5.

COMPORTAMENTUL DEVIANT AUTODISTRUCTIV

5.1. TOXICOMANII ŞI CONSUMUL DE DROGURI

4
1. Definiţii şi precizări terminologice
În vechile societăţi, drogurile au fost utilizate în scopuri ritualice şi medicale,
aceste practici constituind un factor de coeziune socială, un indiciu al priorităţii
imperativelor de socializare şi integrare. Treptat, uzul modern al drogurilor s-a înscris
într-un proces de desacralizare continuă şi de distanţare de miturile fondatoare (R.
Girardi, 1982, J. Dugarin şi P. Nominé, 1988). Consumul devine individual şi îşi pierde
funcţie de regulator social, pentru a deveni o încercare disperată de regularizare
intrapsihică.
În contextul schimbărilor dramatice care au afectat societatea contemporană, a
dificultăţilor adaptării la solicitările tot mai numeroase, căutarea fericirii “aici şi acum”
pare a fi fundamentală, iar una dintre modalităţile satisfacţiei rapide este şi cea obţinută
prin intermediul drogurilor. Dar, ce sunt acestea? În acord cu definiţia OMS (1967), vom
considera drogurile ca fiind orice substanţă naturală sau sintetică, cu sau fără aplicaţii
medicale, consumate în mod abuziv, în alte scopuri decât cele medicale. Conform Legii
nr. 143 din 2000, privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri în
România, drogurile sunt plantele şi substanţele stupefiante sau amestecurile care conţin
asemenea plante şi substanţe, capabile să producă farmacodependenţa. Conceptul de
substanţe drogante include drogurile propriu-zise (dure sau ilegale), drogurile acceptate
social (uşoare sau licite) şi medicamentele. Consumarea lor constituie fie o transgresiune
legală (în cazul drogurilor ilicite), fie o trangresiune medicală (efectele nocive ale
tutunului şi alcoolului), fie o transgresiune socială (de pildă, consumul de alcool şi
ebrietatea la fete).
 Conform credinţelor populare, folosirea recreaţională a drogurilor nu ar fi
dăunătoare dar, în realitate, toate drogurile pot fi periculoase deoarece pot produce
modificări fizice şi psihice persoanei care le foloseşte (desigur, variabile în funcţie de
tipul de drog, de cantitatea consumată şi durata consumului). Totuşi, nu orice consumator
ajunge şi dependent sau sclav al drogului. De regulă, persoanele echilibrate, lipsite de
manifestări nevrotice sau conflicte cu mediul în care trăiesc, chiar dacă au utilizat sau
utilizează recreaţional droguri, nu devin automat şi dependente.
Deşi consumul abuziv de droguri este definit ca o “crimă fără victime”,
toxicomanul nu este singura persoană care are de suferit. În realitate, consumul de
droguri reprezintă un adevărat flagel care deteriorează starea de sănătate a milioane de
oameni, pe de o parte, iar pe de alta, consecinţele consumului de droguri se răsfrâng şi
asupra situaţiei socio-economice a individului şi a familiei lui, a calităţii relaţiilor sale cu
familia, prietenii şi cunoscuţii. Societatea în care consumatorii trăiesc este afectată şi prin
sporirea costurilor asistenţei medicale, a numărului şomerilor şi a persoanelor asistate,
prin creşterea gradului de sărăcie al unor indivizi, prin modificarea raportului dintre rata
mortalităţii şi ce a natalităţii etc. Nu întâmplător, consumul de stupefiante poate fi privit
ca un fenomen deviant, sancţionat penal, cu consecinţe grave individuale, relaţionale,
sociale etc.
Abuzul de droguri se referă la continuarea consumului unei substanţe fără a mai
fi necesar acest lucru, din punct de vedere medical. Cel mai adesea, sintagma nu se referă
la consumul care este realizat în scop medical, la indicaţia medicului, ci la consumul ilicit
prin auto-administrare şi în contextul unui anumit anturaj sau al apartenenţei la o
subcultură deviantă. Cultivarea, producerea sau deţinerea de droguri pentru consum
propriu, fără drept, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani, consumatorul ilicit de
droguri putând fi supus, după caz, uneia dintre următoarele măsuri : cura de dezintoxicare
sau supravegherea medicală. Cultivarea, producerea, fabricarea, vânzarea, transportul,
cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept,
se pedepseşte, potrivit legii româneşti, cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor
drepturi. Dacă faptele de mai sus au ca obiect drogurile de mare risc, pedeapsa este
închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Toxicomanii care au
beneficiat de tratament medical specializat pot cere confidenţialitate.
 Articolul 1. din Legea nr. 143, din 26 iulie 2000, privind combaterea traficului şi consumului ilicit
de droguri.

Precizările cuprinse în această lege sunt de dată recentă întrucât, a fost nevoie de o aliniere şi pe
acest plan la legislaţia europeană. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 362, din 3 august
2000. Legea include o serie de precizări terminologice, menţionate chiar în primul articol, mai jos
prezentat. Pentru anexe sugerăm consultarea legii.

Art. 1. În prezenta lege termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles:

substanţe aflate sub control naţional – drogurile şi precursorii înscrişi în tabelele – anexa nr. I-IV
care fac parte integrantă din prezenta lege ; tabelele pot fi modificate prin ordonanţa de urgenţă a
Guvernului, prin înscrierea unei noi plante sau substanţe, prin radierea unei plante sau substanţe ori prin
transferarea acestora dintr-un tabel în altul, la propunerea ministrului sănătăţii ;
droguri – plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea
plante şi substanţe ;
droguri de mare risc – drogurile înscrise în tabelele nr. I şi II;
droguri de risc – drogurile înscrise în tabelul III;
precursori – substanţele utilizate frecvent în fabricarea drogurilor, înscrise în tabelul nr. IV;
inhalanţi chimici toxici – substanţe stabilite ca atare prin ordin al ministrului sănătăţii ;
consum ilicit de droguri – consumul de droguri aflate sub control naţional, fără prescripţie
medicală ;
toxicoman - persoana care se află în stare de dependenţă fizică şi/sau psihică cauzată de consumul
de droguri, constatată de una dintre unităţile sanitare stabilite în acest sens de Ministerul Sănătăţii ;
cura de dezintoxicare şi supravegherea medicală – măsurile ce pot fi luate pentru înlăturarea
dependenţei fizice şi/sau psihice faţă de droguri ;
livrarea supravegheată – metoda folosită de instituţiile sau organele legal abilitate, cu autorizarea
şi sub controlul procurorului, care constă în permiterea trecerii sau circulaţiei pe teritoriul ţării, droguri ori
precursori suspecţi de a fi expediaţi legal, sau de substanţe care au înlocuit drogurile ori precursorii, în
scopul descoperirii activităţilor infracţionale şi al identificării persoanelor implicate în aceste activităţi ;
investigatori acoperiţi – poliţişti special desemnaţi să efectueze cu autorizarea procurorului,
investigaţii în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea făptuitorilor şi acte
premergătoare, sub o altă identitate decât cea reală pentru o perioadă determinată.

Toxicomania apare ca efect al inadaptării individului la propriile sale trebuinţe

sau la condiţiile de mediu. Mulţi toxicomani prezintă un anumit dezechilibru al
personalităţii sau diferite manifestări psihonevrotice. Mult mai rar, toxicomania se
instalează ca urmare a unei medicaţii prelungite (aşa-numitele toxicomanii terapeutice).
Toxicomania este o stare psihică şi uneori fizică apărută ca urmare a consumului repetat
de substanţe drogante, care generează simptomele toleranţei, dependenţei psihice şi/sau
fizice, precum şi sindromul de abstinenţă în condiţiile întreruperii consumului.
Politoxicomania, reprezintă abuzul de mai multe substanţe, constând în
consumarea de către o persoană în mod repetat, pe o perioadă de cel puţin un an, a cel
puţin trei tipuri de substanţe, în afară de cofeină şi nicotină (DSM IV-TR). Conform unor
date statistice unul din doi consumatori sunt politoxicomani, situaţie care ridică
numeroase dificultăţi de diagnosticare şi tratament (B.G. Ioan, 2003).
Sindromul toxicomanic cuprinde următoarele faze/aspecte:
1. Euforia iniţială este o stare tranzitorie. Caracteristică numai anumitor stupefiante (de
pildă, opiului sau morfinei), euforia este trăită ca un fel de anestezie care îi dă
toxicomanului senzaţia de plutire, imponderabilitate şi fericire. Supraexcitarea
imaginativă produce vise stranii, deseori erotice şi conduce la pierderea controlului
asupra propriilor acţiuni.
2. Toleranţa se referă la modul în care organismul se adaptează ca urmare a prezenţei
repetate a unui drog. Ea se instalează lent, ca o stare tranzitorie ce poate să dispară
atunci când individul renunţă la drogul care a generat-o. Toleranţa reprezintă primul
efect negativ al consumului de droguri, constând în reacţia tot mai slabă a
organismului la aceeaşi cantitate de substanţă drogantă, pe măsură ce se instalează
adaptarea funcţională. De aceea, pentru obţinerea unei anumite stări, toxicomanul
trebuie să mărească treptat dozele, ajungând în starea de dependenţă.
Toleranţa trebuie deosebită de marea variabilitate individuală în sensibilitatea iniţială
faţă de efectele unui drog sau altul. Există şi posibilitatea apariţiei unei toleranţe
încrucişate, constând în instalarea toleranţei la un drog ca urmare a toleranţei la un
drog similar, consumat cronic (aşa se întâmplă în cazul diferitelor barbiturice, a
benzodiazepinelor sau al morfinei şi heroinei).
3. Dependenţa reprezintă un grup de fenomene fiziologice, comportamentale şi
cognitive, de intensitate variabilă, în care consumul uneia sau mai multor substanţe au
prioritate pentru individ. Ea constă în nevoia compulsivă de a consuma drogul în doze
tot mai mari, ca urmare a administrării repetate a drogului, şi în scopul evitării
 efectelor sindromului de abstinenţă (pe care toxicomanul îl suportă foarte greu, cu
riscul unor crize severe, organice şi/sau funcţionale). Potrivit OMS (1957),
caracteristicile dependenţei sunt: dorinţa sau nevoia de nestăpânit de a obţine drogul
prin orice mijloace şi de a-l consuma, tendinţa de a creşte dozele, dependenţa psihică
şi fizică faţă de efectele drogului, efectul nociv asupra individului şi a societăţii.
Formele de manifestare ale dependenţei prezintă o mare variabilitate inter-
individuală.
- Dependenţa fizică sau fiziologică nu se întâlneşte la toate tipurile de droguri. Atunci
când apare, ea implică dezvoltarea toleranţei ca urmare a consumului cronic al unui
drog şi a instalării sindromului de dependenţă, în condiţiile încetării consumului.
Dependenţa fizică se manifestă sub forma unor stări care constau în necesitatea
organică de a folosi droguri. Ea apare, de obicei, la derivaţii opiului (heroina,
morfina);
- Dependenţa psihică este cea mai importantă. Ea constă în modificări de
comportament şi o stare mentală particulară, însoţită de necesitatea psihică
imperioasă de administrare periodică sau continuă a substanţei pentru a obţine o stare
de bine, pentru stimularea plăcerii, din dorinţa de a fugi de realitate sau pentru a
înlătura disconfortul psihic . Este întâlnită la toate tipurile de droguri . Dorinţa de a
experimenta stările modificate ale conştiinţei pare să fie o parte intrinsecă a condiţiei
umane, afirma doctorul Michel Gossop (1987). Într-adevăr, consumul de droguri pare
să fie una dintre cele mai uşoare şi mai rapide modalităţi de “alterare” a conştiinţei,
iar pentru unii indivizi acest lucru apare deosebit de atractiv. Ca urmare a instalării
dependenţei individul nu mai apare complet liber, capabil de decizii raţionale,
capacitatea sa de a alege fiind puternic limitată de nevoia compulsivă de a consuma
stupefiante.
4. Abstinenţa sau sevrajul constă în reacţia organismului la absenţa drogului cu care s-a
obişnuit. Ea se instalează, în medie, între 12 şi 48 de ore de la încetarea administrării
drogului şi tinde să slăbească în intensitate după 2-3 săptămâni. Toxicomanul nu
poate suporta această stare, care poate varia de la durerile de cap după încetarea
consumului de cafea şi până la convulsii şi chiar moartea după renunţarea bruscă la
barbiturice. Abstinenţa sau absenţa drogului provoacă tulburări nervoase, tahicardie,
 spasme viscerale şi musculare, hipersecreţii glandulare, diaree etc. Aceste manifestări
somatice sunt acompaniate de simptoame psihice precum: anxietatea, agitaţia
psihomotorie, insomnia, crize de isterie etc. Sindromul de abstinenţă este acceptat
medical pentru următoarele categorii de substanţe: alcool, amfetamine, cocaină,
opiacee, nicotină, sedative, hipnotice. Deşi simptomele sevrajului sunt relativ
asemănătoare pentru toate categoriile de substanţe, ele sunt mai puţin accentuate în
cazul stimulentelor (amfetamine, cocaină) şi al nicotinei, în timp ce, în unele cazuri,
ele par să lipsească (de pildă, la halucinogene).
Pornind de la aceste precizările vom spune că, dependenţa de substanţă poate fi
reprezentată schematic ca interacţiune a trei grupe mari de factori : factorul social care ar
cuprinde disponibilitatea drogului, atitudinea de toleranţă sau respingere a consumului de
droguri de către comunitate, efectele căutate, euforizante sau depresoare ale drogului şi
structura psihologică, personalitatea individului, care explică – poate cel mai bine – de ce
unii consumatori ajung dependenţi şi alţii nu.
Cel mai important factor etiologic al consumul de droguri este accesibilitatea
drogului (D.P. Ausubel, 2002). Aceasta explică de ce rata consumului este mai mare în
mediul urban decât în cel rural, în cartierele marginale ale marilor oraşe decât în micile
oraşe, de ce consumul în timpul celui de-al doilea război mondial a tins spre zero, în
condiţiile în care rutele comerţului cu droguri au fost întrerupte. Al doilea factor
important este atitudinea tolerantă faţă de consum existentă într-un mediu cultural,
subcultural sau etnic, într-o clasă socială, economică, profesională etc. Acest factor
explică de ce ratele consumului sunt mai mari în clasele defavorizate socio-economic,
comparativ cu clasa mijlocie; în Europa şi Orient, comparativ cu SUA; în rândul
medicilor şi a unor profesii apropiate, comparativ cu alte grupuri profesionale. Factorul
determinant rămâne însă profilul de personalitate al individului, prezenţa acelor trăsături
faţă de care consumul de droguri are efecte moderatoare.

2. Etapele consumului, tipuri de consumatori şi factori de risc

Howard S. Beker (1955, p.36) nota că în dezvoltarea consumului de marijuana pot
fi identificate trei stadii: 1. debutul în consum sau momentul în care persoana foloseşte
pentru prima dată drogul , 2. consumul ocazional, care este sporadic şi dependent de
factorii situaţionali şi 3. consumul regulat, folosirea substanţei fiind o rutină zilnică.
Mai recent, Comisia Naţională a Abuzului de Droguri şi Marijuana din SUA
(apud B.G. Ioan, 2003, p. 64) a indicat existenţa următoarelor etape ale consumului de
droguri, fiecăreia corespunzându-i un anumit tip de comportament:
- consum experimental, apare la individul care este dornic să experimenteze o stare de
spirit nouă şi manifestă curiozitate faţă de efectele unuia sau mai multor droguri;
- consum recreaţional, implică utilizarea voluntară a drogului, cel mai adesea, în cadru
unui anumit grup. Individul nu este dependent, el putând oricând să renunţe la
consum;
- consum circumstanţial, este generat de căutarea unor noi efecte, pentru a rezolva
responsabilităţile sau dificultăţile cu care individul se confruntă la un moment dat (de
exemplu, consumul de amfetamine pentru alungarea oboselii de către şoferii de cursă
lungă; cofeina în cantitate mare este utilizată de către studenţi în sesiune etc.);
- consum intensiv, este motivat de necesitatea menţinerii echilibrului psihic sau a
nivelului de performanţă al unui individ confruntat în mod cronic cu situaţiile
stresante, cu probleme personale ce par a fi fără soluţie etc. Individul nu este încă
dependent, fiind şi/sau considerându-se integrat în societate, în activitatea sa curentă,
dar nici nu este total detaşat de drog;
- consumul compulsiv, este etapa în care se instalează dependenţa psihică şi fizică, în
care drogul – fiind utilizat frecvent – ajunge să domine întreaga raţiune de a fi a
individului, care ajunge să monopolizeze întreaga sa atenţie şi să anuleze celelalte
obiective şi preocupări.
Procesul etichetării unei persoane ca fiind consumatoare – arată membrii Grupului
de cercetări asupra socialului şi a sociabilităţii (în G. Feréoll, 2000, p. 127) ţine, de
regulă, seama de: gradul de investire în consumul de droguri (frecvenţe, modalităţi de
ingestie) şi de integrarea individului în universul drogurilor.

