Sunteți pe pagina 1din 12

CUPRINS

CONSANGVINIZARE ȘI HETEROZIS – MOD DE REALIZARE ȘI IMPORTANȚĂ.............2


1. Consangvinizare...................................................................................................................2
2. Obținerea liniilor consangvinizante......................................................................................4
3. Metode de realizarea a consanvgvinizării.............................................................................5
4. Importanța liniilor consangvinizate......................................................................................6
5. Hetereozis.............................................................................................................................7
6. Importanța heterozisului.......................................................................................................9
7. Concluzii.............................................................................................................................10
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................11

1
CONSANGVINIZARE ȘI HETEROZIS – MOD DE REALIZARE ȘI
IMPORTANȚĂ

1. Consangvinizare

Consangvinizarea reprezintă autofecundarea forțată a plantelor alogame, monoicie, dioice sau


hermafrodite sau încrucișarea între indivizi înrudiți, la animale și om (frate x soră, tată x fiică,
mamă x fiu).

Artificial, noi putem forţa această categorie de organisme să se autofecundeze prin polenizare
cu polen propriu, fenomen numit consangvinizare. La animale, consangvinizarea are loc prin
încrucişarea între indivizi cu grad de rudenie apropiat. Consangvinizarea nu este tot una cu
autofecundarea de la plantele autogame, unde constituie un mod normal de reproducere.

Descendența consangvină timp de mai multe generații succesive a unei plante alogame sau a
unei perechi de indivizi (la animale) este cunoscută sub denumirea de linie consangvinizată.

Efectul major al consangvinizării este obținerea de genotipuri noi, homozigote, ca urmare a


desfacerii populației autofecundate în genotipurile componente. Astfel, consangvinizarea
reprezintă o altă sursă importantă de variabilitate genetică.

Consangvinizarea constituie o metodă utilizată în ameliorarea numeroaselor specii de plante


alogame (porumb, floarea soarelui, sfeclă, ceapă, varză, morcov, castraveți, etc.), precum si la

unele specii de animale (păsări, porci etc.).

Asupra plantelor alogame, consangvinizarea are următoarele efecte:

Scăderea vitalităţii organismelor. În urma consangvinizării, plantele alogame îşi micşorează


capacitatea de creştere. Dimensiunile lor se micşorează atât în ceea ce priveşte înălţimea,

2
lungimea şi lăţimea frunzelor, diametrul tulpinii, cât şi mărimea şi greutatea fructelor; de
asemenea, prezintă şi o fertilitate scăzută.

La porumb, majoritatea liniilor consangvinizate dau o producţie cu mult sub cea a soiurilor din
care au fost extrase. Această depresiune biologică se manifestă foarte intens în prima generaţie
consangvină, pentru ca în generaţiile următoare să scadă şi să se oprească la o anumită limită de
stabilitate numită şi “minimum de consangvinizare”.

Nu toate plantele răspund în acelaşi mod la scăderea vigorii în procesul de consangvinizare;


faţă de porumb la care este foarte accentuată, la secară, lucernă, floarea-soarelui este numai
accentuată, iar la dovleac şi mai puţin.

Depresiunea biologică îşi găseşte explicaţia în faptul că, în populaţia supusă consangvinizării
creşte procentul de genotipuri homozigote în defavoarea celor heterozigote. În stare homozigotă,
genele nefavorabile organismului îşi evidenţiază acţiunea. Aceste urmări pot fi explicate într-o
oarecare măsură de teoria dominanţei sau supradominanţei.

Desfacerea populaţiei în biotipuri. Plante alogame au o structură ereditară heterozigotă.


Caracterele şi însuşirile lor se găsesc în diferite raporturi, de dominanţă şi recesivitate. Multe din
defecte sau calităţi nu se pot manifesta prezentându-se sub forma recesivă. Prin consangvinizare,
acestea devin homozigote şi se manifestă producând o desfacere a populaţiei în biotipurile
(liniile) componente. Dintre însuşirile recesive, ce se manifestă fenotipic, unele constituie
defecte, altele din contra, sunt valoroase pentru practică (unii indivizi posedă rezistenţă la boli, la
ger, precocitate, un conţinut ridicat în proteină, grăsimi ş.a). În afară de caracterele homozigote
recesive favorabile sau defavorabile apar şi caractere homozigote dominante pozitive, care se pot
folosi cu succes în ameliorare.

