarea regimului, timpul
de måsurare fiind de 10...20 minute.
O a doua concluzie care rezultå din rela¡iile (3.7) ¿i (3.8), este aceea cå
aceea¿i valoare a permeabilitå¡ii se ob¡ine pentru mase de rocå cu fisura¡ie
foarte diferitå. De exemplu, încercåri de absorb¡ie specificå realizate pe un
tronson de 5 m vor da aceea¿i valoare a absorb¡iei ¿i în cazul intercep¡iei unei
fisuri unice cu deschiderea e = 0,20 mm ¿i în cazul intercep¡iei a 10 fisuri cu
deschiderea e' = 0,10 mm. Pe de altå parte, ca urmare a deformabilitå¡ii rocii,
cele zece fisuri puteau avea, înainte de probå, chiar deschideri mult mai mici,
ele devenind active prin deforma¡iile create de presiunea aplicatå. Rezultå de
aici cå, în proiectarea lucrårilor de impermeabilizare ¿i drenare, caracterizarea
permeabilitå¡ii prin absorb¡ia specificå nu este suficientå.
¥ncercarea de absorb¡ie specficå este influen¡atå ¿i de direc¡ia relativå a
fisura¡iei în raport cu forajul. Ideal ar fi ca încercårile så se execute în foraje
direc¡ionate perpendicular pe seturile de fisuri ¿i discontinuitå¡i. ¥n acest fel
informa¡iile ar servi ¿i pentru definirea conductivitå¡ii hidraulice a rocii ¿i
implicit a anizotropiei hidraulice.
Rezultatele încercårilor de absorb¡ie specificå sunt uneori convertite în
coeficien¡i de permeabilitate. Se acceptå ipoteza cå masa de rocå este un mediu
omogen ¿i izotrop din punctul de vedere al permeabilitå¡ii ¿i cå mi¿carea apei în
foraj este laminarå. Prin aplicarea rela¡iilor de la hidraulica pu¡urilor în medii
poroase rezultå coeficientul de permeabilitate (Rossi, 1991):

Q γ
k = a a (m/s) , (3.10)
pf C

unde:
Qa este debitul de apå absorbit în regim stabilizat;
p f - presiunea în tronsonul de foraj;
γa - greutatea specificå a apei;
C - coeficient de formå, dat de rela¡ia :

(l / d ) 2 − 1
C = 2π d , (3.11)
⎡ ⎤
ln ⎢l / d + (l / d ) 2
− 1⎥
⎣ ⎦

în care intervin diametrul forajului d ¿i lungimea tronsonului încercat l.

Pentru cazurile curente, aplicarea rela¡iei (3.10) conduce la o echivalare între
absorb¡ia specificå ¿i coeficientul de permeabilitate de forma:

71
 1uL ≅ ( 1,2...1,8 ) × 10−5 cm / s , (3.12)

cu recomandarea ca valoarea 1.2 så fie utilizatå în cazul rocilor cu fisuri fine, iar
valoarea 1,8 în cazul rocilor cu fisuri majore.
Trebuie precizat faptul cå utilizarea coeficientului de permeabilitate nu este
adecvatå în cazul maselor de rocå ¿i cå evaluarea acestuia prin asimilare cu un
mediu poros poate conduce la discrepan¡e mari.
Din punct de vedere hidraulic, rela¡ia (3.10) corespunde curgerii radiale
uniforme. ¥n realitate, efectele de capåt de la limitele tronsonului încercat
creeazå o curgere tridimensionalå, sfericå. O variantå perfec¡ionatå pentru
încercarea de absorb¡ie specificå, care eliminå acest inconvenient, a fost propuså
de Luis (Rossi, 1991). Dupå cum se poate urmåri în figura 3.6, se utilizeazå
patru packere, cu ajutorul cårora se izoleazå suplimentar încå douå tronsoane,
desupra ¿i dedesuptul tronsonului aflat în încercare. Prin tuba¡ii separate se
introduce apå sub presiune în toate cele trei tronsoane, dar måsurarea se face
numai pentru debitul aferent tronsonului central. Pe tronsonul central curgerea
este perfect radialå ¿i în plus se eliminå riscul unor pierderi suplimentare în
zona packerelor.

Fig. 3.6. ¥ncercarea de absorb¡ie specificå cu patru packere.

Perfec¡ionarea tehnicilor de încercare nu eliminå înså principalul
inconvenient, cauzat de asimilarea for¡atå cu mediul poros permeabil. De altfel

72
prin încercåri in situ, bazate pe måsurarea vitezei de percolare între foraje de
måsurå, Terzaghi a pus în eviden¡å cå unei unitå¡i lugeon (1 uL) îi corespund
-2 -3
coeficien¡i de permeabilitate uneori foarte diferi¡i, în gama 10 ...10 cm/s.

3.1.3. DEPENDENºA PERMEABILITźII DE STARE DE EFORT

Permeabilitatea masei de rocå depinde esen¡ial de deschiderea fisura¡iei

¿i/sau a discontinuitå¡ilor. S-a aråtat deja cå o u¿oarå modificare a deschiderilor
produce schimbåri semnificative în permeabilitate. Rezultå de aici cå dacå roca
este supuså unei ståri de efort, chiar moderate, aceasta poate produce modificåri
ale deschiderilor discontinuitå¡ilor care conduc la varia¡ii locale importante ale
permeabilitå¡ii.
Dacå se face referire la modelul simplu al sistemului unic de fisuri plane din
figura 3.1 ¿i se admite cå o structurå inginereascå exercitå asupra funda¡iei sale,
din care face parte roca izolatå, un efort σ care face unghiul θ cu planul
fisurii, acest efort produce o închidere a fisurii (Londe ¿i Sabarly, 1967):

∆e ⎛1 1 ⎞ a
= − σ ⎜ − ⎟ sin θ , (3.13)
e ⎝ E Er ⎠ e

unde:
E este modulul de deforma¡ie al masei de rocå;
E r - modulul de elasticitate al rocii propriu-zise.

ªtiind cå, în cazurile curente, modulul de elasticitate al rocii este cu cel pu¡in
un ordin de mårime mai mare decât cel al masei de rocå ( E r >> E ), se poate
scrie aproximativ:
σ sin θ
∆ e≅− . (3.13′)
E

Pentru a estima ordinul de mårime al lui ∆ e , se considerå o maså de rocå cu

E = 5000 MPa, a = 1 m, σ = 1 MPa compresiune ¿i θ = 30 Din (3.13′) rezultå
o

∆ e = - 0,1 mm. Acest rezultat semnificå faptul cå toate fisurile cu deschiderea

o
mai micå sau egalå cu 0,1 mm, dispuse la un unghi mai mare de 30 fa¡å de
direc¡ia efortului aplicat, vor fi închise sub ac¡iunea unui efort de 1 MPa.
Dacå roca avea conductivitatea hidraulicå asiguratå de microfisuri, efortul
aplicat face ca aceea¿i rocå så devinå teoretic impermeabilå. ¥n realitate modulul
de deforma¡ie al rocii nu este constant, eforturile descresc în adâncimea rocii,
iar închiderea fisurilor nu se produce integral. Cu toate acestea, acest calcul

73
simplu pune în eviden¡å ordinul de mårime al dependen¡ei permeabilitå¡ii
rocilor fin fisurate de starea de efort.
Modificarea permeabilitå¡ii rocilor pu¡in permeabile dar microfisurate sub
ac¡iunea eforturilor transmise de structurå este deosebit de importantå în cazul
funda¡iilor de baraje, cu precådere a barajelor zvelte. Pentru a pune în eviden¡å
efectul defavorabil al acestei proprietå¡i, în cele ce urmeazå se prezintå
mecanismul dupå care s-a produs cedarea barajului Malpasset din Fran¡a
(Bernaix, 1967,b). ¥n figura 3.7 se prezintå situa¡ia unui baraj fundat pe o rocå
stratificatå, cu cåderea stratifica¡iei spre aval, amplasamentul fiind afectat de o
falie majorå ce iese în relief în aval de baraj ¿i are o înclinare u¿oarå spre
amonte. Stratifica¡ia ¿i falia din aval decupeazå un bloc de rocå care este supus
încårcårii transmise de baraj, greutå¡ii proprii ¿i for¡elor de presiune care
ac¡ioneazå pe contur. ¥n cazul în care roca are o permeabilitate uniformå, for¡ele
de presiune au alura din figura 3.7,a ¿i blocul de rocå este în echilibru. Dacå
roca este înså microfisuratå, cu fisura¡ie normalå pe stratifica¡ie, eforturile
transmise de baraj reduc permeabilitatea în zona lor de influen¡å. Pentru
simplificare, se admite cå în aceastå zonå permeabilitatea scade de 20 de ori ¿i
ca urmare liniile echipoten¡iale capåtå alura din figura 3.7,b. For¡ele de presiune
de pe grani¡a blocului se majoreazå în consecin¡å ¿i sub ac¡iunea acestora blocul
este expulzat ¿i barajul cedeazå.

Fig. 3.7. Spectrul de curgere ¿i presiunea activå pe fe¡ele unui bloc de rocå decupat în
aval de baraj: a - în cazul rocii cu permeabilitate constantå; b - în cazul rocii
la care permeabilitatea depinde de starea de efort.
Cunoa¿terea susceptibilitå¡ii rocii de a-¿i reduce permeabilitatea sub ac¡iunea
eforturilor exterioare este deosebit de importantå pentru dispunerea lucrårilor de
drenaj. Din acest motiv, la propunerea lui Habib ¿i Bernaix (Bernaix, 1967,b),

74
între încercårile curente de permeabilitate a fost încluså încercarea de
permeabilitate radialå. (Londe, 1982, Wittke, 1990).
¥ncercarea constå în determinarea permeabilitå¡ilor unei carote de rocå în
situa¡ia curgerii convergente ¿i respectiv a curgerii divergente (fig. 3.8).
Epruveta are o formå cilindricå ¿i este prevåzutå cu un gol cilindric axial de
diametru mai mic. Proba este introduså într-o camerå de presiune ¿i se asigurå
presiuni diferite la interior ¿i respectiv pe suprafa¡a exterioarå. Atunci când
presiunea exterioarå este mai mare ( ∆ p > 0 ) curgerea este convergentå, iar în
peretele probei se induc eforturi de compresiune. Atunci când presiunea
interioarå este mai mare ( ∆ p < 0 ) curgerea este divergentå, iar în peretele
probei se induc eforturi de întindere. Spectrul curgerii este acela¿i în ambele
situa¡ii ¿i corespunde, cu excep¡ia efectelor de capåt, unei curgeri radiale.

Fig. 3.8. ¥ncercarea de permeabilitate radialå: a - schema încercårii;

b - dependen¡a permeabilitå¡ii de sensul ¿i mårimea diferen¡ei de presiune.

Coeficientul de permeabilitate este dat de rela¡ia:

75
 Q 1 R
k= ln , (3.14)
2π l ∆ p r

în care:
Q este debitul curgerii;
l - lungimea zonei de curgere;
r - raza orificiului interior;
R - raza probei.

Se define¿te indicele de sensibilitate al rocii la modificarea permeabilitå¡ii cu

starea de efort prin raportul:

k ( − 1)
S= , (3.15)
k ( + 50 )

unde:
k (-1) este coeficientul de permeabilitate la curgerea divergentå sub
diferen¡å de presiune de 1 at;
k (+50) - coeficientul de permeabilitate la curgere convergentå sub
diferen¡a de presiune de 50 at.

Dupå cum se poate urmåri în figura 3.8,b, indicele de sensibilitate depinde

de tipul de rocå ¿i de starea de fisura¡ie. Ca recomandare generalå (Londe,
1982) se prevede ca atunci când S > 100 så se analizeze måsurile constructive
adecvate pentru a evita încårcåri suplimentare date de contrastele de
permeabilitate.

3.2. MODELAREA CURGERII

3.2.1. INTRODUCERE

Comportarea hidraulicå a maselor de rocå depinde de orientarea, lungimea ¿i

distan¡a dintre discontinuitå¡i, de deschiderea acestora ¿i de interconectarea dintre
ele, precum ¿i de prezen¡a materialelor de umpluturå. Pentru analiza curgerii
fluidelor prin rocile fracturate s-au dezvoltat, în principal, douå tipuri de modele.
Modelul discret ia în considerare numai curgerea prin discontinuitå¡ile
majore, individualizate, admi¡ând cå spectrul curgerii poate fi asimilat de
curgerea printr-o re¡ea de conducte echivalente discontinuitå¡ilor. Acest model
este aplicabil atunci când curgerea prin masiv este cu adevårat dominatå de un
numår limitat de discontinuitå¡i cu conductivitate hidraulicå semnificativå.

76
 Modelul continuu echivalent admite cå în masa de rocå se produce o curgere
laminarå prin întregul volum, similar cu spectrul curgerii dintr-un mediu poros.
Modelul continuu este aplicabil în cazul rocilor microfisurate care, prin numårul
mare de fisuri, prin densitatea mare a acestora ¿i prin dispunerea lor dupå trei sau
mai multe sisteme ortogonale se apropie de caracteristicile mediului poros.
¥n afara acestor douå modele existå ¿i unele mixte sau cuplate, care trateazå
separat sau interconectat curgerea prin fisurile majore ¿i curgerea prin
microfisuri. Cel mai vechi dintre ele este modelul cu dublå porozitate, propus de
Barenblatt, care echivaleazå masa de rocå cu medii poroase suprapuse, primul
echivalent microfisura¡iei ¿i cel de al doilea echivalent discontinuitå¡ilor mai
mari. ¥n cadrul metodei elementelor finite, modelele de tip mixt (Kabayashi,
Stematiu etc) utilizeazå elemente finite 2D cu legi de curgere specifice pentru
discontinuitå¡ile majore, cuplate cu elemente finite 3D cu legi de curgere de tip
Darcy pentru un mediu echivalent, în zonele de rocå dintre discontinuitå¡ile
majore.
¥n cadrul tuturor modelelor, prima etapå constå în definirea legilor de curgere
prin discontinuitåtile sau fisurile individuale. Prin asimilåri, prin prelucrarea datelor
experimentale sau prin introducerea unor echivalåri discrete stochastice, de la legile
de curgere individualizate se trece apoi la caracteristicile hidraulice globale ¿i la
legile de curgere globale pentru masivul de rocå.

3.2.2. CURGEREA PRIN DISCONTINUITźI

Ecua¡ia de bazå a curgerii apei printr-o discontinuitate are forma generalå:

{v } = k d {grad h}1/ α , (3.16)

unde:
{v } este viteza medie, cu componente în planul fisurii;
{grad h} - gradientul hidraulic, de asemenea în planul fisurii;
kd - conductivitatea hidraulicå, ce depinde de rugozitatea
relativå, de deschiderea discontinuitå¡ii, de natura
materialului de umpluturå ¿i de viscozitatea fluidului;
α - coeficient numeric care depinde de regimul de curgere.

¥n majoritatea aplica¡iilor inginere¿ti se admite cå regimul de curgere este

laminar ( α = 1 ), iar conductivitatea hidraulicå k d se evalueazå cu rela¡ii
diferen¡iate în func¡ie de caracteristicile discontinuitå¡ii.
¥n cele ce urmeazå se vor prezenta mai întâi rela¡iile de calcul a lui k d pentru
discontinuitå¡i cu pere¡i netezi ¿i respectiv cu pere¡i rugo¿i, precizându-se ¿i

77
domeniul de valabilitate al acestora. Apoi se va analiza måsura în care ipoteza
curgerii laminare este acceptabilå, introducând criterii bazate pe gradient.
¥n cazul discontinuitå¡ilor plane deschise cu pere¡i netezi se acceptå ipoteza
curgerii laminare irota¡ionale. Admi¡ând cå masivul de rocå cuprinde mai multe
familii de discontinuitå¡i (fig. 3.9,a) curgerea din fiecare discontinuitate se
analizeazå independent. Pentru discontinuitatea Di (fig. 3.9,b) de grosime
constantå 2 ai , curgerea are loc în planul fisurii (planul x'o y' din sistemul local
x′y′z′, cu z′ normalå la planul fisurii). Dacå se neglijeazå termenul cinetic, dat
fiind faptul cå vitezele de curgere sunt reduse, sarcina hidraulicå este datå de
expresia cunoscutå:
p
h=z+ , (3.17)
γ

în care z este axa verticalå din sistemul global xyz.

Fig. 3.9. Versant de rocå cu douå familii de discontinuitå¡i:

a - dispunerea geometricå a discontinuitå¡ilor D1 ¿i D2 ;
b - elementele curgerii într-o discontinuitate Di.
Ipotezei curgerii laminare i se asociazå ¿i ipoteza viscozitå¡ii cinematice
constante ( ν = ct ), admi¡ând cå temperatura nu variazå semnificativ în procesul
curgerii. ¥n aceste condi¡ii, ecua¡iile generale Navier-Stokes capåtå forma:

78
 ∂ 2 v x' g ∂ ⎛ p⎞ g
= ⎜ z + ⎟ = I x′ ;
∂ z′ 2 ν ∂ x′ ⎝ γ ⎠ ν

∂ 2v y ′ g ∂ ⎛ p⎞ g
= ⎜ z + ⎟ = I y′ . (3.18)
∂ z′ 2 ν ∂ y′ ⎝ γ ⎠ ν

Curgerea fiind laminarå, distribu¡ia vitezelor în sec¡iune este parabolicå

(fig. 3.10). Vitezele medii de curgere pe direc¡iile x′ ¿i y′ au expresiile:

g ( 2 ai )
2
1 ai
vx′ = ∫ vx ′d z′ = I x′ ;
2ai − a 12 ν
i

g(2ai )
2
1 ai
vy′ = ∫ y′
v d z ′ = I y′ , (3.19)
2 ai − a 12 ν
i
din care rezultå:

g (2 ai )
2
{v } = 12 ν
{grad h} (3.20)

¿i deci expresia conductivitå¡ii hidraulice a discontinuitå¡ii:

g ( 2 ai ) 2
kd = . (3.21)
12 ν

Fig. 3.10. Distribu¡ia vitezelor într-o discontinuitate

pe direc¡iile x′ ¿i y′ din planul discontinuitå¡ii.
Rela¡ia (3.21) este valabilå, a¿a cum s-a aråtat, pentru regimul laminar.
Pentru a stabili condi¡iile în care curgerea are loc în regim laminar se separå
curgerea în lungul unui fir de curent ¿i se echivaleazå cu o curgere

79
unidimesionalå printr-o conductå cu aria 2 ai ⋅ 1 (fig. 3.11). ¥n acest caz
delimitarea regimurilor de curgere se face prin numårul Reynolds:

v Dh
Re = , (3.22)
ν

unde Dh este diametrul hidraulic:

2 ai ⋅ 1
Dh = 4 Rh = 4 ⋅ = 4ai .
1+1

Regimul laminar este delimitat de condi¡ia Re < 2300.

¥n cazul discontinuitå¡ilor plane cu material de umpluturå, a¿a cum este

cazul faliilor cu brecie sau al stratifica¡iilor morfologice, se admite ipoteza cå
materialul de umpluturå este omogen, izotrop ¿i poate fi considerat mediu poros
din punctul de vedere al curgerii.
¥n aceste condi¡ii curgerea este guvernatå de legea Darcy în bidimesional
( v z ′ = 0):
v x′ = k I x′ ;

v y′ = k I y′ , (3.23)

Fig. 3.11.Asimilarea curgerii în lungul unui fir de curent

cu o curgere unidimensionalå.

unde k este coeficientul de permeabilitate. ¥n formå matricialå rela¡iile capåtå

forma generalå (3.16):

80
 {v} = {v } = k {grad h} . (3.24)

¥n cazul discontinuitå¡ilor plane, deschise, cu pere¡i rugo¿i, curgerea poate

avea loc în regim laminar sau în regim turbulent, parametrii de delimitare fiind
de aceastå datå, pe lângå vitezå ¿i diametrul hidraulic ¿i rugozitatea relativå
k/ Dh (fig. 3.12). Rela¡iile de calcul pentru coeficientul de rezisten¡å hidraulicå
liniarå ¿i deci ¿i pentru conductivitatea hidraulicå k d sunt determinate pe cale
experimentalå.
O primå distinc¡ie apare între mi¿carea irota¡ionalå, caracteristicå
microrugozitå¡ilor (k / Dh <0,032) ¿i curgerea rota¡ionalå, în care apare ¿i
formarea de vârtejuri (fig. 3.12,b ¿i 3.12,c). Dacå se selecteazå rela¡iile stabilite
de Louis (Wittke, 1990), care a intreprins cercetåri sistematice în cazul curgerii
prin fisurile din roci, atunci grani¡a dintre regimul laminar ¿i regimul turbulent
este datå de numårul Reynolds critic:

1,14
⎛ 1,9 ⎞
Recr = 845 ⎜ log ⎟ . (3.25)
⎝ k / Dh ⎠

Fig. 3.12. Curgerea în discontinuitå¡i plane, deschise:

a - mi¿care laminarå irota¡ionalå; b - mi¿care rota¡ionalå.
Pentru Re < Recr curgerea are loc în regim laminar. Viteza este direct
propor¡ionalå cu gradientul hidraulic iar conductivitatea hidraulicå are expresia:

81
 g ( 2 ai ) 2
kd =
[ ]
. (3.26)
12 ν 1 + 8 ,8( k / Dh ) 1,5

De remarcat cå rugozitatea pere¡ilor discontinuitå¡ii reduce conductivitatea

hidraulicå din regim laminar întâlnitå în cazul pere¡ilor netezi. ¥n domeniul
k/ Dh = 0,03...0,5 conductivitatea scade de 1,05...4,11 ori.
Pentru Re > Recr curgerea devine turbulentå ¿i viteza nu mai este direct
propor¡ionalå cu gradientul hidraulic. Dupå cercetårile lui Louis viteza are
expresia:
1,9
v = 4 g (2 ai ) log I, (3.27)
k / Dh
unde I este gradientul hidraulic.
Rela¡ii de forma (3.25)...(3.27) au rezultat ¿i din celelalte programe
experimentale, iar rela¡iile stabilite de Louis au fost revalidate de Rissler ¿i
Sharp. Tot prin încercåri experimentale, realizate pentru discontinuitå¡i rugoase
cu 2 ai = 0,01...0,1 mm, s-a aråtat cå rela¡iile respective sunt valabile ¿i în cazul
discontinuitå¡ilor cu contacte, pânå la k / Dh ≤ 0,862.
Utilizarea numårului Reynolds pentru stabilirea regimului de curgere este
înså dificilå, având în vedere cå necesitå atât cunoa¿terea vitezei de curgere, cât
¿i a rugozitå¡ii. Din acest motiv, în cazurile practice, verificarea condi¡iei de
regim laminar se face utilizând criteriul gradientului.
¥n conformitate cu acest criteriu, curgerea laminarå, la care viteza este
direct propor¡ionalå cu gradientul, este valabilå pentru I < I cr , unde, pentru
discontinuitå¡ile cu pere¡i netezi:

13800 ν 2
I cr = , (3.28)
g ( 2 ai )
3

iar pentru discontinuitå¡ile cu pere¡i rugo¿i, cu k / Dh > 0,032,

5070 ν 2 ⎛ 1,9 ⎞
1,14 ⎡ ⎛ k ⎞ ⎤ 11000 ν 2
1,5
I cr = ⎜ log ⎟ ⎢1 + 8 ,8 ⎜ ⎟ ⎥≅ . (3.29)
g ( 2 ai ) 3⎝ k / Dh ⎠ ⎢
⎣
⎝ Dh ⎠ ⎥ g(2ai ) 3
⎦
Dacå se admite viscozitatea cinematicå a apei ν = 1,3 × 10 −6 m2 / s ,
O
corespunzåtoare unei temperaturi medii de 10 C, delimitarea regimurilor de

82
curgere este datå de gradientul efectiv ¿i de deschiderea discontinuitå¡ii (fig.
3.13).
Din reprezentarea graficå a rela¡iilor (3.28) ¿i (3.29), se observå cå în cazul
rocilor microfisurate cu fisuri foarte fine (2 ai < 0.1 mm) regimul laminar se
påstreazå chiar la gradien¡i foarte mari (I > 1000). ¥n cazurile curente, gradien¡ii
au valori reduse (I < 1) ¿i ca urmare regimul laminar se conservå pentru
discontinuitå¡i cu deschiderea de pânå la 1 mm. Fac excep¡ie gradien¡ii locali,
care apar în vecinåtatea neomogeneitå¡ilor cu contrast mare de permeabilitate.
Pentru exemplificare, în figura 3.14 se prezintå spectrul de curgere pe sub un
baraj de greutate, prevåzut cu voal de etan¿are ¿i foraje de drenaj. ¥n ansamblul
curgerii gradien¡ii sunt subunitari, numai zona din imediata vecinåtate a
voalului fiind afectatå de gradien¡i locali mari.
¥n concluzie, se poate spune cå fenomenul de curgere prin discontinuitåtile
individuale are loc, dominant, în regim laminar. Fac excep¡ie macro-
discontinuitå¡ile cu deschideri 2 ai > 2...5 mm, în care curgerea este turbulentå
¿i pentru care viteza nu mai este direct propor¡ionalå cu gradientul. ¥n aceea¿i
categorie, a depå¿irii regimului laminar, se aflå înså ¿i fisuri mai fine, dacå
gradien¡ii sub care are loc curgerea sunt foarte mari.

Fig. 3.13. Rela¡ia dintre gradientul critic ¿i deschiderea discontinuitå¡ii.

83
 Fig. 3.14. Spectrul de curgere ¿i gradien¡i în cazul infiltra¡iei
prin funda¡ia unui baraj de greutate.

3.2.3. MODELUL DISCRET

Modelul discret este bazat pe ipoteza cå roca propriu-ziså este practic

impermeabilå ¿i ca urmare curgerea se produce numai prin discontinuitå¡ile
majore.
Sistemele de discontinuitå¡i sunt asimilate cu o re¡ea de conducte sub
presiune. Se cunosc configura¡ia geometricå a discontinuitå¡ilor, conductivitå¡ile
hidraulice individuale ( k d ) ¿i ariile de curgere ( Ad ).
Principiul de calcul este prezentat pe suportul situa¡iei din figura 3.15. Masivul
de rocå este în acest caz afectat de trei sisteme de discontinuitå¡i D1 , D2 ¿i D3 .
Intersec¡iile discontinuitå¡ilor formeazå noduri, iar în planul fiecåreia dintre
discontinuitå¡i celelalte douå sisteme formeazå inele. ¥ntre douå noduri succesive se
delimiteazå câte un segment de discontinuitate.
Debitul total vehiculat prin por¡iunea de masiv care formeazå domeniul de
studiu este dat de rela¡ia:

m1 m2 m3
Q = ∑ q D1,i + ∑ q D2 ,i + ∑ q D3 ,i , (3.30)
1 1 1

unde m1 , m2 ¿i m3 sunt numårul de segmente de discontinuitå¡i aferente

fiecårui sistem, iar q D1,i , q D2 ,i ¿i q D3,i sunt debitele pe segmente.

84
 Fig. 3.15. Curgerea printr-un masiv de rocå
afectat de trei sisteme de discontinuitå¡i.

Pentru fiecare dintre discontinuitå¡i, viteza de curgere este exprimatå în

sistemul local x′y′z′, cu axa z′ normalå pe planul discontinuitå¡ii, în func¡ie de
conductivitatea hidraulicå k d ¿i gradientul hidraulic din planul fisurii h′:

{v} x ′y ′ = k d {grad h ′} . (3.31)

Debitul vehiculat pe un segment de discontinuitate este dat de:

q D ,i = Ad ,i vd ,i , (3.31′)

unde: vd ,i este componenta vitezei selectatå din vectorul {v} x ′y ′ .