Investirea în consumul
de droguri _
Integrarea în +
universul drogurilor
+ Toxicoman Debusolat
_ Consumator împătimit Consumator obişnuit
(integrat şi socializat, (utilizator normal,
consum intensiv) consum circumstanţial)

Investirea puternică în consumul de droguri include consumatorii dependenţi, iar

cea scăzută, consumatorii nondependenţi. Fiecare subiect poate parcurge, în decursul
vieţii sale, traseul care face trecerea de la statutul de nonconsumator la cel de consumator
şi, în cadrul acestuia, de la un tip de consum la altul. Astfel, eticheta de “toxicoman”
acoperă şi, adesea, condamnă o pluralitate de experienţe şi moduri de viaţă. Toruşi,
intrarea în categoria dependenţilor a unui număr tot mai mare de persoane, relativizează
reprezentarea dominantă a consumului de droguri şi a influenţelor sale nefaste asupra
indivizilor şi a societăţii.
În ceea ce priveşte strict consumul de alcool, OMS a determinat următoarele
praguri de risc:
- consum punctual: mai mult de 4 pahare ocazional;
- consum regulat la bărbat: mai mult de 21 de pahare pe săptămână (3 pahare/zi în
medie);
- consum regulat la femeie: mai mult de 14 pahare pe săptămână (2pahare/zi în medie).
Analizând dependenţa de alcool, É. Peyron (2008, pp. 613-614) prezintă
următoarele tipuri de consum/consumator:
- consum cu risc (consumator cu risc): este consumul superior pragurilor consumului
regulat, definite de OMS, în cazul persoanelor care nu prezintă încă probleme de
natură medicală, psihică sau socială, dar se pot confrunta cu ele pe termen scurt,
mediu sau lung. Categoria include şi consumurile egale sau inferioare pragurilor
menţionate asociate unei situaţii de risc şi sau unui risc individual (de ex., un subiect
cu epilepsie);
- consum nociv (consumator cu probleme): corespunde unei conduite de alcoolizare
caracterizate prin: 1. existenţa a cel puţin o singură problemă medicală, psihică sau
socială indusă de alcool, oricare ar fi frecvenţa şi nivelul de consum şi 2. absenţa
dependenţei;
- consum cu dependenţă (consumator dependent sau alcoolo-dependent): corespunde
unei conduite de alcoolizare caracterizate prin pierderea controlului asupra
consumului. Acest tip nu se defineşte prin raport cu un prag, cu o frecvenţă a
consumului sau cu o problemă medicală indusă, deşi este asociat acestora.
Consumatorii din această categorie sunt subiecţii predilecţi ai serviciilor de
dezintoxicare sau al terapiei dependenţei alcoolice.
Factorii de risc ai abuzului de droguri sunt aceia care contribuie la iniţierea şi la
continuarea consumului de droguri. Intoleranţa biologică, impulsivitatea, vârsta scăzută a
debutului consumului, percepţia riscului scăzut al angajării în comportamente
problematice, mediul familial haotic, educaţia parentală ineficientă, lipsa ataşamentului
faţă de părinţi, eşecul şcolar, abilităţi reduse sociale şi de coping, agresivitate, influenţa
negativă a grupului de prieteni şi sărăcia – printre alţi factori – contribuie la dezvoltarea
ulterioară a consumului de droguri (Sussman şi Ames, 2008). Unii factori sunt pot fi mai
puţin supuşi schimbării (de ex., cei biologici), comparativ cu alţii (de ex., influenţa
negativă a grupului de prieteni etc.)
Factorii protectivi sunt acele caracteristici care diminuează riscul abuzului de
droguri şi asigură dezvoltarea pozitivă a individului. Capacitatea de cooperare,
competenţa socială, ataşamentul faţă de părinţi, supravegherea sau controlul parental,
prietenii nondevianţi, valorizarea rezultatelor şcolare, coeziunea comunităţii restrânse (a
familiei şi a vecinătăţii), lipsa accesibilităţii drogurilor fac parte din categoria factorilor
protectivi (Sussman şi Ames, 2001).
Factorii de risc prezintă efecte cumulative asupra predicţiei abuzului de droguri.
Cu cât o persoană combină şi prezintă mai mulţi factori de risc cu atât este mai probabil
ca ea să consume sau să abuzeze de droguri în viitor. Totuşi, importanţa unor factori
poate varia pentru diferite grupuri sau în diferite faze ale consumului. În funcţie de
efectele lor, aceşti factori pot varia în privinţa: 1. manierei în care influenţează rezultatele
directe sau indirecte ale abuzului; 2. puterii impactului lor (ridicat, mediu sau scăzut) şi 3.
a stabilităţii lor (factor relativ stabil sau dinamic). Aceşti factori se profilează pe un
continuum: de la simpli markeri (indicatori de suprafaţă: de tipul genului sau rasei), la
moderatori (influenţe amplificatoare, de pildă apariţia unei boli fizice sau psihice) şi
mediatori (mecanisme cauzale primare, cum ar fi accesibilitatea drogurilor etc.) ai
rezultatelor disfuncţionale (Johnson şi Padina, 2001).