Scăderea variabilităţii. În prima generaţie consangvină variabilitatea formelor apărute este


foarte mare. Reproducându-le prin autofecundare, fiecare formă în parte, mai multe generaţii,
variabilitatea lor în cadrul descendenţilor scade până se ajunge la linii consangvinizate, care nu
mai segregă, fiind foarte uniforme şi stabile. Acestea sunt liniile homozigote. La porumb se obţin
astfel de linii în generaţiile 7-8 de consangvinizare.

Liniile consangvinizate obţinute, sunt diferenţiate genetic şi destul de diferenţiate din punct de
vedere fenotipic. Ele nu se utilizează ca atare deoarece dau producţii mici. Prin încrucişarea lor

3
se obţin însă hibrizi, foarte valoroşi, cu producţii mari faţă de formele iniţiale din care au fost
extrase. La porumb, astfel

de hibrizi, aduc sporuri de 50-70%.

2. Obținerea liniilor consangvinizante

Importantă este alegera germoplasmei care va fi cosangvinizată, aplicarea unor măsuri de


îmbunătăţire a acesteia, măsurile fiind diferitele metode de selecţie recurentă care urmăresc 2
grupe de efecte şi anume pe de o parte eficientizarea selecţiei, pe de altă parte obţinerea de
genotipuri superioare prin diverse combinaţii de gene din cadrul materialului avut la dispoziţie.
Selecţia recurentă se utilizează în 4 variante:

 selecţia recurentă pentru fenotip;


 selecţia recurentă pentru capacitatea combinativa generală;
 selecţia recurentă pentru capacitatea combinativa specifică;
 selecţia recurentă reciprocă.

  Selecţia recurenta pentru fenotip - se desfăşoară în câteva cicluri de câte 2 ani care revin
periodic până la îmbunătăţirea totală a materialului. În primul an, elitele alese se autopolenizează
şi sămânţa se recoltează separat. În anul 2, sămânţa fiecărei elite se însămânţează în câmpul de
selecţie, se elimină descendenţele necorespunzătoare iar încadrul descendenţelor bune se face
polenizarea liberă. Din materialul rezultat se aleg noi elite şi se începe un nou ciclu de selecţie.

 Selecţia recurentă pentru capacitatea combinativa generală - se desfăşoară în cicluri de către 3


ani, astfel în primul an se aleg elitele şi se autopolenizează iar în acelaşi an cu o parte de la
polenul fiecărei plante se polenizează un hibrid simplu numit “tester”şi folosit drept genitor
matern. Sămânţa fiecărei descendenţe se recoltează separat şi se păstrează în anul al 2-lea iar în
câmp se cultivă în culturi comparative sămânţa rezultată din fecundarea hibridului simplu. Se
analizează culturile respective iar în anul 3 se însămânţează în câmp numai seminţele elitelor

4
care au dat cele mai bune rezultate cu testerul, acestea vor poleniza liber în cadrul fiecărei
descendenţe şi se începe un nou ciclu de selecţie.

 Selecţia recurentă pentru capacitatea combinativa specifică - se aseamănă cu precedenta,


diferenţa fiind că în loc de hibrid simplu se foloseşte drept tester o liniecosangvinizată.

  Selecţia recurentă reciprocă - se îmbunătăţesc în acelaşi timp 2 linii cosangvinizate care se


completează reciproc prin caracterele şi însuşirile avute şi care prezintă şi o bună capacitate de
încrucişare.