Pentru ansamblul masivului, se definesc ca necunoscute gradien¡ii hidraulici
aferen¡i fiecårui segment de discontinuitate, exprima¡i înså în sistemul global
xyz. Dacå rela¡ia de transformare din sistemul local în sistemul global este datå
de matricea [T]:
{x ′y ′z ′} = [T ] {xyz} , (3.32)

atunci rela¡ia (3.31) poate fi rescriså sub forma:

{v} x ′y ′ = [ k d ]{ grad h} , (3.33)

unde {grad h} este gradientul în sistem global, iar:

[ kd ] = [T ]T [ kd ][T ] , (3.34)

85
este matricea conductivitå¡ilor hidraulice în sistemul global. Atunci când
conductivitatea hidraulicå a discontinuitå¡ii este izotropå, [ k d ] = k d [ I ] , cu [I]
matricea unitarå.
Rela¡iile de calcul sunt asemånåtoare cu cele utilizate în calculul re¡elelor de
conducte ¿i constau în :

∑ qi = 0 , (3.35,a)
în n noduri ¿i:
∑ {grad h}i = 0 , (3.35,b)

pentru m inele, la care se adaugå condi¡iile de margine ale problemei.

Exprimând debitele în func¡ie de viteza de curgere (3.33) ¿i de aria
discontinuitå¡ii, ecua¡iile (3.35) formeazå un sistem algebric ale cårei
necunoscute sunt gradien¡ii. Prin rezolvarea sistemului se ob¡in valorile
gradien¡ilor, iar apoi, din rela¡iile (3.31′) ¿i (3.30), debitele pe discontinuitå¡i ¿i
debitele totale. De asemenea se pot calcula ¿i sarcinile hidraulice din noduri.
Modelul discret are formulåri mai simple în cazul idealizårilor
bidimensionale (Bichea, 1986). Pentru exemplificare, se considerå curgerea
printr-un masiv fisurat, care într-o sec¡iune caracteristicå, mårginitå de grani¡ele
Γ1 ¿i Γ 2 , este stråbåtut de douå sisteme de fisuri D1 ¿i D2 (fig. 3.16).
Condi¡iile de margine sunt de tipul sarcinå hidraulicå impuså pe grani¡e.
Configura¡ia geometricå ¿i dimensiunile fisurilor sunt cunoscute. De remarct
faptul cå nu toate fisurile sunt continue, singura comunicare directå între
grani¡ele Γ1 ¿i Γ 2 fiind datå de fisura NN′. Re¡eaua de fisuri cuprinde între
intersec¡ii o serie de segmente (elemente) de lungimi li ¿i deschideri 2 ai .

Fig. 3.16. Curgerea prin cele douå sisteme de discontinuitå¡i

în cazul unui model bidimensoinal.

86
 Rezolvarea re¡elei de conducte, care asimileazå segmentele de fisuri,
utilizeazå acelea¿i rela¡ii ca în modelul tridimensional. ¥n cazul general se poate
asocia încå o necunoscutå ¿i anume regimul de curgere din fisuri, care, în
func¡ie de numårul Reynolds sau de gradient, poate fi laminar sau turbulent.
¥ntr-o primå etapå se admite cå regimul de curgere este laminar în toate
fisurile. Necunoscutele problemei sunt gradien¡ii activi I i din segmentele de
fisurå li . Sistemul de ecua¡ii aferent re¡elei formate cuprinde:

∑ qi = 0 , (3.35′,a)
în cele n noduri;

∑ Ii = 0 , (3.35′,b)

pentru cele m inele închise delimitate în re¡ea;

∑ I i = Hi − H i + 1 , (3.36)

pentru cele p laturi ale inelelor deschise;

∑ Ii = H N − H N' (3.37)

ecua¡ia corespunzåtoare ansamblului de segmente care conecteazå punctele N ¿i

N′ de pe grani¡å.
Debitele corespunzåtoare segmentelor de fisuri li se scriu în func¡ie de
gradient:
qi = ( 2 a i ) ⋅ 1 ⋅ k d I i , (3.38)

unde 2 ai este deschiderea fisurii, k d conductivitatea hidraulicå ¿i I i

gradientul.
Prin substitu¡ia (3.38) sistemul de ecua¡ii are ca necunoscute numai
gradien¡ii ¿i este liniar. Rezolvarea sistemului conduce la prima estimare a
gradien¡ilor corespunzåtori ipotezei regimului laminar. Calculând numerele
Reynolds pentru fiecare element (segment) ¿i având ¿i gradien¡ii, pe baza
rela¡iilor (3.22) ¿i (3.25) sau a graficului din figura 3.13 se verificå regimul de
curgere. Pentru elementele de fisurå în care curgerea este turbulentå viteza ¿i
deci ¿i debitul depind de puterea 1 / α a gradientului ¿i sistemul de ecua¡ii nu
mai este liniar. Rezolvarea se face iterativ, prin liniarizare la fiecare itera¡ie:

( ) ( )
1/ α −1
v = kd I 1 / α = kd I i ⋅ I i +1 , (3.39)

87
unde I i sunt gradien¡ii calcula¡i în itera¡ia i iar I i +1 sunt gradien¡ii ce urmeazå
a fi calcula¡i în itera¡ia curentå i+1. Sistemul redevine liniar în I i +1 ¿i itera¡iile
continuå pânå când în toate elementele regimul de curgere corespunde
condi¡iilor date de Recr sau de I cr , iar diferen¡a dintre gradien¡ii din douå
itera¡ii succesive se încadreazå într-o marje de eroare prestabilitå.
Mai trebuie men¡ionat faptul cå modelul discret a fost aplicat ¿i pentru
calculul curgerii cu nivel liber în masivele de rocå. Fisurile verticale care
afloreazå la suprafa¡a reliefului se considerå de aceastå datå canale în care
curgerea are loc cu suprafa¡å liberå, legile de curgere din fisuri sau
discontinuitå¡i råmânând acelea¿i (Cruickshank, 1976). Rela¡iile de calcul sunt
similare cu cele utilizate pentru re¡elele de canale din hidraulicå.

3.2.4. MODELUL CONTINUU ECHIVALENT

Modelul continuu echivalent este bazat pe ipoteza cå în masa de rocå se

produce o curgere laminarå prin întregul volum, la fel ca în cazul mediilor
continue poroase. Legea de curgere este de tip Darcy în care viteza aparentå
prin masa de rocå:

q
va = = k ′I , (3.40)
A

se exprimå printr-un coeficient de permeabilitate (conductivitate hidraulicå)

echivalent k ′ .
¥n cazul ideal în care sunt n discontinuitå¡i cu deschiderea constantå 2 ai ¿i
egal distan¡ate la intervale d (fig. 3.17), conductivitatea hidraulicå echivalentå
rezultå din:

q n ( 2 ai ) k d I 2 a i
va = = = kd I (3.41)
nd nd d
¿i deci:
2 ai
k' = k d . (3.42)
d

Dacå discontinuitå¡ile au deschideri diferite 2 ai ¿i sunt situate la intervale

diferite d i , rela¡ia (3.42) se aplicå pentru valori medii (2ai ) med ¿i d med .
Trebuie remarcat faptul cå media deschiderilor se ob¡ine din rela¡ia de
echivalen¡å a debitelor ¿i implicå puterea a 3-a a deschiderilor:

88
 Fig. 3.17. Definirea conductivitå¡ii hudraulice echivalente
pentru un masiv afectat de discontinuitå¡i identice echidistante.

1 n
(2ai ) med
3
= ∑ ( 2 ai ) .
n
3
(3.43)
1

¥n cazul general masa de rocå este afectatå de mai multe sisteme de

discontinuitå¡i, iar direc¡ia curgerii nu este definitå de un singur sistem.
Curgerea prin masa de rocå va fi guvernatå de o lege de tip Darcy:

{v} = [ k ] {grad h} , (3.44)

în care intervine matricea conductivitå¡ilor hidraulice [k]. Rela¡ia (3.44) este

valabilå în sistemul global de coordonate.
Pentru definirea matricei [k] pe baza sistemelor de discontinuitå¡i identificate
se analizeazå, într-o primå etapå, curgerea din planul disconti-nuitå¡ilor. Pentru
discontinuitå¡ile dintr-o familie Di se define¿te sistemul local de coordonate
x′y′z′, cu axa z′ normalå pe planul discontinuitå¡ilor (fig. 3.18). ¥n acest sistem
local se poate evalua conductivitatea hidraulicå a fisurii ( k d ) cu rela¡ii de forma
(3.21) sau (3.26), iar prin echivalarea (3.42), utilizând valorile mediate
(2 ai ) med ¿i d med se gåse¿te conductivitatea hidraulicå echivalentå k x′ ′y ′z ′ ,
valabilå în cazul curgerii orientate în lungul fisurilor.
¥n sistemul global conductivitatea hidraulicå echivalentå devine matricea de
conductivitate echivalentå a sistemului de discontinuitå¡i Di :

[ k ] Di = [T ]T [ k ′][T ] , (3.45)

89
 Fig. 3.18. Definirea matricei de conductivitate hidraulicå pentru un masiv
afectat de trei sisteme de discontinuitå¡i.

unde:
[ k ′] = k x′ ′y ′z ′ . [ I ] .

[I] fiind matricea unitarå. Matricea [T ] este matricea de transformare din

sistemul local în sistemul global de coordonate :

{x ′y ′z ′} = [T ] {xyz} .
Dacå masivul de rocå curpinde mai multe sisteme de discontinuitå¡i,
matricea de conductivitate totalå se ob¡ine prin suprapunerea efectelor, ceea ce
revine la simpla sumare a matricelor sistemelor:

[ k ]masiv = ∑i [ k ]Di . (3.46)

Pentru exemplificare se considerå masivul de rocå din figura 3.18, afectat

de trei sisteme de discontinuitå¡i D1 , D2 ¿i D3 . Sistemul global de
coordonate este ales cu axa y în direc¡ia nord, iar sistemele Di sunt
geometric definite de azimut ¿i cådere ( α ¿i β ), de distan¡a (intervalul)
medie d med ¿i de deschiderea medie (2ai ) med . Din formulele prezentate
anterior sunt evaluate ¿i conductivitå¡ile hidraulice echivalente k d pentru
fiecare sistem de discontinuitå¡i (v. tab. din fig. 3.18).
Pe baza rela¡iilor (3.45) se calculeazå mai întâi matricele de conductivitate în
sistem global pentru fiecare sistem Di :

90
 ⎡0,53 0 − 0,91⎤
[ k ] D1 = ⎢⎢ 0 2,11 0 ⎥⎥ × 10 − 3 m / s ;
⎢⎣0,91 0 , ⎥⎦
158

⎡1,68 0 0 ⎤
[ k ] D2 = ⎢⎢ 0 0 0 ⎥⎥ × 10 − 2 m / s ;
⎢⎣ 0 0 1,68⎥⎦

⎡0,80 0 1,38 ⎤
[ k ] D3 = ⎢ 0 3,19 0 ⎥⎥ × 10 − 4 m / s ;
⎢
⎢⎣1,38 0 2,40⎥⎦

¿i apoi matricea conductivitå¡ilor hidraulice pentru întregul masiv de rocå:

⎡174,1 0 − 7,7 ⎤
[ k ]masiv = ∑ [ k ] Di = ⎢ 0 24,3 0 ⎥⎥ × 10 −4 m / s .
⎢
3

1
⎢⎣ − 7,7 0 186,2⎥⎦

Tehnicile de definire a matricei conductivitå¡ilor hidraulice bazate pe analiza

discontinuitå¡ilor individuale, de¿i sunt riguroase, sunt relativ greu de aplicat.
Ele presupun o cunoa¿tere detaliatå a geometriei ¿i caracteristicilor
discontinuitå¡ilor ¿i prelucrarea statisticå a acestora.
¥n multe aplica¡ii practice conductivitatea hidraulicå echivalentå a masivului,
fie ca valoare unicå, fie ca matrice ce ¡ine seama de anizotropie, este evaluatå pe
baza încercårilor de teren. Se acceptå convertirea datelor de la încercårile de
absorb¡ie specificå sau se fac investiga¡ii speciale, cu trasori, care dau informa¡ii
globale privind direc¡iile preferen¡iale ¿i vitezele de curgere. Unele elemente
privind astfel de încercåri vor fi prezentate în paragraful referitor la etan¿area ¿i
drenajul masivelor de rocå.

3.2.5. MODELUL CUPLAT

Modelele cuplate sau mixte s-au dezvoltat în ultima perioadå pe suportul

metodei elementelor finite. Aceste modele discretizeazå masivul în elemente
finite tridimensionale corespunzåtoare matricei de rocå ¿i în elemente finite
speciale, de discontinuitate corespunzåtoare fisurilor sau discontinuitå¡ilor
majore. ¥n cazul discontinuitå¡ilor cu deschideri mari, în care curgerea nu mai
este laminarå, rezolvarea se face iterativ, asimilând legea neliniarå cu o

91
succesiune de legi liniare. Ecua¡iile de curgere în matricea de rocå sunt bazate
pe legea lui Darcy ¿i utilizeazå rezolvårile cunoscute din mediile poroase.
Ecua¡iile de curgere din dicontinuitå¡i sunt cele descrise în §. 3.2.2, iar
elementele finite corespunzåtoare sunt elemente bidimensionale.
Modelul cuplat este utilizat ¿i în cadrul simplificårilor bidimensionale, mai
ales la analiza curgerii plan verticale prin terenul de fundare al lucrårilor de
barare (Stematiu, 1990).
Ecua¡iile care guverneazå fenomenul sunt :
− pentru matricea de rocå:

grad ([ k ] {grad h}) =0 , (3.47)

unde [k] este matricea conductivitå¡ii hidraulice, iar h este sarcina hidraulicå;
− pentru curgerea prin discontinuitate (fig. 3.19):

∂h
vf =kf I =kf , (3.48)
∂s

unde I = ∂ h / ∂ s este gradientul în lungul axei s a discontinuitå¡ii, iar k f este

conductivitatea hidraulicå fictivå a discontinuitå¡ii, ob¡inutå din liniarizarea:

v f = 4 g(2ai ) log
1,9
I = kf I, (3.49)
( k / Dh )

Fig. 3.19. Element finit de discontinuitate pentru modelarea curgerii:

a - nota¡ii; b - rost idealizat; c - element finit unidimensional.

92
de unde rezultå:

[
k f = 4 g log 1,9 / ( k / Dh ) ( 2ai )] 0 ,5 1
I
. (3.50)

Echivalarea (3.49) utilizezå expresia vitezei dupå Louis, rela¡ia (3.27), ¿i

permite evaluarea conductivitå¡ii hidraulice a discontinuitå¡ii la fiecare pas de
itera¡ie în func¡ie de gradientul hidraulic calculat în itera¡ia precedentå.
Func¡ionalul asociat preoblemei este:

2
⎛ ∂h ⎞
E = ∫ R [ grad h] [ k ][ grad h] dD + ∫ D k f ⎜ ⎟ dD .
1 T 1
(3.51)
2 2 ⎝ ∂s ⎠

Rela¡iile în elemente finite se ob¡in prin procedurile cunoscute. Matricea de

influen¡å (de infiltra¡ie) pentru un element bidimensional, din cele care
discretizeazå roca, are expresia:

[ s] = ∫e [ B]T [ k ][ B] dD , (3.52)

unde [B] este matricea de legåturå gradient-sarcinå {grad H} = [B] {H} care
con¡ine derivatele de ordinul I ale func¡iilor de aproximare N i ( x , y ) ce intervin
în rela¡ia de aproximare h ( x , y ) ) = ∑ N i Hi , cu Hi valorile nodale ale sarcinii
hidraulice.
Matricea de influen¡å pentru un element unidimensional (fig. 3.19,c) se
ob¡ine admi¡ând varia¡ia liniarå a sarcinii hidraulice în lungul discontinuitå¡ii.
Rezultå de aici:

∂h ⎡ 1 1 ⎤ ⎧ Hi ⎫
I= = − ⎨ ⎬, (3.53)
∂s ⎢⎣ L L ⎥⎦ ⎩ H j ⎭

unde L este lungimea elementului, iar Hi ¿i H j sunt valorile nodale ale

sarcinii hidraulice la capetele elementului. Operând substitu¡ia în termenul al
doilea al func¡ionalei rezultå:

k f ( 2 ai ) ⎡ 1 − 1⎤
[ s] d = ⎢− 1 1 ⎥ . (3.54)
L ⎣ ⎦

93
 Matricea de infiltra¡ie a domeniului se ob¡ine din suma contribu¡iilor
elementelor din discretizare:

m p
[ S ] = ∑ [ s] + ∑ [ s ] d , (3.55)
1 1

unde m este numårul de elemente 2D, iar p este numårul de elemente de

discontinuitate.
¥n prima itera¡ie se admite k f = k x sau k f = k y ¿i sarcinile hidraulice din
noduri se ob¡in din sistemul:

[ S ] {H} = {R} , (3.56)

unde {R} este un vector ce corespunde valorilor impuse pe grani¡e pentru

sarcinile nodale.
¥n itera¡iile urmåtoare gradien¡ii din elementele unidimensionale se
calculeazå cu rela¡ia (3.53) ¿i apoi se actualizeazå conductivitå¡ile hidraulice
fictive cu rela¡ia (3.50). Se reevalueazå matricele de influen¡å [ s] d se
reasambleazå matricea de infiltra¡ie [S] ¿i se rezolvå din nou sistemul (3.56).
Itera¡iile se încheie atunci când vitezele din discontinuitå¡i, calculate în douå
itera¡ii succesive, nu diferå cu mai mult de o marje de eroare acceptatå.
Pentru a pune în eviden¡å eficacitatea modelului cuplat se prezintå în
continuare o aplica¡ie simplå. Se analizeazå infiltra¡ia prin funda¡ia unui baraj
de greutate care este afectatå de o falie majorå ce porne¿te din amonte de baraj
o
¿i se continuå, cu o cådere de 45 , sub lucrare (fig. 3.20).
Lungimea faliei deschise s-a variat între 0 ¿i 93 m. S-au considerat trei
situa¡ii diferite: fårå lucråri de impermeabilizare ¿i drenare în funda¡ie (fig.
3.20,b), cu voal de etan¿are (fig. 3.20,c) ¿i cu voal de etan¿are ¿i drenaj aval de
voal (fig. 3.20,d). ¥n figurå sunt prezentate spectrele de curgere pentru cele trei
situa¡ii ¿i pentru trei lungimi diferite ale faliei deschise. S-a admis, pentru
demonstra¡ie, cå injec¡iile de impermeabilizare nu afecteazå ¿i falia deschiså,
care are 2 ai =1 mm ¿i k / Dh =0,04. Se remarcå faptul cå prezen¡a unei
discontinuitå¡i chiar modeste, dar deschiså, influen¡eazå semnificativ spectrul
curgerii. Se observå, de asemenea, cå drenajul reprezintå solu¡ia cea mai
eficientå de control a presiunilor intersti¡iale din aval.

94
 Fig. 3.20. Infiltra¡ia prin funda¡ia unui baraj de greutate în prezen¡a
unei falii majore: a - datele numerice; b - cazul rocii omogene; c - cazul funda¡iei
cu voal de etan¿are; d - cazul funda¡iei prevåzute cu voal de etan¿are ¿i drenaj.

3.3. EFECTUL MECANIC AL INFILTRAºIILOR

Atunci când masa de rocå este saturatå ¿i supuså unui câmp de infiltra¡ii, în
sistemele de discontinuitå¡i ¿i în porii rocii se manifestå presiuni intersti¡iale.
Dacå se admite distribu¡ia uniformå a intersti¡iilor roca poate fi consideratå
un mediu bifazic pentru care se aplicå conceptul de efort efectiv. Din totalul
eforturilor care se manifestå asupra unui mediu bifazic, o parte este preluatå de
scheletul solid - eforturile efective, iar cealaltå este preluatå de cåtre apå -
presiunea intersti¡ialå. Legåtura dintre eforturile efective ¿i cele totale este datå
de rela¡ia matricialå:

95
 {σ'} = {σ } − {m} p , (3.57)
unde:
{σ '}T = {σ 'x σ 'y σ 'z τ 'xy τ 'yz τ 'zx } este vectorul eforturilor efective;

{σ }T = [σ x σ y σ z τ xy τ yz τ zx ] este vectorul eforturilor totale;

{m}T = [1 1 1 0 0 0 ] , iar p este presiunea intersti¡ialå.

¥n cazul mediilor solide deformabile, a¿a cum sunt ¿i rocile, rela¡iile de

echilibru ale unui element infinitesimal au forma:

∂ σ x ∂ τ xy ∂ τ xz
+ + + f x =0 (3.58)
∂x ∂y ∂z
.............................................
.............................................

care, dacå se rescriu în func¡ie de eforturile efective {σ ' } , devin :

∂ σ 'x ∂ τ xy ∂ τ 'xz ⎛
'
∂ p⎞
+ + +⎜ fx − ⎟ =0 (3.59)
∂x ∂y ∂z ⎝ ∂ x⎠
.........................................................
.........................................................

Din aceste rela¡ii se observå cå for¡ele masice ini¡iale de forma f x sunt

suplimentate cu gradien¡ii de presiune, care au natura unor for¡e de frecare ¿i se
manifestå în masa de rocå.
Pe baza acestor considerente rezultå cå masa de rocå supuså unui proces de
infiltra¡ii este ac¡ionatå de for¡e masice suplimentare {grad p} = {grad h}.
Acest mod de recunoa¿tere a efectului mecanic al infiltra¡iilor corespunde de
fapt asimilårii rocii cu un mediu continuu, echivalent unui mediu poros.
¥n realitate conductivitatea hidraulicå a rocii este determinatå de sistemele de
discontinuitå¡i ¿i curgerea are loc predominant prin acestea. ¥n consecin¡å ¿i
for¡ele mecanice vor fi concentrate în zona discontinuitå¡ilor, ¡inând seama de
reparti¡ia realå a curgerii ¿i a pierderilor de sarcinå. Cu toate acestea, în
aplica¡iile inginere¿ti se acceptå asimilarea rocii cu un mediu continuu, dar se
recunoa¿te faptul cå atât porozitatea comunicantå cât ¿i sistemele fisurale oferå
numai o parte din suprafa¡a rocii ac¡iunii directe a apei. Se define¿te un

96
coeficient de porozitate superficialå β care cuantificå cota din suprafa¡a rocii
care este supuså ac¡iunii presiunilor. ¥n cazul mediilor poroase, la care contactul
dintre granule este punctual, β =1, iar în cazul mediilor fårå discontinuitå¡i ¿i pori,
perfect impermeabile, β =0. ¥n aceste condi¡ii for¡ele masice suplimentare sunt:

{ grad (β p)} = [∂ (β p) / ∂ x ∂ (β p) / ∂ y ∂ (β p) / ∂ z] T . (3.60)

Acceptând acest model efectul mecanic al infiltra¡iilor se manifestå

semnificativ pe grani¡ele de schimbare a permeabilitå¡ii, exprimate implicit prin
valori diferite ale lui β . Astfel, la trecerea dintr-un mediu mai permeabil într-
unul mai pu¡in permeabil, pe suprafa¡a de separa¡ie apar for¡e de presiune de
forma p ( β1 − β2 ) a¿a cum se aratå în figura 3.21.
Consecin¡ele acestui mod de exprimare a for¡elor de infiltråtie sunt mai bine
puse în eviden¡å dacå se analizeazå for¡ele masice ¿i de contact care ac¡ioneazå
într-un ansamblu baraj de greutate - rocå de fundare (fig. 3.22). ¥n schema de
încårcare βb este porozitatea superficialå a betonului iar β r1 ¿i β r2 sunt
coeficien¡ii de porozitate superficialå ai rocii, pentru zona amonte ¿i respectiv
pentru zona aval de suprafa¡a de separa¡ie. ¥n cazul rocii omogene (fig. 3.22,b)
βr2 = βr1 = βr , iar discrepan¡a de permeabilitå¡i se datore¿te voalului de injec¡ii,
caracterizat de β v . Se remarcå faptul cå în întreg ansamblul se manifestå, pe
lângå for¡e masice adi¡ionale ¿i o serie de presiuni pe fundul lacului, pe
suprafe¡ele de separa¡ie a categoriilor de rocå ¿i pe voalul de etan¿are.

Fig. 3.21. Distribu¡ia for¡elor de presiune la trecerea

dintr-un mediu mai permeabil într-altul mai pu¡in permeabil.

97
 Fa¡å de schemele de încårcare din figura 3.22, în calculele curente se admit o
serie de ipoteze simplificatoare, care au avantajul de a înlesni verificårile
stabilitå¡ii la alunecare. Astfel, betonul se considerå impermeabil ( βb = 0), iar
roca de fundare se considerå perfect permeabilå, având etan¿eitatea asiguratå
numai de voalul de injec¡ii ( β r = 1 ¿i β v = 0). Rezultå în acest caz cå pe
paramentul amonte ac¡ioneazå integral presiunea hidrostaticå, cå roca propriu-
ziså nu este supuså unor ac¡iuni mecanice ¿i cå pe talpa barajului ac¡ioneazå de
jos în sus subpresiunea. Distribu¡iile acestor încårcåri rezultå din valorile
presiunilor intersti¡iale, presiuni care se evalueazå printr-un calcul al spectrului
de infiltra¡ii ce recunoa¿te valorile efective ale conductivitå¡ilor hidraulice.
Simplificårile de calcul prezentate nu sunt înså admisibile atunci când se
urmåre¿te calculul eforturilor în ansamblul baraj-funda¡ie sau când se analizeazå
stabilitatea rocii de fundare. Pentru asemenea calcule distribu¡iile de for¡e de
presiune pe orizonturile mai pu¡in permeabile constituie încårcåri semnificative
¿i trebuie luate în considerare.

Fig. 3.22. Schema for¡elor de infiltra¡ie în funda¡ia unui baraj:

a - în cazul funda¡iei eterogene; b - în cazul etan¿årii unei funda¡ii omogene.