3. Teorii explicative
Dependenţa de droguri reprezintă una din cele mai complexe probleme sociale ale
contemporaneităţii. Caracterul său derivă impactul consumului nu numai la nivel biologic
sau psihologic, individual sau familial, ci şi la nivel social, legal, medical etc.
Teoria personalităţii deficiente (D.P. Ausubel, 1980). Pentru autorul acestei
teorii, drogurile au o valoare moderatoare ridicată pentru anumite trăsături de
personalitate ale individului. Efectul principal este euforia, care asigură ajustarea în mare
măsură a personalităţii inadaptate. De exemplu, indivizilor imatur motivaţi le lipseşte
maturitatea în privinţa: obiectivelor pe termen lung, a responsabilităţii, a hotărârii şi
iniţiativei, a independenţei volitive şi executorii, a toleranţei la frustrare, a capacităţii de a
amâna gratificarea nevoilor imediate hedonice în favoarea atingerii obiectivelor pe
termen lung (Ausubel, 1947; 1966; 1980). Aspectele euforice căutate de subiecţii cu o
recurenţă a depresiei vizează: diminuarea spiritului autocritic, accentuarea plăcerii
imediate, gratificare rapidă şi întărirea eului.
Studiile clinice pe termen lung (de ex., Ausubel 1947) au indicat faptul că
indivizii dependenţi se încadrează în diferite categorii nosologice şi diagnostice. Alte
studii (de pildă, Chein şi colaboratorii, 1964) au indicat că anumite aspecte ale istoriei de
viaţă, cum este stilul educativ parental (suprapermisiv, supraprotectiv, autoritar etc.), tind
să întărească dezvoltarea sindromului personalităţii inadaptate. Un factor favorizant al
instalării acestui sindrom este apartenenţa la o familie cu un statut socio-economic
scăzut, mai ales atunci când familia a trăit un nivel mai ridicat una sau mai multe
generaţii.
Studiile neurofiziologice (Goldstein, 1976; Snyder, 1977) au indicat faptul că
organismul nostru produce endogen substanţe opoide, al căror efect este similar
substanţelor opiacee, exogene. Ele contribuie la menţinerea optimismului normal în faţa
vicisitudinilor vieţii. Atunci când substanţe endogene opoide sunt insuficiente, individul
poate fi mai tentat să consume opiacee exogene, devenind astfel dependent.
 Alte efecte ale opoidelor sunt sedarea şi diminuarea anxietăţii, care sunt căutate
de indivizii ce suferă de niveluri ridicate sau patologice ale anxietăţii. Astfel de persoane,
cum sunt personalul medical sau cel asociat, tind să ia mici doze de morfină subcutanat
(mai curând decât doze mari de heroină, intravenos), pentru efectele sale sedative, mai
mult decât pentru cele euforice.
Utilizarea sporadică a heroinei la adolescenţii cu o structură de personalitate
relativ normală este efectul atitudinii de revoltă împotriva adulţilor. În acest caz,
predispoziţia personalităţii este mai curând produsul dezvoltării, decât unul idiosincratic.
De asemenea, atitudinea tolerantă sau nontolerantă a comunităţii influenţează conduita
adolescenţilor. Astfel se explică de ce majoritatea adolescenţilor tind să consume
ocazional, dar foarte puţini sunt cei care devin dependenţi.
În fine, o mică parte din dependenţii de droguri sunt etichetaţi psihiatric ca
psihopaţi sau sociopaţi. În cazul lor, drogul este utilizat ca unul din mijloacele
nespecifice prin care îşi reglează tensiunile interioare şi dezvoltă un comportament
agresiv. Ei scapă de inhibiţii şi devin extrem de agresivi, fiind autorii unora dintre cele
mai violente crime. Cu excepţia acestora, ceilalţi dependenţi tind să fie implicaţi în acte
infracţionale nonviolente (de ex., furturi), numărul delincvenţilor dependenţi fiind mai
mic decât cel al nondependenţilor (Ausubel, 1980).
Teoria controlului cognitiv-afectiv şi farmacologic al consumului de droguri
(Gold şi Coglan, 1976). Teoria subliniază interacţiunea dintre stilul cognitiv al
individului, experienţa subiectivă a consumului de drog şi efectul farmacologic al
drogului. Stilul cognitiv al consumatorului de drog este considerat elementul central al
deplasării de la experimentarea drogului la dependenţa de acesta.
Terapia cognitiv-comportamentală indică faptul că manifestările de conduită ale
indivizilor sunt mediate de elemente invizibile. Între stimul şi reacţia comportamentală
intervin credinţe, atribuiri, expectanţe etc. De modul în care individul interpretează o
situaţie depinde răspunsul emoţional şi comportamental. Altfel spus, între gânduri,
emoţii şi comportamente există o interacţiune (Mahoney, 1977).
Indivizii care nu pot răspunde aşteptărilor celorlalţi se află într-o situaţie
conflictuală, care generează stres şi anxietate. Distorsiunea lor cognitivă majoră este
credinţa lor că nu vor putea face faţă stresului. De asemenea, nu anxietatea contează, ci
interpretarea acestei stări afective. Teoria sugerează faptul că, dependenţii de drog
consideră că anxietatea rezultă din incapacitatea lor de a controla situaţia, de a influenţa
mediul pentru a reduce stresul sau anxietatea. O consecinţă importantă a acestor cogniţii
eronate este stima de sine scăzută. Sentimentele puternice autodepreciative stau la baza
lipsei de putere şi reprezintă componenta afectivă a teoriei.
Un efect farmacologic al heroinei este reducerea anxietăţii. Sub influenţa drogului
dependentul de simte „high”, trăieşte sentimentul creşterii temporare a puterii şi
controlului, a stării de bine. Apare un sentiment exagerat de fi, conform căruia nici o
sarcină nu e prea grea, nimic nu mai pare imposibil etc. Drogurile reuşesc să facă pentru
dependent ceea ce nu reuşeşte să facă el însuşi pentru sine: să diminueze anxietatea, să le
genereze sentimente pozitive cu privire la sine, îi face să se simtă că deţin controlul, că
sunt competenţi, capabili să stăpânească mediul înconjurător. Din păcate pentru
consumatorul dependent, efectele sunt limitate, iar câştigurile temporare se transformă în
pierderi pe termen lung. După ieşirea din starea de euforie, conflictul şi anxietatea sunt
din nou trăite, iar sentimentele de lipsă de putere şi cele autodepreciative devin şi mai
intense. Anxietatea nu mai poate fi tolerată şi astfel creşte frecvenţa consumului şi tipul
situaţiilor în care are loc. De exemplu, dacă tensiunile dintre părinte şi adolescent
generează anxietate la cel din urmă, e foarte probabil să crească frecvenţa consumului
după asemenea episoade. Fiecare nou episod al abuzului serveşte pentru a-i confirma
consumatorului că este incapabil sau lipsit de puterea de a funcţiona independent.
Modelul formulează unele aserţiuni privind tratamentul toxicomanilor: 1.
schimbarea eficientă şi durabilă are la bază învăţarea faptului că manifestările
comportamentale au consecinţe care pot influenţa viaţa individului; 2. planul de
tratament trebuie să fie multimodal (Lazarus, 1976): evaluarea trebuie să aibă în vedere
nu doar comportamentul deschis al consumatorului, ci şi emoţiile negative (anxietate,
stimă de sine redusă), senzaţiile fizice neplăcute (durerile care acompaniază sevrajul),
imaginile intruzive (imaginile repetitive ale eşecurilor anterioare), cogniţiile distorsionate
(de ex., „nimic din ce voi face vreodată nu va fi de succes”) şi a sentimentului de
inadecvare interpersonală (dificultatea de a se împrietenii cu nondependenţi) etc. Fiecare
domeniu al problemelor individuale specifice necesită o strategie distinctă de intervenţie.
De exemplu, desensibilizarea sistematică poate fi utilizată pentru a-l ajuta pe dependent
să facă faţă anxietăţii, în timp ce restructurarea cognitivă este necesară pentru a elimina
erorile sau distorsiunile cognitive.
Într-o cercetare, Gold şi Coglan (1976) au verificat eficienţa tratamentului
măsurând trăsături de personalitate cu două inventare de personalitate, locul controlului
(Rotter Locus of Control Scale) şi nivelul stimei de sine (Self- Esteem Survey), la 30 de
zile de la începerea terapiei şi la 6 luni. Din lot au făcut parte 32 de bărbaţi şi 21 de femei.
S-a formulat ipoteza că subiecţii vor avea un loc al controlului intern mai puternic şi o
stimă de sine mai ridicată. Rezultatele au indicat faptul că doar femeile au fost orientate
mai intern, şi că ambele sexe prezentau un nivel mai ridicat al stimei de sine.
Teoria „proastelor obiceiuri” (D.W. Goodwin, 1979). Prin „proastele obiceiuri”
Goodwin are în vedere conduitele repetitive, dăunătoare şi semireflexive, care apar ca
urmare a condiţionării clasice la anumiţi indivizi „susceptibili” de a deveni dependenţi.
Cu privire la droguri, susceptibilitate poate fi specifică sau nespecifică (de ex., unii
indivizi sunt susceptibili să folosească doar o categorie de droguri, alţii diverse categorii).
Susceptibilitatea dependenţei poate fi moştenită (genetic determinată), dobândită
(psihosocială) sau ambele. Teoria se referă prin excelenţă la alcoolism.
Unul dintre cele mai impresionante argumente ale variaţiei înnăscute a toleranţei
la alcool este cel privitor la situaţia asiaticilor. Ratele mai scăzute ale alcoolismului au
fost mult timp puse pe seama obiceiurilor lor sociale. Datele indică şi argumente
biologice: studiile au indicat faptul că o cantitate mică de alcool produce în cazul lor o
reacţie puternică cutanată, extrem de neplăcută la cca. trei pătrimi din subiecţi (Wolff,
1973; Ewing şi colab., 1974; Seto şi colab., 1978). O mare parte din orientali ar fi de fapt
intoleranţi la alcool. Baza biochimică nu este încă foarte clară. Există date care indică
prezenţa la japonezi a unei enzime la nivelul ficatului care alterează metabolismul
alcoolului. Şi alte grupuri pot fi nativ protejate de riscul dezvoltării dependenţei de
alcool. Ratele mai scăzute ale alcoolismului la femei se explică prin sensibilitatea lor mai
mare la alcool. Datele unui studiu indică nivelul mai ridicat de alcool în sânge la femei,
comparativ cu bărbaţii, după consumarea unei anumite cantităţi de alcool.
Teoria sugerează că atitudinea faţă de alcool se învaţă, ca orice obicei, iar
prezenţa altor consumatori de alcool favorizează accentuarea problemelor
comportamentale ale indivizilor, potrivit principiului escaladării.
 4. Consumul de droguri şi portretul tinerilor consumatori
Un studiu realizat de Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii din
cadrul Inspectoratului General al Poliţiei (vezi Revista de asistenţă şi pedagogie socială.
Protecţia socială a copilului, Nr. 6/2000) indica faptul că, în perioada 1990 – 1996, pe
teritoriul ţării a fost depistat un număr de 259 de consumatori de droguri. Analizând
vârsta consumatorilor se constată că marea majoritate a lor au vârsta cuprinsă între 26 –
35 ani (137 de cazuri ), îngrijorător fiind faptul că pe poziţia secundă se situează cei cu
vârsta între 15 –25 ani ( 58 de cazuri ). De asemenea, trebuie subliniat faptul că până în
1996 nu s-au înregistrat cazuri de consumatori cu vârsta mai mică de 15 ani. În ceea ce
priveşte ocupaţia acestora, se observă că un procent de 64,5% din total nu au nici un loc
de muncă, fapt care ridică un semn de întrebare legat de modul în care aceştia plătesc
contravaloarea drogurilor. Referitor la cetăţenia consumatorilor se constată că, din
numărul total de consumatori înregistraţi în această perioadă, 54,5% erau cetăţeni străini,
restul fiind români. În cazul cetăţenilor străini, naţionalităţile cel mai frecvent întâlnite
erau iranienii (43), turci (16), moldoveni (8), italieni (5) şi greci. În fine, în ceea ce
priveşte drogul folosit, în topul preferinţelor se aflau heroina (133 cazuri), urmată de
canabis şi derivaţii săi (60 de cazuri ), medicamente cu conţinut stupefiant (30 de cazuri ),
cocaină (8 cazuri).
Creşterea constantă a preocupării traficanţilor, începând cu 1990, de a crea şi
dezvolta în România o piaţă de desfacere a drogurilor, a dus la creşterea interesului
tinerilor, în special a celor cu probleme de natură psihică şi comportamentală. Mizând pe
lipsa de informare a acestei categorii de persoane asupra riscurilor de natură fiziologică,
psihică şi juridică la care sunt expuşi ca urmare a consumului de droguri, traficanţii au
reuşit să-şi facă adepţi în rândul acestora, unii dintre ei devenind chiar dealeri.
Formarea unei reţele naţionale de traficanţi de droguri vine să confirme formarea
unei pieţe de consum stabile în România. Această afirmaţie este susţinută de numărul tot
mai mare de persoane care se află deja la al doilea sau la al treilea an de consum (195,
respectiv 198), dar mai ales de numărul tinerilor sub 18 ani care se află la primul consum
(în 1998, 77 persoane). Dar, aceste statistice date sunt relative, deoarece cifra neagră a
toxicomanilor este, probabil, foarte mare.
În general, pe întregul mapamond, tinerii preferă drogurile ieftine, iar cei mai
mulţi încearcă prima dată din curiozitate. Totuşi, numărul consumatorilor de droguri
uşoare, internaţi în Centrul-pilot Naţional de Toxicomanii din Bucureşti (deschis în
1996), arată că preferinţa tinerilor români pentru acestea este mai scăzută, ei trecând la
consumul drogurilor mai puternice, care a indus deja starea de dependenţă. Acest lucru
este demonstrat mai ales de cifra explozivă (448) a celor care şi-au injectat heroină în
1998, faţă de doar 81 în 1997 ; principalul drog consumat (oral şi sau injectabil) în 1998
este tot heroina : 604 de persoane (conform datelor Inspectoratului General al Poliţiei).
Îngrijorător este faptul că vârsta de maxim risc rămâne 19-21 ani, cu tendinţe de coborâre
a intervalului spre 16-17-18 ani (C. Bellu-Bengescu, 2000).
Statistice oficiale din România cu privire la numărul consumatorilor de droguri nu
trebuiesc privite cu prea multă încredere. De pildă, datele furnizate de diferitele
compartimente ale Ministerului Sănătăţii sunt diferite. Astfel, conform Direcţiei Generale
de Sănătate Publică şi Inspecţia Sanitară de Stat a raportat pe anul 2003 1775 de pacienţi,
în timp ce Centrul de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare Medicală a raportat 1913
pacienţi trataţi pentru dependenţă; situaţia este alarmantă deoarece unele ONG-uri sau
instituţii româneşti sau străine estimează numărul total al consumatorilor la cifra de
35.000-40.000 doar în Bucureşti (apud Ziua-antidrog, nr. 49, din 26 noiembrie-
2decembrie, 2003). Din păcate, în România, rata de creştere a fenomenului consumului
de stupefiante depăşeşte cu mult viteza de reacţia a instituţiilor controlului social, care ar
trebui să lupte eficient împotriva acestui flagel.
Vârsta în scădere a debutului consumului de droguri pretutindeni în lume, ne
obligă să analizăm specificităţile acestei conduite deviante de tip evazionist la adolescenţi
şi la tineri. În urma unor studii efectuate în 1998, Institutul pentru Cercetarea şi
Prevenirea Criminalităţii din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei a realizat un
“portret robot” al consumatorului tânăr de droguri, din România: provine din familii
dezorganizate sau are părinţi cu studii superioare şi venituri mari; se află în conflict cu
profesorii şi colegii, având, în general, repetate sancţiuni şcolare; consumă droguri în
special cu prietenii şi mai puţin singur; băieţii sunt slabi sau cel mult mediocri la
învăţătură, pe când fetele sunt bune sau foarte bune la învăţătură. Datele obţinute de alte
categorii de specialişti tind să susţină aceste concluzii.
Deşi toxicomanii se recrutează astăzi din cele mai diverse pături ale societăţii,
unele persoane par a fi mai vulnerabile, mai predispuse să devină dependente (M.
Choquet şi S. Ledoux, 2000, B.G. Ioan, 2003 etc.):
- tinerii, între 18 şi 26 de ani, sunt mai vulnerabili decât persoanele în vârstă
- bărbaţii sunt mai vulnerabili decât femeile;
- persoanele necăsătorite mai mult decât cele căsătorite;
- cei din mediul urban mai mult decât cei din mediul rural;
- cei cu studii elementare şi medii mai mult decât cei cu studii superioare;
- persoanele aparţinând familiilor destrămate sau disfuncţionale;
- persoanele aparţinând unor grupuri marginale (copiii străzii, deţinuţii) sunt mai
expuşi decât alte categorii de indivizi.
Din punct de vedere psihologic, portretul (tânărului) toxicoman poate include
trăsături psihice precum: insuficienta dezvoltare a sentimentului de fi, de a exista,
insuficienta valorizare de sine ca urmare a lipsei aprecierii celorlalţi, iubirea de sine
redusă în condiţiile lipsei căldurii şi iubirii parentale, lipsa autonomiei psihice,
decăderea morală, atitudine imatură atât pe plan emoţional, cât şi intelectual,
aşteptările prea mari, dincolo de posibilităţi, generatoare de frustrare etc.
 Într-o cercetare ne-publicată, realizată asupra unui lot de tineri din judeţul Iaşi, am
constatat că există unele diferenţe de personalitate între consumatorii (dependenţi) de
droguri dure (mai ales heroină) şi nonconsumatori. Diferenţele semnificative dintre cele
două categorii ne-au permis conturarea următorului portret al personalităţii
consumatorului (dependent), incluzând:
- emotivitate atenuată ca rezultat al acţiunii substanţei depresoare (în special, heroina)
asupra creierului;
- tendinţe de blamare a propriului comportament şi un spirit autocritic foarte ridicat;
- stimă de sine scăzută;
- complexe de inferioritate atunci când se raportează la alte persoane;
- anxietate accentuată, mai ales la începutul contactului cu drogul;
- structură nevrotică accentuată;
- agresivitate la tinerii adulţi ca urmare a unei perioade mari de consum ;
- un sine prospectiv mai slab.
Stările afective sunt perturbate la consumatorii-dependenţi de droguri, datorită
acţiunii nocive pe care o au aceste substanţe asupra creierului, tinerii adulţi cu vârsta mai
mare de 23 de ani prezentând stări afective mult mai puţin intense decât cei de vârstă
mică. Se ştie că, pe de o parte că, folosirea drogurilor pe o perioadă mare de timp
afectează atât fizicul, cât şi psihicul persoanei, iar pe de alta, că tineri caută senzaţii
intense prin consumul de droguri tocmai pentru a compensa lipsa lor de reactivitate
afectivă la stimulii banali.
Tendinţa de autoacuzare pentru propriul comportament este, de asemenea,
prezentă la consumatori şi, mai ales, la cei cu vârsta de peste 23 de ani, care devin
conştienţi de gravitatea fenomenului şi care se autoacuză pentru comportamentul realizat
sub influenţa drogului şi pentru că au ajuns în starea compulsivă a consumului.
Spiritul autocritic îi face pe consumatori să aibă un sentiment de inferioritate în
raport cu alte persoane. Deoarece datele obţinute au indicat că adulţii sunt mult mai
complexaţi decât cei mai tineri, putem spune că experienţa drogo-dependentă mai
îndelungată are un efect distructiv asupra reprezentărilor propriului comportament, în
urma comparaţiei cu conduita celorlalţi.
 Anxietatea mai accentuată a consumatorilor este o caracteristică importantă a
portretului lor psihologic. Anxietatea se instalează la consumatori încă de la debutul
consumului pentru ca, mai apoi, persoana să încerce să scape de această stare tot prin
apelul la drog. Starea de anxietate poate apărea ca răspuns la dificultăţile existenţiale
generate de statutul de consumator de drog. Ea este de obicei efectul unor eşecuri repetate
în renunţarea la drog, alături de reacţia de îndepărtare a toxicomanului de către cei din
jur, a senzaţiei de descurajare, de disperare, simptoame ale unei veritabile stări depresive
majore. În aceste condiţii, toxicomanul recurge la drog pentru a-şi anula tensiunea
internă, secundară unei frustrări, unei decepţii, unei anxietăţi, depresii, în mod general,
pentru a-şi anula o senzaţie dezagreabilă. Datele au indicat şi faptul că, vârsta este un
factor de influenţă semnificativ, deoarece subiecţii de sub 23 de ani sunt mult mai anxioşi
decât cei cu vârsta mai mare.
Dependenţii prezintă de asemenea şi o structură nevrotică, comparativ cu
nonconsumatori. Acest lucru este explicabil pe de o parte prin p particularităţile vârstei
adolescentine - vârsta tensiunilor interne, ale cărei particularităţi tind să fie prelungite tot
mai mult, până la 25-26 de ani, iar pe de alta, prin apelul la drog ca la o modalitate de
reglare intrapsihică şi prin contactul „adevărat” cu lumea toxico-dependentă.
Deşi nu a rezultat existenţa unor tendinţe agresive semnificativ mai mari la
consumatorii dependenţi comparativ cu nonconsumatorii, în urma studierii interacţiunii
unor variabile am constatat că vârsta adolescenţilor influenţează considerabil rezultatele.
Astfel, consumatorii de vârstă mai mare de 23 de ani prezintă structuri mai agresive şi o
mai slabă capacitate de autocontrol.
Consumatorii cu vârsta de sub 23 de ani percep viitorul într-o manieră mai
optimistă decât cei cu vârsta de peste 23 de ani, care au o reprezentare mai sumbră a
viitorului şi un sine prospectiv mai slab.
În condiţiile crizei reperelor normativ-valorice, a slăbirii forţei tradiţiei, a creşterii
individualismului şi însingurării, a “modelelor” oferite de filme şi mass-media, în
general, adolescenţii şi tinerii apar ca o ţintă sigură, uşor de manipulat de dealer-ii de
droguri.
Toxicomanul nu aparţine unui singur tip de personalitate, de aceea diagnosticul
unic poate fi extrem de ineficient. Potrivit lui R. Campbel (2001), consumul abuziv de
droguri poate fi favorizat de o multitudine de factori de risc, precum: comportamentul
pasiv-agresiv, depresie, disfuncţii de învăţare, de tulburarea afectivă bipolară sau
tulburarea de personalitate “borderline”. Firesc la vârsta adolescenţei, comportamentul
pasiv-agresiv este explicat de mânia reprimată ce dă naştere unui comportament negativ,
constând în : indolenţă, îmbufnare, uitare, încăpăţânare, ineficienţă intenţionată.
Persoanele cu acest tip de comportament au resentimente frecvente faţă de superiorii
ierarhic, nu suportă regulile şi fac tot ceea pot pentru a nu se supune cerinţelor altora faţă
de ei (R. Campbell, 2001).
Într-o anchetă realizată asupra unui eşantion larg de adolescenţi din România şi
Republica Moldova, A. Stoica-Constantin şi Ticu Constantin (2000, pp.49-54) au analizat
percepţia acestora cu privire la numeroasele aspecte ale consumului de droguri, dintre
care am selectat câteva:
- cauzele interne ale consumului de droguri: curiozitatea, tentaţia “fructului oprit”,
dorinţa de senzaţii tari, lipsa de maturitate /responsabilitate, problemele personale,
necazurile, disperarea, singurătatea, lipsa de prieteni, plictiseala, lipsa unor preocupări
interesante, teribilismul şi nevoia de a ieşi în evidenţă;
- cauzele externe ale consumului de droguri: anturajul, climatul familial nefavorabil,
nivelul cultural-educativ redus, lipsa cunoştinţelor sau falsele informaţii cu privire la
droguri, imitarea modelelor din filme;
- împrejurările favorabile: tovărăşia toxicomanilor, distracţiile, frecventarea anumitor
grupuri şi locuri ascunse, secrete;
- factorii inhibitori interni ai consumului de droguri: tăria de caracter, voinţa,
maturitatea, teama de dependenţă, conştientizarea pericolului, nu simt nevoia, nu sunt
influenţabili, prezenţa idealului sau planului de viaţă;
- factorii inhibitori externi ai consumului de droguri: gradul de cultură şi educaţie,
teama sau respectul faţă de părinţi şi mediul în care trăiesc.
Motivarea consumului de droguri prin curiozitate, fuga de plictiseală sau lipsa de
satisfacţie este frecvent întâlnită şi la subiecţii aparţinând mediului francez: “Să fii în
extaz – mărturisesc unii – înseamnă să scapi de atmosfera mohorâtă din oraş, de senzaţia
de “gol”, amplificând în acelaşi timp melancolia percepţiilor. Aceste “motivaţii” se
înscriu într-un parcurs al deziluziei care duce la ură ne-diferenţiată faţă de toţi şi faţă de
sine însuşi. Tema plictisului....este recurentă…Drogurile, din acest punct de vedere, par
să dea sens vieţii, ca să te facă “să te simţi bine”, să alungi suferinţa pe moment…
Limbajul acestei stări de beţie e sugestiv: “să pleci”, “altundeva” sau “absent”…dar,
strălucirea este de scurtă durată, iar problemele lor personale nu vor întârzia să se facă iar
simţite”. Sunt câteva fraze extrase din studiul lui Michel Kokoreff (2000, p.79), care
conturează o atmosferă “existenţialistă” a eşecului, disperării, lipsei cronice de satisfacţie
şi fugii din faţa realităţii. Din păcate, această “fugă de realitate” face loc, mai departe,
problematicii anomiei, pieţei negre şi criminalităţii.
Potrivită părerii lui A.-M. Schmelk (1993, pp.46-50), câţiva dintre cei mai
importanţi factori sociali favorizanţi ai consumului abuziv de droguri sunt următorii:
- zdruncinarea structurilor şi valorilor sociale asociate cu atomizarea raporturilor
sociale. Fiecare este responsabil de propriile acţiuni în mai mare măsură şi nu se mai
poate pune la adăpostul tradiţiei. Tânărul pare să înainteze pe o “bandă rulantă” şi nu
mai dispune de reperele/limitările stricte, imuabile, de odinioară; Am adăuga aici şi
destabilizarea mediului familial şi criza ce pare să ameninţe tot mai mult existenţa
familială, în condiţiile creşterii puternice a numărului divorţurilor în ultimele 3-4
decenii şi a accentuării caracterului disfuncţional al unor numeroase nuclee familiale.
Toate aceste aspecte contribuie la accentuarea derivei comportamentale a
adolescenţilor şi tinerilor;
- accesibilitatea tot mai mare a unor substanţe psihotrope creează riscul “banalizării”, al
“farmacomaniei”;
- mass-media încurajează tendinţele de evadare din realitate, de fugă de realitate şi
refugiu în imaginar;
- vulnerabilitatea indusă de sărăcie, şomaj şi ameninţarea cu excluderea.

5. Consumul de bunăstare şi impactul mas-mediei

Cazurile în care numeroase staruri sau persoane publice din întreaga lume au fost
surprinse de poliţie, condamnate penal, spitalizate sau au decedat ca urmare a consumului
fiecare detaliu din viaţa acestor celebrităţi, însă foarte rar s-a subliniat ideea nocivităţii
drogurilor. Efectul pervers al acestui tip de relatări constă în transformarea celebrităţilor
în modele generale, bune de urmat. Ori am văzut că tinerii invocă influenţa puternică a
modelelor oferite în filme şi, suntem siguri, a marilor personalităţi din diverse domenii de
activitate, ca un factor social important al consumului de droguri, alături de anturaj.
Unii cercetători vorbesc despre “sindromul Presley” pentru a descrie viciile letale
ale celor mai faimoşi şi mai bogaţi oameni ai planetei, de care suferă aproape toţi cei care
au prea mulţi bani şi care, după ce şi-au satisfăcut toate plăcerile şi fanteziile, recurg la
stupefiante pentru a-şi alunga plictiseala. Lista starurilor care au murit ca urmare a
abuzului de droguri include nume precum: Marilyn Monroe (1926-1962), Jimi Hendrix
(1942-1970), Janis Joplin (1943-1970), Jim Morison (1943-1971), Elvis Presley (1935-
1977) Sid Vicious (1957-1979), River Phoenix (1970-1993) etc. Vedetele şi muzica rock
par să fi contribuit esenţial la popularizare consumului de stupefiante. Se poate aminti
faptul că Elvis Presley a botezat tuinalul (un barbituric) cu numele de “Double Trouble”,
Jimi Hendrix a creat metafora “Purple Haze” pentru LSD, Bob Dylan a botezat un
amestec se amital şi secobarbital cu numele de “Rainy-day Woman”, iar numele unor
melodii celebre azi sunt denumirile metaforice ale unor droguri.
Stupefiantele au intrat în toate cercurile din aproape toate domeniile. Starurile de
la Hollywood au fost mereu tentate să-şi trateze suferinţa sau să-şi găsească inspiraţia
prin intermediul stupefiantelor. Este celebră drama lui Marlon Brandon, a cărui fiică a
scăpat după un proces îndelungat de acuzaţia de asasinare a logodnicului ei, Dag Drollet,
fiul unui bogat om de afaceri. Ea se droga de la 18 ani şi era şi o consumatoare constantă
de alcoolul. Fiul lui Paul Newman a murit de supradoză, iar Whoppi Goldberg a declarat
într-o conferinţă de presă că în anii '70 se droga şi dormea prin Central Park. După cura
de dezintoxicare s-a căsătorit cu consilierul antidrog cu care are şi o fetiţă.
În literatură, exemplele mai vechi sau mai noi sunt, de asemenea, numeroase.
Theophile Gautier, A. Houxley, Allen Ginsberg, Henri Michaud. În 1993, un grup de
oameni de artă francezi au fost anchetaţi sub acuzaţia de consum şi posesie de droguri,
numele cel mai cunoscut fiind cel al scriitoarei Françoise Sagan.
Cercetările FBI şi ale Poliţiei au arătat că stupefiantele au pătruns şi pe Wall
Street, consumul de droguri în lumea “gulerelor albe” fiind o practică curentă şi având
mulţi adepţi. A fost exemplificat cazul baronesei Alfreda Franchetti, o toxicomană
cunoscută. Nu lipsesc exemplele capetelor încoronate, de la Marc Aureliu, Claudius,
Caligula, Nero, şi până mai recent, la fostul rege al Arabiei Saudite, mort după o
perioadă lungă de consum de droguri în 1969.

