Sunteți pe pagina 1din 2

Unificarea Germaniei şi a Italiei

În Italia, ca de altfel şi în Germania, mişcarea naţională s-a


manifestat la început pe plan cultural, iar ulterior pe cel politic.
Către mijlocul secolului al 21-lea ideea creării unor state naţionl-
italiane şi germane devine una dominantă. Forţele motrice italiene
au pledat pentru eliberarea, unificarea şi democratizarea Italiei,
în forma unei federaţii de republici. În Germania, însă forţele
patriotice erau tot mai mult dispuse să renunţe la ideea unei
republici şi să accepte un compromis cu regimurile monarhice în
lupta pentru unificarea ţării.

La această etapă mişcarea naţională italiană, mai putin cea


germană, mizau pe o acţiune colectivă a maselor în lupta pentru
realizarea unităţii naţionale.

În timpul revoluţiei din 1848-1849 democraţii italieni şi


liberalii germani au început să recurgă la metoda revoluţionară,
dar atât în Italia cât şi în Germania, numeroasele revoluţii au avut
un caracter local, sporadic şi sau terminat cu Înfrângerea
forţelor revoluţionare. Eşecul acestor revoluţii i-a determinat pe
liderii celor două mişcări, mai ales pe cei germani, să colaboreze
cu autorităţile de stat ale Sardiniei, şi respectiv, ale Prusiei în
lupta pentru unitate naţională.

Dacă Unificarea Germaniei s-a făcut doar prin intermediul


Statului, prin metode politice, impuse prin forţa armelor de
monarhia prusiană, Unificarea Italiei a fost realizată în rezultatul
conjugării eforturilor Statului şi cele ale maselor populare.

Prima etapă (1859) a unificării Italiei s-a realizat prin


concursul aproape exclusiv (militar şi diplomatic) a statului
pirmontez, apoi cealaltă etapă (1860) a fost una în care masele
populare au avut un rol covârşitor. Un şir de mişcări plebiscitare
în statele italiene din partea centrală a Peninsulei Apenine au
contribuit la alipirea Regatului Sardiniei la aceste teritorii.

Bismark miza doar pe rolul decisiv al Prusiei, iar C. Cavour a


făcut tot posibilul să-şi asigure şi sprijinul diplomatic, dar mai ales
militar al unei mari puteri europene - Franţa lui Napoleon al III-
lea, dându-şi seama că era imposibil să-şi impună Europei, dar mai
ales Austriei, unitatea italiană fără sprijinul acesteia.

Spre deosebire de Italia unde toată populaţia era catolică,


în statele germane existau două confesii oficiale: protestanţa
(luterană şi catolică(în statele din sudul Germaniei). Acest fapt a
constituit un serios impediment în realizarea unităţii germane.

Atât constiuirea Imperiului German s-a produs în


detrimentul Imperiului Habsburgic.