98
 3.4. ROCI CU UMFLÅRI

Umflarea rocilor este un fenomen de cre¿tere a volumului acestora produs

prin absorb¡ie de apå, ca urmare a modificårilor chimice sau fizice pe care le
suportå roca în prezen¡a apei. Acest fenomen este caracteristic anumitor roci
sedimentare.
¥n cazul rocilor calcaroase sulfatul de calciu poate fi sub formå de anhidritå
( CaSO 4 ) sau de gips ( CaSO 4 +2 H 2 O ). ¥n condi¡ii naturale anhidrita este stabilå
chimic la temperaturi de peste 40 C ¿i la presiuni mai mari de 1 daN/cm 2 . Dacå,
o

prin interven¡ii inginere¿ti, eforturile din rocå scad sub presiunea limitå de 1
daN/cm 2 ¿i dacå existå un aport de apå, atunci roca cu arhidritå se transformå în
gips, cu cre¿teri de volum de circa 61 %.
¥n cazul rocilor argiloase, forma¡iunea cu poten¡ial de umflare este
montmorillonitul. Acesta fixeazå fizic apa care påtrunde în masa de rocå ¿i
produce cre¿teri de volum între 20 % ¿i 200 %.
Mårirea de volum a rocii este cauzatå de o modificare a stårii de efort ¿i
produce la rândul ei, atunci când deplasårile sunt împiedicate, modificåri de
efort în lucrårile inginere¿ti. Rela¡ia dintre mårirea de volum ¿i evolu¡ia
presiunii (efortului) din rocå este denumitå caracteristica umflårii ¿i se
determinå prin încercåri de tip edometric speciale.
Schema unei încercåri de umflare ¿i caracteristicile umflårii sunt prezentate
în figura 3.23. Proba de rocå este supuså unei încercåri de compresiune axialå
edometricå (cu deforma¡ie lateralå împiedicatå). La capetele inferior ¿i superior
se prevåd plåci de piatrå poroaså, iar întreg ansamblul este a¿ezat într-o cuvå, cu
o placå de bazå, în care se poate introduce apå. For¡a axialå P produce în probå
un efort de compresiune σ , iar efectul în deforma¡ii este måsurat de deforma¡ia
specificå axialå ( ε z = ∆ h / h ). Aceea¿i deforma¡ie, multiplicatå cu aria probei,
constituie ¿i måsura scåderii de volum prin comprimare ( − ε z ; − ∆ V ) sau a
cre¿terii de volum în caz de umflare (+ ε z ; + ∆ V ). ¥n prima fazå a încercårii se
realizeazå un ciclu de încårcare-descårcare-reîncårcare cu proba uscatå (fig.
3.23,a). La cea de a doua descårcare se inundå proba (fig. 3.23,b) ¿i se
constatå cå atunci când efortul scade sub o anumitå valoare σ cr se produce
brusc o scådere de deforma¡ie specificå, dupå care ramura de descårcare se face
cåtre ε z pozitiv, adicå cu umflarea probei. Dacå, dupå începerea umflårii, proba
se laså sub efort constant se constatå cå dupå saltul de deforma¡ie de la σ cr
cre¿terea de volum este relativ lentå, umflarea producându-se numai pe måsurå
ce apa påtrunde în probå. Dupå cum se poate urmåri ¿i în figurå, durata
fenomenului este de ordinul zilelor sau zecilor de zile ¿i se manifestå cu atât mai
puternic cu cât umflarea se produce la un efort mai mic (fig.3.23,d).

99
 Fig. 3.23. ¥ncercarea de umflare: a - schema încercårii; b - inundarea probei;
c - caracteristica umflårii; d - evolu¡ia în timp a cre¿terii de volum.

Rezumând rezultatele încercårilor, se poate spune cå umflarea este un

fenomen care se produce în timp ¿i este provocat de reducerea stårii de
compresiune a rocii în prezen¡a apei.
¥n problemele inginere¿ti apari¡ia fenomenelor de umflare este condi¡ionatå de:
− existen¡a poten¡ialului de umflare a rocii;
− crearea unei decomprimåri, de obicei prin lucråri de excavare;
− existen¡a unei surse de apå în volum suficient ¿i cu acces cåtre zona
decomprimatå.
Fenomenul se dezvoltå la amplitudinea maximå în timp, pe måsurå ce apa
ajunge spre rocå ¿i este absorbitå de cåtre aceasta. Durata în care fenomenul se
opre¿te variazå de la câteva zile pânå la ani ¿i chiar zeci de ani ¿i este direct
dependentå de timpul necesar ca volumul de apå poten¡ial absorbit så ajungå în
zona activå.
¥n cazul lucrårilor de suprafa¡å, excava¡iile reduc efortul de compresiune
preexistent ¿i în acela¿i timp produc gradien¡i care provoacå circula¡ia de apå
cåtre roca decomprimatå. Prin declan¿area fenomenului de umflare se produce
ridicarea cotei excava¡iei, uneori în propor¡ii deranjante pentru lucrarea finalå
(fig. 3.24). Pentru a preveni fenomenele de umflare se procedeazå de obicei la
coborârea prealabilå a nivelului pânzei subterane prin pompare din pu¡uri de
contur. O måsurå eficace poate fi ¿i acoperirea imediatå a conturului excavat cu
torcret sau spri¡-beton, care împiedicå drenarea apei cåtre zona excavatå.
¥n cazul galeriilor ¿i tunelelor rocile cu poten¡ial de umflare produc efecte
mult mai periculoase. ¥n faza de excavare galeria se constituie într-un dren cu
suprafa¡å mare de colectare, care aduce un aport de apå în zona decomprimatå.
Atunci când existå volume suficiente de apå cantonate în masiv fenomenul de
umflare se declan¿eazå rapid ¿i este de amploare.

100
 Fig. 3.24. Efectul umflårii în cazul excava¡iilor de suprafa¡å:
a - situa¡ia ini¡ialå; b - situa¡ia dupå excavare.

Datoritå umflårii rocii conturul excavat se deplaseazå spre interior, reducând

sec¡iunea activå, uneori pânå la închidere completå. Dacå imediat dupå excavare
se prevåd lucråri de sprijinire, acestea sunt supuse unor împingeri (presiunea
muntelui) deosebit de mari, care duc la cedare. ¥n astfel de cazuri, când
umflarea se produce relativ repede ¿i cu intensitate mare, singura solu¡ie de
prevenire a fenomenului este îmbråcarea cu ¿pri¡-beton a conturului excavat,
care etan¿eazå conturul ¿i eliminå efectul de dren al galeriei excavate.
Atunci când accesul apei cåtre tunel se face lent ¿i în cantitå¡i mai mici,
fenomenul de umflare se poate întinde pe mul¡i ani ¿i afecteazå cåmå¿uiala
definitivå. Astfel, în cazul tunelelor pentru trafic rutier sau feroviar, apa se
dreneazå cåtre zona vetrei ¿i prin umflarea rocii se produce ridicarea în timp a
cåii. ¥n astfel de cazuri se prevåd drenaje sub vatrå ¿i se laså spa¡iu între
conturul excavat al vetrei ¿i îmbråcåmintea sau calea propriu-ziså.

3.5. IMPERMEABILIZAREA ªI DRENAREA FUNDAºIILOR

3.5.1. ROLUL LUCRÅRILOR DE IMPERMEABILIZARE ªI DRENARE

Ridicarea nivelului în lacul creat de un baraj induce în masa de rocå din

funda¡ia acestuia un nou câmp de presiuni intersti¡iale ¿i un proces de infiltra¡ie
al apei din lac cåtre aval. ¥n faza de început a ingineriei barajelor s-a considerat
cå efectele negative asociate cu aceste fenomene puteau fi evitate prin realizarea
unui voal de injec¡ii în zona amonte. Injectarea de lapte de ciment sub presiune
în roca de bazå putea obtura cåile de infiltra¡ie, împiedica pierderea de apå din
lac ¿i prelua integral presiunea hidrostaticå. ¥n ceea ce prive¿te barajul, aceea¿i
måsurå putea elimina, sau reduce semnificativ, subpresiunea pe talpa de
funda¡ie ¿i deci contribuia la asigurarea stabilitå¡ii (fig. 3.25,a).
Ulterior, datele furnizate de måsuråtorile efectuate în cadrul activitå¡ii de
urmårire a comportårii barajelor, ca ¿i câteva accidente grave, au aråtat cå
voalurile de etan¿are prin injec¡ii nu sunt întotdeauna eficace ¿i nici nu pot
constitui singura måsurå constructivå pentru reducerea subpresiunilor.

101
 A¿a cum s-a aråtat în §. 3.3, efectul mecanic al infiltra¡iilor nu se reduce
numai la ac¡iunea subpresiunilor, iar for¡ele de infiltra¡ie nu depind de debitul
infiltrat. ¥n cazul rocilor cu fisura¡ie finå suspensia de ciment nu penetreazå
decât o micå parte din fisuri ¿i în pofida faptului cå debitul infiltrat este
neglijabil for¡ele de infiltra¡ie ¿i subpresiunea pot avea valori periculoase. ¥n
astfel de cazuri, realizarea unui sistem de drenaj, constituit din foraje sau
combina¡ii de galerii ¿i foraje, modificå aspectul curgerii ¿i reduce semnificativ
presiunile intersti¡iale ¿i for¡ele de infiltra¡ie (fig. 3.25,b).
Chiar în cazul rocilor cu discontinuitå¡i injectabile pot apare ferestre în
voalul de etan¿are, fie din cauza unor discontinuitå¡i majore, cu material de
umpluturå, fie prin spålarea ulterioarå a cimentului pe unele direc¡ii de curgere.

Fig. 3.25. Rolul voalului de etan¿are ¿i al drenajului

în controlul subpresiunilor: a - situa¡ia idealå;
b - cazul rocilor cu fisura¡ie finå; c - cazul penetrårii voalului.

102
 Datoritå penetrårii voalului subpresiunea capåtå valori periculoase ¿i numai
un drenaj sistematic poate controla for¡ele de infiltra¡ie (fig. 3.25,c).
¥n etapa actualå, impermeabilizarea prin injec¡ii ¿i drenajul funda¡iilor sunt
considerate måsuri complementare pentru controlul for¡elor de infiltra¡ie.
Problemele asociate cu aceste lucråri sunt complexe ¿i uneori dificile:
tehnologia de realizare, materialele folosite, controlul calitå¡ii etc. ¥n cadrul
acestui paragraf se vor trata înså numai problemele de mecanica rocilor care
intervin în proiectarea ¿i între¡inerea voalurilor ¿i drenajelor.

3.5.2. CRITERII DE ADOPTARE A VOALURILOR DE ETANªARE

Impermeabilizarea rocii de fundare prin injec¡ii cu lapte de ciment se impune

atunci când permeabilitatea naturalå a masei de rocå conduce la pierderi mari de
apå prin infiltra¡ii. Criteriile de adoptare a acestor lucråri utilizeazå ca måsurå a
permeabilitå¡ii absorb¡ia specificå, determinatå prin încercåri în forajele de
studii.
O primå regulå, utilizatå mul¡i ani de constructorii de baraje, prevedea ca
roca så fie injectatå atunci când absorb¡ia specificå depå¿e¿te 1 uL. Respectând
aceastå regulå, reprezentarea absorb¡iilor specifice în lungul forajelor de studii
furnizeazå ¿i conturul viitorului voal (fig. 3.26). Regula avea ¿i un amendament
¿i anume cå limita în adâncime a voalului så nu depå¿eascå (0,8...1,0) Hb unde
Hb este înål¡imea barajului. De asemenea, în zona versan¡ilor limita în
adâncime a voalului se putea reduce pânå la 0,25 Hb .

Fig. 3.26. Conturul voalului de etan¿are pe baza rezultatelor

încercårilor de absorb¡ie specificå.

103
 Ulterior, criteriile de adoptare a voalurilor de etan¿are au evoluat ¿i se
acceptå absorb¡ii specifice diferen¡iate în func¡ie de tipul de rocå, de pozi¡ia în
adâncimea funda¡iei ¿i chiar de tipul de baraj. Astfel, normativul departamental
utilizat pentru lucrårile hidroenergetice din România (1986) prevede absorb¡ii
specifice între 1,5 ¿i 5 uL, în func¡ie de sarcina hidrostaticå la care este supuså
funda¡ia, pe versa¡i sau în adâncimea våii ¿i în func¡ie de natura rocii
(fig. 3.27).
¥n pofida faptului cå noile criterii cuprind detalieri ¿i diferen¡ieri, elementul
de bazå råmâne înså absorb¡ia specificå. Utilizând acest parametru se acceptå
implicit ca toate rocile care au permeabilitatea mai mare decât o valoare
prestabilitå sunt injectabile, cå prin injec¡ii permeabilitatea poate fi reduså pânå
la gradul dorit ¿i cå dacå nu se prevåd voaluri de injec¡ii pierderile de apå prin
infiltra¡ii sunt semnificative.
Experien¡a acumulatå pe baza lucrårilor deja executate a aråtat înså cå nu
existå o rela¡ie directå între absorb¡ia specificå, måsuratå în Lugeoni ¿i
injectabilitatea rocii, måsuratå prin consumul specific de ciment. Consumul
specific este de obicei exprimat în kg de ciment primite de rocå pe metru liniar
de foraj. ¥n practicå au apårut situa¡ii contradictorii (Ewert, 1992):
− absorb¡ia specificå a råmas foarte mare de¿i consumurile specifice au fost
excesive;
− consumurile specifice efectiv realizate au fost discordant de mici
comparativ cu valorile mari ale absorb¡iilor specifice;
− infiltra¡iile måsurate sub sarcinå au avut valori nesemnificative de¿i
consumurile specifice realizate nu au corespuns cu absorb¡iile specifice.

Fig. 3.27. Limitele voalului în conformitate cu normativul românesc.

104
 Toate aceste observa¡ii pun sub semnul întrebårii valabilitatea criteriului
Lugeon ca unic criteriu de adoptare a voalurilor. Injectabilitatea se impune ca
un al doilea parametru ¿i de aceea, în ultima perioadå, se recomandå ca fiecare
situa¡ie în sine så fie tratatå separat, analizând natura discontinutiå¡ilor care
genereazå permeabilitatea ¿i consecin¡ele acesteia asupra parametrilor de
injectare. Aceastå abordare se gåse¿te ¿i în recomandårile ICOLD (Londe,
1982) care prevåd cå:
− absorb¡iile specifice mai mici decât 5 uL corespund unor roci cu
discontinuitå¡i fine, suficient de impermeabile ¿i practic neinjectabile; în aceste
cazuri voalul de etan¿are este inutil dar, pentru controlul for¡elor de infiltra¡ie,
drenajul este esen¡ial;
− absorb¡iile specifice mai mari de 20 uL corespund unor roci cu
discontinuitå¡i conturate ¿i comunicante, injectabile, pentru care impermea-
bilizarea este esen¡ialå iar drenajul este inutil;
− absorb¡iile specifice cuprinse între aceste limite (5 uL < q < 20 uL)
corespund rocilor cu permeabilitå¡i medii, incerte ca injectabilitate, pentru care
solu¡iile de impermeabilizare ¿i drenaj trebuie definite de la caz la caz.
Pentru a ilustra importan¡a injectabilitå¡ii rocii se va face referire la un caz
teoretic foarte schematic dar instructiv. Masa de rocå se considerå alcåtuitå din
blocuri impermeabile separate de o re¡ea ordonatå de fisuri (fig. 3.28).

Fig. 3.28. Eficacitatea voalului

în func¡ie de procentul de închidere a fisura¡iei.

105
 Eficacitatea voalului se exprimå conven¡ional ca raport între reducerea de
debit q − qi realizatå de voal ¿i debitul ini¡ial infiltrat q ( qi este evident debitul
infiltrat dupå execu¡ia voalului). Måsura injectabilitå¡ii se exprimå ca raport
între numårul de fisuri råmase deschise ¿i numårul total de fisuri. Pentru a face
o paralelå cu no¡iunile utilizate în cazul mediilor poroase, abscisa graficului din
figura 3.28 o constituie raportul dintre spa¡iul oferit circula¡iei de apå ¿i aria
totalå a golurilor din sec¡iunea analizatå (W/D). Calculele teoretice efectuate
(Londe ¿i Sabarly, 1967) au condus la punctele A,B ¿i C din grafic,
corespunzând la una, patru sau opt fisuri neinjectate din 10. Se poate constata cå
în cazul fisurilor fine, greu injectabile, la un raport de 40 % fisuri råmase libere
efectul voalului este sub 20 %.
Considerentele prezentate pun în eviden¡å faptul cå, mai importantå decât
decizia privind limitele voalului, bazatå pe absorb¡ia specificå, este stabilirea
presiunii de injectare ¿i a consumurilor specifice acceptabile, care så permitå ca
prin injectare så fie închise cât mai multe dintre cåile de infiltra¡ie posibile.

3.5.3. PRESIUNEA DE INJECTARE

Presiunea de injectare este un factor esen¡ial în asigurarea eficacitå¡ii

voalurilor de impermeabilizare. Presiunea trebuie så fie suficient de mare pentru a
asigura påtrunderea suspensiilor de injectare ¿i men¡inerea circula¡iei acestora în
sistemul fisural pânå la cele mai îndepårtate discontinuitå¡i care se doresc închise.
¥n acela¿i timp este bine ca presiunea de injectare så nu depå¿eascå valorile de la
care integritatea rocii poate fi afectatå. Presiunea suspensiei injectate induce în
pere¡ii forajului eforturi de întindere care, dacå depå¿esc rezisten¡a la întindere a
rocii, creeazå sisteme fisurale noi, fenomen denumit fracturare hidraulicå.
Condi¡iile impuse fac ca presiunea de injectare så depindå numai de natura
discontinuitå¡ilor din masa de rocå ¿i de rezisten¡a mecanicå a rocii ¿i så nu depindå
de absorb¡ia specificå. Dupå cum se poate urmåri în figura 3.29, factorul
determinant este felul ¿i dimensiunea discontinuitå¡ilor. ¥ncercårile de laborator
(Ewert, 1992) au pus în eviden¡å faptul cå în cazul fisurilor plane ¿i fine (deschideri
sub 0,2 mm) men¡inerea circula¡iei suspensiei se asigurå cu presiuni extrem de
mari. Sistemele de goluri circulare sunt mult mai injectabile, cerând presiuni de
injectare mai reduse. Acelea¿i încercåri de laborator aratå cå presiunea de injectare
necesarå nu depinde în nici un fel de absorb¡ia specificå (fig. 3.30).
¥n cazurile reale, roca este afectatå de discontinuitå¡i foarte diverse ¿i existå
riscul ca în cazul unor presiuni evaluate pe baza dimensiunilor medii o parte din
fisuri så fie blocate numai superficial, la intersec¡ia cu forajul de injec¡ii
(fig. 3.31). Din acest motiv procesul de injectare, atât prin consisten¡a ¿i
compozi¡ia amestecurilor de injectare cât ¿i prin presiunea de injectare, trebuie
så asigure:

106
 Fig. 3.29. Rela¡ia dintre presiunea de injectare ¿i diametrul echivalent
al golurilor care trebuie injectate.

Fig. 3.30. Presiunea de injectare

pentru diverse absorb¡ii specifice
¿i dimensiuni ale discontinuitå¡ilor.

− accesul liber la fisurile superficiale, care pot fi obturate de suspensii prea

consistente injectate la presiuni mici;
− penetrarea fisurilor care creeazå permeabilitatea masivului;
− evitarea fracturårii hidraulice.
Presiunea criticå, la care se produce fracturarea hidraulicå, se determinå din
încercårile de absorb¡ie specificå. Dacå în tronsonul aflat în încercare se måre¿te
progresiv presiunea, debitul infiltrat cre¿te propor¡ional pânå când presiunea
atinge o valoare criticå (fig. 3.32). De la acel prag debitul infiltrat cre¿te brusc,
indicând apari¡ia a unei noi cåi de infiltra¡ie. Presiunea criticå puså astfel în
eviden¡å este denumitå ¿i presiune de fracturare hidraulicå.

107
 Fig. 3.31. Probleme care apar
la injectarea discontinuitå¡ilor
cu dimensiuni diferite.

Fig. 3.32. Punerea în eviden¡å a presiunii de fracturare hidraulicå.

¥n practica inginereascå existå ¿i tendin¡a de a defini presiunea maximå de

injectare din condi¡ia ca presiunea så fie echilibratå de efortul de compresiune
dat de masa de rocå ¿i de suprasarcinile provenite de la construc¡ie. ¥n aceste
condi¡ii presiunea maximå de injectare se calculeazå în func¡ie de natura ¿i
greutatea volumetricå a rocii, de distan¡a de la pozi¡ia packerului la cea mai

108
apropiatå suprafa¡å liberå ¿i de înål¡imea pe care a atins-o lucrarea desupra
zonei care se injecteazå. Acest mod de calcul al presiunii maxime nu este înså
indicat decât pentru zona superficialå a funda¡iei ¿i eventual pentru anumite
tipuri de rocå, alcåtuite din blocuri deplasabile, separate de rosturi slab
cimentate. Dupå cum se poate urmåri în figura 3.33, numai în cazuri speciale
presiunea criticå de fracturare variazå cu adâncimea.
Rela¡ia dintre presiunea de injectare ¿i presiunea criticå define¿te douå tipuri
de injectare: prin penetrare ¿i prin înlocuire. Injectarea prin penetrare se face la
presiuni mai mici decât presiunea criticå ¿i are drept scop umplerea
discontinuitå¡ilor naturale ¿i închiderea cåilor de infiltra¡ie. Injectarea prin
înlocuire utilizeazå presiuni de injectare mai mari decât presiunea criticå,
contând pe fracturarea hidraulicå pentru a for¡a suspensia în masa de rocå ¿i a
ob¡ine îmbunåtå¡irea proprietå¡ilor mecanice ¿i efecte de precomprimare. Pentru
realizarea voalurilor de injectare utilizarea unor presiuni mai mari decât
presiunea de fracturare trebuie evitatå deoarece se cre¿te mult consumul
specific, creând numai aparent un spor de injectabilitate. ¥n astfel de cazuri cea
mai mare parte a suspensiei injectate se consumå pentru reumplerea fisurilor
deschise artificial. Trebuie înså precizat faptul cå, în anumite situa¡ii, la
realizarea voalului de etan¿are se acceptå o fracturare controlatå a rocii, mai ales
atunci când forajul este paralel cu direc¡ia discontinuitå¡ilor principale, pentru a
deschide cåi de påtrundere a suspensiei în sistemul de discontinuitå¡i naturale.

Fig. 3.33. Presiunea criticå la diverse adâncimi în masa de rocå:

A - rocå alcåtuitå din blocuri deplasabile; B - rocå cu discontinuitå¡i diverse.

109
 ¥n cazul fisura¡iei foarte fine, cu deschideri sub 100 µm , s-a dezvoltat în
ultimii ani o nouå tehnologie de injectare, cu presiune de injectare oscilantå.
Noua tehnologie s-a verificat în cazul depozitelor subterane cu de¿euri
radioactive, la care condi¡iile de impermeabilizare sunt foarte severe (Börgesson
¿i Jönsson, 1990). Injectarea se face cu bentonitå sau ciment, cu con¡inut redus
de apå, ceea ce asigurå stabilitatea suspensiei pe termen lung. Presiunea de
injectare oscileazå cu frecven¡å foarte mare (100 ... 300 Hz) ¿i cu amplitudini de
1-2 MPa în jurul unei presiuni de regim de circa 2 MPa, reducând astfel
viscozitatea suspensiei ¿i facilitând penetrarea fisurilor.
¥n cazul abordårilor tradi¡ionale, presiunea de injectare se determinå pe
criteriul penetrårii discontinuitå¡ilor de cåtre suspensiea de injectare. ¥ntr-o
abordare nouå, Lombardi ¿i Deere (1993) propun ca presiunea de injectare så fie
analizatå împreunå cu consumul specific. Ei definesc o no¡iune nouå -
intensitatea injectårii sau Grouting Intensity Number (GIN) ca fiind produsul
dintre presiunea de injectare ¿i volumul de supensie injectat pe metru liniar
p ⋅ VS (at l/m). ¥n conformitate cu un nou principiu, denumit GIN, odatå ales
nivelul intensitå¡ii de injectare, exprimat prin GIN, aceasta trebuie så råmânå
constant atât pentru fisuri u¿or injectabile, care au consumuri specifice mari la
presiuni reduse, cât ¿i pentru fisura¡ia foarte finå, cu consumuri specifice reduse
la presiuni mari. Prin men¡inerea constantå a valorii GIN se ob¡ine o råspândire
aproximativ constantå a suspensiei ¿i o limitare automatå a volumului injectat în
discontinuitå¡ile majore, respectiv o adaptare a presiunii în cazul fisura¡iei fine.
¥n figura 3.34 sunt prezentate curba injectårii ¿i curba de penetrare,
eviden¡iindu-se ¿i limitele superioare pentru presiunea de injectare (sub
presiunea criticå) ¿i pentru consumul specific.

Fig. 3.34. Traseul injectårii ¿i curba de penetrare

în cazul procedeului GIN.

110
 Autorii noului principiu recomandå un GIN de 1500...2000 at⋅l/m dar
alegerea valorii GIN trebuie adaptatå situa¡iilor concrete. Mårimea acesteia
trebuie så depindå, de asemenea, de pasul între forajele de injec¡ii succesive ¿i
de etapele de injectare. Suspensia de injectare este recomandabil så fie aceea¿i
pentru întreaga lucrare, fårå schimbåri în dilu¡ie, cåutându-se utilizarea unor
amestecuri stabile cu viscozitate moderatå.

3.5.4. DISPUNEREA FORAJELOR DE INJECºII

Voalul de etan¿are urmåre¿te profilul longitudinal al barajului ¿i se extinde

în versan¡i ¿i eventual pe terasele våilor, astfel încât så preîntâmpine infiltra¡iile
de ocolire ¿i så limiteze gradien¡ii hidraulici.
¥n lungul voalului forajele de injec¡ii se dispun pe 1...2 ¿iruri în cazurile
curente, dar pot alcåtui ¿i 3...4 ¿iruri în cazul masivelor de rocå cu
discontinuitå¡i majore comunicante. ¥n afara forajelor lungi, propriu-zise, pentru
evitarea gradien¡ilor mari se mai practicå ¿i foraje de injec¡ii scurte, care servesc
totodatå ¿i pentru consolidarea rocii de fundare. Grosimea voalului scade în
adâncime, propor¡ional cu lungimea liniilor de curent. O recomandare empiricå
serve¿te la stabilirea grosimii voalului în func¡ie de gradientul admisibil sub
forma:
Ham − H av
< Ia , (3.61)
d
unde d este grosimea voalului, H am ¿i H av sunt înål¡imile piezometrice
amonte ¿i aval de voal, iar I cr = 15...30 în cazul rocilor tari ¿i respectiv
I cr = 5...10 în cazul rocilor slab coezive (fig. 3.35).
Parametrul cel mai important, care împreunå cu presiunea de injectare
asigurå eficacitatea voalului, este distan¡a dintre foraje. Aceastå distan¡å
depinde esen¡ial de tipul de conductivitate hidraulicå a rocii. ¥n cazul rocilor fin
fisurate, cu fisuri frecvente, intercomunicante, presiunea suspensiei de injectare
se disipeazå rapid ¿i penetrarea se face pe distan¡e reduse. ¥n astfel de roci ¿i
consumurile specifice sunt mai reduse, ajungând sub 50 kg ciment/ml. Pentru a
asigura reducerea permeabilitå¡ii, voalul se dispune pe ¿iruri pu¡ine (1...2) cu
distan¡e reduse între foraje (fig. 3.36,a). ¥n cazul rocilor cu discontinuitå¡i
majore, izolate, dezvoltate pe lungimi mari, presiunea suspensiei de injectare se
men¡ine la valori ridicate pe lungimi semnificative, penetrarea fiind asiguratå pe
raze mari. Consumurile specifice asociate sunt ¿i ele mari, ajungând pânå la
1000 kg ciment/ml. ¥n astfel de cazuri voalul se dispune pe mai multe ¿iruri
(3...4) cu distan¡e mari între foraje (fig. 3.36,b).

111
 Fig.3.35. Grosimea teoreticå a voalului
pentru evaluarea gradientului hidraulic în voal.

Fig. 3.36. Raza de influen¡å a suspensiei injectate:

a - în cazul rocilor cu fisura¡ie finå, intercomunicantå;
b - în cazul rocilor cu discontinuitå¡i majore izolate.