6. Prevenirea consumului de droguri

Deşi mulţi autori confundă termenul de prevenire cu cel de tratament sau de
consiliere, deşi există încă neînţelegeri în legătură cu stabilirea precisă a graniţelor dintre
nivelurile prevenţiei, strategiile prevenţiei eficiente sunt grupate pe trei niveluri distincte
(Kevin Browne şi Martin Herbert, 1998):
1. Prevenţia primară sau schimbarea fundamentală. Scopul prevenţiei primare este de
a reduce incidenţa devianţei negative în societate şi de a preveni problemele înainte
ca ele să se manifeste. În mod obişnuit, aceste intervenţii operează la nivel societal
prin: campanii publice (inclusiv cele publicitare), prelegerile unor grupuri de
specialişti prin care se încearcă promovarea unei conduite socialmente adaptate,
interiorizarea normelor şi valorilor sociale, a interacţiunilor sociale adecvate, morale.
Alte câteva acţiuni posibile de prevenire primară a consumului de droguri în
societate sunt:
- Diminuarea atitudinii favorabile consumului de alcool (sau droguri) în societate, prin
diverse campanii publice;
- Campanii în şcoală, în care diverşi specialişti să prezinte echilibrat efectele negative
şi cele căutate ale fiecărui tip de drog:
- Întâlnirile cu foştii consumatori dependenţi sau cu membrii unor grupuri de suport (de
ex., de tip alcoolicii anonimi) care să prezinte dificultăţile şi suferinţele prin care au
trecut şi trec în prezent;
- Reducerea stresului societal generat de sărăcie, inegalitatea şanselor şi discriminare
care favorizează tendinţele evazioniste ale indivizilor, abuzul şi dependenţa de
substanţe;
- Reducerea izolării sociale şi încadrarea familiilor într-o reţea de comunitară;
- Reducerea accesibilităţii drogurilor, măsurile legislative mai severe şi aplicarea lor în
vederea sancţionării prompte a consumatorilor.
Aceste propuneri pledează pentru schimbări fundamentale în viaţa indivizilor şi
în societate ca întreg. Se afirmă frecvent că ele nu sunt realiste. Totuşi, propunerile de
acest tip sunt soluţii pe termen lung care necesită schimbări în alocarea resurselor şi în
organizarea fiecărei societăţi.
2. Prevenţia secundară sau predicţia, identificarea şi ameliorarea (demers orientat
asupra analizei factorilor de risc şi a eliminării lor). Cercetările juridice,
criminologice, sociologice şi psihopedagogice urmăresc predicţia consumului de
droguri, analiza corelaţiilor existente între consumul de droguri şi trăsăturile de
personalitate, prejudiciile provocate de consum, comportamentele sau manifestările
delincvenţiale ale consumatorilor de droguri etc. Activitatea de anticipare a
comportamentului de dependenţă rămâne o problemă complexă şi dificilă, iar factorii
de personalitate, cei relaţionali şi educativi trebuiesc interpretaţi cu precauţie,
deoarece un factor predictiv nu este în mod necesar şi un factor potenţial.
Investigarea ca bază a prevenţiei secundare, este realizată de diferite categorii de
specialişti. Ea vizează reducerea numărului actelor de violare a normelor şi valorilor
sociale, prin diminuarea factorilor de risc detectaţi de timpuriu şi prin intervenţia
imediată şi eficientă. Personalul didactic, dar şi părinţii sau agenţii controlului social sunt
cei care trebuie să aibă sau să îşi formeze competenţele necesare pentru a putea identifica
atât factorii de risc ai consumului de droguri la adolescenţo, cât şi cei ai delincvenţei
juvenile. Agenţiile de asistenţă socială trebuie să identifice familiile cu probleme în
funcţie de acele caracteristici (factori de risc) care sunt asociate cu riscul crescut al
abuzului de substanţe. Poliţia trebuie să intervină pentru identificarea infractorilor, dar
mai ales a situaţiilor cu risc infracţional crescut şi să acţioneze în vederea ameliorării lor
(în anumite cartiere, profesii, în zona frontierei de stat etc.). Acest proces solicită
numeroase resurse din partea fiecărei comunităţi locale: construirea unor metode de
detectare a factorilor de risc, formarea personalului specializat care să opereze cu aceste
metode, dezvoltarea unor strategii de intervenţie care să vizeze ameliorarea rezultatelor
indezirabile.
3. Prevenţia terţiară sau managementul, tratamentul şi controlul problemei. La acest
al treilea nivel al prevenţiei, se are în vedere intervenţia în situaţiile în care devianţa
negativă a început să se manifeste, fiind deja identificată. De aceea, prevenţia terţiară
are drept scop reducerea riscului începerii sau continuării consumului de droguri, a
impactului său negativ la nivel social. Stabilirea semnalelor negative care au apărut
 deja justifică aplicarea sancţiunilor penale, recomandarea pentru activităţile
educative, de resocializare prin terapie individuală şi de grup.
Corectarea conduitei unei persoane care deviază de la o normă socio-culturală
echivalează cu anularea influenţei unui factor negativ asupra indivizilor şi cu sporirea
posibilităţilor de prevenire a apariţiei unor noi cazuri deviante. Prin urmare, acţiunile de
tratare şi corectare ar putea fi numite modalităţi curativo-profilactice. Acest tip de
prevenţie nu poate fi conceput fără sprijinul psihologului specialist. Nivelul terţiar al
prevenţiei este însă relativ tardiv întrucât, dependenţa de drog s-a instalat şi a generat deja
consecinţele sale nefaste.
Terapia cea mai frecvent utilizată este cea cognitiv-comportamentală. Teoria
stadiilor a lui Proschaska şi DiClemente (1999) identifică şase stadii ale schimbării.
Subiecţii care urmează terapia trec de la un stadiu la altul, de obicei într-o manieră
ciclică, uneori anarhică.
În stadiul de precontemplare subiectul nu conştientizează problema legată de
conduita adictivă sau o consideră fără importanţă. Subiectul vine la terapie datorită
presiunii exterioare: juridice, profesionale sau familiale. În acest stadiu terapeutul îşi
propune să-l ajute pe subiect să conştientizeze riscurile şi problemele legate de conduita
adictivă, în scopul apariţiei îndoielii cu privire la caracterul ne-periculos al acesteia.
În stadiul de contemplare subiectul admite existenţa unei probleme, recunoaşte
că ar fi util să facă ceva, dar respinge ideea schimbării în viitorul incert. El oscilează între
exprimarea neliniştilor sale şi a motivelor pentru care nu ar trebui să se neliniştească. În
travaliul terapeutic, se explorează ambivalenţa faţă de conduita dependentă pentru a-l
ajuta pe subiect să identifice argumentele în favoarea schimbării şi a riscurilor la care se
expune dacă nu se schimbă.
În stadiul de determinare, subiectul începe să planifice schimbarea. El ia decizia
modificării comportamentului, alternând între acest stadiu şi cel anterior. Acum i se
propune subiectului să-şi aleagă strategiile de schimbare şi să înlăture ultimele obstacole.
În stadiul de acţiune, subiectul începe să acţioneze pentru schimbarea
comportamentului. Terapeutul îl însoţeşte pe subiect în procesul schimbării
comportamentale. Orice schimbare, chiar incompletă trebuie subliniată şi valorizată.
 În stadiul de menţinere, subiectul întăreşte efortul de prevenire a recăderii. ,
adesea început din stadiul contemplării. Terapeutul propune în acest stadiu strategii de
prevenire şi a recăderii şi explorează, în mod regulat ambivalenţa, pentru a îndepărta
eventualele îndoieli privind însemnătatea schimbării efectuate.
Stadiul de recădere readuce subiectul în stadiul iniţial, al consumului de
substanţe. În acest caz, terapeutul trebuie să dedramatizeze situaţia şi să angajeze
subiectul din nou în acţiune. Se încearcă diminuarea riscului de reluare completă a
consumului.

7. Clasificarea şi prezentarea analitică a drogurilor

Criteriile de clasificare a drogurilor sunt extreme de numeroase. Cel mai adesea
se ţine seama în primul rând de efectul drogului asupra sistemului nervos şi, de aceea,
insistăm în continuare asupra lui. Conform acestui criteriu, drogurile pot fi (M. Şelaru,
1998): depresoare, stimulatoare şi halucinogene.

A. Substanţe depresoare ale sistemului nervos central :

 Băuturile alcoolice;
 Sedative sau benzodiazepine (diazepam, nitrazepam, rudotel, oxazepam) ;
 Narcoticele sau barbituricele şi alte substanţe utilizate ca somnifere
(fenobarbital, amobarbital);
 Solvenţi şi gaze inhalate (toluen, acetonă, butan, eter);
 Substanţe care reduc durerea:
o opiacee ( opium, morfină, codeină, papaverină, heroină );
o opioide ( mialgin, fortral, metadonă).

B. Substanţe stimulante ale sistemul nervos central:

 Cocaina şi crack;
 Amfetaminele, care au şi efect halucinogen (ecstasy, pudra îngerilor);
  Hormonii steroizi anabolizanţi;
 Drogurile acceptate social: cofeina şi tutunul

C. Substanţe halucinogene sau substanţe perturbatorii ale funcţiilor

sistemului nervos:
 LSD
 Ciuperci halucinogene
 Canabis ( marijuana )
 Mescalina

5.2. SUICIDUL: FORMĂ SPECIFICĂ A CONDUITEI AUTODISTRUCTIVE

1. Perspective în definirea suicidului

Etimologic, noţiunea de suicid înseamnă “ucidere de sine” (în latină, sui înseamnă
“sine”, iar caedere, “a ucide”). Termenul de suicid a apărut în limba engleză în cursul
secolului al XVII-lea. Înainte de apariţia conceptului, celelalte limbi (inclusiv, cea
română) nu dispuneau decât de perifraze care adaptau acţiunea de “a se ucide pe sine”. În
limba franceză, de exemplu, existau numeroase formule care subliniau caracterul
excepţional şi condamnabil al acţiunii: s’occir soi-même (a se ucide pe sine însuşi), se
tuer soi-même (a se omorî pe sine însuşi), être homicide de soi-même (a fi ucigaş al lui
însuşi), se défaire (a se omorî) etc. (G. Minois, 2002, p.193). Pentru prima dată, se pare
că termenul a apărut în opera lui Sir Thomas Browne, Religio medici, publicată în 1642,
în care autorul făcea distincţia dintre self-killing-ul creştin condamnabil şi suicidium-ul
păgân al lui Cato (adversarul neînduplecat al lui Caius Iulius Caesar, care s-a sinucis
după victoria lui Cezar asupra adepţilor lui Pompei). Abia în secolul următor, noţiunea de
sinucidere/suicid s-a impus şi în celelalte limbi.
Suicidul reprezintă conduita deviantă autodistructivă majoră, atât prin modul de
realizare, prin efectul produs şi prin planurile în care se proiectează. El apare ca un act
personal (prin aspectul său biologic şi psihologic), ca un act antisocial (deoarece
presupune suprimarea unei vieţi) şi ca un fenomen social (prin unele dintre cauzele şi
implicaţiile sale). Cu alte cuvinte, sinuciderea nu are doar un aspect biologic-instinctual,
ci şi o dimensiune psihologică (prin motivaţiile individuale care o susţin), socială (prin
raportarea la valorile, atitudinile, normele juridice sau relaţiile sociale dintr-o comunitate
umană), etică (prin raportarea la normele morale) sau filosofică (în măsura în care,
suicidul este una din problemele centrale ale filosofiei în plan existenţial). În legătură cu
acest ultim aspect, A. Camus notase: “Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat
importantă, sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a
răspunde le problema filosofică fundamentală”.
Suicidul a devenit o problemă socială în societăţile moderne, el situându-se pe
locul 3 sau 4 ca importanţă printre cauzele de deces. În România, în ciuda unor
fluctuaţiilor, există o tendinţă de creştere a ratei sinuciderii, la ambele sexe (păstrându-se
raportul de 3 sinucideri ale bărbaţilor la 1 suicid feminin), la toate categoriile de vârstă,
dar mai ales după vârsta de 60-65 de ani – o treime din sinucideri se produc după această
vârstă (apud S.M. Rădulescu, 1999, pp. 245-248). Considerând omuciderea şi suicidul
manifestări ale aceleiaşi agresivităţi, raportul dintre acestea s-a modificat astfel: în
perioada 1988-1989 s-au înregistrat 4 omoruri la un suicid, în 1990-1991, un omor la 5,6
sinucideri, iar în 1992-1993, un omor la 7,4 sinucideri (C. Scripcaru, 1996). Acest
fenomen este explicat printr-o creştere a defulării prin autoagresiune ca urmare a slăbirii
controlului normativ după 1990, a anomiei normativ-valorice şi psihologice, ca o
consecinţă a liberalizării frustrărilor îndelung acumulate sau a confruntării cu situaţii
sociale limită (sărăcire, şomaj, inadaptare la noile condiţii sociale etc.).
Deoarece sinucigaşii se sustrag presiunilor sociale, renunţă la apartenenţa lor
socială şi grupală şi sfidează sau rănesc autoritatea colectivă încorporată în norme,
sociologii consideră că suicidul este o conduită deviantă, un eşec de conformare la
normele sociale (morale sau juridice) ce interzic suprimarea vieţii. Cauzele lui sunt de
natură socială, afirmase E. Durkeim, din moment ce există situaţii mai mult sau mai puţin
favorabile sinuciderilor. Spre exemplu, lipsa de integrare socială, rigoarea excesivă a
codului moral care sporeşte ocaziile de a greşi şi de a se compromite, perioadele de pace
sunt favorabile creşterii ratei sinuciderii, după cum perioadele de război, care întăresc
coeziunea socială şi oferă o raţiune de a trăi, cu precădere persoanelor căsătorite, se
asociază cu rate mai scăzute ale suicidului. În “Cauzele suicidului” (1930), Maurice
Halbwachs a arătat că la originea tuturor tipurilor de sinucidere stă sentimentul unei
“solitudini definitive şi iremediabile”. Suicidul ar fi consecinţa unui vid social, în timp ce
toxicomania şi alcoolismul ar fi fenomene sociale, ce implică criza morală şi perturbarea
relaţiilor individ-societate.
Cauzele suicidului sunt la fel de complexe ca şi personalitatea sinucigaşului,
susţin psihologii. Ei admit faptul că, uneori, aceste cauze sunt preponderent individuale
(psihologice) iar, alteori, preponderent sociale. Pentru unii indivizi, presiunile sociale,
evenimentele traumatice, decepţiile, boala sau consumul de stupefiante pot servi drept
catalizator al morţii voluntare. Pentru alţii, o serie lungă de tulburări ale personalităţii
sunt factori predispozanţi ai suicidului.
Psihanaliza sugerează că eul nu se poate suprima/ucide pe sine, putând doar re-
direcţiona o atitudine de ostilitate cu privire la alţii împotriva sa. La baza sinuciderii s-ar
afla deci instinctele agresive ale fiinţei umane, care nu se pot îndrepta spre alţii datorită
presiunilor şi controlului social. S. Freud a dat această primă explicaţie suicidului în
1905, când a sugerat că suicidul ar fi eşecul exteriorizării pulsiunilor agresive, o pedeapsă
a aplicată de conştiinţa morală (supraeu), încărcată de tensiuni culpabile. Ea tinde să fie
confirmată astăzi în cercetările medicale care susţin că supramortalitatea masculină prin
suicid se explică şi prin secreţia de testosteron, hormonul masculin care condiţionează
agresivitatea. În 1920, Freud a revenit asupra primei sale concepţii, propunând teoria
instinctului morţii (Thanatos) opus celui al vieţii (Eros). În anumite condiţii, primul ar
putea deveni mai puternic decât cel din urmă, individul fiind atunci tentat la
autodistrucţie, inclusiv prin suicid (de pildă, atunci când eul nu mai cooperează cu
supraeul, raportul acestor pulsiuni ale sinelui se inversează, ajungându-se la
autodistrucţie). Szondi – arată C. Scripcaru (1996) – vorbea despre reunirea în suicid a
celor trei condiţii menţionate de Freud: regresiunea eului, pierderea obiectului iubit (a
celui care a oferit satisfacţie, confort psihologic, reducerea tensiunii etc.) şi ambivalenţa
gestului (subiectul vrea şi nu vrea să se distrugă).
Neuropsihologii au indicat iniţial faptul că serotonina este un neurotransmiţător
implicat în producerea stărilor, emoţiilor şi dispoziţiilor afective. Ulterior, nivelurile ei
scăzute au fost corelate, în mod deosebit, cu depresia, agresiunea şi impulsivitatea,
atribute evidente în cele mai impulsive şi agresive sinucideri (J.P. Dwortzky, 1985).
Această presupunere a fost verificată şi confirmată prin compararea nivelului serotoninei
din creierul victimelor suicidului, cu cel al victimelor unor accidente.
Behavioriştii sugerează că observarea efectelor suicidului altor indivizi determină
o întărire a comportamentului, că ceilalţi care au optat pentru moartea voluntară pot servi
ca modele de conduită (L.A. Leffton, 1991). Într-adevăr, unele studii sugerează că după
prezentarea pe prima pagină a ziarelor a unor cazuri de suicid, cu detalii numeroase, se
poate constata o creşterea numărului celor care se decid să-şi ia viaţa. Totuşi, această
explicaţie nu este întotdeauna valabilă.
Cognitiviştii consideră că suicidul reprezintă eşecul capacităţilor persoanei de a-şi
rezolva problemele sub presiunea stresului sau, alternativ, rezultatul evaluării cognitive
privind viitorul nefericit, lipsit de speranţă al persoanei. Gândirea rigidă, dihotomică şi
ideile negative şi distorsionate despre viaţă generează disperare care, mai departe,
declanşează suicidul.
Reprezentanţii paradigmei umaniste consideră că suicidul constituie o pierdere a
potenţialului uman, ei propunându-şi să ajute pe pacienţii cu tendinţe depresive şi
suicidare să se concentreze asupra a ceea ce este semnificativ în viaţa lor, astfel încât să
se poate autorealiza, în loc să se autodistrugă. Stresul produs de diferite traumele
determină reacţiile diferite ale indivizilor. Astfel, unii indivizi pot suferii un stres sever în
situaţii în care, alţii nu sunt stresaţi şi nici nu văd motivele conflictului sau stresului.
La rândul lor, psihiatrii consideră că perturbarea atitudinii faţă de lume şi viaţă se
poate manifesta prin diverse manifestări aberante, printre care şi suicidul – ce ameninţă
însăşi existenţa fizică a persoanei. Nosologic, el se încadrează în entitatea suicidopatiei,
ce face parte din categoria dispsihobiozelor, definite ca deformări ale experienţei vieţii şi
conduitei, ca deviaţii ale cursului normal al existenţei. Acestea – implicit suicidul –
prezintă atât aspecte subiective (felul de a trăi anormal situaţia), cât şi obiective
(comportamente anormale). G. Ionescu (1985) susţine natura psihopatologică a
fenomenului, suicidul raţional (filosofic şi psihosociologic, moral şi anomic) fiind extrem
de rar comparativ cu suicidul ca simptom. În ipostaza din urmă, suicidul poate să apară
ca: 1. singură manifestare clinică a unei boli psihice cu evoluţie infraclinică, aparent
asimptomatice (persoana nefiind etichetată psihiatric sau psihologic); 2. un simptom care
a anulat o fenomenologie clinică potenţială, atunci când apare la debutul bolii (ca în
diferitele tipuri de depresii); 3. un epilog tardiv al bolii (riscul de suicid rămâne şi după
ameliorarea depresiei) şi 4. o manifestare a unei boli psihice, care acompaniază o
fenomenologie clinică somatică.
Vom concluziona afirmând că, sinuciderea reprezintă o tulburare a adaptabilităţii
la condiţiile de viaţă şi de activitate, sinucigaşul urmărind nu atât moartea sa, cât
desfiinţarea propriei persoane. Este o reacţie de evaziune, de fugă de viaţă, de modul în
care aceasta se prezintă, o criză consecutivă unui stres acut sau cronic ce generează un stil
deviant de acţiune, un mijloc inadecvat de conciliere a dizarmoniilor dintre tendinţe
individuale biopsihologice şi exigenţele sociale (C. Sripcaru, 1996).
Jean Baechler (1975) susţine că suicidul nu trebuie studiat pe baza datelor
statistice, ci pe baza studiului de caz individual. Suicidul este o conduită personală:
epidemiile de suicid sunt mituri. Patrimoniul genetic îl înzestrează pe individ cu o
anumită agresivitate şi cu o anumită capacitate de a se adapta condiţiilor de viaţă. Dar,
decizia de a-ţi suprima viaţa, alegerea finală aparţine individului sau, cum ar fi spus
Voltaire, este o problemă de libertate individuală. Iar, dintre toate vieţuitoarele, doar
omul dispune de conştiinţa morţii.
Sinuciderile unor personaje celebre, precum Stean Zweig, Henry de Montherlant,
Cesare Pavese, Arthur Koestler, Pierre Bérégovoy, Bruno Bettelheim, Marilyn Monroe,
Dalida etc., ca şi numărul mare al sinucigaşilor “populari” sau al sinuciderilor colective
cu caracter ritual (vezi cazul sectei “Templul Poporului” din America de Sud, din 1978,
sau al sectei “Ordinul Templului Solar” din Elveţia, din 1994) justifică din plin
necesitatea aprofundării analizei fenomenului suicidar.