Selecţia în cadrul liniilor cosangvinizate şi îmbunătăţirea acestora – datorită faptului că


în primele generaţii de autofecundare, liniile cosangvinizate sunt foartene uniforme în privinţa
majorităţii caracterelor şi însuşirilor în fiecare generaţie se practică selecţia individuală repetată
anual, astfel în fiecare generaţie se elimină din câmp liniile necorespunzătoare iar din cadrul
liniilor bune se aleg elitele care răspund obiectivelor urmărite, această selecţie se face timp de 4-
6 generaţii şi se consideră că această perioadă de timp este suficientă pentru fixarea genelor,
pentru homozigotarea acestora chiar şi pentru caracterele cantitative, unii autori precizează că
pentru homozigotarea genelor care controlează unele caractere morfologice este suficientă
o perioadă de 3 ani de autopolenizare.

3. Metode de realizarea a consanvgvinizării

Metoda pedigreului - în cazul acestei metode materialul iniţial este reprezentat de hibrizi
făcuţi anume în acest scop, proveniți din încrucișări între linii consangvinizate valoroase. Cel
mai frecvent se încrucişează linii cu însuşiri complementare sau din populațiile locale și sintetice.
Hibrizii se autopolenizează pentru a obţine generaţia segregantă F2, cu care se începe selecţia.
Descendenţele din selecţia genealogică se pot identifica prin generaţia de consangvinizare,
originea lor (pedigreul) şi un număr dat spre identificare.

5
Consangvinizarea este însoţită de selecţia între şi în interiorul descendenţelor, şi de testarea
capacităţii de combinare.

Metoda încrucișărilor regresive - metoda încrucișărilor regresive este considerată a fi o


formă modificată a selecţiei genealogice. În acest caz se porneşte tot de la o hibridare simplă
planificată, dar scopul este altul, şi anume, acela de a transfera o genă sau anumite gene de la un
genotip la altul. De aceea, gradul de recuperare a genotipului recurent este mai mare.

Selecția gameților - metoda constă în încrucişarea unei linii elită cu polen de la plantele unei
populaţii. Descendenţii F1 se autopolenizează şi se încrucişează, ca şi linia elită, cu un tester.
Hibrizii sunt evaluaţi în experienţe pe repetiţii. Cei care depăşesc performanţa hibridului dintre
linia elită şi tester se consideră că au primit un gamet superior de la populaţia donatoare.

4. Importanța liniilor consangvinizate

Liniile consangvinizarea au o vitalitate scăzută, ele nu poti fi folosit în mod direct în producție.
La speciile alogame anuale, obținerea și folosirea acestor linii pentru ameliorarea speciilor este o
metodă care prezintă următoarele avantaje:

 anumite linii consangvinizate sunt valoroase datorită manifestării unor gene recesive, în
stare homozigotă, controlând caracterele și însușirile dorite: rezistență mare la factorii de
mediu, tufă compactă, port erect etc.;
 prin încrucișarea liniilor consangvnizate se obține efectul heterozis, obținându-se hibrizi
comerciali F1 , care au producție sporită, rezistență mai mare la boli și dăunători și o
calitatea mai mare a fructelor.

5. Hetereozis

Heterozisul este fenomenul opus consagvinizării, care reprezintă expresia genetică favorabilă a

6
hibridării.

După DUVICK (1999): „Heterozisul sau vigoarea hibridă se referă de obicei la creşterea
mărimii sau rata creşterii hibridului în comparaţie cu părinţii; vigoarea hibridă la plante se
manifestă prin creşterea producţiei de boabe, reducerea numărului de zile de la semănat la
înflorit, prin creşterea spectaculară a rezistenţei la boli şi dăunători, prin rezistenţa sporită a
hibrizilor la factorii climatici nefavorabili.”

Factorii genetici care influențează capacitatea de manifestare a heterozisului sunt: modul de


reproducere al plantelor: alogame sau autogame; heterozis mai puternic la încrucișările
intraspecifice; hibrizii între varietăți prezintă un heterozis mai pronunțat decât între biotipurile
aceleiași varietăți; heterozisul geografic; heterozisul între părinți homozigoți mai ridicat decât
între heterozigoți; diferențiere genetică ridicată – heterozis ridicat; influența citoplasmatică în
exprimarea heterozisului.