112
 ¥n func¡ie de specificul rocii, distan¡a dintre foraje poate varia în limite largi.
Stabilirea corectå a distan¡ei se face cu ajutorul programelor de injec¡ii
experimentale. De obicei se realizeazå ini¡ial 6...8 foraje dispuse la acelea¿i
distan¡e cu cele din proiect, care se injecteazå cu suspensii la aceea¿i presiune ¿i
cu aceea¿i componen¡å cu cele din specifica¡ii. ¥n a doua etapå, în zona de rocå
injectatå, între forajele de injec¡ii, se realizeazå foraje de control, în care se
executå încercåri de absorb¡ie specificå. Programul de injectare se considerå
fezabil dacå absorb¡ia specificå dupå injectare scade sub 1...3 uL, valorile mai
severe corespunzând barajelor înalte.
Pentru a se asigura închiderea cåilor de infiltra¡ii, injectarea forajelor de pe
acela¿i ¿ir se face alternativ, cu reducerea treptatå a distan¡ei între foraje. Se
realizeazå de obicei trei etape, îndesirea fåcându-se la jumåtatea distan¡ei dintre
forajele din etapa precedentå.
¥n cazul în care voalul de etan¿are se realizeazå dupå metoda GIN, regula
propuså de autori (Lombardi ¿i Deere, 1993) prevede ca interspa¡iul dintre
foraje ¿i valoarea GIN så fie astfel alese încât volumul de suspensie injectat pe
unitatea de lungime så se reducå de la o etapå la alta cu circa 50 %. Se prevede,
de asemenea, ca în prima etapå injectarea så se facå din 4 în 4 foraje, aceste
prime foraje servind ¿i ca foraje de explorare, pentru precizarea condi¡iilor
hidrogeologice.
¥n ceea ce prive¿te direc¡ia forajelor, dispunerea idealå este aceea în care
forajele intersecteazå un numår cât mai mare de plane de discontinuitate, fiind
perpendiculare pe sistemul dominant de fisuri. O a doua regulå prevede ca
forajele så fie realizate cu înclinare spre amonte, pentru a dirija spre adâncimea
masivului for¡a de presiune exercitatå pe voal (fig. 3.37). Este, de asemenea,
obligatoriu ca voalul de etan¿are så fie situat în aval de zona întinså care se
dezvoltå în rocå, în vecinåtatea piciorului amonte al barajelor de beton.

Fig. 3.37. Dispunerea relativå a voalului ¿i drenajului

în sec¡iune amonte-aval.

113
 3.5.5. DRENAREA FUNDAºIEI

A¿a cum s-a aråtat, drenajul funda¡iei reprezintå o måsurå defensivå care,
împreunå cu lucrårile de impermeabilizare, are rolul de a reduce for¡ele de
infiltra¡ie ¿i subpresiunile ¿i deci de a asigura stabilitatea maselor de rocå din
funda¡ie.
Drenarea terenului de fundare se realizeazå prin unul sau mai multe ¿iruri de
foraje sau prin galerii de drenaj asociate cu foraje de drenaj. ¥n practica curentå
forajele de drenaj au diametre de 75...100 mm ¿i sunt plasate la 3...5 m unul de
altul. Lungimea lor se alege în corela¡ie cu adâncimea voalului, variind între
30...50 % din aceasta. Pozi¡ia forajelor de drenaj trebuie så ¡inå seama de faptul
cå eforturile de compresiune, transmise de baraj în funda¡ie, închid fisura¡ia ¿i,
ca urmare, împiedicå drenarea. Se recomandå deci ca forajele de drenaj så se
situeze în aval de voal, dar suficient de amonte în raport cu zona puternic
comprimatå de la piciorul aval al barajului (v. fig. 3.37 ¿i fig. 3.38).
¥n ceea ce prive¿te dispunerea forajelor, prevederea unui singur ¿ir este
admisibilå numai în cazul rocilor cu permeabilitate difuzå, prin microfisuri.
Dacå existå cåi preferen¡iale de infiltra¡ie forajele de drenaj se dispun dupå o
geometrie bine aleaså, pe mai multe ¿iruri, capabilå så intercepteze cåile
identificate.

Fig. 3.38. Pozi¡ionarea drenajului

în cazul barajelor arcuite: a - la na¿teri;
b - în zona centralå.

114
 Fig. 3.39. Dispunerea galeriilor de drenaj ¿i a forajelor aferente.

Sistemul de drenaj cel mai eficace se realizeazå înså prin galerii de drenaj,
pozi¡ionate în zona aval a amprizei, din care se practicå foraje de drenaj
ascendent-verticale ¿i descendente înclinate (fig. 3.39). ¥n aceste cazuri se
asigurå ¿i viteze mai mari de descårcare a apelor de infiltra¡ie ¿i ca urmare se
limiteazå riscul de colmatare. De altfel, indiferent de sistemul de drenaj
practicat, se impune urmårirea în exploatare a func¡ionårii drenajelor. Atunci
când debitele colectate scad, urmare a colmatårii, se realizeazå spålarea
drenurilor sau chiar refacerea forajelor de drenaj.

BIBLIOGRAFIE

A n d r e i , S., Mecanica rocilor. Editura ICB, Bucure¿ti, 1983.

B e r n a i x , J., Moyens nouveaux d'étude en laboratoire des proprietétés
méchaniques des roches. Annales ITBTP No. 234, Juin, 1967,a.
B e r n a i x , J., Etude géotechnique de la roche de Malpasset. Thêse. Dunod, Paris,
1967,b.
B i c h e a , I., Contribu¡ii la studiul infiltra¡iilor prin roci fisurate. Tezå de doctorat.
I.C.B., 1986.
B ö r g e s s o n , L., J ö n s s o n , L., Grouting fractures using oscillating pressure. Proc.
of. Int. Symp. Mechanics of Jointed and Faulted Rock., A.A. Balkema, Rotterdam,
1990.
C r u i c k s h a n k , C., Flow in fractured rock masses. 12th ICOLD Congres, Q46,
Mexic, 1976.
E w e r t , F.K., The individual groutability of rocks. Water Power and Dam
Construction, vol. 44, No. 1, 1992.

115
 L o m b a r d i , G., D e e r e , D., Grouting design and control using the GIN principale
Water Power and Dam Construction, vol.45, No.6, 1993.
L o n d e , P., S a b a r l y , F., Ecoulements de percolation dans les massifs rocheux
servant d'appui aux barrages. La Houille Blanche, vol. 22, No. 1, 1967.
L o n d e , P., Rock Mechanics and Dam Foundation Design. Bulletin Special,
ICOLD, 1982.
P r i ¿ c u , R., Construc¡ii hidrotehnice. Editura Didacticå ¿i Pedagogicå, Bucure¿ti,
1974.
R o s s i , P. P., Le indagini sperimentali per la caratterizzazione degli ammassi
rocciosi. Publicazioni ISMES - 277, 1991.
S t e m a t i u , D., The modelling of water flow through fissure matrix and major joints
of a dam foundation rock. Proc. of Int. Symp. on Rock Joints (N. Barton, Ed.) A.A.
Balkema, Rotterdam, 1990.
W i t t k e , W., Rock Mechanics. Springer - Verlag, Berlin, 1990.
x x Normativ Departamental pentru proiectarea ¿i executarea etan¿årii ¿i
consolidårii rocilor stâncoase prin injec¡ii. ISPH Bucure¿ti, 1986.

116
 4

STABILITATEA VERSANºILOR DE ROCÅ

4.1. INTRODUCERE

Versan¡ii naturali, supu¿i continuu ac¡iunii factorilor de mediu, pot deveni

instabili, cu consecin¡e grave în morfologia naturalå. Cel mai adesea instabilitatea
apare înså în urma activitå¡ilor antropice. Excava¡iile locale, uneori de mare
amploare, realizate pentru înscriere drumurilor sau cåilor ferate, pentru fundarea
unor lucråri masive, cum sunt barajele sau pentru exploatarea zåcåmintelor de
suprafa¡å sunt cauzele cele mai frecvente ale alunecårilor produse în masa de rocå.
De asemenea, versan¡ii lacurilor de acumulare pot deveni instabili prin modificarea
regimului apelor subterane ¿i a sistemelor de for¡e din regimul natural. Alunecårile
versan¡ilor lacurilor pot avea consecin¡e locale, atunci când afecteazå arii limitate
sau consecin¡e majore atunci când volumele alunecate dislocuesc mase mari de apå
ce pot deversa peste baraj sau când, acelea¿i volume alunecate blocheazå uvraje
vitale ale acumulårii (prize, descårcåtori etc). O serie de accidente grave produse la
lucrårile hidrotehnice aduc, din nefericire, argumente suplimentare privind
actualitatea ¿i importan¡a problemei.
Stabilitatea versan¡ilor de rocå, ca ¿i celelalte probleme de stabilitate din
geomecanicå, este tratatå în mod curent ca o problemå de echilibru limitå.
Stabilitatea este controlatå de rezisten¡a la forfecare ce poate fi mobilizatå pe un
contur poten¡ial al alunecårii. Solicitårile efective de pe acela¿i contur sunt
cauzate de masa alenecåtoare, consideratå ca un solid nedeformabil cu o
cinematicå impuså de rezultanta sistemului de încårcåri exterioare ¿i de
reac¡iuni.

4.2. REZISTENºA LA FORFECARE

¥n cazul general al unei alunecåri de versant, a¿a cum este ¿i aceea din
figura 4.1, conturul alunecårii este amorsat de sistemul de discontinuitå¡i, dar
alunecarea propriu-ziså implicå ¿i ruperi locale ale rocii, la piciorul
versantului sau între discontinuitå¡ile existente. Din aceastå cauzå, pentru
analiza stabilitå¡ii, prezintå interes ¿i se vor trata distinct atât rezisten¡a la
forfecare a rocii proriu-zise, cât ¿i rezisten¡a la forfecare pe discontinuitå¡i.

117
 Fig. 4.1. Schema unei alunecåri de versant.

4.2.1. REZISTENºA LA FORFECARE A ROCII

Rezisten¡a la forfecare a rocii intacte se determinå de obicei în laborator, prin

încercåri de tip triaxial. O probå cilindricå este supuså unei solicitåri axiale
crescåtoare σ 1 ¿i unei solicitåri laterale σ 2 = σ 3 men¡inute constantå.
¥ncercarea se realizaeazå într-o celulå triaxialå în care solicitarea lateralå se
aplicå prin presiune de ulei iar solicitarea axialå se aplicå prin intermediul
pistonului unei prese hidraulice. Cre¿terea solicitårii axiale σ 1 se face pânå
când în proba de rocå apare un plan de forfecare ¿i proba cedeazå.
¥n figura 4.2 este prezentatå, pentru ilustrare, celula triaxialå tip Hoek. Probele
de rocå, prelevate prin carotare din forajele de studii, sunt cilindrii cu diametrul în
gama 25...150 mm ¿i înål¡imea în gama 45...300 mm, în func¡ie de tipul de celulå
triaxialå.

Fig. 4.2. Celulå Hoek pentru încårcarea la forfecare a rocii.

118
 Solicitarea lateralå σ 2 = σ 3 se alege în domeniul 0...300 MPa, iar solici-
tarea axialå σ 1 se aplicå cu o vitezå de crer¿tere controlatå de 1...1,5 MPa/s.
Dispozitivele de încercare au sisteme de control automat al vitezei de încårcare
¿i iner¡ie suficientå a sistemului mecanic, care permite eviden¡ierea valorii de
vârf la momentul cedårii ¿i respectiv a valorilor la descårcare, corespunzåtoare
comportårii reziduale.
Existå tentative ca încercårile de tip triaxial så fie realizate în situ, pe martori
de rocå decupa¡i în galerii de studii. Schema de principiu a unor asemenea
încercåri este prezentatå în figura 4.3. ¥n acest caz dimensiunile probelor de rocå
încercate cresc semnificativ, atingând diametre pânå la 500 mm ¿i înål¡imi de
pânå la 1250 mm. Trebuie men¡ionat faptul cå aceastå cre¿tere de dimensiuni nu
schimbå caracterul relativ punctual al încercårii. Proba încercatå este mult prea
micå pentru a purta caracteristicile masei de rocå, iar eterogeneitatea inerentå a
rocii face discutabilå evaluarea rezisten¡ei la forfecare a rocii propriu-zise.
Pornind de la aceste aspecte se considerå cå sporul de costuri al încercårii in situ
nu se justificå, ba mai mult este chiar dificil så se interpreteze corect rezultatele
unor asemenea încercåri ¡inând seama de efectul de scarå.
Rezultatele încercårii triaxiale sunt prezentate în diagrame σ − ε , în care
abscisa o constituie deforma¡ia specificå axialå, iar ordonata este efortul axial
σ 1 (fig.4.4) sau deviatorul eforturilor σ 1 − σ 3 (fig. 4.5). Fiecare încercare duså
pânå la rupere este reprezentatå sub forma unei curbe, caracterizatå de efortul
lateral σ 3 . Pentru definirea rezisten¡ei de forfecare a rocii trebuie realizate
minimum 3...4 încercåri diferite, diferen¡iate între ele prin valoarea efortului
lateral σ 3 . ¥n anumite situa¡ii, când roca in situ este imersatå, încercårile se fac
atât pentru probe uscate, cât ¿i pentru probe saturate. ¥n figura 4.4 sunt
prezentate rezultatele unor încercåri triaxiale pe calcare uscate ¿i respectiv
saturate, în care se eviden¡iazå valorile de vârf ale eforturilor axiale de rupere.
¥n figura 4.5 sunt prezentate rezultatele unor încercåri triaxiale pe granite.

Fig. 4.3. Schema unei încercåri de forfecare in situ.

119
 Fig. 4.4. Rezultatele unei încercåri triaxiale pe calcare:
a - diagrama σ-ε; b - eforturile de rupere.

Fig. 4.5. Rezultatele unei încercåri triaxiale pe granite:

a - diagrama σ-ε; b - cercurile lui Mohr corespunzåtoare cedårilor.

Selectând valorile de vârf, rezultatele pot fi reprezentate fie ca stare

bidimensionalå a eforturilor de rupere (fig. 4.4,b), fie ca cercuri Mohr pentru
situa¡ia ruperii (fig. 4.5,b).
Rezisten¡a la forfecare este definitå în diagrama τ − σ prin înfå¿uråtoarea
cercurilor Mohr (fig. 4.5,b), dar exprimarea analiticå a rela¡iei τ − σ este
dificilå. ¥n aplica¡iile practice se define¿te o tangentå comunå a cercurilor Mohr
¿i se acceptå o rela¡ie de tip Coulomb între eforturile tangen¡iale ¿i cele
normale:
τ cap = c + σ tg ϕ . (4.1)

120
 ¥n acest fel se eviden¡iazå coeziunea rocii, ca ordonata la originå a dreptei ¿i
unghiul de frecare interioarå ϕ , ca pantå a dreptei Coulomb (fig. 4.5,b).
Exprimarea rezisten¡ei la forfecare în forma (4.1) nu conduce înså la
parametrii unici c ¿i ϕ . Se observå cå existå mai multe tangente comune
cercurilor Mohr ¿i cå parametrii rezulta¡i depind de nivelul eforturilor. Dupå
cum se poate urmåri ¿i în figura 4.5, tangenta duså la cercurile Mohr
corespunzåtoare eforturilor reduse conduce la coeziuni reduse ¿i unghiuri de
frecare mai mari, în timp ce tangenta duså la cercurile Mohr corespunzåtoare
eforturilor mari conduce la coeziuni mai mari ¿i unghiuri de frecare interioarå
mai reduse. Rezultå deci cå selec¡ia parametrilor rezisten¡ei la forfecare trebuie
fåcutå cu discernåmânt, pentru fiecare problemå în parte, pornind de la
rezultatele încercårilor de tip triaxial dar ¡inând seama ¿i de nivelul eforturilor
prognozate în zona de rocå pentru care se evalueazå parametrii.
O situa¡ie deosebitå o prezintå rocile stratificate sau cu ¿istuozitate
pronun¡atå, la care rezisten¡a la forfecare, la fel ca ¿i celelalte caracteristici
mecanice, este puternic anizotropå. Pentru astfel de roci este indicat så se
prevadå care este direc¡ia conturului de rupere în raport cu direc¡ia ¿istuozitå¡ii
sau stratifica¡iei ¿i så se realizeze încercarea triaxialå astfel ca planul de
forfecare indus så fie cât mai aproape de direc¡ia ruperilor. ¥n multe situa¡ii
instabilitatea versantului de rocå se produce pe contururi ce urmåresc planurile
de discontinuitate ¿i în astfel de cazuri rezisten¡a la forfecare trebuie evaluatå pe
discontinuitå¡i, a¿a cum se aratå în paragraful urmåtor.
Mai trebuie men¡ionat faptul cå la evaluarea rezisten¡ei la forfecare prin
încercåri de tip triaxial se pune acut problema reprezentativitå¡ii. Efectul de
scarå este uneori foarte important, ¡inând seama de existen¡a microfisura¡iei cu
distribu¡ie neuniformå ce caracterizeazå numeroase roci.

4.2.2. REZISTENºA LA FORFECARE PE DISCONTINUITźI

Rezisten¡a la forfecare în planul discontinuitå¡ilor se determinå de obicei

prin încercåri de forfecare directå, în laborator. Se acceptå constan¡a
caracteristicilor mecanice în lungul discontinuitå¡ii ¿i, ca urmare, încercårile
realizate pe probe de dimensiuni reduse, extrase prin carotare din forajele de
studii, nu sunt afectate de efectul de scarå. Singura condi¡ie care asigurå
reprezentativitatea încercårii este ca proba încercatå så con¡inå discontinuitatea
cu materialul de cimentare sau de umpluturå intact. Parametrii rezisten¡ei la
forfecare se ob¡in din prelucrarea datelor din încercare ¿i se atribuie planului de
discontinuitate, în cazul discontinuitå¡ilor majore sau familiei de discontinuitå¡i
în cazul rosturilor curente.
Dimensiunile probelor încercate nu depå¿esc 10 x 10 cm, iar prepararea lor
trebuie astfel fåcutå încât planul discontinuitå¡ii så fie planul de forfecare. Se

121
practicå în acest scop o decupare care så favorizeze forfecarea în dreptul
suprafe¡ei dorite. Proba se înglobeazå în mortar sau rå¿ini epoxidice cu
caracteristici de deformabilitate asemånåtoare rocii ¿i se introduce în
dispozitivul de forfecare. Pentru ilustrare, în figura 4.6 se prezintå un asemenea
dispozitiv, utilizat pentru probe cilindrice (h=d=40 mm). ¥ncårcårile normale ¿i
tangen¡iale sunt în acest caz induse de for¡a exterioarå F, iar viteza de încårcare
este controlatå ¿i poate atinge 0,5 MPa/s. ¥n încercårile curente încårcarea
normalå se men¡ine constantå iar for¡a tangen¡ialå este crescåtoare, fiind în
permanen¡å în rela¡ie cu deplasarea de forfecare înregistratå.
¥n cazul discontinuitå¡ilor majore, bine localizate în teren, la care se poate
asigura accesul prin galerii de studii, se recomandå încercåri de forfecare directå
in situ (Rossi, 1991). ¥n vatra galeriei se amenajeazå un bloc de rocå care are ca
bazå discontinuitatea ce se analizeazå (fig. 4.7). Blocul de rocå, cu dimensiuni
de 70x70x35 cm, se izoleazå din masa de rocå fårå a perturba situa¡ia
discontinuitå¡ii. Man¿onarea metalicå a blocului permite aplicarea compo-
nentelor normale ¿i tangen¡iale ale încårcårii, for¡a normalå prin intermediul
unei prese plate, iar for¡a tangen¡ialå prin intermediul unei prese hidraulice cu
rezemare pe un bloc de ancoraj adiacent. La o for¡å normalå constantå
forfecarea este produså prin cre¿terea for¡ei tangen¡iale, måsurându-se simultan
deplasårile de forfecare prin traductori mecanici ¿i electrici.

Fig. 4.6. Dispozitiv de forfecare directå

a probelor de rocå.

122
 Fig. 4.7. Schema unei încercåri de forfecare in situ.

4.2.2.1. Rezisten¡a la forfecare pe falii de forfecare. Sub aceastå denumire

se încadreazå faliile create în urma mi¿cårilor tectonice, cu deplasare relativå
(de forfecare) între masele de rocå adiacente. Astfel de discontinuitå¡i sunt
plane, în general netede ¿i au material de umpluturå cu caracteristici mecanice
mai slabe (brecii de falie). Materialul de umpluturå este rezultat din ruperile de
rocå prin forfecare ¿i se prezintå în multe cazuri metamorfozat ¿i alterat.
Rezisten¡a la forfecare în lungul faliilor este rezisten¡a rezidualå. Dacå se
porne¿te de la geneza discontinuitå¡ii, valorile maxime ale eforturilor
tangen¡iale (de vârf) se ating la declan¿area forfecårii, cu deplasåri de forfecare
foarte mici, dupå care, pe måsurå ce deplasarea în planul ruperii prin forfecare
continuå, efortul de forfecare råmâne cvasiconstant, la o valoare denumitå
rezidualå ( τ rez ) (fig. 4.8,a).
¥n diagrama τ − σ n (fig. 4.8,b), cu eforturile tangen¡iale în ordonatå ¿i
eforturile normale în absciså, cele douå faze au reprezentåri distincte. Ruperea
rocii la forfecarea faliei este controlatå de înfå¿uråtoarea Mohr, a¿a cum s-a
aråtat în paragraful anterior, în timp ce, dupå forfecare, valoarea rezidualå
corespunde unei drepte Coulomb cu rezisten¡a la forfecare controlatå de unghiul
de frecare ( ϕ r ) denumit unghi de frecare rezidualå:

τ cap = σ n tg ϕ r . (4.2)

123
 Fig. 4.8. Evolu¡ia rezisten¡ei la forfecare în lungul unei falii: a - valori de vârf
¿i reziduale; b - caracterizarea rezisten¡ei la forfecare.

Trebuie men¡ionat faptul cå în unele situa¡ii materialul de umpluturå din

falie se cimenteazå ¿i asigurå în planul faliei ¿i o anumitå coeziune. ¥n aceste
cazuri:

τ cap = c + σ n tg ϕ r . (4.3)

Recomandårile de calcul (Londe, 1982) prevåd de obicei neglijarea

coeziunii, pornind de la faptul cå acest efect de vârf secundar este incert ¿i se
anuleazå la declan¿area alunecårii pe un plan de falie existent.

4.2.2.2. Rezisten¡a la forfecare pe discontinuitå¡i rugoase. ¥n cazul

rosturilor structurale, a planurilor de sedimentare, sau de ¿istuozitate,
discontinuitå¡ile sunt rugoase, cu o anumitå împånare între blocuri, rareori cu
material de umpluturå.
Comportarea la forfecare a acestui tip de discontinuitå¡i este descriså de
modelul Patton (Patton ¿i Deere, 1970). Dupå cum se poate urmåri în
figura 4.9, se considerå cazul unui rost cu o macrorugozitate care face unghiul i
cu planul de forfecare. Deplasarea de forfecare δ se produce în mod diferit în
func¡ie de mårimea apåsårii normale N.
¥n cazul for¡elor normale reduse, planul de contact pe care se produce
alunecarea blocului superior este dat de planul asperitå¡ii (fig. 4.9,a). Deplasarea
de forfecare induce ¿i o depårtare ∆ h a fe¡elor planurilor ce contureazå
discontinuitatea, denumitå dilatan¡å. Diagrama T- δ pune în eviden¡å, dupå
deplasårile elastice ini¡iale, un palier corespunzåtor deplasårii de forfecare pe
conturul asperitå¡ii.

124
 Fig. 4.9. Comportarea la forfecare în conformitate cu modelul Patton:
a - deplasarea pe asperitate; b - cu ruperea asperitå¡ii.

¥n cazul for¡elor normale mari, forfecarea are loc prin ruperea asperitå¡ii,
planul de contact pe care se produce alunecarea blocului superior fiind chiar
planul discontinuitå¡ii (fig. 4.9,b). Diagrama T- δ pune în eviden¡å un vârf
corespunzåtor ruperii asperitå¡ii, urmat de un palier controlat de frecarea de
contact.
Cele douå moduri de comportare pot fi sintetizate într-o diagramå comunå
τ − σ (fig. 4.10). Pe zona OA, corespunzåtoare eforturilor normale reduse,
rezisten¡a la forfecare este suplimentatå de asperitå¡i:

τ cap = σ n tg (ϕ + i ) , (4.4)

Fig. 4.10. Definirea rezisten¡ei la forfecare pentru discontinuitå¡i rugoase.

125
unde ϕ + i este numit unghi de frecare aparentå. Pe zona AB, pe care s-a depå¿it
efortul tangen¡ial de rupere a asperitå¡ii, rezisten¡a la forfecare este datå de:

τ cap = c' + σ n tg ϕ , (4.5)

din care se pune în eviden¡å o coeziune internå c′, denumitå coeziune aparentå.
Cu titlul orientativ, în tabelul 4.1 se indicå unghiurile de frecare ϕ cores-
punzåtoare discontinuitå¡ilor aferente anumitor tipuri de roci (Rossi, 1991).

Tabelul 4.1

Unghiuri de frecare pe discontinuitå¡i

Rocå Unghi de frecare (0 )

Amfibolite 30 ... 31
Bazalt 31 ... 38
Calcare 33 ... 40
Conglomerate 30 ... 35
Dolomite 27 ... 31
Granite 23 ... 39
Gneise 29 ... 35
Marnå 25 ... 27
Porfire 30 ... 31

¥n cazul în care, pe discontinuitatea respectivå, se induc, ulterior, alte

deplasåri de forfecare (reîncårcare) rezisten¡a la forfecare devine similarå cu
aceea ce caracterizeazå faliile de forfecare:

τ cap = σ n tg ϕ r , (4.6)

unde ϕ r ≅ ϕ este unghiul de frecare rezidual.

Aplicarea preacticå a rela¡iilor (4.4) ¿i (4.5) este dificilå datoritå dificultå¡ilor
de evaluare a unghiului i al asperitå¡ilor. Fa¡å de o direc¡ie globalå a
discontinuitå¡ii β (fig. 4.11), existå asperitå¡i majore (de unghi i) ¿i asperitå¡i
locale (de unghi i′). ¥ntr-o abordare simplificatå se admite cå numai asperitå¡ile
majore influen¡eazå direct rezisten¡a la forfecare, iar unghiul mediu caracteristic
o
pentru asperitå¡i poate fi luat i = 10...15 (Wittke, 1990).
Pornind de la modelul Patton, Barton (1973) propune o formå mai elaboratå
a expresiei rezisten¡ei la forfecare a discontinuitå¡ilor rugoase, în func¡ie de doi
coeficien¡i caracteristici:

126
 Fig. 4.11. Caracterizarea rugozitå¡ii:
a - asperitå¡i locale; b - asperitå¡i majore.

JRC - coeficient de rugozitate;

JCS - coeficient de rezisten¡å a pere¡ilor rostului.
Coeficientul de rugozitate JRC (Joint Roughness Coefficient) ia valori
cuprinse între 0 ¿i 20, în func¡ie de profilul discontinuitå¡ii rugoase. ¥n figura
4.12 este prezentatå clasificarea propuså de Barton, pe baza aspectului fe¡elor
discontinuitå¡ii pe o desfå¿uratå standard de 10 cm.

Fig. 4.12. Clasificarea dupå tipul rugozitå¡ii

¿i valorile coeficientului de rugozitate (JRC) corespunzåtoare.