2. Interpretarea sociologică a conduitei suicidare. Factorii de risc social

Cercetările sociologice ale suicidului au indicat existenţa unor legături cauzale
între suicid şi diferite variabile precum: industrializarea, urbanizarea, mediul social
stresant, anomia, mass-media care prezintă agresivitatea şi suicidul ca pe modele de
conduită.
 1. Suicid-industrializare. Problema suicidului a devenit importantă în Europa
chiar de la începutul revoluţiei industriale, moment care marchează creşterea incidenţei
suicidului. Astfel, suicidul era atât de răspândit în Anglia până la mijlocul secolului al
XVIII-lea, încât mulţi l-au considerat o urgenţă naţională. În unele întreprinderi,
procentajul dezadaptării a atins cifre extrem de ridicate. Legile concurenţei , ale pieţei,
pericolul şomajului etc. presează asupra sentimentului de securitate, baia de stresuri
devenind tot mai densă. Depresia apare ca simptom nevrotic în societăţile care împiedică
afirmarea şi exprimarea liberă a persoanei (de exemplu, în cele de tip colectivist), în timp
ce anxietatea apare mai ales în condiţiile competiţiei - afirmau Disertori şi Piazza, citaţi
de I. Cucu (1983).
2. Suicid-urbanizare. J. Krupinski (1979) observa pentru statul Victoria
(Australia) incidenţa mai mare a suicidului la bărbaţi în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, pe fundalul accentuării procesului de urbanizare, comparativ cu orice moment al
secolului al XX-lea. Această constatare sugerează existenţa unei legături între procesul
urbanizării şi suicid. Incidenţa mai mare a sinuciderii în mediul urban se datorează
izolării sociale şi anonimatului, vieţii artificiale şi psihotraumatizante specifice marilor
oraşe, spre deosebire de denselor reţele sociale din mediul rural. La New York, de pildă,
un om din trei este etichetat, medical sau psihologic, ca nevrotic. Dacă se
supraaglomerează artificial o populaţie de şoareci, în cadrul limitat al unei cuşti, în scurt
timp apare fenomenul de “alienare psihogenă de supraaglomeraţie”, manifestat prin
comportamente aberante precum: abandonarea noilor născuţi, comportamente canibalice,
homosexuale etc.
3. Suicid-stres social. În prezent, mediul social este dominat mai mult de conflicte
conştiente şi de necesitatea unei inhibiţii instinctuale puternice, în timp ce, până la
mijlocul secolului al XX-lea predominante erau refulările în inconştient, conflictele
neconştientizate (responsabile de frecvenţa mare a isteriei, obsesiilor şi fobiilor).
Actualmente, continuarea proceselor de industrializare şi urbanizare, amplificarea
factorilor de stres, poluarea, explozia informaţiei, relativizarea valorilor, relaţiile
interpersonale deficitare etc., favorizează dezvoltarea tulburărilor de adaptare, creşterea
nevrozelor şi a simptomelor psihosomatice. Cu alte cuvinte, societatea favorizează
nevrotizarea generală şi colectivă (constituind o anticameră a nevrozelor propriu-zise) şi
dezvoltarea nevrozelor anxioase, a neurasteniei, depresiei, iritabilităţii, senzaţiei de
insecuritate, insatisfacţie etc. Astfel, sesizarea corelaţiei pozitive dintre suicid şi bolile
mentale a generat discuţii privitoare la rolul factorilor de stres social în apariţia
manifestărilor psihopatologice.
4. Suicid-anomie. Pentru Durkheim, autorul doctrinei sociologice a sinuciderii,
numărul de sinucideri dintr-o societate reflectă gradul de coeziune şi de sănătate mintală
a colectivităţii. Altfel spus, sinuciderea variază invers proporţional cu gardul de integrare
al societăţii religioase, domestice şi politice, cu sentimentul importanţei, utilităţii şi
apartenenţei la grup. În mod deosebit conştiinţa non-acceptării, a îndepărtării sau
excluderii din grup favorizează suicidul, nu întâmplător, incidenţa lui este mai ridicată
printre emigranţi, mai ales în perioada de acomodare, de inserare sau în cadrul eforturilor
de naturalizare (G. Ionescu, 1985).
Pentru Durkheim, suicidul este mai ales simptomul anomiei, ca diagnostic al stării
de dezechilibru a societăţilor moderne. Anomia implică apariţia schimbărilor sociale
profunde (ce dislocă elementele sistemului social), absenţa reglării adecvate a
funcţionalităţii sistemului, disoluţia vieţii morale, a autorităţii normelor şi valorilor
sociale. Totuşi, faptul că în unele ţări (Danemarca, de ex.) incidenţa suicidului a fost
foarte mare şi înainte de apariţia proceselor de industrializare şi urbanizare sau că în alte
ţări (cum ar fi Norvegia) frecvenţa suicidului a scăzut pe fundalul dezvoltării acestor
procese sugerează că, factorii sociali legaţi de suicid sunt mai complecşi decât simpla
dihotomie industrializare-neindustrializare, urban-rural sau anomie-lipsa ei.
5. Suicid-mass-media. O serie de studii au sugerat faptul că, în urma vizionării
unor secvenţe agresive, riscul manifestărilor violente se dublează (cf. C. Scripcaru, 1996).
Prezentare excesivă în mass-media a violenţei creează modele de conduită, care tind să
fie urmate. Valul de sinucideri declanşat romanul lui Goethe, “Suferinţele tânărului
Werther”, a condus la interzicerea lui în Franţa, în 1851. Greva ziariştilor din Detroit de
265 de zile, din anul 1967, a redus riscul de suicid cu 40%. Un alt exemplu, relevant este
cel privind efectele publicării unei lucrări referitoare la suicid, a lui D. Humphry (1991),
care prezenta şi o metodă “eficientă şi ne-dureroasă” de suicid (cu ajutorul unei pungi de
plastic şi a unei doze letale de droguri). În anul consecutiv publicării lucrării, numărul de
sinucideri prin această metodă a crescut de la 8 la 33 (apud C. Scripcaru, 1996).
 Într-unul din cele mai complexe studii destinate suicidului, P. Sainsbury (1986) a
examinat nivelul a 15 variabile sociale, în 18 ţări, pentru intervalele: 1961-1963 şi 1972-
1974. Cercetarea a permis constatarea faptului că suicidul creşte semnificativ odată cu:
- creşterea anomiei,
- creşterea bunăstării şi abundenţei de produse,
- numărul femeilor angajate în muncă corelează cu creşterea suicidului atât la femei,
cât şi la bărbaţi,
- creşterea şomajului, a pierderilor locului de muncă,
- schimbările care conduc la o sărăcie relativă.
Alte variabile avute în vedere au fost: rata divorţialităţii, rata criminalităţii,
ponderea persoanelor cu vârsta de peste 15 ani etc. Utilizând ecuaţiile regresie, Sainsbury
a realizat predicţia apariţiei suicidului în cele 18 ţări europene studiate, verificată prin
compararea cu frecvenţele reale constate după un deceniu. Ele s-au dovedit a fi extrem de
corecte: frecvenţa sinuciderilor a scăzut în Marea Britanie şi Grecia, şi a crescut în ţări
precum: Polonia, Olanda, Danemarca, Irlanda şi Ungaria. Acest studiu arată că, frecvenţa
apariţiei suicidului se află corelaţie cu multiple variabile sociale, care pot fi utilizate ca
factori predictivi ai acestuia.
Dar, factorii sociali nu exclud existenţa factorilor psihologici la nivelul grupului
familial şi al individului. Suicidul este un indicator al gradului de sănătate al mediului
familial de provenienţă. Psihologic, crizele şi dezechilibrele familiale şi sociale pot
conduce la tulburări instinctiv-emoţionale, fapt pentru care, mulţi autori au vorbit şi de o
dinamică intrapsihică a suicidului.

3. Familia şi rolul ei în structurarea comportamentului deviant autolitic.

Suicidul nu este doar un indiciu al gradului de sănătate psihosocială a unei
comunităţi, ci şi al familiei din care persoana suicidară provine. El indică prezenţa
carenţelor structurale sau funcţionale familiale, perturbarea homeostaziei cuplului marital
şi a familiei. În lipsa socializării pozitive, a interiorizării valorilor morale şi a normelor
sociale, în lipsa susţinerii afective şi în condiţiile conflictualităţii psiho- şi patogene
familiale, tendinţele agresive ale individului se structurează în comportamentul deviant al
personalităţii anomice, fie în forma evazionistă, suicidară, fie prin în cea a abuzului şi
crimei familiale. În aceste condiţii, autoagresiunea poate deveni un mijloc-simulacru de
soluţionare a conflictelor familiale.
Suicidul apare ca o tulburare a comportamentului relaţional familial atunci când
familia reprezintă un “spaţiu tragic prin excelenţă”. În familiile în care există carenţe
afective cronice, violenţă verbală sau fizică, repulsie agresivă (inclusiv sexuală), suicidul
este frecvent întâlnit(C. Scripcaru, 1996). Dealtfel, o serie de autori au indicat că printre
cele mai frecvente cauze ale suicidului se află şi conflictele şi respingerea familială. Pe
fundalul tensiunii, ostilităţii şi rivalităţii membrilor grupului familial, personalitatea
suicidară se caracterizează prin: dezechilibru emoţional, imaturitate afectivă şi/sau
psihosocială, nesiguranţă, confuzia sensului realităţii, dileme şi conflicte, dificultăţi
identitare, incapacitatea concentrării eforturilor spre un scop moral, prin dificultatea de a
alege între bine şi rău, de a evita obstacole etc.
Chiar dacă cei care se sinucid mai des sunt celibatarii sau divorţaţii, ei au avut
experienţe negative repetate în familia de origine. Sindromul copilului abuzat sau al celui
abuzat (fizic, emoţional, sexual sau neglijat) favorizează deturnarea individului de la
modalităţile acceptate ale rezolvării conflictelor şi a eliberării tensiunii psihice şi
orientarea sa spre suicid. Bowlby şi Winnicot au emis teoria ataşamentului, în cadrul
căreia au subliniat responsabilitatea fundamentală a mamei de a asigura dezvoltarea
sentimentului de încredere al copilului în relaţiile cu ceilalţi şi consecinţele dezastruoase
ale absenţei materne originare, incurabile. Lipsa afecţiunii iniţiale, a grijii şi atenţiei
materne poate duce la autism, disperare, repliere pe sine, apatie, blocaje în dezvoltare sau
suicid.
Familiile celor care recurg la sinucidere sau la tentativa de suicid sunt cel mai
adesea “familii dezorganizate, disfuncţionale sau psihopatice”, care au eşuat în realizarea
uneia dintre funcţiile fundamentale ale familiei: socializarea şi educarea copiilor. De
asemenea, aşa cum nota C. Scripcaru (1996, p.74): sindromul cuibului gol sau cel al
înfierii inadecvate pot crea „sentimente de insecuritate cu neîncredere şi anxietate
ascunsă sau somatizată, ce poate duce la suicid. Apoi, sinuciderea din gelozie, în general,
şi din gelozia familială, în particular, relevă faptul că “iubirea ce nu se poate realiza este
pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei”,... marile pasiuni ce nu se realizează ducând mai
repede la moarte decât alte deficienţe, aşa cum spunea Cioran”.
Deşi este considerat cel mai adesea un act autoagresiv, suicidul reprezintă şi un
act heterodistructiv, întrucât depăşeşte limitele unei persoane şi afectează mediul familial
al persoanei suicidare. Implicaţiile familiale sau asupra altor apartenenţe sociale sunt
evidente din moment ce “majoritatea fenomenelor suicidare sunt fenomene diadice,
expresie a tensiunilor dintre două persoane” (E.S. Shneidman, 1976, p.1779). Suferinţa
produsă grupului familial nu poate fi ignorată, cu atât mai mult cu cât, elementele
patologice ale suicidarului nu au fost încă remarcate şi întreaga explicaţia actului se
structurează exogen, extern, situaţional. Apar, astfel, premisele sentimentului de
culpabilitate a celor care rămân în viaţă, care se poate dezvolta paroxistic. De asemenea,
suicidul impune cel mai mare stigmat asupra celor care rămân, autoculpabilizarea
membrilor familiei suicidarului fiind puternic întărită social.

