Disonanţa cognitivă a fost explicată pentru prima oara în 1957 de către profesorul

de psihologie de la Universitatea Standford, Leon Festinger în lucrarea „A Theory

of Cognitive Dissonance”. Ulterior ea a fost studiată şi prelucrată şi de către
alţi psihologi precum Baron şi Byrne.

Noţiunea de “disonanţă cognitivă” desemnează un disconfort psihologic produs de

existenţa a cel puţin două elemente cognitive (informaţii, comportamente, opinii,
senzaţii etc.), care se neagă sau se contrazic reciproc. Baron & Byrne (2004)
definesc disonaţa cognitivă ca pe o “stare internă de disconfort ce apare atunci
când indivizii observă inconsecvenţă între două sau mai multe atitudini sau între
atitudini şi comportament”. Festinger numeşte disonanţă cognitivă lipsa consensului
între opiniile, atitudinile, cunoştinţele şi valorile unei persoane (1957, p. 260).

Conform Dicţionarului de Psihologie Socială publicat de Editura Ştiinţifică Şi

Enciclopedică în 1981, disonanţă cognitivă desemnează “discordanţă sau contradicţie
în cunoaştere, pricinuită de informaţii contradictorii privitoare la acelaşi
obiect, situaţie sau eveniment şi care este trăită de subiect tensional, ca stare
de dezechilibru cognitiv, de nelinişte psihică (L.Festinger, 1957). De asemenea,
această disonanţă cognitivă se mai poate manifsta ca un dezacord între atitudine şi
realitate (R. Pinto, 1969). Disonanţa cognitivă creează tendinţa şi nevoia
subiectului de a reduce starea tensională şi a realiza echilibrul cognitiv necesar,
fie prin obţinerea uneor noi informaţii congruente cu cunoaşterea iniţială (C. E.
Osgood, P. F. Tannenbaum, 1955), fie prin schimbarea atitudinii subiectului faţă de
obiectul, situaţia, evenimentul dat. În consecinţă, şi schimbarea de atitudini se
poate provoca prin crearea unei disonanţe cognitive la început, iar apoi prin
suplimentare de informaţii în direcţia echilibrului cognitiv dorit (F. Heider,
1946). În activitatea de cunoaştere starea de disonanţă poate avea un rol
motivaţional: de mobilizare a individului în direcţia suplimentării informaţiilor,
a stabilizării lor ori a reconsiderării unor cunoştinţe şi idei în raport cu noile
date primite. (A. B. T.)”

Psihologul Leon Festinger a propus această teorie în 1957 după ce a publicat cartea
“When Prophecy Fails” (“Când profeţia dă greş”), observând persistenţa credinţei
contraintuitive a membrilor unui cult UFO al Apocalipsei şi creşterea numărului de
convertiri după ce profeţia liderului a fost infirmată. Presupusul mesaj trimis de
extratereştrii, unei femei în 1956, ce prevestea ditrugerea pământului, a devenit o
aşteptare infirmată care a crescut disonanţa dintre cogniţii, astfel determinând
majoritatea membrilor cultului să reducă disonanţa acceptând o nouă profeţie: aceea
că extratereştrii au cruţat planeta datorită credinţei respectivului cult.

Au fost utilizate mai multe metode experimentale pentru a dovedi existenţa

disonanţei cognitive, cum ar fi:

- Studii de complezenţă indusă (“acord forţat”), în care participanţii erau rugaţi

să se comporte contrar atitudinilor lor (Festinger&Carlsmith, 1959; Harmon-Jones,
Brehm, Greenberg, Simon&Nelson, 1996);

- Studii postdecizionale, în care sunt studiate alternativele respinse ale unei

decizii (Brehm,1956; Harmon-Jones & Harmon-Jones,2002; Egan, Santos & Bloom, 2007);

- Studii ale modalităţilor şi căilor prin care oamenii caută informaţii ce sunt
consonante cu părerile lor, astfel încât să evite disonanţa cognitivă (Frez,1982);

- Studii ale felurilor în care oamenii răspund informaţiilor care sunt

inconsistente cu principiile, credinţele, atitudinile sau angajamentele lor
(Festinger, Riecken & Schachter, 1956; Batson, 1975; Burris, Harmon-Jones, Tarpley,
1997);

- Studiul jucăriilor interzise (Aronson & Carlsmith, 1963).

Studiul jucăriilor interzise

Aronson şi Carlsmith au studiat prin acest experiment justificarea cognitivă şi

supunerea forţată la copii.

Experimentatorii au pus un grup de copii să aprecieze care jucării îi atrag mai

mult, dintr-un set de jucării prezentat, şi care îi atrag mai puţin. Apoi
experimentatorul a ales câte o jucărie care copiilor le plăcea foarte mult, i-a pus
într-o cameră cu acea jucărie şi a părăsit camera. Înainte să plece din cameră,
experimentatorul a spus la jumătate dintre copii că dacă se vor juca cu acea
jucărie vor fi sever pedepsiţi şi celelilalte jumătăţi că vor suferi o pedeapsă
moderată.

Mai târziu, când pedeapsa, atât cea severă cât şi cea moderată, a fost înlăturată,
copiii care ar fi suferit pedeapsa moderată nu se mai jucau acum atât de mult cu
acea jucărie, deşi în acest moment nu ar mai fi fost nicio repercusiune.

Când au fost întrebaţi, copiii din condiţia moderată a pedepsei, şi-au exprimat un
dezinteres mai mare decât era aşteptat pentru o jucărie pe care iniţial o plăceau
foarte mult. În mod alternativ, deziderabilitatea jucăriei a crescut pentru copiii
din condiţia severă a pedepsei.

Studiul a pus în evidenţă efectul suprajustificării şi insuficientei justificări

asupra cogniţiei.

În cazul suprajustificării, atitudinile şi părerile personale ale copilor nu se

schimbă deoarece ei au o justificare exterioară puternică pentru acţiunile lor.
Copiii ameninţaţi cu pedeapsa severă au avut o bună justificare exterioară penrtu
care nu s-au juact cu jucăria, şi anume faptul că ştiau că vor fi pedepsiţi cumplit
dacă s-ar fi jucat cu aceasta. Totuşi, ei încă erau atraşi de respectiva jucărie şi
o dată ce pedeapsa a fost înlăturată ei erau mai dispuşi să se joace cu ea.

În paralel, copiii care ar fi suferit o pedeapsă moderată au prezentat o

justificare insuficientă deoarece trebuiau să-şi explice motivul pentru care nu au
vrut să se joace cu jucăria de vreme ce motivaţia externă, gradul de severitate al
pedepsei, nu era suficient de puternic în sine. Astfel, ei au acceptat că jucăria
nu era atât de atractivă şi de aceea ei nu au mai fost atraşi de ea când pedeapsa a
fost înlăturată.