127
 Coeficientul de rezisten¡å a pere¡ilor rostului JCS (Joint Wall Compressive
Strength) se determinå prin încercåri conven¡ionale cu ciocanul Schmidt.
¥ncercarea se face pe peretele discontinuitå¡ii sau pe o rupturå proaspåtå în rocå
de acela¿i tip. Graficul din figura 4.13 permite, pe baza indicelui Schmidt ¿i a
aprecierii greutå¡ii specifice, determinarea coeficientului JCS.
¥n formularea Barton, rezisten¡a la forfecare are expresia:

( )
τ cap = σ n tg ϕ + ief , (4.7)
unde:
ief = JRC lg ( JCS / σ n ) . (4.8)

¥n figura 4.14 sunt ilustrate câteva situa¡ii caracteristice, diferen¡iate de JCS,

fiind trasate ¿i curbele τ cap − σ n aferente. Se poate observa cå atunci când
efortul normal σ n cre¿te, unghiul de frecare aparentå ϕ + i ef scade ¿i tinde så
devinå egal cu unghiul de frecare propriu-zis.
Rela¡ia propuså de Barton a fost verificatå prin numeroase încercåri directe ¿i
se considerå aplicabilå pentru discontinuitå¡ile rugoase fårå material de
umpluturå.

Fig. 4.13. Determinarea rezisten¡ei la compresiune

a pere¡ilor rostului (JCS) în func¡ie de greutatea volumetricå
¿i indicele Schmidt.

128
 Fig. 4. 14. Evaluarea rezisten¡ei la forfecare pentru trei cazuri
diferen¡iate prin JRC (a, b ¿i c) în func¡ie de parametrii caracteristici.

4.3. CLASIFICAREA ªI REPREZENTAREA DISCONTINUITźILOR

4.3.1. TIPURI DE DISCONTINUITźI

A¿a cum s-a aråtat ¿i în capitolul întâi, un masiv de rocå este o structurå
alcåtuitå din blocuri de rocå separate de discontinuitå¡i. Discontinuitå¡ile,
denumite generic ¿i rosturi, sunt rupturi sau separa¡ii de naturå geologicå ce
întrerup continuitatea masivului. Ele au, de obicei, forme plane ¿i constituie
zone cu rezisten¡e mecanice mai slabe.
Discontinuitå¡ile se clasificå, din punctul de vedere al genezei, în
discontinuitå¡i primare ¿i secundare (Gioda, 1981). Discontinuitå¡ile primare
sunt diferite în func¡ie de tipul de rocå.
¥n cazul rocilor magmatice (fig. 4.15,a), discontinuitå¡ile primare s-au
format în procesul de råcire sub formå de rupturi regulate în plane verticale sau
înclinate, care împart roca în prisme de volume mari. Prismele sunt la rândul lor
afectate de fisuri vizibile sau microscopice, eviden¡iate de obicei în aflorimente.
¥n mod obi¿nuit roca se prezintå ca o succesiune de coloane sau prisme, cu baza
de câ¡iva m 2 ¿i înål¡imi considerabile.
¥n cazul rocilor sedimentare (fig. 4.15,b), discontinuitå¡ile primare sunt
planurile de sedimentare. Roca s-a format prin sedimentare periodicå, cu
intervale de pauzå. Stratele cvasiorizontale s-au consolidat practic independent
¿i între acestea sunt rosturi interstrat, care pot fi cimentate sau numai aderente.

129
Atunci când în procesul de formare al rocii s-au produs alternan¡e de
sedimentare, între douå strate de calcar poate fi inclus un strat argilos sau o
succesiune de asemenea strate. ¥n mod obi¿nuit stratele sunt cvasiparalele, au
regularitate ¿i dimensiuni decimetrice. Stratele mai groase sunt denumite ¿i
bancuri. Când stratele sunt foarte sub¡iri, cu rosturi practic invizibile, roca se
nume¿te masivå.
¥n cazul rocilor metamorfice (fig. 4.15,c), discontinuitå¡ile primare sunt
planele de ¿istuozitate. Roca este împår¡itå în fragmente similare cu straturile,
dar mai ondulate. Dacå în rocå dominå filosilica¡ii, roca este mult mai clar
divizatå în plåci separate de planuri de ¿istuozitate.
Discontinuitå¡ile secundare sunt rezultatul deforma¡iilor rocii. Ele apar prin
întinderea stratelor sau plåcilor în lungul stratifica¡iei sau ¿istuozitå¡ii, la
încovoierea acestora. ¥n marea lor majoritate discontinuitå¡ile secundare sunt de
tipul fisurilor, cu deschideri reduse ¿i distan¡e decimetrice.
O categorie de discontinuitå¡i de datå mai recentå se întâlne¿te în zona
versan¡ilor naturali sau excava¡i. Eroziunea datå de cursurile de apå sau
excava¡iile provoacå deforma¡ii de destindere. Fisura¡ia preexistentå, ini¡ial
închiså de eforturile din masiv, se deschide dând na¿tere a¿a numitelor fisuri de
versant, de relaxare, care au deschiderile paralele cu versantul.

Fig. 4.15. Discontinuitå¡i primare ¿i secundare în masivele de rocå.

130
 Fisurile, planurile de ¿istuozitate, stratifica¡ia, alcåtuiesc rosturi în lungul
cårora nu s-au produs anterior deplasåri. Rosturile se pot grupa în familii de
rosturi, compuse din toate rosturile cu orientare similarå. O grupare de douå sau
mai multe familii de rosturi formeazå un sistem de rosturi.
¥n masa de rocå pot fi prezente ¿i discontinuitå¡i majore, denumite falii, în
lungul cårora s-au produs anterior mi¿cåri relative între blocurile pe care le
separå. Faliile sunt consecin¡a unor evenimente tectonice semnificative ¿i
fragmenteazå roca în blocuri de mari dimensiuni. Fa¡å de rosturile curente, a
cåror prezen¡å caracterizeazå masa de rocå propriu-ziså, faliile sunt inventariate
¿i tratate ca accidente geologice singulare.
Atunci când mi¿cårile relative dintre blocuri au fost de amploare, în planurile
de falie sunt înglobate fragmente de rocå, de diverse extinderi. Aceste blocuri
mici, denumite cataclase, constituie brecii de falie. Dacå blocurile sunt ulterior
cimentate cu calcit sau cuar¡, ele formeazå noi fragmente de rocå, numite
milonite. Milonitele formate din cimentarea incompletå a unor fragmente
mårun¡ite constitue zone slabe, atât mecanic, cât ¿i ca permeabilitate.
¥n afara rosturilor bine conturate ¿i a faliilor, în masa de rocå existå ¿i o re¡ea
de discontinuitå¡i minore, cu o dispunere complexå, care influen¡eazå la rândul
ei caracteristicile mecanice ¿i de permeabilitate ale rocii.

4.3.2. REPREZENTAREA DISCONTINUITźILOR

Se admite cå discontinuitatea este planå. Pozi¡ia ei în masivul de rocå este

definitå utilizând intersec¡ia dintre planul discontinuitå¡ii ¿i un plan orizontal de
referin¡å (fig. 4.16), dreapta de intersec¡ie fiind denumitå urmå (strike). Linia de
cea mai mare pantå a planului discontinuitå¡ii, normalå pe urma discontinuitå¡ii,
împreunå cu urma, servesc la definirea elementelor geometrice:
β - azimutul, unghiul format de urma discontinuitå¡ii cu direc¡ia
nordului geografic, måsurat în sens orar;
α - altazimutul sau orientarea, unghiul format de direc¡ia cåderii
cu direc¡ia nordului geografic, måsurat în sens orar ( α = β + 90 ) ;
θ - cåderea sau înclinarea , unghiul pe care îl face linia de cea mai
mare pantå cu planul orizontal.
¥n cazul discontinuitå¡ilor majore, clar pozi¡ionabile pe un plan de situa¡ie,
reprezentarea discontinuitå¡ii se face prin linia de intersec¡ie a planului
discontinuitå¡ii cu relieful natural, cåreia i se asociazå o sågeatå în sensul liniei
de cea mai mare pantå ¿i o pereche de unghiuri care pot fi azimutul ¿i cåderea
sau altazimutul ¿i cåderea. Atunci când se folose¿te azimutul, se obi¿nuie¿te ca
unghiului de cådere så i se ata¿eze ¿i un punct cardinal (E sau W) pentru a
preciza sensul cåderii.

131
 Fig. 4.16. Definirea elementelor geometrice ale unei discontinuitå¡i.

¥n cazul discontinuitå¡ilor curente, numerose ¿i cu diverse orientåri în

amplasament, se utilizeazå reprezentåri statistice, care cuprind într-o
reprezentare unitarå ¿i globalå toate discontinuitå¡ile inventariate.
¥n mecanica rocilor, reprezentarea curentå aduce într-o re¡ea planå ansamblul
tridimensional al discontinuitå¡ilor pe baza proiec¡iei stereografice (sferice). Cea
mai frecvent folositå este proiec¡ia echiarialå Lambert, utilizatå de geografi,
care conduce la diagrama Schmidt.
¥n aceastå reprezentare suprafa¡a de referin¡å este o sferå. Discontinuitatea
este reprezentatå prin intersec¡ia planului discontinuitå¡ii cu sfera de referin¡å.
Sfera se poate translata (fårå a se ¿i roti) pânå când planul discontinuitå¡ii
con¡ine un diametru al sferei. Conturul intersec¡iei plan-sferå se nume¿te cerc
diametral (fig. 4.17). Dacå se selecteazå numai jumåtatea inferioarå a sferei
(calota inferioarå) atunci în planul orizontal se define¿te urma discontinuitå¡ii ¿i
normal pe aceasta, din centrul sferei se duce linia de cea mai mare pantå.
Normala la planul discontinuitå¡ii, duså prin centrul sferei, intersecteazå calota
inferioarå într-un punct denumit pol.
Proiec¡ia echiarialå a calotei inferioare pe un plan orizontal permite figurarea
în diagrama rezultatå a discontinuitå¡ilor prin proiec¡ia cercurilor ecuatoriale ¿i a
polilor.

132
 Fig. 4.17. Pozi¡ionarea unei discontinuitå¡i în sfera de referin¡å,
calota inferioarå.

¥n figura 4.18 se prezintå modalitatea de operare pentru reprezentarea

unei discontinuitå¡i cu azimutul β = 20 , direc¡ia cåderii (altazimutul) α = 20
o o

o o o
+ 90 = 110 ¿i cåderea de 40 . De la punctul nord N se måsoarå în sens orar
o
unghiul latitudine de 110 , rezultând punctul A. Se rote¿te apoi cercul de
referin¡å, în sens antiorar, astfel ca punctul A så fie pe ecuatorul diagramei
Schmidt (direc¡ia E-W) ¿i se måsoarå de la E la W, unghiul de cådere θ = 40 .
o

Punctul A' de pe ecuator, astfel rezultat, define¿te proiec¡ia cercului ecuatorial,

o
ca meridian al punctului. Måsurând în acela¿i sens un unghi de 90 rezultå
pozi¡ia P a polului. Rotind cercul de referin¡å, de aceastå datå în sens orar, astfel
ca punctul nord al cercului de referin¡å så revinå la nordul diagramei Schmidt,
se ob¡in în diagramå pozi¡iile cercului ecuatorial ¿i a polului (C ¿i P).
Determinarea orientårilor preferen¡iale ale discontinuitå¡ilor ¿i eventual
depistarea sistemelor ¿i familiilor de discontinuitå¡i se face pe baza prelucråii
statistice a rezultatelor cartårii geologice de detaliu (Hoek ¿i Bray, 1981).
Observa¡iile de teren privind discontinuitå¡ile se fac pe aflorimente, tran¿ee,
galerii de studii, foraje etc. Toate aceste observa¡ii, aferente unui amplasament,
se reprezintå pe diagrama Schmidt sub forma polilor discontinuitå¡ilor
inventariate (fig. 4.19,a). Utilizând o re¡ea de referin¡å, cu ochiuri cu arii egale,
se numårå câ¡i poli se situeazå în fiecare ochi al re¡elei ¿i se asociazå ochiului
acest numår (fig. 4.19,b). Raportul dintre numårul de poli dintr-un ochi ¿i
numårul total de poli inventaria¡i, exprimat procentual, devine noua
caracteristicå a ochiului. Se traseazå apoi izolinii corespunzåtoare aceluia¿i
raport, rezultând curbe de densitate a polilor (fig. 4.19,c). Din aceste curbe, care

133
prezintå zone de concentrare (mameloane) se eviden¡iazå familiile de
discontinuitå¡i. Utilizând diagrama Schmidt, în sensul invers al reprezentårii
unui pol, se determinå azimutul ¿i cåderea unei asemenea familii de discon-
tinuitå¡i.

Fig. 4.18. Tehnica de pozi¡ionare

a unei discontinuitå¡i în diagrama Schmidt.

134
Fig. 4.19. Prelucrarea statisticå a reprezentårii
discontinuitå¡ilor din diagrama Schmidt:
a - polii discontinuitå¡ilor inventariate;
b - re¡eaua de referin¡å;
c - linii de egalå densitate a polilor.

135
 Reprezentarea discontinuitå¡ilor în diagrama Schmidt, sub forma polilor ¿i a
izoliniilor de densitate a polilor, permite ¿i definirea tipului de alunecare ce
poate afecta, poten¡ial, stabilitatea versantului. ¥n cazul unei distribu¡ii uniforme
a polilor, fårå a exista conturate familii, alunecarea se poate produce pe
suprafe¡e curbe, într-o maså de rocå puternic fracturatå. ¥n cazul în care
diagrama de densitate eviden¡iazå o singurå familie dominantå, cu un pol P,
alunecarea este probabil så se producå pe suprafe¡e plane, conturate de
discontinuitå¡ile familiei. ¥n cazul în care diagrama de densitate eviden¡iazå
douå sau mai multe familii dominante (sau falii majore ¿i familii dominante)
instabilitatea versantului se poate manifesta prin alunecarea unui volum de rocå
decupat de planurile de discontinuitate apar¡inând familiilor sau faliei ¿i
familiilor.
Pierderea de stabilitate devine poten¡ialå numai atunci când cinematica
volumelor decupate este posibilå ¿i când condi¡iile de încårcare conduc la
direc¡ii de mi¿care în spre exteriorul reliefului.

4.4. TIPURI DE INSTABILITATE A VERSANºILOR DE ROCÅ

Mecanismele de pierdere a stabilitå¡ii depind esen¡ial de structura masivului

de rocå ¿i în particular de rela¡ia dintre direc¡ia ¿i înclinarea familiilor de
discontinuitå¡i ¿i orientarea ¿i panta versantului. O clasificare schematicå a
acestor mecanisme este prezentatå în figura 4.20.
O primå categorie o constituie alunecårile unor mase de rocå cauzatå de cedarea
în roca propriu-ziså. Cedarea poate fi sub forma forfecårii rocii, de obicei amorsatå
de fisuri de întindere la fa¡a superioarå sau sub forma ruperii prin întinderea
generatå de încovoiere, în cazul versan¡ilor cu eroziuni la bazå (fig. 4.20,a).
O a doua categorie o constituie mecanismele de instabilitate care implicå
alunecarea pe discontinuitå¡i combinatå cu o cedare în roca propriu-ziså
(fig. 4.20,b).
Suprafa¡a de alunecare este conturatå la baza versantului fie de o suprafa¡å
de forfecare, fie de o cedare prin flambare a coloanelor de rocå. ¥n aceea¿i
categorie intrå ¿i instabilitå¡ile produse prin råsturnarea succesivå a unor blocuri
sau lespezi, decupate de discontinuitå¡i, dar separate din masiv de suprafe¡e de
cedare prin încovoiere.
Cea de a treia categorie, de altfel ¿i cea mai frecventå, o constituie alunecarea pe
discontinuitå¡i, fårå a implica ¿i roca propriu-ziså (fig. 4.20,a). Atunci când existå o
familie de discontinuitå¡i a cåror urmå este cvasiparalelå cu direc¡ia longitudinalå a
versantului ¿i are înclinarea (cåderea) mai micå decât panta versantului, alunecårile
sunt plane. Atunci când douå sau mai multe familii de discontinuitå¡i se
intersecteazå astfel încât decupeazå prisme de rocå cu tendin¡å de deplasare spre
relieful versantului, alunecårile sunt tridimensionale.

136
 Fig. 4.20. Mecanisme de pierdere a stabilitå¡ii versan¡ilor.

Tipurile de instabilitate prezentate constiutie baza formulårilor matematice,

care cuantificå condi¡iile particulare ale versantului de rocå ¿i apreciazå
poten¡ialul de instabilitate printr-un factor de stabilitate global.

4.5. EVALUAREA STABILITźII VERSANºILOR

Stabilitatea versan¡ilor de rocå depinde de o multitudine de factori, cum ar fi

elementele geometrice, discontinuitå¡ile majore ¿i sistemele de discontinuitå¡i,
rezisten¡å la forfecare a rocilor propriu-zise ¿i rezisten¡a la forfecare pe
discontinuitå¡i, prezen¡a ¿i circula¡ia apei în masa de rocå, încårcårile statice sau
dinamice exercitate asupra versantului, istoria formårii ¿i evolu¡iei versantului
etc. ¥n majoritatea cazurilor datele referitoare la to¡i ace¿ti factori sunt
incomplete sau doar estimate. Ca urmare, modelele matematice ¿i metodele de
calcul asociate trebuie så fie suficient de simple, bazate pe concepte clare, având
în formulare cât mai pu¡ini parametrii ¿i numai dintre aceia care pot fi evalua¡i
sau eventual estima¡i cu suficientå precizie. ¥ntr-o asemenea abordare, evaluarea

137
stabilitå¡ii versan¡ilor de rocå devine un proces de analizå calitativå ¿i par¡ial
cantitativå a influen¡ei pe care o au factorii dominan¡i asupra stabilitå¡ii,
definind sistemul de monitorizare sau de interven¡ii constructive.
¥n ceea ce prive¿te metodele de calcul, aproape în unanimitate ele se bazeazå
pe analiza echilibrului limitå, admi¡ând cå masa de rocå poten¡ial instabilå are
comportament de solid rigid.
Tipurile de instabilitate prezentate anterior, asociate ¿i cu nevoia de rela¡ii de
calcul practice, au impus tratarea distinctå a alunecårilor bidimensionale
(dezvoltate pe planuri sau suprafe¡e curbe sau poliedrice unice) de cele
tridimensionale, care implicå echilibrul unui volum de rocå decupat de
discontinuitå¡i.

4.5.1. ALUNECÅRI BIDIMENSIONALE

Alunecårile bidimensionale sunt caracteristice versan¡ilor alcåtui¡i din roci

stratificate. Un caz aparte îl constituie ruperile versan¡ilor în surplombå, de tip
falezå, care va fi tratat în finalul subcapitolului.
¥n cazul rocilor stratificate planurile de separa¡ie dintre strate constituie
suprafe¡e de rezisten¡å minimå la forfecare. Straturile, cu grosimi care variazå
de la câ¡iva centimetri la metrii, sunt afectate la rândul lor de discontinuitå¡i
transversale, uzual fisuri, dezvoltate aproximativ perpendicular pe stratifica¡ie.
Comportarea unui masiv de rocå de acest tip este uneori analoagå cu aceea a
zidåriei uscate, alcåtuite din straturi de blocuri mai mult sau mai pu¡in
prismatice împånate între ele. Coeziunea dintre blocuri fiind reduså sau nulå,
stabilitatea versantului depinde în primul rând de orientarea planurilor de
discontinuitate în raport cu panta versantului.

4.5.1.1. Versan¡i alcåtui¡i din roci stratificate a cåror planuri de separa-

¡ie cad spre interior. Poten¡ialul de instabilitate a unor asemenea versan¡i ¿i
modul de evaluare a stabilitå¡ii se prezintå pe suportul figurii 4.21. Planurile de
stratifica¡ie fac unghiul α cu planul orizontal. Discontinuitå¡ile transversale, de
tipul diaclazelor ¿i fisurilor sunt perpendiculare pe acestea ¿i contureazå
eventualele planuri pe care se produce alunecarea. ¥n cazul în care panta
versantului este mai abruptå decât panta unui asemenea plan de decupare masa
de rocå situatå între planul de decupare ¿i relieful versantului poate aluneca pe
acest plan (fig. 4.21,a). Condi¡ia de stabilitate este asemånåtoare cu aceea a unui
corp rigid situat pe planul înclinat de unghi 90 - α . Dacå ϕ cap este unghiul de
o

frecare pe discontinuitå¡ile transversale, condi¡ia de stabilitate se exprimå sub

forma:

90 − α < ϕ cap ,
o
(4.9)

138
adicå unghiul planului înclinat så fie mai mic decât unghiul de frecare. ¥n rela¡ia
(4.9) ϕ cap = ϕ + i este unghiul de frecare aparentå, ¡inând seama de faptul cå
planul de alunecare, format prin crearea de pun¡i între discontinuitå¡ile
transversale, prezintå macrorugozitå¡i. Condi¡ia (4.9) delimiteazå în figura 4.21
situa¡ia verasant instabil (4.21,a) de situa¡ia versant stabil (4.21,b).

Fig. 4.21. Versant cu stratifica¡ie care cade spre interior:

a - versant instabil; b - versant stabil.

4.5.1.2. Versan¡i alcåtui¡i din roci stratificate ale cåror planuri de

separa¡ie cad spre exterior. ¥nclinarea stratifica¡iei în raport cu panta
versantului delimiteazå douå situa¡ii diferite de formare a conturului de
alunecare (fig. 4.22). ¥n cazul în care înclinarea stratifica¡iei α este mai reduså
decât panta generalå a versantului β , amorsarea alunecårii la baza versantului
se face pe unul dintre planurile de stratifica¡ie (fig.4.22,a). ¥n cazul în care
înclinarea stratifica¡iei este mai mare decât panta versantului ( α > β ), conturul
de alunecare se închide în baza versantului prin forfecarea rocii (fig. 4.22,b).
Pentru analiza stabilitå¡ii versan¡ilor de rocå cu stratifica¡ie emergentå la fa¡a
reliefului trebuie mai întâi definit conturul de decupare a masei de rocå poten¡ial
instabilå (v. fig. 4.22,a). Fa¡a superioarå a versantului este de obicei afectatå de
o serie de rosturi (fisuri) de întindere, care sunt discontinuitå¡i de amorsare a
alunecårii ¿i fac parte din conturul de decupare.

139
 Fig. 4.22. Versant cu stratifica¡ie care cade spre exterior: a - cu înclinare
mai micå decât panta versantului; b - cu înclinare mai mare decât panta versantului.

O explica¡ie a genezei acestor rosturi este prezentatå în continuare. Se

considerå unul dintre planurile de stratifica¡ie AD (fig. 4.23) ¿i se admite cå
eforturile normale ¿i tangen¡iale pe un asemenea plan sunt date numai de greu-
tatea proprie a rocii. Discontinuitå¡ile transversale fragmenteazå straturile ¿i ca
urmare se poate accepta, simplificat, cå evaluarea eforturilor se face
considerând masa de rocå compuså din fâ¿ii verticale de grosime unitarå.
Pentru fâ¿ia cu baza IJ = 1/cos α , eforturile unitare vor fi:

γ r h cos α
σn = = γ r h cos 2 α ; (4.10,a)
IJ 1

γ r h sin α
τ= = γ r h sin α cos α , (4.10,b)
IJ 1

unde γ r este greutatea proprie a rocii, iar h este înål¡imea fâ¿iei fa¡å de planul
stratifica¡iei. Rezisten¡a la forfecare pe planul AD este datå de:

τ cap = ca + σ n tg ϕ = ca + γ r h cos 2 α tg ϕ , (4.11)

admi¡ând existen¡a coeziunii aparente ca , datå de asperitå¡i în condi¡iile unui

nivel de efort normal mediu.
Reprezentând varia¡ia efortului tangen¡ial τ ¿i a rezisten¡ei la forfecare τ cap
în lungul planului de stratifica¡ie AD se constatå prezen¡a a trei zone distincte:

140
 Fig. 4.23. Schemå pentru explicarea formårii rosturilor de întindere.

CD, în partea superioarå, pentru care τ < τ cap ; BC în zona medianå, unde
τ > τ cap ¿i AB, la baza planului unde din nou τ < τ cap . Masa de rocå rezematå
pe zona CD este stabilå, în timp ce masa adiacentå, rezematå pe zona BD are
tendin¡a de alunecare. Dacå rezisten¡a la întindere a rocii este reduså, la limitå
neglijabilå, atunci la contactul dintre cele douå mase de rocå se amorseazå un
rost de întindere. Adâncimea teoreticå a fisurii se poate evalua din:

τ = τ cap , (4.12,a)
sau:
γ r h f sin α cos α = ca + γ r h f cos 2 α tg ϕ , (4.12,b)
din care rezultå:

ca
hf =
( )
. (4.13)
γ r sin α cos α − cos 2 α tg ϕ

Prezen¡a rostului de întindere la fa¡a superioarå a versantului, asociatå cu

amorsarea alunecårii pe planurile de stratifica¡ie de la piciorul versantului,
define¿te conturul de decupare a masei de rocå poten¡ial instabile (fig. 4.24). ¥n
exemplul din figurå, acest contur implicå forfecarea pe discontinuitå¡i pe
por¡iunile ab, cd, ef ¿i gh ¿i forfecarea rocii pe pun¡ile dintre acestea, respectiv
bc, de ¿i fg.
Pentru analiza stabilitå¡ii versantului, conturul de alunecare se schematizeazå
(fig. 4.25,a).

141
 Fig. 4.24. Definirea conturului de decupare
a volumului poten¡ial instabil.

Fig. 4.25. Analiza stabilitå¡ii versantului: a - schematizarea

conturului alunecårii; b - fragmentarea în prisme.