4. Aspectele psihologice şi psihiatrice ale conduitei suicidare. Factorii de risc

individuali şi patologici
Sinuciderea reprezintă pentru majoritatea psihologilor şi psihiatrilor un act
specific persoanelor care suferă de diferite tulburări afective, ce le împiedică să se
adapteze şi să facă faţă încercărilor şi presiunilor vieţii. Este un act determinat de o stare
psihică ambivalentă implicând, deopotrivă, curajul şi laşitatea. D-na de Stäel observase în
urmă cu aproape două sute de ani: “n-am avut dreptate să pretindem că sinuciderea este
un act de laşitate: această aserţiune forţată nu a convins pe nimeni; dar trebuie să
distingem în acest caz curajul, de fermitate. Pentru a te sinucide e necesar să nu te temi de
moarte; dar înseamnă să-ţi lipsească fermitatea sufletului să nu fi în stare să suferi” (apud
G. Minois, 2002, p.291).
De regulă, persoanele care se sinucid nu reuşesc să găsească soluţii la problemele
care apar în mod firesc în decursul oricărei existenţe umane. Multe indivizi pot fi
copleşiţi în momentele dramatice ale existenţei lor de “gândul morţii”, ca un gen de criză
existenţială, însă puţini sunt capabili să treacă la actul autosuprimării vieţii. În faţa
problemelor, unii indivizi se mobilizează pentru a ieşi din situaţia constrângătoare şi
dificilă, alţii încearcă să evite situaţiile problematice; unii recurg la diverse conduite
evazioniste (alcoolism, consum de droguri, fanatism religios etc.), iar alţii recurg la
suicid, convinşi că au epuizat toate alternativele de acţiune.
Suicidul este legat de factori precum: ostilitatea, disperarea, ruşinea, vinovăţia,
dezonoarea, dependenţa, lipsa de speranţă, plictiseala, toate de o foarte mare intensitate,
devenită insuportabilă. De asemenea, stresul, privarea afectivă şi sentimentul puternic de
a fi respins apar frecvent la persoanele cu intenţii suicidare.
Psihanaliza a vorbit de pierderea şi regăsirea obiectului, distrus în interiorul
persoanei, care îşi “plăteşte vina” prin moarte. Prin pierderea obiectuală trebuie înţeles nu
numai pierderea relaţiei cu cineva, ci şi sentimentul de frustrare produs de acest lucru.
Pierderea generează la persoanele predispuse la depresii să trăiască emoţii de furie şi ură,
care sunt redirecţionate asupra propriei persoane, deoarece persoana nu poate accepta
pierderea obiectului respectiv (K. Abraham, 1934). Mai recent, Heriz Henseler (1982)
face următoarea sistematizare psihanalitică a motivelor suicidare: distrugerea unui obiect
internalizat, autoagresiune, sentimente de culpă şi autopedepsire, răzbunare, descărcare
paroxistică a unei tensiuni agresive, nevoia de a stăpâni o situaţie în întregime, faptul de a
se simţi “mort” interior, reîntoarcerea la trăiri infantile, căutarea de contacte sociale
printr-un joc al hazardului, dorinţe simbiotice cu cineva mort, încercarea de “evadare”,
credinţa într-un nou început (într-o nouă formă de existenţă sau în reîncarnare). Lista
acestor motive sugerează faptul că tendinţele autoagresive nu epuizează, totuşi, întregul
cortegiu al structurilor motivaţionale suicidare.
În acord cu teoria freudinană a instinctului morţii, K.A. Menninger (1938, 1974)
considera că suicidul reprezintă rezultatul unui proces evolutiv îndelungat, de continuă
acutizare a tendinţelor autodistructive. Autorul aprecia că, la baza conduitei suicidare stau
trei motive esenţiale, imposibil de evidenţiat în stare pură, supuse diferitelor influenţe din
mediul, a frustrărilor intelectuale sau a tulburărilor de dezvoltare a Eului:
- dorinţa de a ucide, ca expresie a agresiunii orientată extern;
- dorinţa de a fi ucis, ca expresie a acţiunii conştiinţei morale asupra primei dorinţe;
- dorinţa de a muri, ca expresie a instinctului morţii.
Deşi sugestivă în plan antropologic, teoria instinctului morţii a rămas extrem de deficitară
în plan clinic-terapeutic.
 Tot din perspectivă psihanalitică, G. Zilboorg se întreba dacă, dincolo de
aspectele autoagresive şi autopunitive, suicidul nu este şi o încercare de autoimpunere
paradoxală, de epatare a unui Eu deficitar. Un alt aspect contradictoriu care poate
explica psihodinamica suicidară este aceea a crizei valorii individuale şi a modalităţilor
de compensare ale ei. H. Henseler (1971) a scos în evidenţă existenţa la subiecţii ne-
psihotici, cu tentative de suicid, a următoarelor elemente narcisice: existenţa unor
preocupări narcisiste cu mult înainte de realizarea tentativei de suicid, acestea au
canalizat apariţia unor conflicte narcisice care au alimentat tendinţele autodistructive,
conflictele pot fi legate de sistemul de valori şi dorinţa de a exercita autoritate şi putere,
de identitatea psihosexuală şi de acceptarea propriei condiţii.
Edwin Ringel a identificat trei constante psihologice care apar în conduita
suicidară (apud S.M. Rădulescu, 1999, p.220):
- restrângerea alternativelor de răspuns, a soluţiilor de rezolvare a unei probleme
personale, astfel încât sinuciderea este considerată a fi singura soluţie posibilă;
- existenţa unei situaţii extrem de frustrante sau culpabilizate;
- prezenţa unor fantasme suicidare prin intermediul cărora individul îşi planifică şi
pregăteşte actul sinuciderii.
La rândul său, Edwin S. Shneidman (1987) stabileşte următoarele caracteristici
ale actului suicidar:
- sinuciderea presupune căutarea unei soluţii;
- sinuciderea implică dorinţa de a pune capăt unei stări care implică angajarea profundă
a conştiinţei;
- impulsul obişnuit al actului suicidar îl reprezintă o suferinţă sau durere psihică
intolerabilă;
- factorul stresant obişnuit în actul suicidar îl reprezintă frustrarea unor trebuinţe
psihice;
- sentimentele cele mai comune în suicid sunt disperarea şi neajutorarea;
- starea cognitivă comună în sinucidere este ambivalenţa;
- câmpul perceptiv (câmpul conştiinţei) obişnuit este dominat de senzaţia de apăsare şi
constrângere;
- acţiunea obişnuită în sinucidere este evadarea;
- rezistenţa comună în actul sinuciderii este dată de compararea cu modelele vieţii.
Motivaţia suicidului este după Dragomirescu (1976) predominant patologică,
predominant sociologică sau mixtă. Jakson, Tuckman şi Hindin menţionează următoarele
tipuri de motive suicidare: agresive (inverted homicide), disperare, autopunitive,
heteropunitive, iar C. Scripcaru: motivele afective (de apărare, remuşcare, revendicare),
cele agresive (de răzbunare şi de autopedepsire) şi cele constând în devalorizare şi lipsa
de speranţă abisală (de fugă dintr-o situaţie).
Deşi mulţi indivizi pot suferi de unele tulburări afective, suicidul poate fi
consecinţa unei decizii raţionale. În acest sens, Edwin Shneidman şi Norman Farberow
(1970) au identificat patru tipuri de raţionamente sau gânduri suicidare, pe baza studiului
a peste 700 de note, bilete sau scrisori ale unor sinucigaşi.
Primul tip este cel catalogic, ce caracterizează persoanele care recurg la suicid
datorită depresiei şi autodevalorizării rezultate dintr-o gândire raţională. Poate fi, de
exemplu, cazul unui bărbat părăsit de soţia şi copiii săi, care se sinucide pentru a scăpa de
sentimentele de disperare şi singurătate.
Al doilea tip de raţionament este cel contaminat, care apare la indivizii care cred
că moartea reprezintă o trecere spre o lume mai bună (de pildă, spre rai) sau un mijloc de
a salva aparenţele, de a scăpa dintr-o încurcătură. Este cazul, spre exemplu, al omului de
afaceri lipsit de scrupule a cărui fraudă a fost descoperită şi care se sinucide pentru ca
familia şi prietenii săi să fie scutiţi de neplăcerile unui proces şi ale oprobiului public.
Al treilea tip de raţionament suicidar este cel paleologic. El se aplică indivizilor
care se sinucid ca urmare a unor halucinaţii sau deziluzii. De pildă, indivizii convinşi că
au păcătuit grav se pot sinucide pentru a “răspunde” vocilor pe care le aud şi care îi
sfătuiesc să îşi pună capăt zilelor.
Ultimul tip de raţionament suicidar este cel logic. El este specific indivizilor
capabili de să ia o decizie raţională de a se sinucide pentru a scăpa de o situaţie sau
povară insuportabilă. În acest caz, autorii oferă exemplul preşedintelui unui seminar
teologic şi a soţiei lui. Ca urmare a unui atac cerebral, bărbatului i-au fost puternic
afectate vorbirea şi capacităţile fizice, iar soţia lui suferea de o artrită galopantă. Amândoi
au ajuns la concluzia că, lipsa stării de sănătate îi împiedică să mai aibă o viaţă demnă şi
satisfăcătoare. În discuţiile cu prietenii, cei doi afirmaseră că, perspectiva creştină asupra
suicidului a devenit desuetă ca urmare a progreselor ştiinţelor medicale interesate de
prelungirea vieţii indivizilor, în absenţa capacităţii lor de a se bucura de ea. Pentru
comiterea dublului suicid, soţii au folosit o doză mare de somnifere.
În mod similar, pe baza analizei de conţinut a biletelor sau scrisorilor lăsate de
sinucigaşi, Alex Thio (1988) identifica patru tipuri de sentimente suicidare:
- sentimente de scuză şi apărare, ca atunci când sinucigaşul îşi cere scuze pentru gestul
său persoanei sau persoanelor cele mai apropiate;
- sentimente vindicative faţă de sine sau faţă de alţii. Indivizii care au făcut ceva rău,
care au sentimentul culpabilităţii se pot hotărî să se sinucidă pentru a se pedepsi astfel
(de exemplu, sinuciderea-remuşcare poate să apară după comiterea unei crime).
Adesea, altcineva (soţul/soţia, iubitul /iubita) este acuzat pentru gestul disperat şi
“pedepsit” prin mesajul care rămâne;
- sentimente de generozitate, ca atunci când sinucigaşul îşi donează cadavrul
instituţiilor şcolare cu profil medical sau averea (dacă este bogat) unor instituţii
sociale şi de binefacere;
- sentimente suprarealiste trăite în momentul comiterii suicidului. Frustrarea care
împinge individul la suicid poate da naştere unei stări paradoxale de calm, pe fundalul
căreia să apară, spre exemplu, lipsa senzaţiei de durere în momentul tăierii venelor şi
revenirea dorinţei de a trăi la vederea şi mirosul sângelui sau senzaţia de orgasm
urmată de sentimentul eliberării şi de un somn adânc.
În prezent, există controverse în legătură cu raportul dintre sinuciderea normală
(raţională sau situaţională) şi cea patologică. (De exemplu, la tinerii sinucigaşi, tulburările
mintale sau de personalitate severe sau medii sunt rare, marea majoritate a actelor lor
suicidare fiind aparent rezultatul unor decizii conştiente, raţionale (inclusiv în unele
dizarmonii de personalitate sau psihoze)). Toţi specialiştii sunt însă de acord că,
sindromul depresiv este cel care deschide uşa suicidului. Potrivit unor date statistice (C.
Scripcaru, 1996), depresia – într-o formă mai gravă sau mai uşoară – este întâlnită în 60-
70 % din cazurile de suicid, riscul fiind maxim în perioada sa de debut. Cu toate acestea,
nu toate depresiile anulează în totalitate raţionamentul logic, gradul de conştientizare a
situaţiei şi acţiunii şi capacitatea de premeditare a suicidului. Faptul că nu toţi depresivii
se sinucid a dat naştere unor cercetări care au verificat ipoteză conform căreia “pacienţii
depresivi care trăiesc sentimentul disperării şi neîncrederii în legătură cu viitorul tind să
recurgă mai des la suicid”. Disperarea a fost măsurată prin scala lui Beck şi a
colaboratorilor săi (Hopelessness Scale, 1974), care cuprinde itemi precum “Viitorul mi
se pare vag şi nesigur”. Concluzia acestor studii a fost aceea că disperarea mediază
relaţia dintre depresie şi intenţiile suicidare la indivizii cu tendinţe autodistructive.
Depresia constituie prăbuşirea tonusului afectiv, decompensarea unei persoane
fragile într-o situaţie traumatizantă. Ea este indicată de prezenţa următoarelor simptome:
lipsa speranţei, deznădejdea, inhibiţia, tensiunea psihică, agitaţia, anxietatea,
impulsivitatea. V.T. Dragomirescu (1976) a constatat frecvenţă maximă a tentativei de
suicid şi a sinuciderii realizate cu conţinut psihopatologic în cazul indivizilor suferind de
etilism cronic şi psihotici. V. Predescu şi colaboratorii săi (1983) arătau că, sinuciderile şi
tentativele de suicid apar mai frecvent la următoarele categorii de bolnavi psihic:
melancolici (2/3 din ei comit tentative şi 10% suicid), alcoolici, toxicomani, epileptici,
psihopaţi etc. Gh. Scripcaru şi T. Pirozynski (1995) indică faptul că riscul de suicid poate
fi clasificat pe grade: gradul I: la depresivi, gradul II: la toxicomani, gradul III: la bătrânii
solitari, gardul IV: la bolnavii psihic şi gradul V: la cei cu tentative în antecedente. De
asemenea, un risc sporit de suicid apare şi în mediul de detenţie. În fine, în cele 4063 de
sinucideri înregistrate în judeţul Iaşi (C. Scripcaru, 1996), între 1982 şi 1993, boala
psihică (în mod deosebit depresia) a apărut ca factor determinant al suicidului în 14,4%
din cazuri. Există însă numeroase cazuri de suicid aparent normal, în care etichetarea
psihologică şi psihiatrică nu s-a produs datorită “invizibilităţii” unei boli asimptomatice
sau datorită fazei incipiente a bolii, în care suicidul apare ca prim simptom al ei.
Din perspectiva psihiatrică a teoriei dezvoltării, L. Phillips şi E. Zigler (1961) au
grupat simptomele care tind să apară concomitent şi subiecţii la care acestea sunt întâlnite
(cu cel puţin două simptome înregistrate de medicii psihiatrii) în trei grupuri distincte, în
funcţie orientarea rolului asumat. Primul grup indică orientarea împotriva propriei
persoane şi cuprinde simptome precum: tentative de suicid, automutilări, insomnie,
anorexie. Al doilea, indicând orientarea împotriva celorlalţi, include simptome ca:
ameninţări cu violenţa, ingestia de băuturi, furt calificat, comportamente iraţionale etc. În
fine, al treilea grup aparţine rolului de evitare a celorlalţi şi cuprinde următoarele
simptome: retragere, suspiciune, halucinaţii, apatie. Studiile lui Phillips şi Zigler au
indicat faptul că, sinucigaşii - aparţinând grupului de simptome “orientate împotriva
propriei persoane” au scorurile de competenţă socială premorbidă cele mai ridicate.
Subiecţii aparţinând categoriei “orientare împotriva celorlalţi” au scoruri apropiate cu cei
din categoria “evitarea celorlalţi”. Ideea că pacienţii aparţinând “orientării împotriva
propriei persoane” au un statut mai ridicat din punctul de vedere al dezvoltării
psihosociale decât cei care prezintă simptome din categoria “orientare împotriva
celorlalţi” este susţinută şi de faptul că subiecţii cu tendinţe suicidare (care au ameninţat
cu sinuciderea sau au avut deja tentative) au obţinut scoruri mai ridicate ale dezvoltării la
testul Rorschach, comparativ cu cei care au comis sau doar au ameninţat cu comiterea de
agresiuni (L. Phillips şi colab., 1968). De asemenea, autorii au obţinut o relaţie puternic
semnificativă între competenţa socială premorbidă şi clasificarea simptomelor pe
dimensiunile acţiune-gândire. Pacienţii mai puţin competenţi în plan social tind să
manifeste simptome din sfera acţiunii, iar cei mai competenţi social, din planul gândirii.
S-a constatat de asemenea că, în copilărie, simptomele orientate spre acţiune se asociază
cu niveluri reduse de competenţă şcolară şi interpersonală şi că frecvenţa simptomelor de
acţiune scade odată cu înaintarea în vârstă. Discordanţa dintre cele două clasificări ale
simptomelor este uneori anulată de cei care susţin că subiecţii care manifestă simptome
din planul acţiunii fac parte din “orientarea împotriva altora”, “evitarea celorlalţi”
corelează cu simptomele în planul gândirii, iar “orientarea împotriva propriei persoane”
are o poziţie intermediară. Oricum, studiile indică o mare congruenţă între perioada
premorbidă şi cea patologică din viaţa subiecţilor.
Indivizii cu tulburare de personalitate borderline recurg frecvent la gesturi,
ameninţări şi comportamente suicidare. Suicidul complet survine în 8-10% din indivizii
diagnosticaţi cu această tulburare, în special la cei care au concomitent tulburări afective
ori tulburări legate de abuzul de substanţe. Riscul de suicid este maxim la începutul
vârstei adulte, după care descreşte odată cu înaintarea în etate. În urma numeroaselor
tentative de suicid la care recurg persoanele cu tulburarea borderline pot să rezulte
handicapuri fizice care, mai departe, întreţin şi motivează conduita suicidară.
În concluzie, în bolile psihice severe (implicând puternica destructurare a
personalităţii) cauza determinantă a suicidului este determinismul ereditar direct, în timp
ce, în celelalte cazuri (structurările dizarmonice, psihopatii, în mod deosebit în tulburarea
de personalitate borderline, care apare frecvent concomitent cu alte tulburări de
personalitate) cauza este o anumită fragilitate psihică, ce poate avea condiţionări ereditare
asociate cele externe, ocazionale (o situaţie socială extrem de frustrantă). Chiar dacă
există şi importanţi determinanţi exogeni, actul suicidului nu ar apărea ca unică soluţie la
toate problemele individului dacă nu s-ar grefa pe o anumită patologie individuală, fie ea
evidentă sau nu.

