Sunteți pe pagina 1din 6

Cel mai simplu aparat de fotografiat este o cutie opaca (camera

obscura), cu un orificiu minuscul pe una din fete, pe fata opusa formandu-se


imaginea. Desi foarte rudimentar, acest procedeu de fotografiere inca se mai
utilizeaza si poarta denumirea de "pinhole photography".

Oricat a avansat tehnica in ultimii ani, aparatele de fotografiat au aceleasi componente de baza:

 corpul aparatului (camera obscura)


 obiectivul
 diafragma
 obturatorul
 vizorul
 sistemul de transport

Corpul aparatului
Este foarte important sa fie complet izolat, astfel incat sa nu permita intrarea luminii in interior, cu
exceptia celei care intra prin obiectiv si e destinata impresionarii filmului. Corpul este proiectat conform
unor principii ergonomice, astfel incit sa permita accesul usor si rapid la facilitatile aparatului.

Obiectivul
Obiectivul permite accesul luminii in aparat si focalizeaza imaginea pe film. Este elementul care
determina in foarte mare masura claritatea si calitatea imaginii finale. Caracteristicile definitorii ale
obiectivelor sunt distanta focala si luminozitatea.
Distanta focala a unui obiectiv se masoara in milimetri si determina unghiul de camp. In functie de distanta
focala, obiectivele se impart in:
• superangulare, cu distanta focala pana in 40mm;
• obiective normale, cu distanta focala in jur de 50mm;
• teleobiective, cu distanta focala peste 70mm.
Aceste valori sunt valabile pentru filmul de 35mm si cresc o data cu dimensiunile filmului folosit, astfel ca,
de exemplu, pentru un aparat cu film 6x6cm, un obiectiv de 85mm este normal.
Luminozitatea reprezinta deschiderea maxima a diafragmei obiectivului.
Diafragma
Diafragma controleaza deschiderea obiectivului si determina cantitatea de lumina care ajunge pe film. Se
masoara cu ajutorul numarului f, care este de fapt un raport intre diametrul fizic al deschiderii si distanta
focala, astfel incat, indiferent de obiectiv, o anume valoare a diafragmei inseamna aceeasi cantitate de
lumina intrata in aparat. De obicei, este controlata cu ajutorul unui inel de pe obiectiv.
Diafragma ia valori din scala 1; 1,4; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32; 64 etc., fiecare valoare reprezentand
jumatate din cantitatea de lumina admisa de valoarea precedenta. De exemplu o diafragma f/1,4 admite de
doua ori mai multa lumina decat f/2.

Obturatorul
Obturatorul este mecanismul care controleaza durata de expunere a filmului la lumina.
Ca si in cazul diafragmei, controlul timpului de expunere se face in trepte, fiecare treapta dubland sau
injumatatind timpul de expunere. 1/2000; 1/1000; 1/500; 1/250; 1/125; 1/60; 1/30; 1/15; 1/8; 1/4; 1/2; 1 etc.
De exemplu un timp de expunere de 1/1000 lasa sa treaca jumatate din lumina admisa intr-un timp de 1/500.

Obturatoarele pot fi de doua tipuri: centrale (leaf shutter) si focale (focal plane shutter).
Pozitia B pe butonul care controleaza timpul de expunere reprezinta modul Bulb, in care aparatul tine
obturatorul deschis atata timp cat este tinut apasat butonul de declansare.
Pozitia T - mai putin folosita in prezent - este asemanatoare, cu diferenta obturatorul se deschide la apasarea
butonului de declansare si ramane deschis pana la a doua apasare a butonului de declansare.
Pozitia X indica sincronizarea cu blitzul, care se face la un anumit timp de expunere, in functie de modelul
aparatului (1/60, 1/125 si chiar mai putin la modelele mai noi).

Vizorul
Vizorul permite vizualizarea imaginii inainte de a fi inregistrata pe film, permitand controlarea
compozitiei si, in functie de tipul aparatului, a claritatii.
In functie de tipul de vizor, aparatele se impart in:
• aparate foto cu vizare prin obiectiv (SLR - Single Lens Reflex) - cu ajutorul unei oglinzi, care se ridica in
momentul expunerii, fotograful poate vedea exact imaginea care se va inregistra pe film
• aparate foto cu vizare laterala - vizorul este separat de obiectiv, ceea ce creeaza probleme la fotografierea
unui subiect apropiat. In acest caz, imaginea care apare in vizor difera usor ca incadrare fata de imaginea
care se inregistreaza pe film, fenomen denumit "eroare de paralaxa".