Por¡iunea AB corespunde forfecårii pe discontinuitate, por¡iunea BC este o

idealizare a conturului bcdefgh, iar CD coincide cu rostul de întindere. Pe
por¡iunea BC, o parte din contur ¿i anume x BC corespunde forfecårii pe
discontinuitå¡i, iar cealaltå (1-x) BC corespunde forfecårii rocii propriu-zise.
Mårimea x se determinå ca raport dintre suma segmentelor cd, ef ¿i gh ¿i
lungimea totalå a conturului poligonal bcdefgh.
Pe schema de calcul din figura 4.25,a sunt figurate ¿i încårcårile ce afecteazå
versantul. S-au admis condi¡iile naturale, în care intervin greutatea proprie ¿i
efectele apei cantonate în masiv ¿i drenate spre suprafa¡a versantului. Distribu¡ia
presiunii pe contururile AB ¿i BC este schematizatå, având valoarea presiunii
hidrostatice în B ¿i varia¡ii liniare spre limitele conturului. Prezen¡a apei se

142
manifestå numai în discontinuitå¡i ¿i ca urmare direc¡ia de ac¡iune este
perpendicularå pe stratifica¡ie. Aceastå direc¡ie se men¡ine ¿i în cazul conturului
BC, iar por¡iunea pe care se manifestå presiunea este xBC ¿i nu BC .
Verificarea stabilitå¡ii se face pe baza echilibrului limitå, utilizând metoda
prismelor. Se admite, în conformitate cu figura 4.25,b, cå existå un plan de
separa¡ie BN care împarte masa poten¡ial instabilå în douå prisme, BNCD fiind
prismul activ, iar prismul ABN fiind prismul de rezisten¡å.
Condi¡iile de echilibru limitå ale prismului activ permit estimarea for¡ei de
legåturå ∆ R1 necesarå echilibrului. Direc¡ia lui ∆ R1 s-a admis, într-o primå
ipotezå, ca fiind paralelå cu conturul BC. Din proiec¡ia for¡elor pe direc¡ia
acestui contur rezultå:

G1 sin α ′ − P1 sin (α ′ − α ) =
(4.14)
[ ]
= c( 1 − x ) BC + ca x BC + G1 cos α ′ − P1 cos (α ′ − α ) tg ϕ + ∆ R1 ,

de unde poate fi estimatå for¡a de legåturå ∆ R1 . Se precizeazå cå for¡a de

forfecare capabilå pe contur s-a evaluat considerând un acela¿i unghi de frecare
ϕ pe întreg conturul, dar coeziuni diferite c pentru roca propriu-ziså ¿i
coeziunea aparentå ca pentru discontinuitå¡i.
Dacå ∆ R1 ≤ 0 rezultå cå prismul activ este stabil ¿i deci ¿i versantul este
stabil. Dacå ∆ R1 > 0 trebuie verificatå în continuare måsura în care prismul de
rezisten¡å poate asigura o asemenea for¡å de legåturå. Rela¡ia de echilibru limitå
pentru prismul de rezisten¡å, provenind din proiec¡ia for¡elor pe direc¡ia
conturului AB are forma:

G2 sin α + ∆R2 cos (α ′ − α ) =

(4.15)

[ ]
= ca AB + G2 cos α + ∆R2 sin (α ′ − α ) − P2 tg ϕ ,

în care ∆ R2 reprezintå reac¡iunea maximå care poate fi suportatå de prismul de

rezisten¡å din partea prismului activ.
Dacå ∆ R2 < ∆ R1 versantul este instabil. Dacå ∆ R2 > ∆ R1 se poate defini
factorul de stabilitate:

143
 ∆ R2
FS = . (4.16)
∆ R1

Rela¡iile de calcul stabilite corespund ipotezei cå reac¡iunile ∆ R1 ¿i ∆ R2

sunt paralele între ele ¿i la rândul lor paralele cu conturul BC. Nu existå nici o
argumentare teoreticå pentru o asemenea ipotezå ¿i, în consecin¡å, urmând
aceea¿i procedurå sunt necesare verificåri ¿i pentru alte ipoteze privind
orientarea for¡elor de legåturå ∆ R .
Trebuie men¡ionat ¿i faptul cå alegerea conturului de alunecare este de
asemenea arbitrarå ¿i cå pentru un verdict corect privind stabilitatea versantului
trebuie baleate toate contururile cinematic posibile care au punct comun
amorsarea din piciorul versantului.
Pentru analiza stabilitå¡ii versan¡ilor de rocå având stratifica¡ia mai înclinatå
decât panta generalå a versantului, schema de încårcare ¿i schema de calcul sunt
prezentate în figura 4.26. Conturul de alunecare are por¡iunea CB în lungul unei
discontinuitå¡i, iar por¡iunea AB corespunde unui plan de forfecare a rocii
propriu-zise. S-a admis aceea¿i ipotezå de încårcare, considerând numai
condi¡iile naturale. For¡ele sunt date de greutatea proprie a masei de rocå
poten¡ial instabile ¿i de presiunea hidrostaticå corespunzåtoare unui nivel al apei
cantonate în versant. Rezisten¡a la forfecare pe conturul AB corespunde rocii
propriu-zise:

τ cap = c + σ n tg ϕ , (4.17)

iar rezisten¡a la forfecare pe discontinuitate are expresia:

Fig. 4.26. Schema de calcul a stabilitå¡ii când stratifica¡ia este mai înclinatå
decât panta versantului: a - conturul de alunecare; b - definirea prismelor.

144
 τ cap = σ n tg (ϕ + i ) , (4.18)

corespunzåtoare eforturilor normale σ n reduse, caz în care se manifestå

unghiul de frecare aparentå ϕ +i .
Verificarea stabilitå¡ii se face ¿i de aceastå datå pe baza echilibrului limitå,
utilizând metoda prismelor. Se admite, în conformitate cu figura 4.26,b, cå
existå un plan de separa¡ie BN care împarte masa poten¡ial instabilå în douå
prisme, BNC fiind prismul activ, iar ABN fiind prismul de rezisten¡å. ∆ R1 este
for¡a de legåturå necesarå prismului activ pentru a råmâne în echilibru.
Admi¡ând, într-o primå ipotezå, cå ∆ R1 este paralelå cu conturul BC, proiec¡ia
for¡elor pe direc¡ia acestui contur ¿i condi¡ia de echilibru limitå conduc la:

G1 sin α ′ = (G1 cos α − P ) tg (ϕ + i ) + ∆ R1 , (4.19)

de unde rezultå ∆ R1 . Dacå ∆ R1 ≤ 0 rezultå cå prismul activ este stabil ¿i deci

¿i versantul este stabil.
Dacå ∆ R1 ≥ 0 se verificå în continuare måsura în care prismul de rezisten¡å
poate asigura o asemenea for¡å de legåturå. Rela¡ia de echilibru limitå pentru
prismul de rezisten¡å, considerând proiec¡ia for¡elor pe direc¡ia conturului AB
are forma:
G2 sin α ′ + ∆ R2 cos(α ′ − α ) =
(4.20)
[
= c AB + G2 cos α ′ + ∆ R2 sin(α ′ − α ) tgϕ , ]
în care ∆ R2 reprezintå reac¡iunea maximå care poate fi suportatå de prismul de
rezisten¡å. Dacå ∆ R2 < ∆ R1 versantul este instabil. Dacå ∆ R2 > ∆ R1 se poate
defini factorul de stabilitate FS = ∆ R2 / ∆ R1 .
La fel ca în cazul versan¡ilor cu stratifica¡ie emergentå la fa¡a versantului,
trebuie precizat faptul cå ipoteza privind direc¡ia reac¡iunilor ∆ R este arbitrarå
¿i cå, pentru un caz dat, procedura de verificare trebuie repetatå ¿i pentru alte
ipoteze referitoare la aceastå direc¡ie. De asemenea, conturul de decupare a
masei de rocå poten¡ial instabile este numai unul dintre contururile posibile.
Pentru a aprecia corect stabilitatea versantului este necesar så se analizeze o
multitudine de contururi care decupeazå mase de rocå cu cinematica poten¡ialå
spre fa¡a versantului.

4.5.1.3. Versan¡i în surplombå. Un caz aparte de pierdere a stabilitå¡ii îl

constituie ruperea prin întindere a pun¡ii de rocå de la baza versan¡ilor în
surplombå, de tip falezå (fig. 4.27).

145
 Fig. 4.27. Analiza stabilitå¡ii versan¡ilor de tip falezå.

¥n apropierea peretelui versantului se dezvoltå fisuri profunde prin evolu¡ia

în timp a unor fisuri superficiale, generatå de fenomenele de înghe¡-dezghe¡.
Aceste fisuri profunde, denumite ¿i cråpåturi, decupeazå mase de rocå cåtre
perete, care prin ruperea bazei basculeazå cåtre vale.
Dupå cum se poate urmåri în figura 4.27, mecanismul ruperii ¿i calculele
de stabilitate sunt bazate pe scheme foarte simple. ¥n condi¡iile în care se
manifestå numai încårcarea din greutate proprie, în sec¡iunea criticå A-A′ de
la bazå apar eforturile de întindere (fig. 4.27,a):

N M G ⎛ 6e⎞
σt = − = ⎜1− ⎟ . (4.21)
A W l ⎝ l ⎠

¥n rela¡ia (4.21) N = G este greutatea proprie, care are excentricitatea e fa¡å

de mijlocul sec¡iunii AA′ ⋅ A = 1⋅l este aria sec¡iunii critice, iar W = 1⋅l 2 /6 este
modulul de rezisten¡å al sec¡iunii critice.
Dacå eforturile de întindere depå¿esc rezisten¡a la întindere a rocii ( σ t > σ t ,r ),
se ini¡iazå o rupere în sec¡iune, care conduce la råsturnarea masei de rocå.
¥n mod frecvent, în cråpåturå se manifestå ¿i presiunea apei infiltate din
precipita¡ii ¿i din topirea zåpezilor. ¥n acest caz momentul încovoietor din
sec¡iunea criticå AA′ este dat atât de excentricitatea greutå¡ii proprii, cât ¿i de
presiunea hidrostaticå (fig. 4.27,b):
γ h2 h
M =Ge+ . (4.22)
2 3

146
 Eforturile de întindere din sec¡iunea criticå sunt date de rela¡ia:

G 6 Ge γ h 3
σt = − − . (4.23)
l l2 l2

Condi¡ia de stabilitate este similarå, σ t < σ t ,r . La aprecierea stabilitå¡ii

versan¡ilor în surplombå trebuie ¡inut seama de faptul cå deplasårile de
deschidere a fisurii perimetrale (a cråpåturii) conduc la cre¿terea excentricitå¡ii
for¡ei din greutatea proprie ¿i agraveazå situa¡ia. De asemenea, presiunea
hidrostaticå a apei din cråpåturå contribuie la instabilitate cu aport semnificativ
dacå se acumuleazå apå la cote ridicate.
Având în vedere imposibilitatea de a dispune de date certe privind
profunzimea cråpåturii, nivelurile de apå, rezisten¡a la întindere a rocii, se
recomandå ca, în paralel cu calculele de stabilitate, så se asigure monitorizarea
deplasårilor cråpåturii la fa¡a superioarå a versantului. Când se manifestå un
gradient crescut al evolu¡iei deschiderii cråpåturii se impun de urgen¡å måsuri
constructive - ancoraje active sau pasive, decupåri for¡ate ale surplombei ¿i
eventual amenajarea de berme etc. (Panet, 1976).

4.5.2. ALUNECÅRI TRIDIMENSIONALE

¥n cazul în care sistemele de discontinuitå¡i decupeazå volume de rocå a

cåror cinematicå permite ie¿irea lor din relieful natural, stabilitatea versantului
depinde de stabilitatea blocurilor de rocå care îl compun.
Verificarea stabilitå¡ii unor asemenea blocuri (volume) de rocå se face prin
metoda echilibrului limitå. ¥n cele ce urmeazå se prezintå metoda propuså de
Londe (1965, 1973), care se utilizeazå în mod frecvent în mecanica rocilor.

4.5.2.1. Ipoteze simplificatoare. ¥n conformitate cu metoda Londe blocurile

poten¡ial instabile sunt de formå tetraedricå, delimitate de discontinuitå¡i ¿i de
suprafa¡a terenului natural. Discontinuitå¡ile pot fi falii, fisuri, planuri de
¿istuozitate, stratifica¡ii, care se admit în mod acoperitor plane. Un asemenea
bloc este prezentat în figura 4.28. Blocul este localizat în zona de na¿tere a unui
baraj arcuit. Planurile de discontinuitate sunt ACD (planul 1), BCD (planul 2) ¿i
ABC (planul 3), în timp ce ABD marcheazå suprafa¡a terenului natural.
Volumul de rocå se presupune nedeformabil, ipotezå acceptabilå dacå
sistemul de încårcåri provine din greutatea proprie a rocii ¿i din presiunile
exercitate de apa din masiv. Prin extensie, aceastå ipotezå se admite ¿i pentru
situa¡iile în care asupra blocului se exercitå ¿i for¡ele date de construc¡iile
fundate pe versant, for¡ele date de sistemele de ancorare, for¡ele generate de

147
ac¡iunea seismicå etc. Planurile de separa¡ie se presupun, de asemenea, nede-
formabile.

Fig. 4.28. Blocul tetraedric ¿i for¡ele aferente.

Tot ca ipotezå simplificatoare se admite cå rezisten¡a la întindere ¿i

coeziunea sunt nule în lungul planurilor de contact. Rezultå deci cå
rezisten¡a la forfecare pe aceste planuri este datå numai de componenta de
frecare ( τ cap = σ n tg ϕ ), unghiul de frecare ϕ putând fi cel aparent pentru
discontinuitå¡ile de tip fisuri, stratifica¡ii ¿i ¿istuozitå¡i sau cel remanent în
cazul faliilor. Ca urmare a ipotezelor admise, în calcule se neglijeazå influen¡a
distribu¡iei eforturilor pe fe¡ele de contact ¿i deci ¿i influen¡a momentelor date
de for¡ele implicate în stabilitate.
¥ncårcårile blocului sunt date de greutatea proprie G, de for¡ele de presiune
P1 , P2 ¿i P3 , care ac¡ioneazå pe planurile de separa¡ie ¿i de for¡ele exterioare
cu rezultanta Q (v. fig. 4.28). Sub ac¡iunea acestor încårcåri, pe planurile de
separa¡ie se dezvoltå reac¡iunile R1 , R2 ¿i R3 . Reac¡iunea de tip Ri , de pe
planul i (i = 1, 2, 3) se descompune la rândul ei în componenta normalå N i ¿i
componenta tangen¡ialå Ti .
Pierderea stabilitå¡ii blocului poate avea loc prin desprinderea acestuia din
versant pe una sau pe douå suprafe¡e de contact ¿i alunecarea spre exteriorul
versantului pe cele douå, respectiv pe cea de a treia suprafa¡å råmaså în contact.
Se denume¿te mecanism de instabilitate alunecarea blocului pe una sau pe douå
suprafe¡e de sprijin atunci când aceastå alunecare este compatibilå cinematic.

148
Cele ¿ase mecanisme de instabilitate aferente unui bloc ABCD ca cel din
figura 4.28 sunt prezentate în figura 4.29.

Fig. 4.29. Definirea mecanismelor de instabilitate.

Ele se grupeazå în mecanisme de tip i (i = 1, 2, 3) pentru primele trei

situa¡ii ¿i mecanisme de tip ij pentru urmåtoarele trei.

4.5.2.2. Analiza condi¡iilor de echilibru. Analiza condi¡iilor de echilibru se

face atât vectorial, pentru definirea condi¡iilor de contact, respectiv de
desprindere, cât ¿i analitic, pentru evaluarea cantitativå a reac¡iunilor pe fe¡ele
de contact ¿i a factorului de stabilitate.
r
Pentru fiecare plan de decupare i se define¿te vectorul normal pe plan Vi
dirijat spre interiorul volumului analizat.
Condi¡ia de contact dintre o fa¡å i a blocului ¿i fa¡a de sprijin corespondentå
r
se exprimå prin existen¡a reac¡iunii normale N i dirijatå spre interiorul
r
volumului, deci în acela¿i sens cu Vi :

149
 r r
N i ⋅Vi ≥0 . (4.24)
Condi¡iile de desprindere depind de mecanismul de instabilitate realizat. ¥n
cazul desprinderii unei singure fe¡e, notatå fa¡a i, blocul poate aluneca pe
direc¡ia intersec¡iei celorlate douå fe¡e j ¿i k.
r
Acest lucru se exprimå prin faptul cå rezultanta R a încårcårilor aplicate are
r r
o componentå pe aceastå muchie jk în acela¿i sens cu al vectorului Vn xV j :

r r r
(
R Vn xV j ≥0 . ) (4.25)

¥n cazul în care se desprind douå fe¡e, notate i ¿i j, alunecarea se produce în

r r r
planul k, singurul pe care se exercitå încårcårile aplicate ( Rk = R , cu Rk
r
reac¡iunea pe planul de contact k). Proiec¡ia lui R în planul k are acela¿i sens cu
mi¿carea. Condi¡ia de desprindere pe fe¡ele i ¿i j impune ca direc¡ia de alunecare
så fie cuprinså între direc¡iile muchiilor comune ale planurilor i ¿i k, respectiv j
¿i k. Fårå a intra în detaliile calculului vectorial, condi¡ia se exprimå prin
rela¡iile (Londe, 1965):
r r r r r r
( )(
R ⋅ Vi − Vk ⋅Vi R ⋅Vk ≥0 ;)
(4.26)
r r r r r r
( )( )
R ⋅ V j − Vk ⋅V j R ⋅ Vk ≥0 .

Rela¡iile de echilibru se dezvoltå într-un sistem cartezian tridimensional

convenabil ales, de obicei cu axa z verticalå. ¥n raport cu acest sistem
componentele vectorilor implica¡i sunt:
− vectorii unitari normali pe planurile de decupare:
r
Vi → [ai bi ci ] cu ai2 + bi2 + ci2 = 1 ;
T

− greutatea proprie a blocului:

r
[ ]
T
G → G x G y Gz ;

− încårcarea exterioarå:

r
[ ]
T
Q → Q x Q y Qz ;

150
 − for¡ele de împingere date de apa din discontinuitå¡i pe planul aferent:
r
Pi → [ai Pi bi Pi ci Pi ] .
T

Rezultanta încårcårilor aplicate are la rândul ei componentele:

r
[ ]
T
R → R x R y Rz ,

cu:
3
R x = G x + Qx + ∑ ai Pi ;
1
(4.27)
3
R y = G y + Q y + ∑ bi Pi ;
1

3
Rz = Gz + Qz + ∑ ci Pi .
1

Reac¡iunile pe planurile de separa¡ie sunt defalcate în reac¡iuni normale ¿i

reac¡iuni tangen¡iale, având fiecare componente în sistemul cartezian de forma:
r r
Ri = N i + Ti ,

cu componentele:

Rix = N ix + Tix ;

Riy = N iy +Tiy ; (4.28)

Riz = N iz + Tiz .

Rela¡iile de calcul pentru mecanismele de instabilitate de tip i. ¥n confor-

mitate cu acest mecanism desprinderea se face pe planul i, planele j ¿i k fiind
plane pe care se produce alunecarea. ¥n acest caz N i = Ti = 0 .
Condi¡iile de existen¡å a mecanismului de instabilitate de tip i sunt date de
rela¡ia (4.25), care exprimatå analitic devine:

151
 (a k S jk − a j ) Rx + (bk S jk − b j ) R y + (ck S jk − c j ) Rz ≥ 0 ;
( a j S jk − a k ) Rx + (b j S jk − bk ) R y + ( c j S jk − ck ) Rz ≥ 0 ; (4.25′)

(bk c j − ck b j ) Rx + (ck a j − a k c j ) R y + (a k b j − bk a j )Rz ≥ 0 ,

unde S jk are expresia:
S jk = a j a k + b j bk + c j ck .

Componentele vectorilor N j , N k ,T j ¿i Tk trebuie så îndeplineascå

condi¡iile de definire :

r r ⎧ c j N jy − b j N jz = 0
N j ×V j = 0 ⇒⎨ ; (4.29)
⎩a j N jz − c j N jx = 0

r r ⎧a N − b N = 0
N k × Vk = 0 ⇒ ⎨ k ky k kz ; (4.30)
⎩a k N kz − ck N kx = 0
r r
Tj . V j = 0 ⇒ a j T jx + b j T jy + c j T jz = 0 ; (4.31)

r r
Tk . Vk = 0 ⇒ a k Tkx + bk Tky + ck Tkz = 0 . (4.32)

Condi¡ia de deplasare poten¡ialå în lungul muchiei comune jk este datå de

rela¡iile:
r r
T j . Vk = 0 ⇒ a k T jx + bk T jy + ck T jz = 0 ; (4.33)

r r
Tk . V j = 0 ⇒ a j Tkx + b j Tky + c j Tkz = 0 . (4.34)

¥n analiza stabilitå¡ii, de interes este reac¡iunea tangen¡ialå totalå mobilizatå

T = T j + Tk , rezultatå ca suma algebricå, dat fiind direc¡ia lor comunå, definitå
de muchia jk. ¥n consecin¡å, rela¡iile (4.31) ¿i (4.34) ¿i respectiv (4.32) ¿i (4.33)
se pot aduna, rezultând:

a j Tx + b j Ty + c j Tz = 0 ; (4.35)

152
 a k Tx + bk Ty + ck Tz = 0 , (4.36)

Tx , Ty ¿i Tz fiind componentele carteziene ale reac¡iunii tangen¡iale totale T.

Condi¡iile de echilibru ale volumului de rocå se exprimå sub forma:

R x + Tx + N jx + N kx = 0 ;

Rz + Tz + N jz + N kz = 0 ; (4.37)

R y + Ty + N jy + N ky = 0 .

Din sistemul de ecua¡ii algebrice format de rela¡iile (4.29), (4.30), (4.35),

(4.36) ¿i (4.37), în total nouå ecua¡ii, se pot ob¡ine cele nouå necunoscute N jx ,
N jy , N jz , N kx , N ky , N kz , Tx , Ty , Tz .
Factorul de stabilitate se evalueazå ca raport între for¡a tangen¡ialå capabilå,
care poate fi preluatå prin frecare pe planurile de contact ¿i for¡a tangen¡ialå
mobilizatå în condi¡iile echilibrului limitå:

N j tgϕ j + N k tg ϕ k
FS = , (4.38)
T
unde:
N j = N 2jx + N 2jy + N 2jz ;

Nk = 2
N kx + N ky
2
+ N k2z ; (4.39)

T = Tx2 + Ty2 + Tz2 ,

iar ϕ j ¿i ϕ k sunt unghiurile de frecare (aparentå sau rezidualå, dupå caz) ce

caracterizeazå discontinuitå¡ile j ¿i k.

Rela¡iile de calcul pentru mecanismele de instabilitate de tip ij. ¥n con-

formitate cu acest mecanism desprinderea se face pe planele de decupare i ¿i j,
alunecarea producându-se în planul k. ¥n acest caz N i = Ti = 0 ¿i N j = T j = 0 .
Condi¡iile de existen¡å a mecanismului de instabilitate de tip ij sunt date de
rela¡iile (4.26), care exprimate analitic devin:

153
 − a k R x − bk R y − ck Rz ≥ 0 ;

(ai − a k Sik ) R x + (bi − bk Sik ) R y + (ci − ck Sik ) Rz ≥ 0 ; (4.26′)

(a j − a k S jk ) Rx + (b j − bk S jk ) R y + (c j − ck S jk ) Rz ≥ 0 ,
unde:
Sik = ai a k + bi bk + ci ck ;

S jk = a j a k + b j bk + c j ck .

Componentele normale ¿i tangen¡iale ale vectorului reac¡iune R k din planul

de contact sunt definite de rela¡iile:

r v ⎧ ck N ky − bk N kz = 0
N k × Vk = 0 ⇒⎨ ; (4.40)
⎩a k N kz − ck N ky = 0
r r
Tk .Vk = 0 ⇒ a k Tkx + bk Tky + ck Tkz = 0 . (4.41)

Condi¡iile de echilibru ale volumului de rocå se exprimå sub forma:

R x + Tkx + N kx = 0 ;

R y + Tky + N ky = 0 ; (4.42)

Rz + Tkz + N kz = 0 .

Sistemul algebric de ecua¡ii format de rela¡iile (4.40), (4.41) ¿i (4.42), în

total ¿ase ecua¡ii, permite evaluarea celor ¿ase necunoscute
N kx , N ky , N kz , Tkx ,Tky , Tkz .
Factorul de stabilitate se define¿te ca raport între for¡a tangen¡ialå capabilå,
care poate fi preluatå prin frecare pe planul de contact k ¿i for¡a tangen¡ialå
mobilizatå în condi¡iile echilibrului limitå:

N k tgϕ k
FS = , (4.43)
Tk
unde:

154
 2 2
N k = N kx + N ky + N k2z ;

2 2
Tk = Tkx + Tky + Tkz2 ,

iar ϕ k este unghiul de frecare, aparentå sau rezidualå, dupå caz, aferent
discontinuitå¡ii k.

4.5.3. ANALIZE DE SENSIBILITATE

Analiza stabilitå¡ii versan¡ilor prin metoda echilibrului limitå, fie

bidimensionalå fie tridimensionalå, conduce în final la evaluarea unui factor de
stabilitate. Mårimea acestuia depinde direct de valorile parametrilor implica¡i ¿i
de condi¡iile de încårcare din masiv (rezisten¡a la forfecare a rocii, rezisten¡a la
forfecare pe discontinuitå¡i, nivelul apei subterane în masiv ¿i condi¡iile de
drenare, asimilarea planå a suprafe¡elor de discontinuitate etc.). Aceste date nu
pot fi determinate cu acurate¡e, iar uneori nu pot fi nici måcar måsurate. ¥n
aceste condi¡ii se pune firesc întrebarea care este modul de interpretare a
factorilor de stabilitate, în fapt coeficien¡i de siguran¡å în cazul valorilor
supraunitare. Conceptul de coeficient de siguran¡å, a¿a cum este el utilizat în
ingineria construc¡iilor, este greu de extins în problemele de mecanica rocilor,
având în vedere cå, func¡ie de valorile parametrilor în domeniul lor de existen¡å,
pot apare o multitudine de factori de stabilitate.
Utilizarea abordårii probabiliste, care s-a impus în anumite domenii ale
ingineriei, nu constituie o alternativå viabilå în acest caz. Introducerea
probabilitå¡ii de cedare (de alunecare a versantului) este greu de acceptat atâta
timp cât nu variabilitatea parametrilor este principala problemå ci dificultatea
de evaluare a acestora. ¥n lipsa unei popula¡ii statistice pentru valorile
parametrilor implica¡i, procedurile de definire a probabilitå¡ii de cedare devin
fårå sens.
Pentru a elimina inconsecven¡ele semnalate, Londe (1982) propune, într-o
primå variantå, înlocuirea factorilor de stablitate ¿i deci a coeficien¡ilor de
siguran¡å globali, cu o serie de coeficien¡i de siguran¡å par¡iali, caracterizând
fiecare dintre parametrii determinan¡i în analiza stabilitå¡ii. Un asemenea
coeficient par¡ial, caracterizând parametrul pi , are forma cs = pi / pi , L unde
pi ,L este valoarea limitå a parametrului pi care conduce la instabilitate.
Valoarea pi ,L se determinå atribuind valori numerice tuturor parametrilor cu
excep¡ia lui pi ¿i calculând valoarea pi , L pentru FS = 1. Procedura este
vizualizatå în figura 4.30 pentru cazul a doi parametrii determinan¡i.

155
 Fig. 4.30. Prezentarea unei analize de sensibilitate.

Alternativa propuså de Londe nu eliminå înså caracterul arbitrar al definirii

coeficien¡ilor de siguran¡å. O primå întrebare este ce valoare se atribuie
parametrilor, cu excep¡ia lui pi , valorile medii, valorile minime, valorile cu o
anumitå probabilitate de apari¡ie ? O a doua întrebare rezultå de la sine. Cum se
vor interpreta cei 2...3 coeficien¡i de siguran¡å cu valori mult diferite ¿i cu
în¡eles diferit ?
Un compromis între factorul de stabilitate unic ¿i conceptul de coeficien¡i de
siguran¡å par¡iali o constituie analiza de sensibilitate. ¥n loc så se calculeze un
singur factor de stabilitate FS, se utilizeazå rela¡ia de definire a acestuia pentru a
analiza influen¡a pe care o exercitå asupra lui FS fiecare dintre parametrii
determinan¡i, asupra cårora se poate interveni, dupå caz, cu lucråri inginere¿ti.
Aceastå influen¡å se exprimå ca derivatå par¡ialå de forma ∂ FS / ∂ pi .
Derivatele par¡iale indicå de fapt ponderea pe care o are fiecare dintre
parametrii în asigurarea stabilitå¡ii ¿i în acest fel dirijeazå aten¡ia ¿i måsurile
de interven¡ie cåtre acei parametrii care cu adevårat conteazå ( p2 în cazul
din fig. 4.30).
O exemplificare a modului de desfå¿urare a unei analize de sensibilitate este
prezentatå în figura 4.31. Se analizeazå stabilitatea versantului pe care este
fundatå culea unui baraj arcuit. ¥n zona culeii se pot deta¿a volume de rocå
decupate de fisura¡ia de întindere ri , cauzatå de împingerea barajului ¿i a apei
pe paramentul amonte al culeii, de planurile de stratifica¡ie ale rocii s ¿i de un
sistem fisural f. Fisura¡ia de întindere ri are pozi¡ie fixå, asociatå piciorului
amonte al culeii, în timp ce discontinuitatea datå de stratifica¡ie poate varia în
eleva¡ie.