Fenomenul heterozis afectează atat caracterele cantitative (elemente de productivitate, insusiri

biochimice, insusiri fiziologice etc), cat si o serie de carctere calitative (culoarea si forma unor

gene, etc.).

După clasificarea făcută de A. Gustafsson (1951) se deosebesc trei categorii de heterozis:

 heterozisul somatic, care se referă la creşterea evidentă a părţilor vegetative ale plantelor;
 heterozisul reproductiv, ce determină o dezvoltare sporită a organelor de reproducere, a
fructelor şi a seminţelor;
 heterozisul adaptiv, caracterizat prin vitalitate mai mare şi rezistenţă mai bună la
condiţiile nefavorabile de viaţă. Pentru producţie, importanţă are aşa numitul
“transheterozis”, care duce la un excedent de producţie.

Fenomenul de heterozis prezintă o deosebită importanţă atât pentru cercetările de genetică cât
şi pentru lucrările de ameliorare la plante sau animale.

7
O preocupare importanţă a geneticii este explicarea mecanismelor intime care stau la baza lui,
în scopul fixării heterozisul din F1, pentru generaţiile următoare. S-au lămurit multe aspecte în
legătură cu această problemă, dar multe din ele constituie încă probleme de viitor.

Teorii care explică fenomenul heterozis:

a) teoria dominanţei – în anul 1910, în perioada de înflorire a mendelismului, A.B. Bruce


emite o teorie asupra naturii heterozisului, bazată pe calculele matematice, “Teoria
factorilor dominanţi”. Conform acestei teorii, numărul total de caractere dominante, cu
acţiuni favorabile, în populaţiile hibride este mai mare decât la formele parentale. Teoria
demonstrează existenţa unei corelaţii pozitive, între numărul de factori dominanţi din
genotip şi gradul de manifestare a heterozisului fenotipic. Dacă de exemplu, cei doi părinţi
ar conţine câte trei perechi de factori dominanţi, AABBCCddeeff x aabbccDDEEFF,
hibridul rezultat va deţine şase loci cu gene dominante AaBbCcDdEeFf

b) teoria heterozigoţiei - G. H. Shull (1909 . 1914) elaborează o teorie a heterozisului, care se


bazează pe corelaţia pozitivă dintre vigoarea hibridului şi gradul de diferenţiere între
gameţii ce iau parte la fecundare. Diferenţierea gameţilor ar fi un stimulent pentru o
creştere mai intensă. Din această cauză, teoria lui a mai fost numită “ipoteza stimulării
fiziologice”.
Ideile lui Shull au fost dezvoltate în lucrările altor cercetători: E. M. East şi H. K. Hayes
(1912) au admis părerea lui Shull. Ei arătau că vigoarea hibrizilor F1, se datorează revenirii
organismelor la starea heterozigotă. Prin încrucişarea formelor homozigote se obţine
hibridul F1 în care se acumulează gene dominante ce anihilează acţiunea dăunătoare a
alelelor
recesive. În F2 vigoarea scade în urma segregării genelor. Încrucişarea creează
heterozigoţia iar consangvinizarea duce la homozigoţie şi descreşterea vitalităţii.
Sunt însă şi cazuri când în F1 nu se manifestă fenomenul de heterozis sau micşorarea
heterozigoţiei nu este însoţită totdeauna de scăderea productivităţii. Hibrizii simpli pot
depăşi uneori hibrizii complecşi, deşi sunt mai puţini heterozigoţi. S-a mai constatat că, la

8
autogame, de foarte multe ori, hibrizii nu depăşesc formele parentale, homozigote. Toate
aceste fenomene nu pot fi explicate cu această teorie.

c) teoria supradominanţei - a fost elaborată de G. H. Shull (1945-1946). Această teorie este


o dezvoltare a teoriei privind efectul stimulator al heterozigoţiei. Din cauza aceasta, a mai
fost numită şi teoria heterozigoţiei propriu-zise. Autorul afirmă că, în unele combinaţii,
interacţiunea între membrii aceleaşi perechi de alele poate duce la faptul că heterozigotul
Aa va depăşi ca vigoare ambii homozigoţi AA şi aa. Se presupune că amândouă alelele
heterozigote execută funcţiuni întrucâtva diferite, completându-se una pe alta.
Heterozigoţia este determinată de o singură pereche de alele spre deosebire de vechea
teorie a heterozigoţiei (a stimulării de azi) unde heterozigoţia este determinată de mai multe
alele.