 Sistemul de transport:
Sistemul de transport desi nu este o componenta propriu-zisa a aparatului, este totusi important in
functionarea acestuia. La aparatele mai vechi, acesta este o parghie in partea de sus, dreapta a corpului, insa
la majoritatea aparatelor moderne sistemul este automat.
Un aparat mai avansat permite controlarea acestui sistem, oferind posibilitatea antrenarii cadru cu cadru,
continua (aparatul declanseaza continuu, cateva cadre pe secunda, atat cat este tinut apasat butonul de
declansare), expunere multipla (obturatorul este armat, insa filmul este mentinut pe pozitie pentru expunerea
unei imagini suplimentare).
In afara de aceste elemente de baza, anumite situatii pot impune
necesitatea folosirii unor accesorii: filtre, blitz, trepied, declansator
flexibil etc.

Principiul de functionare al aparatului de fotografiat a fost descoperit de pe vremea artistului si


inventatorului Leonardo da Vinci, care a aratat ca pentru a proiecta o imagine este suficient un mic orificiu
prin care sa treacă lumina. Cu cat este mai mic orificiul, cu atat imaginea este mai clara. Acest aparat
simplu, numit "camera obscura", exista de la inceputul sec. al XVII-lea. Mai mult a durat pana a fost gasit
un material fotosensibil pentru a inregistra imaginea respectiva. Aceasta problema a fost rezolvata abia in
1826 cand Joseph Niepce a descoperit ca pentru a produce un bitum sensibil la lumina poate fi folosita
clorura de argint.

De-a lungul timpului au aparut multe modele de aparate foto, insa marea lor majoritate se incadreaza in
una dintre aceste categorii:

• aparate cu vizor sau telemetru

• aparate cu vizare prin obiectiv (SLR,


reflex)

aparate cu doua obiective

• aparate cu planfilm

Din timpuri strãvechi si pânã astãzi, la baza tuturor stiintelor, a tuturor descoperirilor mai mari sau mai
mici, se aflã observarea fenomenelor naturale, urmatã de o imitatie inteligentã a acestora. Pentru a se feri de
arsitã, oamenii acopereau ferestrele si usile cu ceea ce astãzi s-ar numi perdele groase, pentru ca înãuntrul
încãperilor sã domneascã umbra deasã si rãcoroasã. Dar iatã cã se întâmplã sã fi rãmas o micã crãpãturã
printre perdele. Si se mai întâmplã ca cineva sã treacã pe ulitã. Stupoare! Pe peretele opus crãpãturii se vede
omul trecând, dar cu capul în jos! Prima aplicatie practicã a acestuia a fost urmãrirea eclipselor solare si
referiri în acest context se cunosc de prin anul 500 î.e.n. în îndepãrtata Chinã la Mo Tzu si în Grecia anticã
la Aristotel (384 –322 î.e.n.). totusi, prima mentiune scrisã despre acest fenomen cunoscutã pânã în ziua de
azi, se gãseste în lucrãrile cãrturarului arab Ibn Al Haitan (956 – 1038), Alhazen în versiunea latinã.