5. Etape şi indicatori ai actului suicidar

Dacă pentru a desemna actul suicidar reuşit se folosesc noţiunile de suicid sau
sinucidere, pentru desemnarea actului echivoc sau cronic se foloseşte noţiunea de
parasuicid (pseudosuicid sau quasi-siucid), pentru a desemna actul ratat se foloseşte
conceptul de tentativă de suicid. În strânsă relaţie cu aceste noţiuni, se utilizează şi
termenii de “idei suicidare” (ca reprezentări mintale prin care actul este pregătit) şi de
“şantaj suicidar”, care vizează încercarea de a obţine, prin simularea sinuciderii, a
anumitor avantaje (morale sau materiale) ce nu pot fi obţinute altfel.
Conduita suicidară prezintă trei etape sau faze distincte: suicidaţia, suicidacţia şi
traumatizaţia (V.T. Dragomirescu, 1976).
 Suicidaţia este faza de incubaţie, de punere a problemei morţii şi a necesităţii de a
muri. Această etapă poate avea cauze patologice (fondul eredoconstituţional, diverse
tulburări psihice) sau social-culturale (dezadaptarea socială, relativizarea normelor
morale, scăderea sau creşterea coeziunii grupale etc.). Acestea conduc la formarea
motivaţiei corespunzătoare pregătirii actului suicidar.
Suicidacţia reprezintă faza de trecere la imaginile conflictuale abstracte, la decizia
înfăptuirii sinuciderii şi pregătirea ei concretă (constând în căutarea mijloacelor şi
metodelor autodistrugerii). Ea este întreţinută de diferite circumstanţe psihopatologice
(etilismul cronic, narcomaniile, stările reactive, psihopatiile etc.), somatogene (infirmităţi,
malformaţii congenitale, diferite boli somatice grave, incurabile precum cancerul sau
SIDA) şi sociogene (prozelitism, văduvia, mediul conflictual familial, gelozia, adulterul,
separarea sau divorţul, ratarea profesională, urmărirea penală etc.). Este momentul în care
are loc explozia conduitei autodistructive.
Traumatizaţia este faza de punere în practică a suicidului, urmat sau nu de
moartea subiectului. În acest sens, importante sunt metodele folosite şi efectul acestora.
Efectele pot fi specifice sau psihopatologice (suicidul realizat, tentativa de sinucidere,
şantajul suicidar) şi nespecifice sau sociale (ca în cazul tipurilor de suicid: egoist, altruist
sau anomic, menţionate de E. Durkheim).
Printre indicatorii tentativei de suicid se află:
- exteriorizarea prin semne uşoare, precum nevoia de a consulta un medic (în S.U.A., ¾
dintre sinucigaşi au consultat un medic în ultimele patru luni dinaintea comiterii
actului);
- exprimarea verbală deschisă a intenţiei de suicid (fie şi sub forma unei glume), pe
care nimeni nu pare să o ia în serios;
- în cazul adolescenţilor, percepţia eşecului şcolar deşi, doar în 11% din cazuri tinerii
sinucigaşi prezintă probleme şcolare serioase, arată J.P. Dworetzky (1985, p. 440));
- retragerea din relaţiile sociale, deoarece nu se simt iubiţi în familie, sunt respinşi de
prieteni sau datorită eşecului în relaţia intimă, sexuală;
- instalarea sindromului presuicidar, caracterizat prin: întoarcerea spre sine,
dezangajare, sentimentul de eşec, agonie morală, inhibarea agresivităţii, îngustarea
 câmpului conştiinţei, fuga de realitate, depersonalizare, visuri anxiogene, coşmaruri
etc.
Suicidul nu urmează imediat unei tentative, ci după o perioadă de latenţă de cca.
3-12 luni. Factorii lui predictivi diferă în funcţie de genul persoanei:
- La bărbaţi: tentativele anterioare, alcoolismul, ingestia de alcool înainte de tentativă.
- La femei: tentativele anterioare, decesul tatălui înainte de 10 ani, instabilitatea
rezidenţei (4 schimbări în 5 ani), dezechilibrul caracterial, toxicomania, tratamentul
psihiatric.

6. Criterii de clasificare şi tipuri de suicid realizat

a. După modul de desfăşurare şi consecinţe, putem vorbi de suicidul realizat
(finalizat cu decesul persoanei) şi de tentativa de suicid reuşită, în care nu se urmăreşte
suprimarea vieţii (care poate reprezenta, de pildă, un strigăt de ajutor sau o modalitate de
şantaj). Suicidul realizat trebuie, mai departe, deosebit de suicidul realizat, dar nereuşit
(în care persoana scapă cu viaţă, deşi nu şi-a dorit acest lucru), iar tentativa de suicid de
tentativa eşuată, finalizată prin decesul persoanei. Suicidul se deosebeşte de tentativă, în
mod paradoxal, nu atât prin finalizarea actului, cât mai ales prin conţinutul stărilor de
conştiinţă. De asemenea, spre deosebire de suicid, tentativa pare, adesea, lipsită de
înţelegerea sensului ireparabil al actului.
b. În funcţie de numărul persoanelor, suicidul poate fi individual sau colectiv.
Acesta din urmă ia frecvent forma protestului social sau politic (ca în cazul sinuciderii
călugărilor budişti, care protestau împotriva regimului politic din Vietnamul de Sud) sau
o formă rituală (pe fundalul sugestiei persuasive a unui lider religios, aşa cum s-a
întâmplat în1994, în Elveţia cu membrii sectei “Ordinul Soarelui”).
c. În funcţie de scopul acţiunii autodistructive, J Baechler (1975) deosebeşte
suicidul exhibiţionist (sau de şantaj), oblativ (sau de sacrificiu în favoarea unei valori
superioare), escapist (sau de ieşire dintr-o situaţie insuportabilă, de refugiu în imaginar) şi
ludic (ca joc cu riscul morţii şi ca probă de sine, mai frecvent la femei) şi de răzbunare
(în scopul pedepsirii altcuiva). Alţi autori adaugă şi suicidul ordalic, ca probă a
nevinovăţiei.
 d. În funcţie de starea de sănătate mintală a autorului, suicidul poate fi normal
sau patologic. Suicidul normal este considerat raţional sau situaţional, indicatorii săi mai
pregnanţi fiind: 1. capacitate a de a raţiona, 2. percepţia corectă a realităţii, 3. utilizarea
informaţiilor acurate şi adecvate, 4. evaluarea corectă a dezavantajelor şi 5.
compatibilitatea lui cu interesele fundamentale al subiectului.
Cel patologic poate fi debutul sau efectul unei boli psihice şi poate să apară în
psihoze, în structurările dizarmonice ale personalităţii, depresie, etilism etc. Într-o
cercetare a Institutului medico-legal din Iaşi, citată de C. Scripcaru (1996), în 132 de
cazuri investigate manifestările patologice apar în următoarele proporţii: 48 % în stări
depresive, 12% în PMD, 11% în psihopatie 2% în schizofrenie. La fel, tentativele de
sinucidere apar în bolile psihice în proporţie de 67% la bărbaţi şi de 33% la femei.
e. În funcţie starea de sănătate sau boală a vieţii psihice a suicidarului şi de
cauzalitatea endo- şi exogenă a actul sinuciderii (V.T. Dragomirescu, 1976), acesta din
urmă poate fi:
1. nepatologic/exogen, determinat de factorii de ordin relaţional ce acţionează asupra
individului sub forma presiunilor externe şi care determină schimbarea atitudinii lui
faţă de realitate, faţă de ceilalţi şi faţă de norme şi valori. Persoana prezintă o
rezistenţă scăzută la stres; ea se sinucide pentru se elibera de tensiunea insuportabilă.
2. patologic/endogen, determinat de prezenţa factorilor endogeni, care conduc la
scăderea capacităţii de autoapărare a individului, la slăbirea instinctului său de
autoconservare.
f. G. Deshaies şi H. Ey a propus o tipologie a suicidului în forţele pulsionale care
dau naştere actului suicidar:
1. sinuciderea emotiv-impulsivă, care răspunde unei modalităţi reactive psiho-organice
frecvent întâlnite la adolescenţi, cu o vie şi explozivă emotivitate. În acest caz,
suicidul este declanşat de acumularea unor traumatisme afective pe o perioadă lungă
de timp;
2. sinuciderea imaginară, în care subiectul imită un act exterior, pe care îl recreează
imaginativ, pentru nevoile sale interioare dar, fără vreo legătură cu realitatea
obiectivă;
3. sinuciderea pasională este rezultatul unei iubiri intense ne-împărtăşite în mod real
sau doar astfel percepute, rezultatul geloziei etc.;
4. sinuciderea simulată, cu funcţie esenţială de şantajare a intimilor sau cunoştinţelor.
g. E. Durkheim deosebeşte suicidul egoist şi opusul său altruist, suicidul anomic şi
opusul său fatalist. Sinuciderea egoistă apare ca urmare a individualizării excesive, a
scăderii gradului de coeziune socială şi al integrării indivizilor în comunitate (ca în cazul
în mediilor protestante, a persoanelor văduve sau celibatare sau în perioadele de pace
socială). Sinucigaşul egoist este caracterizat din punct de vedere psihologic prin depresia
manifestată fie ca apatie melancolică, fie ca indiferenţă epicuriană.
Sinuciderea altruistă rezultă din integrarea prea puternică a individului în
grupurile particulare şi în societate (de exemplu, la eschimoşi, bătrânul devenit o povară
pentru familie acceptă să moară în frig). Este ca şi cum societatea ar exercită o autoritate
excesivă asupra individului, obligându-l să renunţe la propria sa persoană şi impunându-i,
implicit, sacrificarea vieţii. Această formă de sinucidere este adesea activă, generoasă şi
voluntară.
În cazul sinuciderii anomice cauza este slăbirea şi chiar dispariţia unor norme
sociale, aşa cum se întâmplă în perioadele de recesiune sau de dezvoltare economică
rapidă, în general, în perioadele marilor schimbări sociale. În epocile sau sectoarele de
activitate caracterizate prin continua efervescenţă oamenii îşi iau mai des viaţa (mai rar în
agricultură, mai frecvent în industrie sau comerţ).
Sinuciderea fatalistă este o formă a morţii voluntare apărute mai curând ca produs
logic al clasificării realizate de Durkheim şi mai puţin din constarea ei empirică. Fiind
opusul sinuciderii anomice, suicidul fatalist rezultă din excesul de constrângere externă
sau interioară (de exemplu, a viitorului fără perspective, a inhibării pasiunilor şi nevoilor
de către supraeul excesiv de autoritar etc.). Este vorba de sinuciderea soţilor prea tineri, a
soţiei fără copii.
Într-o altă clasificare, H. Ey, deosebea suicidul adevărat (în care subiectul alege
moartea deşi ar putea să trăiască), de falsul suicid (care poate fi accidental, eutanasic, din
constrângere, etic etc.) De asemenea, se face distincţie între suicidul premeditat al
individului normal sau ruminat al structurilor ciclotim-depresive şi suicidul impulsiv sau
brutal al structurilor dizarmonice de personalitate; între suicidul preventiv ( de evitare a
unei pedepse)şi cel curativ (în scopul eliberării de boală); între suicidul activ (voluntar şi
imediat), pasiv (al toxicomanilor, sectanţilor etc.) şi mixt (decizie personală este susţinută
de anturaj). Evident că numărul criteriilor şi a tipurilor de suicid este mult mai mare,
demersul nostru fiind obligatoriu selectiv şi limitat.

7. Frecvenţa şi variabilele actului suicidar

Statisticile OMS indică suicidul ca fiind una din cauzele importante ale decesului
la grupa de vârstă de 15-45 de ani. În Europa suicidul reprezintă a 5-10 cauză a deceselor,
la persoanele de peste 14 ani. Raportul dintre tentativele de suicid-sinucidere realizată
este de 10 la 1 (I. Cucu, 1983, p.122). Se ştie că, suicidul este mai frecvent în Europa de
Nord decât în sud, mai frecvent în ţările protestante decât în cele catolice, mai frecvent în
ţările dezvoltate economic decât în cele slab dezvoltate, mai frecvent în perioadele de
pace şi în timpul crizelor economice decât în cele de război.
Variabila vârstei. Deşi riscul de suicid creşte odată cu vârsta (de la 14-15 ani la
65 de ani), există două mari vârfuri ale creşteri lui: la adolescenţi şi la vârsta a treia.
Raportul dintre numărul sinuciderilor în adolescenţă şi la vârsta a treia este de 1/3 (C.
Păunescu, 1994, p.68). În ultimele decenii, s-a înregistrat o creşterea mai accentuată a
numărului de sinucideri la tineri. Pe grupe de vârstă, tentativele de suicid predomină între
15 şi 30 de ani.
Deşi gândul autodistrugerii este contrar naturii copilului, totuşi, după unele
pedepse sau de teama lor, când nu se simte iubit sau valorizat pot să apară reverii asupra
morţii. Insuccesele şcolare, atitudinile parentale rigide, conduitele autoritare excesive,
doliul, sau panica în familie pot determina copilul să recurgă la suicid. Totuşi, atunci
când apare sub vârsta de 10-14 ani, suicidul este mai curând aleator, involuntar, iraţional,
insuficient sau formal motivat. La isterici şi oligofreni, suicidul poate fi utilizat ca mijloc
de şantaj asupra părinţilor, sinucideri la copii în care motivul de “a face în ciudă
părinţilor” fiind rare (V. Predescu, St. Milea şi I. Vianu, 1976).
Adolescenţa reprezintă un stadiu de dezvoltare dificil, în care forţele pulsionale
puternice se confruntă cu exigenţele morale. Perturbarea echilibrului psihic se pate datora
transformărilor hormonale ale pubertăţii, dar mai ales, debutului unei forme de patologie
psihică. Dacă adolescenţii cu tentative de suicid prezintă o conduită aparent în limitele
normalităţi, acest lucru se datorează faptului că trăsăturile lor patologice sunt
nestructurate, izolate şi, deci, imposibil de identificat clinic. Aproape întotdeauna sunt
prezente tulburări de comportament şi de caracter, reacţii depresive, nevrotice, de
hipersensibilitate etc. Adolescentul sinucigaş trăieşte într-un mediu psihosocial grav
perturbat, care contribuie la apariţia şi amplificarea sentimentului de insecuritate afectiv-
relaţională. Cei mai mulţi sinucigaşi nu au familie sau trăiesc într-un climat familial
conflictual, sunt respinşi de unul din părinţi sau de amândoi. Acestora li se adaugă
precocitatea şi eşecul relaţiilor sexuale, eşecul şcolar, devalorizarea prin eşec, mediul
şcolar excesiv de competiţional etc.
Sinuciderile la adulţi şi vârstnici au mai ales cauze biologice, patru din cinci
sinucigaşi suferind de pe urma unei boli, în ierarhia acestora bolile metale aflându-se pe
ultimul loc. Ca urmare a suferinţei somatice îndelungate apare o intensitate extraordinară
a depresiei, care poate da naştere suicidului eutanasic. Dacă sinucigaşii preferă, în
general, mijloacele blânde, cu efecte vitale nesigure, în cazul suferinzilor cronici vârstnici
modalitatea de realizare a actului este violentă, construită şi premeditată îndelung,
obsesiv şi disimulat.
Doar 10 % dintre sinucigaşii adulţi sunt sănătoşi organic sau mintal (I. Cucu,
1983). Lipsa protecţiei sociale a bătrânilor, lipsurile materiale, sentimentul de inutilitate
şi abandon total, singurătatea, văduvia, traumele emoţionale sunt câteva dintre variabilele
care determină creşterea numărului de sinucideri la persoanele de vârsta a treia. La
acestea se adaugă modificărilor psihopatologice care afectează personalitatea bătrânilor:
- stările maniacale presenile, caracterizate prin agitaţii nocturne, confuzie mintală,
halucinaţii vizuale şi auditive, deliruri care se pot finaliza cu autosuprimarea;
- psihozele delirante cronice, dominate de stările delirante sistematizate (vizual,
cenestezic şi genital, cel mai adesea) şi delirul de frustraţie materială, de furt,
deposedări abuzive etc.;
- stările paranoice de involuţie, în care locul principal revine automatismelor mintale,
ideilor de persecuţie etc.
Variabila sexului. Incidenţa tentativei de suicid este mai mare la femei (77% din
cazuri), la toate grupele de vârstă, în timp ce suicidul realizat este mai frecvent la bărbaţi
(56% din cazuri), situaţie confirmată, de regulă, la vârsta adultă (T. Pirozynski. V. Chiriţă
şi P. Boişteanu, 1991, p.126). Gh. Grecu consta predominarea suicidului realizat la
bărbaţi (74%), comparativ cu femeile (25%), iar I. Nandriş arăta că din 100 de sinucideri,
30 apar la femei şi 70 la bărbaţi (apud C. Scripcaru, 1996). Ca modalităţi de suicid,
bărbaţii recurg mai frecvent la mijloace dure (spânzurare), iar femeile la mijloace
benigne, cu scopul de a realiza o moarte mai uşoară (spre exemplu, cu ajutorul
substanţelor toxice). De asemenea, riscul suicidului creşte la femei treptat, până la vârsta
de 50 de ani, după care începe să scadă. La bărbaţi, acest risc creşte constant, mai ales
după vârsta de 60 de ani.
Variabila stării civile. Un factor care diminuează riscul de sinucidere este
mariajul, la care se adaugă existenţa copiilor. La ambele sexe, cele mai numeroase
sinucideri se înregistrează la celibatari, divorţaţi, văduvi şi, pe ultimul loc, persoanele
căsătorite. Divorţul şi celibatul fac ca suicidul să fie de 6 ori mai frecvent decât în
populaţia generală, iar văduvia face ca suicidul să fie de 4 ori mai frecvent (C. Scripcaru,
1996). De asemenea, aproape 50% la sută dintre sinucigaşi nu au nici un copil, iar
scăderea natalităţii din ultimele decenii a fost însoţită de creşterea numărului
sinuciderilor. Incidenţa suicidului variază invers proporţional cu stabilitatea şi
durabilitatea relaţiilor sociale (inclusiv a celor intime), cum afirmase J. P. Gibbs (1958).
Variabila statutului socio-profesional. Relaţia suicid-categorie profesională este
direct proporţională: numărul sinuciderilor creşte odată cu statutul profesional. Suicidul
apare, astfel, mai rar în păturile populare, la muncitorii agricoli şi industriali. De pildă, M.
Terbancea şi colaboratorii săi (1979) menţionau că suicidul apare doar în 18, 8% din
cazuri la muncitori. Faptul că suicidul apare mai rar la săraci este pus pe seama faptului
că lipsurile ar menţine mai puternic instinctul de conservare. În Europa, numărul cel mai
mare al sinuciderilor se înregistrează printre intelectuali şi mai ales printre medici (care
cunosc modalităţile practice mai puţin dureroase de realizare a unui suicid şi care au
acces la substanţele/instrumentele necesare). Lucrările mai recente (de pildă C. Scripcaru,
1996) sugerează, totuşi, faptul că ocupaţia sinucigaşilor nu relevă diferenţe semnificative,
putându-se observa doar faptul că cei angajaţi profesional se sinucid mai des decât cei
neangajaţi profesional. Suicidul creşte odată cu riscul de şomajul şi de pauperizare. Altfel
spus, nu starea economică precară sporeşte rata suicidului, ci pierderea sau teama pentru
pierderea unui statut economic înalt, asociată trecerii de la bogăţia relativă la sărăcie (G.
Ionescu, 1985).
Variabila mediului de rezidenţă: rural/urban. Această variabilă pare să contrazică
observaţiile anterioare, deoarece suicidul realizat este mai frecvent în mediul rural, decât
în cel urban. Tentativa de suicid este, însă, mai frecventă în mediul urban, unde prezenţa
echipajelor medicale şi a mijloacelor tehnice mai numerose şi mai performante poate
transforma mai uşor suicidul realizat într-unul eşuat.
Variabila regiunii geografice. Cele mai multe sinucideri se înregistrează în
Transilvania (15 sinucideri la suta de mii de locuitori), apoi în Banat (9,5-15 la suta de
mii de locuitori) şi mai puţine în Moldova (6-9,5 la suta de mii de locuitori) şi în sudul
ţării, de doar 6 sinucideri la suta de mii de locuitori (M. Terbancea şi colab., 1979).
Variabila meteorologică. Starea vremii, presiunea atmosferică, temperatura,
perioada din zi, anotimpul sunt factori adeseori corelaţi suicidului. Suicidul tinde să
crească odată cu scăderea presiunii barometrice, cu creşterea temperaturii înregistrată
vara (Şt. Nica-Udangiu şi Lidia Nica-Udangiu, 1982; V Predescu şi colab. 1983). Alte
studii au indicat că incidenţa sinuciderilor creşte toamna, perioada instalării depresiilor
majore, în care presiunea atmosferică scade. Contrar deducţiilor logice, o incidenţă medie
uşor crescută se înregistrează primăvara.
Statisticile au scopul principal de a informa asupra fenomenului suicidar. Ele nu
sunt utile însă pentru a înţelege motivele individuale ale sinuciderii.

