Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Pentru a reduce acest pericol, casa imperială a trebuit înainte de toate să destindă
relațiile cu elitele Ungariei. Revoluția Maghiară a putut fi înăbușită în 1849 doar cu
ajutorul Imperiului Rus. Prin execuția fostului prim-ministru moderat Lajos
Batthyány și a celor 13 martiri de la Arad, împăratul Francisc Iosif I, în vârstă de
nici 20 de ani, deschisese în jurul anului 1850 o prăpastie, care a fost adâncită și
mai mult de re-separarea Voivodinei, a Croației, a Slavoniei și a Transilvaniei
(care, în 1848, fuseseră unite de revoluționarii maghiari cu Regatul Ungariei, ceea
ce a însemnat implicit și sfârșitul autonomiei regionale) precum și de instaurarea în
restul Ungariei a unei administrații militare sub comanda Arhiducelui Albert.
Cu eliberarea iobagilor în 1848, în cele din urmă Casa de Habsburg și i-a ridicat
împotrivă pe nobilii maghiari, adevărații decidenți ai țări. Rezistența pasivă a
acestora sub forma unui refuz al obedienței administrative și fiscale a antrenat o
prezență militară permanentă. Ca elemente modernizante ale acestei faze, pe lângă
eliberarea iobagilor pe tot cuprinsul Dublei Monarhii, sunt de remarcat
modernizarea sistemului de învățământ, sfârșitul jurisdicției patrimoniale și
introducerea codului penal austriac.
Cu toate acestea, în cele din urmă s-a impus opinia conducătorului liberalilor,
Ferenc Deák. El a argumentat că o Ungarie liberă, cu puternicele ei minorități slave
și germane, ar fi fost în pericol să rămână izolată și, în cele din urmă, să fie
zdrobită între Imperiul German și Imperiul Rus. Din acest motiv, o alianță cu
Austria slăbită de problema internă a naționalităților ar fi de preferat în condițiile în
care ar fi făcută sub conducerea unui monarh care, prin jurământul de încoronare,
s-ar pune în slujba națiunii maghiare. În plus, Deák i-a convins pe nobili cu
observația că compromisul ar prezenta posibilitatea de a păstra integritatea
teritorială și politică a marilor proprietăți și de a continua stăpânirea celorlalte
națiuni din Ungaria.
Francisc Iosif I era în mod oficial șeful de stat comun constituțional (uniune
personală), sub a cărui conducere erau administrate în comun atât politica externă,
Armata Comună și marina de război, cât și finanțele trebuitoare respectivelor trei
ministere „imperiale”, mai târziu numite „imperiale și regale”, cu sediul în Viena
(cele trei instituții comune care făceau din Austro-Ungaria o uniune reală):
În urma Compromisului, Austria și Ungaria își puteau administra toate celelalte
probleme interne în mod separat (însă au optat voluntar pentru o monedă comună,
o piață unică și un spațiu vamal comun). Încheierea Compromisului nu a însemnat
nici într-un caz eliminare tuturor punctelor conflictuale între cele două părți ale
uniunii. Astfel, Ungaria a pus condiția unei adaptări la fiecare zece ani.
Însă această reprezentare a fost folosită în mod foarte diferit. Polonezii din Galiția
au lucrat adesea constructiv cu Coroana – ispitiți fiind de taxe mai mici și de
investiții – și au instalat uneori miniștri sau chiar prim-miniștri (Kasimir Felix
Badeni, Agenor Romuald Gołuchowski, Agenor Maria Gołuchowski, Alfred Józef
Potocki sau Leon Biliński). Mulți politicieni cehi au contestat din principiu
jurisdicția Consiliului Imperial asupra țărilor Coroanei boeme, astfel încât, în
aceste regiuni, alegerea directă a membrilor parlamentului a trebuit să fie stipulată
mai devreme decât în alte țări ale Coroanei. Folosind tactici obstrucționiste, aleșii
cehi ai Consiliului Imperial au făcut mereu consultările camerei imposibil de ținut,
înecându-le în zgomot, motiv pentru care guvernul imperial a propus prorogarea
Consiliului și a guvernat mai departe prin decrete provizorii.
Precum politica germană, și politica austro-ungară era încă prea mult prizoniera
concepțiilor învechite de război de cabinet a ultimelor secole. Această politică de
cabinet foarte anacronică, care pur și simplu muta din loc popoare și granițe, era
însă adesea amestecată cu politică modernă, care aparent acorda atenție dorințelor
poporului, dar care în realitate nu era decât o mască, o formă goală de conținut.
Soldații aliați făcuți prizonieri au fost închiși, printre altele, în marile lagăre
Sigmundsherberg și Feldbach, aflate în Austria de astăzi. Mari lagăre de internare
se găseau la Drosendorf, Karlstein an der Thaya și Grossau. Nu erau internați doar
prizonierii de război, ci și cetățenii austro-ungari care „nu inspirau încredere”. De
exemplu, rutenii rusofili din Galiția, din Bucovina și din Transcarpatia au fost
deportați în lagărele Thalerhof și Theresienstadt, unde mulți dintre ei au murit.