Din descrierile de pânã acum reiese cã într-adevãr “camera obscurã” era o camerã, o odaie într-o clãdire si
cã imaginea putea fi vãzutã numai de cei care se aflau în încãpere. Cu timpul, mai ales pentru realizarea
unor lucrãri topografice, camera obscurã devine mai micã, portabilã, putând fi instalatã chiar si într-un cort.
Ne-a rãmas o interesantã relatare, datoratã lui Sir Henry Wattson, în care este descris cortul folosit de
vestitul astronom german Johann Kepler (1571 – 1630) pentru a desena cu o mare precizie în toate detaliile
un peisaj panoramic. Cu ajutorul unui telescop, imaginea era proiectatã pe o hârtie si Kepler, ghemuit în
cortul întunecos, o reproducea desenând toate formele. Apoi cortul era învârtit ca o moarã de vânt, în jurul
axului si operatia era reluatã pânã când se completa turul de orizont.
Dar micsorarea si portabilitatea camerei obscure merg si mai departe. Influentat de povestirile unui cãlãtor
care vãzuse în Spania cutii atât de mici încât puteau fi purtate sub o pelerinã, învãtatul iezuit din Würzburg,
Kaspar Schott (1608 – 1666), publicã în a sa “Magia opticã” (1657), prima descriere a unei mici camere
obscure formatã din douã cutii, dintre care una putin mai micã putea sã culiseze în cealatã pentru obtinerea
claritãtii. Imaginea formatã de un tub ajustabil care continea douã lentile convexe putea fi vãzutã din
exterior printr-o gaurã, astfel cã nu mai era nevoie ca cineva sã intre în camera obscurã.
Camerele obscure de cele mai diferite constructii si mãrimi, chiar si în stil rococo erau foarte rãspândite si
utilizate în topografie în scopuri civile si militare, în reproduceri exacte de desene, hãrþi si gravuri la scãri
diferite, chiar si în medicinã pentru desene anatomice cât mai precise.
Iatã deci cã la mijlocul secolului XVIII “aparatul”era foarte cunoscut si rãspândit. El avea aproape toate
componentele esentiale: obiective din ce în ce mai evoluate si de diferite distante focale, oglindã montatã la
45 ° pentru reflex, posibilitatea de reglare a claritãtii, geam mat din sticlã finã pentru redarea cât mai acuratã
a imaginii. Au existat si tendinte de “miniaturizare”, astfel cã unele camere obscure puteau fi montate în
pahare, cãrti, bastoane sau chiar în brose.

Diaproiectoarele proiecteaza pe un ecran imaginile aflate pe un support transparent. Spre a obtine


imagini cat mai luminoase, proiectoarele sunt prevazute cu becuri foarte puternice a caror supra-incalzire
este eviatata printr-o instalatie de racire. Pentru o iluminare uniforma a
diafilmului sau a foliei lumina retroemisa a lampii este focalizata cu
ajutorul unei oglinzi concave, iar apoi este transformata in fascicul paralel
utilizand o lentila condensor. Unele diaproiectoare permit asezarea
orijontala a foliei : in fata lentilei obiectiv, razele sunt deviate cu 90º
cu ajutorul unei oglinzi.

Rolul unui sistem de proiectie este acela de a da o imagine marita si


reala a unui obiect. Un aparat de proiectie este format, in principal, din urmatoarele parti:
- sursa de lumina S , foarte intensa ( bec electric de putere 500-1000 W sau arc electric, ca in cazul
aparatului cinematografic);
- o oglinda sferica M, asezata in spatele sursei S, care reflecta lumina catre obiectul O ;
- condensorul C, care reprezinta un sistem de lentile de distanta focala mica. Ele se asaza foarte
aproape de sursa de lumina, astfel incat intregul obiect de proiectat sa fie bine iluminat. Deoarece pe
condensor cade un fascicul larg de lumina, el trebuie corectat foarte bine de aberatia de sfericitate. Din
acest motiv, el se construieste din doua lentile plan convexe asezate ca in figura;
- obiectivul de proiectie Ob care formeaza imaginea obiectului pe ecran si care, de asemenea, trebuie
sa fie corectat de aberatii. Un obiectiv de proiectie bun se apropie in ceea ce priveste caracteristicile sale
de un obiect fotografic.
Daca aparatul realizeaza proiectia unui obiect transparent ( diapozitive, diafilme ) el se
numeste diascop, iar daca proiecteaza obiecte opace ( asezate pe o suprafata ), el se numeste episcop.
Aparatul care indeplineste ambele functii poarta numele de epidiascop.
Bibliografie:

 Cartea : “Optica foto-cinematografica”


Autor : Toma Radulet
Editura : Tehnica, colectia Foto Film, Bucuresti, 1977

 Cartea: “Lectia de fotografie”


Autor : Ion Negrea
Editura : Albatros, Bucuresti, 1984

 Cartea : “Mãiestria în fotografie”


Autor : Eugen Iarovici
Editura Tehnicã , Bucuresti 1985

 Cartea : “Pasiunea mea fotografia”


Autor : Dumitru Codãus
Editura Ceres – Bucuresti 1987