8. Semnificaţiile actului suicidar

Analiza motivaţiei declanşatoare a acţiunilor sinucigaşe necesită analiza
documentelor lăsate de sinucigaşi: bilete, scrisori, jurnale etc. Trebuie să facem însă o
distincţie clară între semnificaţiile reale, atribuite de sinucigaş gestului propriu şi
semnificaţiile atribuite actului de către ceilalţi (impresiile intimilor şi cunoscuţilor,
stereotipuri publicului, ca şi opiniile cercetătorilor fenomenului suicidar), studiate prin
intermediul anchetei.
Suicidul este considerat a fi un mod de exprimare, un limbaj ratat sau un scurt
circuit în comunicare. Jack Douglas (1967) aprecia că sinucigaşii utilizează mai multe
modele de semnificaţii sociale (pe care le-au construit fie în mod individual, fie în relaţie
cu alţii), după cum urmează:
1. sinuciderea ca mijloc de transpunere a sufletului din lumea prezentă în altă lume.
Sinucigaşii care folosesc această motivaţie doresc să moară ca să poată “trăi” veşnic,
în lumea lui Dumnezeu;
2. suicidul ca mijloc de transmutare a identităţii reale a persoanei în lumea prezentă sau
în altă lume. Sinucigaşul încercă să demonstreze că este altfel decât a fost perceput şi
că plăteşte prin actul său greşelile făcute;
3. sinuciderea poate servi ca mijloc de dobândire a compătimirii celorlalţi, de atragere a
sentimentelor de simpatie, compasiune şi milă şi pe care sinucigaşul le trăieşte faţă de
propria lui persoană;
4. actul suicidar poate avea semnificaţia culpabilizării altora pentru autosuprimarea
vieţii, suicidul servind ca mijloc de răzbunare;
5. sinuciderea poate servi ca mijloc distinct de evaziune din câmpul responsabilităţilor
personale şi sociale. Această semnificaţie apare la persoanele măcinate de sentimentul
inutilităţii şi dezgustului faţă de viaţă;
6. suicidul poate să urmeze unor fapte imorale sau penale (omucideri, fraude delapidări
etc.), care aruncă asupra sinucigaşului blamul ruşinii şi vinovăţiei. Steckel apunea că
nimeni nu se sinucide dacă nu a dorit moartea cuiva.
Acestor semnificaţii li se adaugă, în cazul persoanelor în vârstă cu boli somatice
cronice, aceea a incompatibilităţii între existenţa persoanei şi suferinţa somatică sau
prognosticul ei.
Procedeele de sinucidere sunt numeroase: cu arme de foc, medicamente, gaz
metan, frânghia (în cazul spânzurării), accidente rutiere, comportamente “eroice” în timp
de război etc. Dar, nu orice conduită suicidară dă naştere unui act ireversibil. Adesea
tinerii (mai mult decât bătrânii ) şi femeile (mai mult decât bărbaţii) doresc doar
schimbarea vieţii lor sau a atitudinii celor din jur. În acest sens, A. Malraux afirma că “nu
ne sinucidem decât ca să putem exista”, sinucigaşul sperând, de regulă, măcar
inconştient, la salvarea venită de la ceilalţi. De aceea, semnificaţiile tentativei de
sinucidere (scria Ammar, citat de I. Cucu, 1983) pot fi parţial diferite de cele ale
suprimării efective a vieţii:
1. tentativa de suicid are semnificaţie unui strigăt de ajutor;
2. tentativa de sinucidere are o semnificaţie catastrofică, de indicator al unei situaţii
sociale şi/sau emoţionale insuportabile;
3. tentativa de suicid serveşte drept mijloc de şantaj a unei persoane, pentru a o
culpabiliza;
4. semnificaţie unei conduite de evaziune, de fugă dintr-o situaţie;
5. semnificaţie unui act ordalic în cadrul căruia, în funcţie de judecata lui Dumnezeu,
individul poate evolua fie spre viaţă fie spre moarte.
Semnificaţiile atribuite de ceilalţi actului suicidar diferă, adesea, de semnificaţiile
pe care sinucigaşii le atribuie actului autosuprimării vieţii. Publicul larg operează cu o
serie de stereotipuri eronate cu privire la sinucidere. Câteva dintre cele mai frecvente idei
şi credinţe false cu privire suicid ale publicului american, extrase din opera unora dintre
cei mai importanţi cercetători ai fenomenului suicidar, Jack P. Gibbs (1968), Edwin
Shneidman (1985) şi Norman Farberow (1987), în paralel cu faptele reale, sunt
următoarele:

FALS
1. Suicidul survine brusc, fără nici un semn.
2. Cei ce vorbesc despre suicid, nu-şi iau viaţa.
3. Cei care se sinucid îşi doresc efectiv să moară.
4. Odată ce a exista o tentativă de suicid, ea va
persista în timp.
5. Femeile se sinucid mai des decât bărbaţii
deoarece sunt mai dependente.
6. Sinuciderea este mai frecventă la tineri, datorită
stresului mare şi nesiguranţei resimţite.
7. Negrii se sinucid mai des decât albii.
CORECT
1. Indivizii suicidari oferă numeroase semnale
(80% dintre ei au discutat, într-o anumită
măsură, intenţia lor cu cineva).
2. Mulţi dintre cei care au vorbit de intenţia lor
ajung să o pună în practică.
3. Cei care se sinucid au o diversitate de motive şi
o stare ambivalentă faţă de actul la care au
recurs.
4. Tendinţele suicidare persistă pe perioade
limitate de timp.
5. Rata suicidului este, în general, mai ridicată la
bărbaţi.
6. Persoanele în vârstă se sinucid cu o mai mare
frecvenţă, comparativ cu tinerii.

8. Suicidul apare aproape exclusiv la cei foarte 7. Doar la grupa de vârstă a tinerilor afirmaţia este
 bogaţi sau foarte săraci.
9. Scriitorii şi artiştii prezintă cele mai ridicate
rate ale sinuciderii deoarece sunt “destul de
nebuni să facă acest lucru”.
10. Virtual, toţi indivizii care recurg la suicid sunt
bolnavi psihic sau depresivi.
11. Odată ce o persoană începe să-şi revină din
depresie, riscul de suicid dispare.
12. Tendinţele suicidare sunt transmise ereditar sau
moştenite din familie.
13. Suicidul nu apare în culturile primitive.
14. Suicidul ritual este foarte frecvent în Japonia.
15. Majoritatea oamenilor se sinucid iarna, care
este anotimpul cel mai depresiv.
Datorită ambiguităţii actului suicidar, însăşi cercetătorii domeniului au întâmpinat
dificultăţi în: deosebirea tentativei de suicid de suicidul nereuşit, în stabilirea factorilor de
predicţie ai sinuciderii şi în conceperea unei prevenţii eficiente.
9. Măsurile profilactice
valabilă (în S.U.A.). Pe ansamblu, rata
suicidului este mai mare la caucazieni.
8. Suicidul apare proporţional în toate categoriile
economice ale societăţii.
9. Medicii şi ofiţerii de poliţie în S.U.A, iar în
Europa, intelectualii (medicii, în mod deosebit)
prezintă cele mai ridicate rate ale sinuciderii; ei
au acces la mijloacele letale şi munca lor
implică un nivel ridicat al frustrării.
10. Există şi persoane normale din punct de vedere
psihic care recurg la suicid (de exemplu, o
persoană în vârstă care nu doreşte să devină o
pavară pentru cei tineri). Nu toate persoanele
care se sinucid sunt depresive.
11. Riscul suicidului este mai mare în stadiul iniţial
al revenirii din depresia profundă.
12. Nu există evidenţe clare ale rolului unor factori
genetici.
13. Suicidul apare în aproape toate culturile şi
societăţile.
14. Suicidul ritual este rar în Japonia modernă; cea
mai frecventă metodă este supradoza cu
barbiturice.
15. Cele mai multe sinucideri se înregistrează vara
(în iunie şi iulie) datorită căldurii şi activităţii
mai intense în perioada în care ziua este mai
mare.
 În ultimele patru decenii, în întregul continent european, s-au înmulţite centrele de
prevenţie a suicidului şi liniile telefonice, axate pe prevenţia în criză, adică pe eliberarea
tensiunii, înlăturarea sentimentului de înstrăinare, de excludere, în scopul redării
încrederii şi speranţei în viaţă. Măsurile profilactice sunt însă mult mai numeroase, ele
incluzând măsurile preventive primare, secundare şi terţiare.
Profilaxia primară a suicidului vizează acţiunile realizate în direcţia igienei
mintale şi sociale, constând în îmbunătăţirea condiţiilor şi a nivelului de trai, diminuarea
sărăciei, favorizarea comunicării interumane, crearea condiţiilor adecvate dezvoltării
personalităţii, diminuarea influenţei factorilor de risc, terapia la timp a depresiei etc.
Atunci când o persoană vorbeşte despre suicid, ea trebuie luată în serios. Dealtfel, cele
mai multe semnale ale suicidul sunt verbale: “8 din 10 suicidari previn în termeni clari ,
în legătură cu intenţia lor” (H.L. Resnik, 1980; G. Ionescu, 1985). Afirmaţiile de tipul:
“Nu mai vreau să trăiesc!” sau “Sunt o pacoste pentru toată lumea, aşa că, mai bine ar fi
să termin cu toate!” trebuie considerate drept simptomatice. Se pare că, mai ales medicii
care au o specializare diferită de psihiatrie tind să minimalizeze afirmaţiile care indică
recurgerea la suicid, potrivit falsei credinţe conform căreia “cei care vorbesc despre acest
lucru nu trec şi la fapte”.
Pentru profilaxia secundară şi terţiară este nevoie de organizarea unor instituţii,
centre şi servicii specifice, cu program permanent şi accesibil, de personal calificat, de
colaborarea în cadrul unei echipe de specialişti.
În profilaxia secundară se urmăreşte intervenţia în situaţii de criză, ţinându-se
seama, pe de o parte, de cele două categorii ale comportamentului suicidar: tentativa de
suicid (reuşită) şi suicidul realizat (nereuşit), de motivaţia şi semnificaţia lor pentru
subiect, de conţinutul diferit al stărilor de conştiinţă, iar pe de altă parte de conţinutul
cauzelor determinante. De asemenea, în munca de prevenţie eficientă a suicidului de
mare importanţă este identificarea indiciilor comportamentului suicidar, a factorilor săi
predictivi.
În unităţile sanitare specializate persoanele cu tentativă de sinucidere sunt
internate involuntar, în condiţii care împiedice punerea în aplicare a intenţiilor suicidare.
Programele terapeutice au fost dezvoltate în funcţie de gradul de risc ridicat, mediu sau
scăzut al subiectului. În prima etapă a oricărui program, ancheta medicală sau psihologică
urmăreşte evidenţierea antecedentelor familiale, a carenţelor parentale, a conduitei din
adolescenţă, descoperirea conflictelor intrapsihice, a tentativelor de suicid etc. În funcţie
de toate aceste elemente şi caracteristici, specialiştii pot lua măsuri diferenţiate în scopul
prevenirii suicidului şi a mobilizării resurselor subiectului prin terapia, asistenţa şi
reabilitarea adecvată a personalităţii cu pulsiuni suicidare.
Adeseori, pacientul detaşat afectiv de ambianţă şi desolidarizat de grupul social
nu este dispus să discute deschis despre actul său sinucigaş, complăcându-se în schimburi
verbale convenţionale sau impersonale sau recurgând la disimularea acţiunii viitoare în
relaţia sa cu terapeutul. Atunci când este vorba de traume majore, se consideră că
abordarea directă a problemei echivalează cu “a pune sare pe rană”, ceea ce nu ar face
decât să sporească durerea şi să accentueze ideile autolitice. Terapeutul nu trebuie să însă
să evite sistematic punerea unor întrebări directe referitoare la sinuciderea ratată. În plus,
şantajul suicidar sau veleitatea suicidară trebuie luate în serios deoarece, chiar dacă
exclud motivaţia omorului de sine, ele pot da naştere tentativelor , inclusiv celor eşuate.
În fine, profilaxia terţiară vizează postvenţia sau “custodia” persoanei. Persoanele
care au avut o tentativă de sinucidere ar trebui să urmeze o formă de psihoterapie, în mod
obligatoriu, să fie luate în evidenţă şi supravegheate pe termen lung de o echipă de
specialişti (formată din medici, psihologi şi asistenţi sociali). Prin urmare, activitatea
profilactică depinde de interesul comunităţii faţă de suicid, dar şi de nivelul general al
dezvoltării sale socio-economice.
Rezumând cele prezentate mai sus, vom sublinia împreună cu Dissertori şi Piazza
(apud I. Cucu, 1983) că lupta contra suicidului trebuie să cuprindă următoarele aspecte:
- Terapia la timp a depresiei şi a tendinţelor de evadare în imaginar, concomitent cu
ameliorarea condiţiilor de viaţă, economice şi profesionale ale subiecţilor;
- Evitarea apologiei manifestărilor agresive şi a suicidului sau a prezentării excesive a
unor cazuri reale în mass-media sau în film şi artă. Se ştie că apariţia romanului lui
Goethe, “Suferinţele tânărului Werther”, a condus la o “epidemie” de sinucideri la
tineri şi adolescenţi;
- Evitarea izolării sociale a unor categorii de indivizi şi a insuficienţei controlului
primar;
- Acţiunile politice şi legislative prin care să fie diminuată starea de anomie;
- Lupta instituţionalizată împotriva suicidului, prin participarea unui număr mare de
specialişti: medici, psihologi, psihiatrii, asistenţi sociali, pedagogi etc. Ea implică
înfiinţarea unor servicii şi organizaţii pentru prevenirea suicidului, a serviciilor
telefonice de discuţie, a clinicilor speciale şi conceperea unor companii publicitare şi
a programelor speciale pentru prevenirea şi reducerea numărului tentativelor de
suicid.
Incidenţa în continuare ridicată a suicidului sugerează ineficienţa măsurilor de
profilaxie, eşecul sau insuficienţa măsurilor politice, sociale şi medicale, caracterul sumar
şi superficial al examinării subiectului care a trecut prin experienţa unei tentative sau a
suicidului ratat.