6. Importanța heterozisului

Pe langă rolul heterozisului in evoluția plantelor, el este considerat ca o metodă de ameliorare

extrem de prețioasă si benefică pentru sporirea producției agricole. Asa se explică faptul că la
numeroase specii agricole hibrizii F1 se afirmă foarte rapid si cu siguranță ei vor inlocui soiurile
existente in cultură.

Fenomenul de heterozis îmbracă manifestări foarte variate, el prezintă o importanţă


covârşitoare pentru producţie.

Cercetările efectuate la plantele autogame (Lerber, 1954) au dus la concluzia că efectul


heterozis poate fi mare și foarte important in direcția heterozisului reproductiv (creșterea
producției
de fructe, de semințe etc.) și adaptiv, si mai puțin semnificativ in direcția crețterii masei
vegetative.
Odată cu descoperirea sterilității mascule si a genelor restauratoare de fertilitate, precum și a
posibilităților de polenizare se asigură premize rapide de ameliorare a unor specii autogame
foarte

9
importante cum sunt : graul, orzul, mazărea, fasolea, soia etc.
Dintre plantele legumicole, tomatele, ardeii, vinetele, castraveții, pepenii etc., manifestă un
pronunțat efect heterozis. La plantele pomicole a fost semnalată o crețtere a vigorii hribride la
prun
și piersic.

7. Concluzii

După HALLAUER și MIRANDA (1981), ”consangvinizarea și heterozisul sunt expresiile


contrarii ale aceluiași fenomen”. Fenomenul heterozis este opus depresiei consangvine, în sensul
că vigoarea pierdută ca o consecință a consangvinizării este recâștigată prin încrucișare.

Efectul major al consangvinizării este obținerea de genotipuri noi, homozigote, ca urmare a


desfacerii populației autofecundate în genotipurile componente. Astfel, consangvinizarea
reprezintă o altă sursă importantă de variabilitate genetică.

În urma cosangvinizarilor repetate se obţin liniile cosangvinizate care prin încrucişarea între


ele după o prealabilă verificare a însuşirilor acestora formează hibrizii la care se manifestă
efectul heterozis. Principala direcţie de utilizare a liniilor cosangvinizate o constituie obţinerea
hibrizilor în vederea exploatării: efectul heterozis.

Fenomenul de heterozis îmbracă manifestări foarte variate, el prezintă o importanţă


covârşitoare pentru producţie, el este considerat ca o metodă de ameliorare extrem de prețioasă si
benefică pentru sporirea producției agricole. Așa se explică faptul că la numeroase specii
agricole hibrizii F1 se afirmă foarte rapid si cu siguranță ei vor înlocui soiurile existente in
cultură.

10
BIBLIOGRAFIE

Anghel I., Mitrache L., 1995. Lecții de genetică, București.


Casian H., 2010. Genetică, USAMV București
Crăciun T., Tomozei, Colas N., Gallia B., 1991. Genetică vegetală. Editura Didactică și
Pedagogică, București.
***http://www.usamvcluj.ro/files/teze/2014/ona.pdf?
fbclid=IwAR0qyuN7zEBTLZ6XpsksMP5mg8K58f5l-OWXfZ221vCLmPGGVkYHulzWHr8
***http://www.creeaza.com/afaceri/agricultura/HETEROZISUL-IMPORTANTA-LUI-IN-
494.php?fbclid=IwAR1bpkcLhl18MnNGhCEgMg-D2-
zLIWooolHkHw72YLf04xARSV7sSMp8ut4
***https://www.academia.edu/3747256/33217411-Ameliorarea-Plantelor-Curs

11
12