Sunteți pe pagina 1din 120

Prof. Dr.

Adrian-Paul Iliescu
(cu asistenţa Prep. drd. Dorina Cucu)

TEORIA DECIZIEI RAŢIONALE


(suport de curs masteral)

Bucureşti
2005
2

Cuprins

Cuprins. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Raţionalitatea ca adecvare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

Agentul raţional, deciziile şi acţiunea raţională. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

Interacţiunea raţională. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26

Dificultăţi şi paradoxuri ale interacţiunii raţionale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44

Bibliografie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Texte suplimentare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
3

(Contribuţia Prep. Drd. Dorina Cucu este reprezentată de elaborarea părţii de text de la
pp. 18-21 şi 38-44)

RAŢIONALITATEA CA ADECVARE

Nu există un singur şi complet model de raţionalitate umană. Opiniile, deciziile,


acţiunile, reacţiile, atitudinile sunt judecate drept raţionale sau iraţionale ţinându-se
seama de diverse criterii şi indicii. Complementar, iraţionalitatea este judecată conform
mai multor criterii sensibil diferite. Pe scurt, nu există un unic algoritm de
raţionalitate/iraţionalitate. Cu toate acestea, există un grad destul de mare de consens
asupra a ce înseamnă că o decizie este raţională/iraţională. Spre exemplu, se afirmă că
este iraţională o decizie care
 nu ţine seama de propriile dorinţe, intenţii, interese sau scopuri ale autorului ei

 nu ia în considerare informaţiile relevante, nu se adaptează la ele (atunci când ar fi


posibil să le ia în calcul şi să se modifice conform lor)

 nu ţine seama de probabilităţile relevante (ale corectitudinii unor date, ale apariţiei
unor evenimente favorabile/nefavorabile, ale producerii anumitor efecte, ale apariţiei
unor reacţii de răspuns, etc)

 este incoerentă (contradictorie sau lipsită de logică); filosoful american Donald


Davidson a propus chiar ipoteza că toate actele iraţionale sunt acte contradictorii (în
Incoherence and Irrationality, în revista Dialectica, vol. 39, fasc. 4, 1985, p. 350):
„numim o atitudine, convingere sau acţiune singulară iraţională numai atunci când
4

presupunem că ea este în conflict cu alte convingeri sau atitudini ale agentului” (Ibidem,
p. 349).

 este contraproductivă (produce efecte opuse celor urmărite, ceea ce se putea


determina anterior luării deciziei)

 nu se adaptează contextului specific, situaţiilor cărora trebuie să le răspundă (deşi


acestea sunt cunoscute şi puteau fi luate în calcul); iraţionalitatea poate fi definită şi ca
eşec al adecvării răspunsurilor deliberate la situaţiile problematice relevante (vezi, în
acest sens, Adrian-Paul Iliescu Conservatorismul anglo-saxon, ALL, 1994, pp. 16-22).

 dacă admitem că societatea este un sistem de coordonare reciprocă a răspunsurilor


şi că „a avea sens” înseamnă „ a avea răspunsuri adecvate” (deci că am reuşit să captăm
sensul atunci când ştim cum să răspundem), o teză „behavioristă” (susţinută, de exemplu,
de Peter C. Sederberg The Politics of Meaning, The University of Arizona Press, 1984),
atunci iraţional înseamnă fără sens, şi, mai departe, fără un răspuns adecvat

Într-o încercare provizorie de sinteză, se poate spune că, ori de câte ori căutăm
raţionalitatea, căutăm un tip oarecare de adecvare: adecvarea la propriile noastre
dorinţe, intenţii, scopuri, credinţe, la propria experienţă, la propriile cunoştinţe sau
la informaţiile disponibile, la probabilităţile ce pot fi atribuite unor evenimente
relevante, la cerinţele logicii (coerenţă, non-contradicţie), la cerinţele eficienţei
(optimizarea raportului costuri-beneficii), la situaţiile-problemă etc. Raţionalitatea
ar putea deci fi înţeleasă ca adecvare, iar iraţionalitatea ca inadecvare la anumite
elemente relevante în cazul respectiv.

Raţionalitate şi cunoaştere
5

Întrucât cunoaşterea (informaţiile existente) nu este niciodată 100% certă, raţionalitatea


presupune nu pur şi simplu mobilizarea sau folosirea cunoaşterii existente, date, ci
examinarea ei critică. Fiecare agent raţional trebuie să plece de la conştientizarea faptului
failibilităţii cunoaşterii, a riscului de eroare şi a necesităţii de permanentă examinare
critică a informaţiilor folosite. Trebuie avut mereu în vedere că

„oamenii nu sunt infailibili, că adevărurile lor sunt, în cea mai mare parte, doar
jumătăţi de adevăr, că unitatea de opinii nu este de dorit [...] iar diversitatea nu
este ceva rău, ci este un bine” (J. S. Mill, Despre libertate, Humanitas, ediţia
1994, p. 74).