156
 Fig. 4.31. Analiza stabilitå¡ii versantului drept al unui baraj arcuit:
a - plan de situa¡ie; b - sec¡iune caracteristicå; c - determinarea planului
de alunecare critic; d - analiza de sensibilitate.

Mecanismul de instabilitate poten¡ialå constå în desprinderea pe ri ¿i

alunecarea pe muchia CD de intersec¡ie a planului de sedimentare cu planul de
fisura¡ie. Tendin¡a de instabilitate este datå de împingerea barajului ¿i de
presiunea apei pe paramentul amonte al culeii. Ca încårcåri mai intervin
greutatea proprie a culeii ¿i respectiv a masei de rocå poten¡ial instabile, precum
¿i for¡ele de subpresiune care se manifestå pe planurile de decupare. ¥ntr-o
primå etapå s-a determinat pozi¡ia planului de stratifica¡ie critic, care conduce la
factorul de stabilitate minim. Parametrii caracteristici în analizå sunt unghiul de
frecare ϕ pe stratifica¡ie ¿i coeficientul de reducere a subpresiunilor m,
coeficient care reflectå efectul injec¡iilor de etan¿are realizate în versant.
Valorile de calcul ale acestor parametrii au fost stabilite, prin studiile geologice
- inginere¿ti, la ϕ = 20 ¿i m = 0,5. Pentru aceste valori s-au determinat factorii
o

de stabilitate corespunzåtori unui set de cote z, ce definesc pozi¡ia planului de

alunecare dat de stratifica¡ie. Valoarea lui z care conduce la FS = 2,8= min s-a
ales drept valoare criticå (fig.4.31,c). Factorul de stabilitate FS = 2,8 nu este
înså integral semnificativ dat fiind faptul cå studiile efectuate au indicat o plaje
largå de valori pentru parametrii caracteristici: ϕ r ∈ [13...35 ] ¿i m ∈ [0.2...1].
o

Reluând analiza pentru combina¡iile ϕ c = 20 (calcul) ¿i m =1 (maxim) ¿i

o

157
respectiv ϕ = 13 (minim) ¿i mc = 0,5 (calcul) s-au determinat noii factori de
o

stabilitate FS′=1,3 ¿i respectiv FS″=1,1.

Au rezultat astfel ponderile în stabilitate ale celor doi parametrii
∂ FS ( ∂ ϕ )=2,8-1,1=1,7 ¿i ∂ FS ( ∂ m )=2,8-1,3=1,5. Numitorii ∂ ϕ ¿i respectiv
∂ m s-au ales ∆ϕ = ϕ c − ϕ min ¿i ∆m = mmax − mc , iar varia¡ia ∂ FS a rezultat
din analiza stabilitå¡ii. Måsurile constructive preconizate pentru stabilizarea
zonei culeii erau drenarea, cu efect favorabil de reducere a subpresiunilor ¿i
ancorarea, cu efect de suplimentare a for¡ei tangen¡iale capabile pe planurile de
alunecare. Faptul cå ponderea rezisten¡ei la forfecare pe stratifica¡ie a rezultat
mai mare decât aceea a reducerii subpresiunii, a impus ca måsurå suplimentarå
de stabilizare a versantului ancorarea rocii cu o re¡ea de ancore pasive. Desigur,
în cazul în care raportul ponderilor ar fi fost invers, solu¡ia de drenare ar fi fost
cea mai portivitå.
¥n final trebuie precizat faptul cå factorii de stabilitate, coeficien¡ii de
siguran¡å par¡iali ¿i analizele de sensibilitate furnizeazå elemente cantitative ce
ajutå gândirea inginereascå. Verdictul final privind stabilitatea ¿i eventual
adoptarea de måsuri constructive råmân înså în sarcina inginerilor care au
suficientå experien¡å în problemele de mecanica rocilor.

4.6. STABILITATEA CONSTRUCºIILOR

FUNDATE PE VERSANºI DE ROCÅ

Dintre construc¡iile care se încadreazå în aceastå categorie fac parte pilele

podurilor ¿i viaductelor, casele de vane ¿i masivele de ancoraj ale conductelor
for¡ate. Fiind amplasate pe fa¡a versantului sau la limita superioarå a
versantului, încårcårile suplimentare pe care acestea le exercitå pot genera
pierderi de stabilitate.
O primå claså de instabilitå¡i afecteazå versantul ca atare. Contururile pe care
se dezvoltå astfel de alunecåri sunt profunde ¿i se definesc la fel ca în analizele
normale de stabilitate (fig. 4.32, contururile 2). Construc¡iile fundate pe versant
aduc un aport suplimentar de încårcare, dar metoda de calcul ¿i procedurile de
verificare a stabilitå¡ii sunt acelea¿i cu cele prezentate în paragraful anterior.
O a doua claså de instabilitå¡i are caracter local ¿i pericliteazå construc¡ia ca
atare, alunecarea dezvoltându-se înså tot în masa de rocå. Dupå cum se poate
urmåri în figura 4.32, contururile superficiale 1 sunt amorsate de excavarea
funda¡iei. ¥n cazul masivelor stratificate sau cu ¿istuozitate ordonatå,
mecanismul de instabilitate este poten¡at de sistemele de discontinuitå¡i de tipul
rosturilor interstrate ¿i a fisurilor.

158
 Fig. 4.32. Alunecåri în masa de rocå cauzate de for¡ele suplimentare
date de construc¡ii: a - pilå de viaduct; b - masiv de ancoraj.

Analiza stabilitå¡ii locale a construc¡iilor fundate pe versan¡i de rocå

stratifica¡i se realizeazå tot prin metoda echilibrului limitå. Contururile 1 pe care
se pot dezvolta alunecårile depind de orientarea stratifica¡iei în raport cu panta
versantului. ¥n cazul în care stratifica¡ia cade spre interior (fig. 4.32,a),
contururile de alunecare pornesc de la limita excava¡iei, au o zonå de forfecare
în roca propriu-ziså ¿i ies la fa¡a versantului fie în lungul fisura¡iei, fie prin
rupere în rocå.
¥n cazul în care stratifica¡ia emerge la fa¡a versantului (fig. 4.32,b)
contururile de alunecare pornesc de la limita excava¡iei, se dezvoltå în lungul
stratifica¡iei ¿i ies la fa¡a versantului prin forfecare în rocå.
Procedura de verificare a stabilitå¡ii locale a construc¡iilor fundate pe
versan¡i, având stratifica¡ia cu cådere spre interior, este prezentatå în figura
4.33. Planul de forfecare BC, impus de conturul funda¡iei, implicå forfecarea
rocii. Admi¡ând separarea pe linia CE între construc¡ie ¿i blocul de rocå aval,
denumit în continuare prism de rezisten¡å, într-o primå etapå se verificå
condi¡iile de echilibru pentru construc¡ie. Dacå rezultanta R a for¡elor exterioare
¿i a greutå¡ii proprii face unghiul θ cu verticala, for¡a activå, care tinde så
producå alunecarea pe planul BC, este:

FA = R sin (α ′ + θ ) . (4.44)

Rezisten¡a la forfecare pe planul BC fiind τ cap = c + σ n tg ϕ , unde c ¿i ϕ

sunt parametrii de forfecare ai rocii, for¡a capabilå pe acest plan este:

FC = cBC + R cos (α ′ + θ ) tg ϕ . (4.45)

159
 Fig. 4.33. Schema de calcul a stabilitå¡ii în cazul stratifica¡iei cu cådere
spre interior: a - conturul de alunecare; b - definirea prismului de rezisten¡å.

Dacå ∆ F = FA − FC <0 , construc¡ia este stabilå. Dacå ∆ F > 0 se verificå în

continuare måsura în care prismul de rezisten¡å este capabil så preia excedentul
de for¡å activå.
Pentru conturul CD, dezvoltat în lungul fisura¡iei, consideratå normalå pe
stratifica¡ie, rezisten¡a la forfecare este τ cap = σ n tg (ϕ + i ) , cu ϕ + i unghiul de
frecare aparentå. ¥n acest caz, pe CD, for¡a activå ¿i respectiv for¡a capabilå
sunt:

FA ′ = ∆ F cos (90 − α + α ′ ) − G sin (90 − α ) ; (4.46)

[ ]
FC' = ∆ F sin( 90 − α + α ′) + G cos ( 90 − α ) tg (ϕ + i ) . (4.47)

Factorul de stabilitate se define¿te ca raport al celor douå for¡e:

FC ′
FS ′ = . (4.48)
FA ′

Pentru conturul CD′, dezvoltat prin forfecarea în lungul planului de rupere,

rezisten¡a la forfecare este τ cap = c + σ n tg ϕ , la fel ca în cazul planului BC.
For¡ele activå ¿i respectiv capabilå pe CD′ sunt:

FA ′′ = ∆ F cos (45 − ϕ / 2) − G sin (45 − ϕ / 2 − α ′ ) ; (4.49)

[ ]
FC" = c CD ′ + ∆ F sin( 45 − ϕ / 2) + G cos ( 45 − ϕ / 2 − α ′) tgϕ . (4.50)

160
 Factorul de stabilitate are în acest caz valoarea:

FC ′′
FS" = . (4.51)
FA ′′

Având în vedere cå ambele contururi CD ¿i CD′ sunt posibile, factorul de

stabilitate la alunecare va fi FS = min (FS′, FS″).
¥n cazul construc¡iilor fundate pe versan¡i cu stratifica¡ia emergentå la fa¡a
versantului, procedura de verificare a stabilitå¡ii locale este asemånåtoare.
Nota¡iile ¿i schema de calcul sunt prezentate în figura 4.34.
Planul de forfecare BC se dezvoltå în lungul stratifica¡iei. Admi¡ând ¿i de
aceastå datå separarea pe linia CE între construc¡ie ¿i blocul de rocå aval, în
prima etapå se verificå condi¡iile de echilibru pentru construc¡ie. For¡a activå
este R, fiind rezultanta for¡elor exterioare ¿i a greutå¡ii construc¡iei. For¡a activå,
care tinde så producå alunecarea pe planul BC este:

FA = R sin (α + θ ) , (4.44′)

iar for¡a capabilå rezultå din mobilizarea frecårii pe stratifica¡ie:

FC = R cos (α + θ ) tg ϕ , (4.45′)

unde ϕ este unghiul de frecare pe discontinuitå¡ile interstrate.

Dacå ∆ F = FA − FC <0 construc¡ia este stabilå. Dacå ∆ F > 0 se verificå,
într-o a doua etapå, måsura în care prismul de rezisten¡å CDE este capabil så
preia excedentul de for¡å activå. Pe conturul CD rezisten¡a la forfecare a rocii
este τ cap = c + σ n tg ϕ , cu c ¿i ϕ parametrii rezisten¡ei la forfecare a rocii.

Fig. 4.34. Schema de calcul a stabilitå¡ii în cazul stratifica¡iei emergente

la fa¡a versantului: a - conturul de alunecare; b - definirea prismului de rezisten¡å.

161
 For¡ele activå ¿i respectiv capabilå pe CD sunt:

FA ′ = ∆ F cos (45 − ϕ / 2) − G sin (45 − ϕ / 2 − α ) ; (4.52)

[ ]
FC ' = cCD + ∆ F sin(45 − ϕ / 2) + G cos ( 45 − ϕ / 2 − α ) tgϕ . (4.53)

Factorul de stabilitate are definirea (4.48). Pe baza procedurilor de verificare

prezentate rezultå cå adâncirea cotei de fundare pe versant are efect benefic,
mårind prismul de rezisten¡å ¿i în felul acesta capacitatea de preluare a
excedentului de for¡å activå care tinde så producå alunecarea.

4.7. INFLUENºA APEI ASUPRA STABILITźII VERSANºILOR

Apa din masivele de rocå reduce rezisten¡ele mecanice ¿i exercitå for¡e de

presiune pe pere¡ii discontinuitå¡ilor ¿i pe orizonturile mai pu¡in permeabile din
masiv. Prin aceste douå efecte, la care se adaugå ¿i efectul mecanic al
infiltra¡iilor care debu¿eazå pe panta versantului, apa creeazå ¿i uneori chiar
declan¿eazå instabilitå¡i de versant.

4.7.1. REDUCEREA REZISTENºELOR MECANICE

Rocile aflate sub nivelul apei, precum ¿i cele ce au un con¡inut semnificativ de

apå, au rezisten¡e mecanice mai reduse. ¥ncercårile de laborator au pus în eviden¡å
faptul cå reducerea rezisten¡ei la compresiune ca ¿i a rezisten¡ei la forfecare depinde
de gradul de satura¡ie al rocii, de porozitate ¿i de permeabilitate.
¥n figura 4.35,a se prezintå reducerea rezisten¡ei la compresiune în func¡ie de
umiditate pentru cuar¡ite ¿i gresie ¿i se pune în eviden¡å faptul cå aceste reduceri
pot atinge chiar 50 %. Influen¡a porozitå¡ii ¿i a gradului de satura¡ie se poate
urmåri în tabelul 4.1, în care, pentru câteva tipuri de gresii, se prezintå
rezisten¡ele mecanice relative în stare uscatå ¿i saturatå (Andrei, 1983).
Reducerea rezisten¡elor la compresiune ¿i întindere are efecte directe asupra
stabilitå¡ii versan¡ilor în cazul mecanismelor de instabilitate ce implicå ruperi la
nivelul rocii. Reducerea rezisten¡elor afecteazå înså ¿i parametrii rezisten¡ei la
forfecare, prin cedarea mai u¿oarå a asperitå¡ilor ¿i reducerea coeziunii.
Pentru stabilitatea versan¡ilor caracteristica fundamentalå a rocii este
rezisten¡a la forfecare. ¥n cazul rocilor saturate principalul efect este dat de pre-
siunea intersti¡ialå, care reduce componenta de frecare a rezisten¡ei la forfecare:

τ cap = c + (σ n − p) tg ϕ , (4.54)

unde p este presiunea intersti¡ialå.

162
 Fig. 4.35. Reducerea rezisten¡elor mecanice ale rocilor
în func¡ie de con¡inutul de apå: a - rezisten¡a
la compresiune R; b - parametrii rezisten¡ei la forfecare.

Tabelul 4.1

Rezisten¡e mecanice relative pentru gresii

Porozitate activå Grad de saturare Rezisten¡e mecanice relative
% S r (%) %
Uscat Saturat
0,25 25 100 53
2,5 42 100 45
6 22 100 57
10 9 100 45
15 4 100 48
19,5 3 100 45

De structura acestei rela¡ii se ¡ine seama implicit în toate procedurile de

verificare prezentate anterior. For¡a de presiune a apei P apare în schema de
încårcare ¿i ca urmare reac¡iunile pe planurile de lunecare sunt date numai de
eforturile efective σ n − p .
Pentru anumite categorii de roci prezen¡a apei produce înså ¿i reduceri ale
parametrilor intrinseci ai rezisten¡ei la forfecare c ¿i ϕ . Astfel, încercårile de tip

163
triaxial realizate pentru gresii uscate ¿i saturate au pus în eviden¡å reduceri ale
coeziunii de pânå la 50 % (fig. 4.35,b).
Reducerea rezisten¡elor mecanice ¿i în special a rezisten¡ei la forfecare a
rocilor aflate sub nivelul apei impune ca, la alegerea parametrilor de calcul a
stabilitå¡ii, så se ¡inå seama de acest aspect. Pe suprafe¡ele de lunecare
poten¡ialå parametrii rezisten¡ei la forfecare trebuie diferen¡ia¡i pe zonele aflate
desupra ¿i respectiv sub nivelul apei cantonate în masiv.

4.7.2. EFECTUL PRECIPITAºIILOR ªI AL ¥NGHEºULUI

O parte din precipita¡iile care cad pe suprafa¡a versantului påtrund prin

discontinuitå¡ile masivului stâncos ¿i ies în apropierea piciorului versantului sub
formå de izvoare (fig. 4.36,a). Aportul apei din precipita¡ii produce ridicarea
nivelului apei cantonate în masiv. Volumul discontinuitå¡ilor prin care poate
circula apa este foarte mic în raport cu volumul rocii ¿i, ca urmare, varia¡iile de
nivel sunt mult mai mari decât cele care se produc în terenurile granulare. Sunt
frecvente fluctua¡ii de metrii sau chiar de zeci de metri între nivelurile atinse la
sfâr¿itul perioadei umede ¿i nivelurile de la finalul sezonului uscat. Trebuie
precizat faptul ca nivelul apei din rocå nu este atât de bine delimitat cum se
aratå în figura 4.36,a din cauza varia¡iei foarte mari în distribu¡ia
discontinuitå¡ilor de la un punct la altul. Uneori, în foraje piezometrice vecine,
nivelul apei poate fi foarte diferit, ceea ce face dificilå monitorizarea nivelurilor
de apå din versant.
Un regim aparte îl are apa re¡inutå temporar în discontinuitå¡ile stratului de
rocå alteratå din apropierea suprafe¡ei versantului. Datoritå eforturilor de
forfecare care dominå în aceastå zonå, discontinuitå¡ile sunt mai numeroase ¿i
mai deschise. Cantitatea de apå care poate påtrunde în discontinuitå¡i este mai
mare, producând ridicarea localå a nivelului apei subterane (fig. 4.36,a), iar
restul de apå se scurge pe suprafa¡a versantului. ¥n zona puternic fisuratå ¿i
alteratå apa din discontinuitå¡i exercitå o presiune intersti¡ialå sporitå, care,
asociatå cu rezisten¡a la forfecare mai reduså, poate provoca deplasåri ale rocii
spre fa¡a versantului. Asemenea deplasåri sunt mai mari la piciorul versantului,
unde ¿i presiunile intersti¡iale sunt mai mari ¿i pot apare chiar expulzåri de rocå,
care creeazå pericolul de pråbu¿ire a întregului versant.
Dupå cum s-a aråtat, apa din versant exercitå for¡e de presiune pe suprafe¡ele
de discontinuitate care decupeazå volumele de rocå poten¡ial instabile. Mårimea
acestor for¡e depinde de distribu¡ia presiunilor pe discontinuitate (fig. 4.36,b).

164
 Fig. 4.36. Efectul precipita¡iilor ¿i al înghe¡ului asupra apei din masiv
¿i a for¡elor de presiune: a - nivelurile apei acumulate; b - distribu¡ia
presiunii în regim de varå; c - distribu¡ia presiunii în regim de iarnå.

¥n regim normal de scurgere, la baza versantului, acolo unde se produce

ie¿irea apei prin izvoare, presiunea este zero. Situa¡iile cele mai periculoase apar
înså pe perioada de iarnå, mai ales înainte de topirea ghe¡ii, când nivelul apei
poate fi ridicat iar ie¿irea apei din versant este împiedicatå datoritå blocårii
discontinuitå¡ilor marginale cu ghea¡å (fig. 4.36,c). Distribu¡ia presiunilor pe
discontinuitå¡i este în acest caz de tip hidrostatic ¿i for¡a de presiune este
semnificativ mai mare.
Efectul for¡ei de presiune asupra factorului de stabilitate se poate pune în
eviden¡å cu u¿urin¡å dacå se admite schema de calcul simplå din figura 4.36.
Volumul de rocå poten¡ial instabil este ABC, cu desprindere pe AB ¿i suprafa¡a
de alunecare BC. Rezisten¡a la forfecare pe BC este datå numai de componenta
de frecare τ cap = σ n tg ϕ . ¥n aceste condi¡ii factorul de stabilitate are expresia:

FS =
(G cos α − P1 sin α − P2 ) tgϕ , (4.55)
G sin α + P1 cos α

165
sau: FS = A − BP2 , (4.56)

G cos α − P1 sin α
unde: A= ⋅ tg ϕ ;
G sin α + P1 cos α

tg ϕ
B= .
G sin α + P1 cos α

Se constatå cå for¡a de presiune P2 de pe suprafa¡a BC contribuie direct la

reducerea factorului de stabilitate. ¥n cazul regimului de iarnå P2 devine
semnificativ mai mare ¿i deci factorul de stabilitate scade.
Considera¡iile teoretice expuse sunt confirmate ¿i de cazuistica alunecårilor
de teren. Astfel, o statisticå a alunecårilor produse la versan¡ii naturali de rocå
din Norvegia aratå cå, într-un interval de 10 ani, din totalul de 130 de alunecåri
produse 106 din acestea, adicå 81 %, s-au produs în lunile de iarnå cu înghe¡
(Andrei, 1983).

4.7.3. STABILITATEA VERSANºILOR LACURILOR DE ACUMULARE

Stabilitatea versan¡ilor de rocå ai lacurilor de acumulare este direct afectatå

de presiunea apei infiltrate din lac. ¥n faza de umplere, regimul saturat de sub
nivelul de reten¡ie produce reducerea parametrilor rezisten¡ei la forfecare ai
rocii. De¿i existå un aport stabilizator dat de presiunea hidrostaticå la fa¡a
versantului (fig. 4.37,b), presiunile intersti¡iale asociate cu reducerea rezisten¡ei
la forfecare creeazå condi¡ii noi, defavorabile, care pot afecta versan¡i care în
condi¡ii naturale erau stabili. Situa¡iile critice apar înså la fluctua¡iile de nivel
din lac, în special în faza de coborâre a nivelului. Datoritå permeabilitå¡ii reduse
versantul se dreneazå lent ¿i, de cele mai multe ori, nivelul de apå cantonat
råmâne la cote mai ridicate decât nivelul din lac (fig. 4.37,a). Presiunea
exercitatå pe discontinuitå¡i creeazå un sistem de for¡e destabilizatoare care nu
mai este compensat de presiunea hidrostaticå la fa¡a versantului (fig. 4.37,c).
Efectele defavorabile ale apei din lac impun de obicei ca în cazul
acumulårilor cu versan¡i poten¡ial instabili så se introducå restric¡ii de
exploatare, limitând viteza de ridicare ¿i în special de coborâre a nivelului apei
din lac. ¥n cazul în care fenomenele de instabilitate se declan¿eazå,
monitorizarea atentå a deplasårilor din zona alunecårii poate furniza date utile
privind viteza de fluctua¡ie a nivelului care activeazå deplasårile. Restric¡iile de
exploatare se stabilesc în acest caz pe baza datelor de teren, iar analizele de
stabilitate trebuie så ia în considerare explicit efectul presiunilor intersti¡iale.

166
 Fig. 4.37. Scheme aferente versan¡ilor lacurilor de acumulare:
a - fluctua¡ia nivelurilor în versant; b - schema for¡elor la NNR;
c - schema for¡elor la nivel minim.

4.7.4. EFECTUL EXFILTRAºIILOR DIN GALERIILE HIDROTEHNICE

¥n domeniul hidrotehnic sunt frecvente situa¡iile în care galerii hidrotehnice

sub presiune se gåsesc în apropierea versan¡ilor. ¥n aceastå categorie intrå
subtraversårile våilor secundare de cåtre galeriile de aduc¡iune, nodurile
hidrotehnice ale uzinelor hidroelectrice ¿i debu¿årile galeriilor de deriva¡ie.
Mecanismele dupå care se declan¿eazå alunecårile de versant în astfel de
zone au ca element comun efectul mecanic indus de apa exfiltratå din galerii în
sistemele de discontinuitå¡i ale rocii.
O primå categorie de instabilitå¡i este generatå de presiunile intersti¡iale care
tind så ridice roca. Se produc deplasåri ale blocurilor de rocå, deschiderea
discontinuitå¡ilor ¿i o circula¡ie de apå necontrolatå care declan¿eazå alune-
carea. Condi¡ia de ridicare este ca presiunea intersti¡ialå så fie mai mare decât
efortul normal. Dacå se noteazå cu H a înål¡imea de rocå acoperitoare, måsuratå
pe verticalå din axul galeriei pânå la suprafa¡a versantului, iar H este presiunea

167
apei din galerie, exprimatå în metri, condi¡ia de stabilitate se scrie sub forma:

γ H≤ γ r H a , (4.57)

unde γ este greutatea specificå a apei, iar γ r este greutatea specificå a rocii.
Pentru valorile curente γ = 10 kN / m 3 ¿i γ r = 25 kN / m 3 condi¡ia devine
Ha ≥ 0 ,4 H , iar dacå se admite ¿i un coeficient de siguran¡å de 1,25 rezultå
regula Ha > 0 ,5 H care se utilizeazå în mod curent în practica inginereascå.
O a doua categorie de instabilitå¡i este generatå de presiunea exercitatå de
apa exfiltratå asupra unor orizonturi mai pu¡in permeabile din masiv. ¥n condi¡ii
normale, atunci când versan¡ii sunt forma¡i din rocå omogenå, apa exfiltratå este
drenatå spre baza versantului. Dacå existå înså alternan¡e cu contrast mare de
permeabilitate sau falii cu brecii foarte pu¡in permeabile, pe suprafe¡ele de
contact se exercitå aproape integral o presiune hidrostaticå a cårei valoare
depinde de nivelul piezometric din galerie ¿i de nivelul apei cantonate în masiv.
For¡ele din presiunea hidrostaticå sunt uneori deosebit de mari ¿i declan¿eazå
deplasåri ale blocurilor de rocå ¿i chiar alunecarea versantului.
¥n cazurile prezentate, asigurarea impermeabilitå¡ii cåmå¿uelii galeriei
înso¡itå de drenajul versantului sunt måsuri constructive obligatorii.

4.8. STABILIZAREA VERSANºILOR PRIN DRENAJE ªI ANCORAJE

¥n cazul versan¡ilor poten¡iali instabili, cre¿terea factorului de stabilitate se

poate asigura fie prin diminuarea for¡elor care genereazå instabilitatea, fie prin
mårirea aportului de frecare al rezisten¡ei la forfecare pe conturul de alunecare.
Atunci când instabilitatea este datå de presiunile intersti¡iale ¿i de for¡ele de
presiune, o måsurå eficace este drenarea versantului. Atunci când instabilitatea
este datå de greutatea proprie a masei de rocå ¿i/sau de for¡ele exterioare,
ancorajul este în måsurå så creeze un supliment de încårcare normalå pe planul
de alunecare, cu rol stabilizator. Sunt frecvente situa¡iile în care solu¡ia de
stabilizare constå în combinarea ra¡ionalå a drenajului ¿i ancorajului.

4.8.1. DRENAREA VERSANºILOR

Drenarea versantulor asigurå reducerea presiunilor intersti¡iale ¿i a for¡elor

de presiune care ac¡ioneazå pe orizonturile mai pu¡in permeabile din rocå. De
asemenea, drenajele colecteazå apa care circulå prin masa rocii, reducând
umiditatea ¿i îmbunåtå¡ind astfel rezisten¡a la forfecare. Drenajul se poate
asigura fie prin foraje de drenaj realizate de la fa¡a versantului (fig. 4. 38,a),

168
 Fig. 4.38. Solu¡ii de drenare a versan¡ilor: a - cu foraje de la fa¡a versantului;
b - cu galerii ¿i foraje de drenaj.

fie prin galerii de drenaj completate cu foraje ascendente verticale, subverticale

sau orizontale (fig. 4.38,b).
Solu¡ia cu foraje de drenaj este mai ieftinå, dar prezintå o serie de
dezavantaje. Pentru a avea un efect semnificativ, forajele trebuie så intercepteze
un numår cât mai mare de fisuri, falii, plane de stratifica¡ie.
Pozi¡ia optimå se determinå pe baza reprezentårilor grafice de
microstructurå, dar nu poate fi garantatå eficacitatea totalå. ¥n ceea ce prive¿te
distan¡a dintre forajele de drenaj, nu sunt reguli precise, dar la roci
cvasiomogene distan¡a H/20, cu H coloana efectivå de apå la care este solicitat
drenajul, este consideratå suficientå (Båncilå, 1979).
Chiar atunci când dispunerea ra¡ionalå a forajelor asigurå controlul
nivelurilor ¿i presiunilor din masiv, procesul de colmatare a drenajelor
constituie un neajuns important. Colmatarea se produce ca urmare a depunerii
de granule fine în fisuri, în jurul filtrelor, atunci când forajele sunt echipate cu
filtre, sau chiar în foraje. Din acest motiv sunt de preferat forajele ascendente
sau cel mult suborizontale, la care procesul de colmatare este mai lent datoritå
vitezei mai mari de scurgere a apei. ¥n exploatare este necesarå curå¡irea
periodicå sau chiar refacerea forajelor de drenaj.
Solu¡ia cu galerii de drenaj este mai scumpå dar asigurå func¡ionalitatea
drenajului. Galeriile se cåptu¿esc numai în por¡iunile de rocå slabå. Completate

169
cu foraje ascendente verticale, subverticale sau orizontale, galeriile permit
extinderea drenårii în interiorul versantului. Dispunerea lor cu pante de scurgere
¿i ie¿irea la versant a apei prin galeria de acces asigurå o descårcare eficace a
debitelor colectate. Debu¿area forajelor în galerie evitå ¿i pericolul înghe¡ului la
gura forajelor care blocheazå iarna efectul de drenaj.

4.8.2. ANCORAREA

Ancorajele se prevåd în cazul versan¡ilor poten¡ial instabili pentru a aduce un

aport de for¡e stabilizatoare pe suprafe¡ele de alunecare. Dupå modul în care se
pun în tensiune se disting douå tipuri de ancoraje:
− pretensionate, sau active;
− posttensionate prin deplasårile masei de rocå, sau pasive.
¥n figura 4.39 sunt prezentate douå exemple caracteristice. ¥n primul caz
stabilizarea masei de rocå, devenitå instabilå în urma excava¡iilor pentru
fundarea unei pile, se realizeazå prin ancoraje pretensionate. Acestea creeazå o
for¡å stabilizatoare ∆T ¿i un surplus de apåsare normalå ∆N , care, la rândul ei,
mobilizeazå for¡e de frecare pe conturul alunecårii (fig. 4.39,a).
¥n cel de al doilea caz versantul unui lac de acumulare cu risc de instabilitate
este consolidat printr-un ansamblu de måsuri - placare cu beton în zona de
niveluri variabile, injectarea rocii ¿i în special a faliei ¿i ramforsarea cu ancore
pasive (fig. 4.39,b). Ancorele pasive leagå masa de rocå poten¡ial instabilå, iar
la apari¡ia unor deplasåri relative se pun în tensiune, contribuind cu un surplus
de for¡å normalå la majorarea rezisten¡ei la forfecare.

Fig. 4.39. Stabilizarea versan¡ilor prin ancorare: a - cu ancore pretensionate;

b - cu ancore pasive ¿i injec¡ii.

170
 Ancorarea rocilor, ca problemå, cuprinde o serie de aspecte distincte:
dimesionarea ancorajelor, alegerea materialelor, tehnologia de execu¡ie ¿i
monitorizarea în exploatare. ¥n subcapitolul de fa¡å se trateazå numai aspectele
ce ¡in de mecanica rocilor, în particular modul în care ancorajele ac¡ioneazå
asupra rocii ¿i interac¡ioneazå cu aceasta.

4.8.2.1. Ancoraje pretensionate. Un ancoraj pretensionat este format dintr-

o armåturå metalicå (bare sau cabluri) ancoratå în rocå la un capåt ¿i puså sub
tensiune la celålalt capåt. Capåtul tensionat se blocheazå realizând în armåturå o
for¡å de întindere denumitå tensiune de serviciu (fig. 4.40). Se disting trei zone
caracteristice:
− zona de încastrare în rocå L1 ;
− lungimea liberå a ancorei Lo ;
− capul ancorei, prevåzut cu dispozitivul de blocaj ¿i elemente de
transmitere a încårcårii la suprafa¡a rocii.

Principiile de realizare a pretensionårii sunt similare cu cele utilizate la

betonul precomprimat cu armåturå postîntinså. Existå numeroase tipuri de
ancoraje care diferå esen¡ial prin modul de realizare a încastrårii ¿i prin
tehnologia de execu¡ie.
Un rol deosebit în asigurarea func¡iilor ancorajului îl are comportarea zonei
de încastrare. Distribu¡ia eforturilor normale ¿i de frecare în aceastå zonå ¿i în
special în masivul de rocå din jur este greu de evaluat. Pornind de la distribu¡ia
eforturilor din ancorå în zona de încastrare, se constatå cå partea activå a
ancorei este de 10...15 diametre ¿i ca urmare lungimea pe care se dezvoltå
eforturile de contact dintre ancorå ¿i liantul din zona bulbului este de cele mai
multe ori mai micå decât lungimea încastrårii (fig. 4.41,a). Pornind de la faptul
cå tensiunea din ancorå Ta se ob¡ine pe seama unei alungiri ∆L a acesteia, se
define¿te punctul de ancoraj fictiv (PAF) care trebuie så se situeze în zona de
ancorare (Panet, 1976) (fig. 4.41,b).

Fig. 4.40. Alcåtuirea unui ancoraj pretensionat.

171
 Fig. 4.41. Transferul de efort de la ancorå la rocå: a - distribu¡ia eforturilor
de contact; b - mecanismul de punere sub tensiune.

Din exprimarea deforma¡iei specifice:

Ta ∆L
= , (4.58)
E a Aa L PAF

unde:
Ea este modulul de elasticitate al o¡elului;
Aa - aria ancorei;
L PAF - lungimea dintre capul blocat ¿i PAF.

Pozi¡ia PAF nu potate fi cunoscutå apriori ¿i ca urmare tensiunea din ancorå

nu se poate stabili din diagrama Ta − ∆ L . ¥n schimb, având tensiunea måsuratå
dinamometric sau cu manometre de precizie la preså, se poate determina pozi¡ia
PAF. Dacå punctul de ancoraj fictiv se situeazå în zona de încastrare,
comportarea ancorajului este normalå. Dacå PAF este pozi¡ionat în fa¡a bulbului
înseamnå cå pe traseul ancorajului exista o încastrare parazitå, iar dacå PAF este
pozi¡ionat în spatele bulbului înseamnå cå lungimea de ancorare este
insuficientå sau cå aderen¡a în zona încastrårii nu este asiguratå.
Stabilirea lungimii de încastrare este dificilå ¿i de obicei se utilizeazå
recomandåri semiempirice (Andrei, 1983). O rela¡ie utilizatå frecvent pentru
lungimea de ancoraj L1 este:

σr
L1 = n d, (4.59)
R28

172
unde: σ r este efortul de rupere al o¡elului, R28 este rezisten¡a la 28 de zile a
liantului, d este diametrul ancorei, iar n este un coeficient numeric ce variazå
între n = 3 pentru bare ¿i n = 2,5 pentru cabluri.
Efectul mecanic al ancorajului asupra masei de rocå depinde de tensiunea
din ancoraj Ta . Aceastå tensiune pe care se conteazå în calculele de stabilitate
trebuie men¡inutå pe durata de via¡å a ancorårii. Tensiunea admiså la proiectare
nu trebuie så depå¿eascå 50...60 % din limita de curgere a o¡elului folosit. La
realizarea ancorårii, ancorajul se tensioneazå ini¡ial pânå spre 90 % din valoarea
limitå, dupå care, la blocare, tensiunea se reduce la Tb , astfel încât:

Trezidual = Tb − pierderi ≥ Ta . (4.60)

Piederile de tensiune se produc la execu¡ia pretensionårii datoritå deplasårilor în

blocaj ¿i în special datoritå deforma¡iilor masivului stâncos. ¥n cazul în care
pierderea de tensiune la execu¡ie este mare ¿i este greu de asigurat condi¡ia (4.60),
se recurge la cimentarea prin injec¡ii a rocii. Cimentarea mic¿oreazå
deformabilitatea, stabilizeazå pere¡ii forajelor ¿i måre¿te rezisten¡a zonei de
încastrare.
O a doua categorie de pierderi a tensiunii se produce în timp, datoritå
fluajului armåturii ¿i a curgerii lente a rocii. Efectul fluajului o¡elului este de
4...8 % ¿i are loc în primii ani de exploatare. Efectul curgerii lente a rocii este
mai greu de evaluat, depinzând de natura rocii, de nivelul eforturilor din rocå ¿i
de componenta remanentå a deforma¡iilor ini¡iale realizate prin închiderea
sistemului fisural. Pentru a controla mårimea pierderilor, ancorele nu se
tensioneazå de la început la tensiunea nominalå, ci la 40...80 % din aceasta.
Dupå trecerea unui interval de timp în care se consumå deforma¡iile de curgere
lentå, în func¡ie de schimbarea eforturilor måsurate pe ancorajele de control, se
måre¿te efortul din ancore la valoarea nominalå. Pentru cunoa¿terea comportårii
în timp a ancorajelor se stabilesc anumite ancoraje de control, în care se verificå
evolu¡ia eforturilor.
Siguran¡a oferitå de solu¡ia cu ancoraje pretensionate depinde de
durabilitatea ancorajelor ¿i deci de protec¡ia ancorelor împotriva coroziunii. O
primå måsurå este utilizarea o¡elurilor cu rezisten¡å scåzutå, ¿tiut fiind faptul cå
existen¡a eforturilor mari faciliteazå coroziunea electrochimicå. Måsurile
anticorozive propriu-zise constau în galvanizarea ancorelor, bitumarea acestora,
utilizarea îmbråcåmin¡ilor din material plastic, umplerea tecii ancorajelor din
fire cu vaseline sau pulberi anticorozive, cimentarea etc.
¥n ceea ce prive¿te aportul ancorajelor pretensionate la asigurarea stabilitå¡ii,
conceptul este foarte simplu. Dupå cum se poate urmåri în figura 4.42, un
ancoraj aduce pe suprafa¡a poten¡ialå de alunecare un supliment de for¡å
stabilizatoare:

173
 ∆T = Ta sin β + (Ta cos β )tg ϕ , (4.61)

Fig. 4.42. Aportul de stabilitate adus

de ancorajele pretensionate.

unde ϕ este unghiul de frecare pe discontinuitå¡i. Prin faptul cå ancorajele

previn sau limiteazå deplasårile relative, în calcule se poate conta pe unghiul de
frecare aparentå ϕ + i dacå discontinuitå¡ile sunt rugoase. Se ob¡ine astfel,
indirect, un alt spor de for¡å stabilizatoare.
Pe baza rela¡iei (4.61) se poate determina ¿i unghiul optim dintre ancoraj ¿i
normala la suprafa¡a de alunecare, punând condi¡ia ∆T = max :

∂ ∆T
= Ta cos β − ( Ta sin β ) tg ϕ = 0 ; (4.62)
∂β
de unde rezultå:
ctgβ = tg ϕ , sau β = 90 − ϕ . (4.63)

Dacå ancorarea se realizeazå prin n ancoraje pretensionate, for¡a stabili-

zatoare totalå este:

∆ Tt = ∑ ∆T = n ⋅ ∆T . (4.64)

4.8.2.2. Ancoraje pasive. Ancorajele pasive sunt alcåtuite din bare de

armåturå, de tipul celor utilizate în betonul armat, legate de rocå pe toatå
lungimea forajului prin intermediul unui liant. Datoritå faptului cå cel mai
adesea liantul este mortarul de ciment, ancorele se mai numesc betonate.
Pentru a se în¡elege mecansimul prin care ancorele betonate intervin în
asigurarea stabilitå¡ii versantului se reaminte¿te faptul cå masivul de rocå nu
este un mediu continuu ci unul discret, fisurat, la care instabilitatea este generatå
de deplasarea unor blocuri decupate de discontinuitå¡i.

174
 La deplasarea ∆ l a masei de rocå instabile (fig. 4.43) se produce ¿i o
deschidere ∆ h a rostului ce o separå de restul masivului datoritå dilatan¡ei.

Fig. 4.43. Mecanismul de punere

în tensiune a ancorelor betonate.

Deplasarea ∆ h induce în ancorå un efort de întindere σ anc , respectiv o

for¡å de întindere σ anc Aa , unde Aa este aria ancorei.
For¡a din ancorå produce pe discontinuitate o apåsare normalå
N a = σ anc Aa care mobilizeazå o for¡å stabilizatoare suplimentarå:

∆ T = N a tg ϕ . (4.65)
Pentru a evalua mårimea deplasårii de dilatan¡å necesarå mobilizårii
capacitå¡ii ancorei se examineazå cazul unei fisuri cu deschidere ini¡ialå
ho = 1 mm, legatå prin intermediul unei ancore pasive (fig. 4.44). Dacå, pentru
început, se neglijeazå alungirea barei în zona de aderen¡å de o parte ¿i de alta a
fisurii BC, atunci pentru a atinge efortul de întindere admisibil din barå, de
σ a = 250 MPa, dilatan¡a necesarå rezultå din egalitatea:
∆ ho σa
εa = = . (4.66)
ho Ea
5
Dacå Ea = 2 x 10 MPa este modulul de elasticitate al o¡elului, atunci rezultå:

σa
∆ ho =
-3
ho = 1,25 x 10 mm.
Ea
¥n realitate alungirea barei se produce ¿i în zona de ancoraj l a , de o parte ¿i
de alta a lui BC. Acceptând o distribu¡ie liniarå a efortului de întindere pe zona
de ancoraj, efortul admisibil de întindere din barå se ob¡ine pentru o deschidere
a fisurii de:

175
 σa ⎛ l ⎞
∆h= ⎜ 2 ⋅ a + h0 ⎟ . (4.67)
Ea ⎝ 2 ⎠

Fig. 4.44. Deformarea ancorei în zona discontinuitå¡ii

pe care se produce alunecarea: a - nota¡ii;
b - deplasårile relative.

Lungimea de ancoraj se poate considera de 25...30 d, unde d este diametrul

barei, fie se poate calcula, admi¡ând un efort de aderen¡å τ a constant pe zona
de ancoraj:
πd 2
τ a πd la = σ a ; (4.68)
4
sau:
σ d
la = a . (4.68′)
τa 4

¥n cazul unei bare cu d = 40 mm, la rezultå cuprins între 1000 mm ¿i

1250 mm pentru τ a = 2 MPa. Din rela¡ia (4.67) rezultå cå efortul de
întindere admisibil se ob¡ine pentru o dilatan¡å de 1,56 mm.
Faptul cå mobilizarea for¡ei din ancorå se realizeazå la deplasåri reduse în
lungul discontinuitå¡ii aduce un aport suplimentar în for¡a stabilizatoare ∆T din
rela¡ia (4.65). Unghiul de frecare ϕ poate fi luat ca unghi de frecare aparentå

176
ϕ + i în cazul eforturilor normale reduse sau se poate conta pe o coeziune
aparentå în cazul eforturilor mari.
Dacå se analizeazå mai în detaliu mecanismul de punere în tensiune a
ancorei se constatå cå deplasarea de alunecare ∆ l , care produce dilatan¡a ∆ h ,
creeazå ¿i efecte de încovoiere localå a barei (v. fig. 4.44,b). Ca urmare, în zona
de contact, de o parte ¿i alta a discontinuitå¡ii, apar zone cu concentråri de efort
zc în mortar ¿i rocå, care limiteazå alungirea barei în zona de aderen¡å. Efectul
este în general favorabil, reducând deplasarea de dilatan¡å necesarå punerii în
tensiune a ancorei.
Dacå se acceptå ipotezele:
− ancorele betonate sunt normale pe discontinuitatea care contureazå
suprafa¡a de alunecare;
− deplasarea relativå creeazå o dilatan¡å care mobilizeazå întreaga
capacitate a ancorei;
− discontinuitatea este rugoaså,
atunci dimensionarea ancorajului constå în determinarea numårului de ancore
betonate necesar stabilizårii versantului:
∆ Tnec.
n= , (4.69)
Aa σ a tg(ϕ + i )
unde:
∆Tnec este necesarul de for¡å tangen¡ialå stabilizatoare, determinat
din analiza echilibrului limitå;
Aa - aria unei ancore;
σa - efortul de întindere admisibil în ancorå, egal cu 90 % din
efortul de curgere;
ϕ +i - unghiul de frecare aparentå pe discontinuitå¡i.
Dacå discontinuitatea care contureazå suprafa¡a de alunecare este cvasi-
netedå sau are ¿i material de umpluturå, dilatan¡a nu se mai manifestå. ¥n acest
caz ancorele pasive se dispun la un unghi β fa¡å de normala la suprafa¡a de
alunecare, iar mecanismul de punere în tensiune este mai complicat. Deplasarea
∆ l în lungul discontinuitå¡ii are, în raport cu ancora, o componentå axialå us ¿i
una tangen¡ialå ut (fig. 4.45,b). Componenta axialå a deplasårii induce în
ancorå o for¡å axialå Ta , iar componenta tangen¡ialå o for¡å tåietoare T fi ,
rezultatå din forfecare ¿i încovoiere. ¥n acela¿i timp deplasarea ∆ l mobilizeazå
pe suprafa¡a de alunecare un efort tangen¡ial τ , care se opune alunecårii.
Dacå se acceptå schema simplå din figura 4.45,a, factorul de stabilitate
pentru masa poten¡ial alunecåtoare ABC este:

177
 τ mobilizat AB
FS = , (4.70)
( G + Q) sin α − Ta sin β − T fi cos β
iar efortul de apåsare normalå pe suprafa¡a de alunecare este:

σn =
1
AB
[
(G + Q) cos α + Ta cos β − T fi sin β . ] (4.71)

¥n principiu, se pot defini rela¡iile dintre for¡ele din ancorå ¿i componentele

deplasårii relative (Kovacevic ¿i al., 1993):

Ta = k a ⋅ u s ;
(4.72)
T fi = k fi ⋅ ut ,

iar dependen¡a τ ( ∆ l ) rezultå din încercårile de forfecare. Din acelea¿i încercåri

se determinå ¿i curbele de mobilizare c( ∆ l ) ¿i tg ϕ ( ∆ l ) din figura 4.45.
¥n aceste condi¡ii se poate verifica aportul dat de ancoraj printr-un calcul
iterativ. Se admite, într-o primå etapå, cå se produce o deplasare de alunecare
∆ lv care mobilizeazå rezisten¡a la forfecare de vârf τ v .

178
 Fig. 4.45. Mecanismul de tensionare a ancorelor pasive în cazul discontinuitå¡ilor
netede: a - nota¡ii; b - deformarea ancorei; c - diagrame de mobilizare a rezisten¡ei
la forfecare ¿i a tensiunii din ancorå.
Deplasarea ∆ lv are componentele us = ∆ lv sin β ¿i ut = ∆ lv cos β cårora le
corespund Ta ¿i T fi din rela¡iile (4.72), sau din graficele din figura 4.45. Dacå
factorul de stabilitate FS este mai mare decât cel admisibil, atunci versantul este
stabil. Dacå FS < FSadmisibil se propune o deplasare ∆ l > ∆ lv pentru care se
determinå Ta , Tif ¿i apoi σ n din rela¡ia (4.71). Din curbele de mobilizare a
rezisten¡ei la forfecare se determinå:

τ mobilizat = c( ∆ l ) + σ n tg ϕ ( ∆ l ) (4.73)

¿i se evalueazå FS din rela¡ia (4.70). Dat fiind faptul cå pentru ∆ l > ∆ lv

rezisten¡a la forfecare scade, în timp ce aportul ancorajului cre¿te, se poate
stabili care este deplasarea ∆l care conduce la FSmax ¿i se verificå måsura în
care FS max > FS admisibil . ¥n calcule trebuie så se verifice ¿i dacå nu se depå¿esc
for¡ele capabile din ancorå:

Ta < Ta ,cap = σ ac Aa ;

T fi < T fi ,cap = τ af Aa , (4.74)

unde σ ac este efortul de curgere al o¡elului, iar τ af rezisten¡a de forfecare a

acestuia.
ºinând seama cå efectul de forfecare - încovoiere al ancorei depinde direct
de capacitatea de preluare a concentrårilor de efort din mortarul de prindere ¿i
cå este greu de a se conta pe rezisten¡a la strivire a acestuia, în calculele practice
este recomandabil så se considere numai efortul axial (fig. 4.44,b). ¥n aceste
condi¡ii T fi = 0 , iar:
u
Ta = s Ea Aa , (4.75)
la

unde: la este lungimea de ancoraj efectivå, precizatå anterior.

4.8.2.3. Considera¡ii privind alegerea solu¡iei de ancorare. A¿a cum s-a

våzut, ancorarea masivelor de rocå în vederea stabilizårii se poate realiza prin
ancoraje pretensionate (active) sau prin ancore betonate în gaura de foraj
(pasive).

179
 La prima vedere ancorajele pretensionate aduc un efect stabilizator clar, u¿or
de introdus în calcule, iar mårimea for¡elor stabilizatoare este mare. Ele prezintå

de asemenea ¿i alte avantaje:

− prin for¡ele mari de compresiune induse în masa de rocå se previne
apari¡ia eforturilor de întindere;
− eliminå o parte din deforma¡iile remanente, închizând, la instalare, o bunå
parte din fisurile deschise;
− aportul de încårcare normalå pe discontinuitate eliminå sau limiteazå
deplasårile relative ¿i deci se poate conta pe rugozitatea rostului, respectiv se
poate utiliza unghiul de frecare aparentå ϕ + i .
¥n acela¿i timp înså, ancorajele pretensionate, pe lângå faptul cå sunt scumpe
¿i necesitå o execu¡ie preten¡ioaså, prezintå ¿i o serie de dezavantaje majore:
− în zona de ancorare se manifestå eforturi foarte mari, apropiate de
capacitatea portantå a rocii, ceea ce poate perturba echilibrul intern al unor
blocuri de rocå;
− deforma¡iile de curgere lentå ale rocii ¿i deplasårile relative reduc din
for¡a de ancorare;
− existå riscul de coroziune a o¡elurilor de mare rezisten¡å din care sunt
confec¡ionate ancorele, în special în prezen¡a apei.
¥n ultimele decade s-a impus o nouå opinie, conform cåreia ancorajele pasive
au avantaje nete fa¡å de cele pretensionate (Londe, 1982, Panet, 1976). ¥n
primul rând ancorajele pasive ¡in seama ¿i se bazeazå pe caracterul discontinuu
al masivelor de rocå. ¥n legåturå cu acest aspect trebuie precizat faptul cå
pårerea care persistå, conform cåreia deplasårile în masa de rocå nu sunt
admisibile, este falså. Apari¡ia oricårui efort este consecin¡a unei deforma¡ii,
care în masa de rocå are caracterul unei deplasåri de închidere a
discontinuitå¡ilor. Deforma¡iile ¿i deci deplasårile produse de ancorajele
pretensionate sunt cu mult mai mari decât cele necesare ancorajelor pasive
pentru a-¿i atinge capacitatea portantå. ¥n al doilea rând, datoritå faptului cå sunt
cu mult mai ieftine, ancorajele pasive pot fi dispuse în re¡ele cu distan¡e reduse
între ancore ¿i aduc o încårcare mult mai uniformå în masa de rocå.
¥n sfâr¿it, tehnologia de execu¡ie este mult mai simplå, fårå riscul de a
compromite ancorajul, iar durabilitatea este mai mare datoritå eforturilor mai
reduse ¿i datoritå protec¡iei date de reac¡ia bazicå ce are loc în momentul prizei
mortarului de ciment fluid în faza de betonare în foraj.

BIBLIOGRAFIE

A n d r e i , S., Mecanica rocilor. Editura ICB, Bucure¿ti, 1983.

180
 B å n c i l å , I. ¿i colaboratorii, Geologie inginerescå. Editura Tehnicå, Bucure¿ti,
1979.
B a r t o n , N.R., Review of a new shear-strength criterion for rock joints.
Engineering Geology, No. 7, 1973.
G i o d a , C., Meccanica delle rocce. C.L.U.P. Milano, 1981.
H o e k , E., B r a y , J., Rock slope engineering. IMM 3rd ed. London, 1981.
K o v a c e v i c , M.S., J a s a r e v i c , I., K u l i c , Z., Plane equilibrium of rock slopes
with anchors. Proc. of Int. Symp. on Assessment and Prevention of Failure Phenomena
in Rock Engineering. A.A. Balkema, Rotterdam, 1993.
L o n d e , P., Une methode d'analyse a trois dimensions de la stabilite d'une rive
rocheuse. Annales des Ponts et Chaussees, Ianoarie, 1965.
L o n d e , P., Analysis of the Stability of Rock Slopes. The Quarterly Journal of
Engineering Geology. Vol. 6, No.1, Ianoarie, 1973.
L o n d e , P., Rock Mechanics and Dam Foundation Design. Bulletin Special,
ICOLD, 1982.
P a n e t , M., La mécanique des roches appliquée aux ouvrages du génie civil.
L'ecole Nationale des Ponts et Chaussées. Paris, 1976.
P a t t o n , F.D., D e e r e , D.O., Significant geologic factors in rock slope stability,
Open Pit Mining Symp., Johannesburg, 1970.
R o s s i , P. P., Le indagini sperimentali per la caratterizzazione degli ammassi
rocciosi. Publicazioni ISMES - 277, 1991.
W i t t k e , W., Rock Mechanics. Springer - Verlag, Berlin, 1990.

181
 CARTI EDITATE IN CADRUL PROGRAMELOR TEMPUS

Programul TEMPUS JEP 3801/92-95 - "Sciences de l'Eau et Environnement"

1. DANCHIV Alexandru METODE NUMERICE IN 1997

STEMATIU Dan HIDROGEOLOGIE
2. DASSARGUES Alain MODELES MATHEMATIQUES EN 1996
HYDROGEOLOGIE
3. POPA Radu INTEGRATION NUMERIQUE DES 1996
EQUATIONS AUX DIFFERENTIELLES,
4. SCRÅDEANU Daniel MODELE GEOSTATISTICE IN 1997
HIDROGEOLOGIE
5. STÅNESCU Viorel Alexandru HIDROLOGIE URBANA 1996
6. ªERBAN Petru MODELE HIDROLOGICE 1996
DETERMINISTE

Programul TEMPUS S-JEP 09781/95-98 - "Gestion et Protection de la Ressource en Eau"

1. DROBOT Radu BAZELE STATISTICE ALE 1997

HIDROLOGIEI
2. MANOLIU Mihai NOTIUNI DE DREPTUL MEDIULUI 1997
IONESCU Cristina INCONJURATOR
3. OLIVE Philippe INTRODUCTION A LA GEOCHIMIE 1997
DES EAUX CONTINENTALES
4. ZAMFIRESCU Florian ELEMENTE DE BAZA IN DINAMICA 1997
APELOR SUBTERANE