Diversitatea de păreri este necesară nu pentru că „fiecare are partea lui de dreptate” (este
posibil ca, într-o chestiune dată, unii să nu aibă deloc dreptate), ci pentru că dialogul şi
confruntarea diverselor păreri diminuează riscul de eroare (pe care însă nu-l elimină
complet). S-a susţinut încă din secolul XIX, că succesele civilizaţiei moderne,
raţionaliste, se datoresc capacităţii de examinare critică şi de corectare a erorilor pe care o
are omul raţional:

„Atunci când examinăm fie istoria opiniilor, fie cursul obişnuit al vieţii omului,
cui se cuvine să-i punem în seamă faptul că nici cea dintâi, nici cel din urmă nu
decurg mai rău decât aşa cum decurg? De bună seamă că nu forţei intrinseci a
intelectului omenesc; căci, în orice chestiune care nu este evidentă în sine însăşi,
pentru fiecare persoană capabilă să judece chestiunea există nouăzeci şi nouă care
n-o pot judeca; iar capacitatea acelei unice persoane este şi ea numai relativă; căci
majoritatea oamenilor eminenţi din fiecare generaţie trecută au susţinut multe
opinii recunoscute azi drept greşite, şi au făcut sau aprobat numeroase lucruri pe
care acum nimeni nu le va mai justifica. Cum se explică, dar, că pe total există o
preponderenţă a opiniilor şi conduitelor raţionale în rîndul oamenilor? Dacă
această preponderenţă există realmente — şi ea trebuie să existe, dacă e ca
oamenii să nu fie, şi să nu fi fost totdeauna, într-o situaţie aproape disperată — ea
se datorează unei calităţi a spiritului omenesc, izvorul a tot ce este respectabil în
om, atât ca fiinţă intelectuală, cât şi ca fiinţă morală, şi anume calitatea de a-şi
putea îndrepta greşelile. El este capabil să-şi îndrepte greşelile pe baza discuţiilor
şi a experienţei. Nu pe baza experienţei singure. Discuţiile sunt şi ele necesare,
6

pentru a arăta cum trebuie interpretată experienţa. Opiniile şi practicile greşite


cedează treptat în faţa faptelor şi a argumentelor; dar faptele şi argumentele,
pentru a putea produce un efect asupra spiritului, trebuie aduse în faţa lui. Foarte
puţine fapte pot vorbi de la sine, fără nici un comentariu care să scoată în evidenţă
înţelesul lor. Prin urmare, întrucât întreaga putere şi valoare a judecăţii omului
depinde de această unică însuşire, aceea de a putea fi îndreptat atunci cînd
greşeşte, judecata lui este demnă de încredere numai dacă mijloacele pentru
îndreptarea ei sunt păstrate mereu la îndemînă. [...] Obiceiul statornic de a corecta
şi completa propriile opinii prin confruntarea lor cu opiniile altora, departe de a
genera îndoială şi ezitare în punerea lor în practică, este singurul fundament stabil
al încrederii noastre îndreptăţite în ele” (J. S. Mill Despre libertate, Humanitas,
1994, pp. 29-30).

Problema asigurării raţionalităţii nu este deci niciodată una pur individuală; există,
desigur, eforturi individuale de căutare a soluţiei raţionale la o problemă, dar în ansamblu
raţionalitatea este o problemă de dialog, dezbatere, confruntare de alternative, spirit critic,
deci o chestiune de cooperare, şi nu de iniţiativă solitar. Raţionalitatea are caracter
dialogal, nu monologal.
7

AGENTUL RAŢIONAL, DECIZIILE ŞI ACŢIUNEA RAŢIONALĂ

AGENTUL RAŢIONAL

Agentul raţional este definit de trăsăturile:

1. este în genere conştient de interesele şi scopurile sale


2. are în genere capacitatea de a-şi ierarhiza interesele şi scopurile
3. este în genere capabil (şi interesat) să analizeze costurile şi beneficiile propriilor
acţiuni sau decizii
4. urmăreşte, de regulă, minimizarea costurilor şi maximizarea beneficiilor
5. are preferinţe bazate pe propriile ierarhii (de interese şi scopuri), pe costurile şi
beneficiile asociate propriilor acţiuni sau decizii
6. are preferinţe de preferinţe (preferinţe care se definesc nu pe o mulţime de obiecte,
stări etc., pe mulţimea propriilor preferinţe)
Exemplu clasic. Fumătorul preferă să fumeze (în loc să nu
fumeze), şi tocmai de aceea este fumător. Dar, dacă este
conştient de riscurile fumatului, el poate să aibă şi preferinţa de
8

a fi preferat să nu fumeze (de a nu fi fost fumător). Dacă


preferinţa de a fuma este mai puternică, el rămâne fumător, dar
dacă preferinţa de preferinţă este mai puternică, se lasă de
fumat (T. Schelling, J. Buchanan).

7. preferinţele agentului raţional sunt în genere „logice” sau coerente (adică,


necontradictorii şi tranzitive: dacă A e preferat lui B, şi B lui C, A e preferat lui C)
8. este individualist (urmăreşte cu prioritate interesele proprii, nu eventuale interese
colective – Dunleavy Democracy, Bureaucracy and Public Choice, p. 3)

Conduita raţională este în genere definită ca fiind conduita agentului raţional, şi ea este
văzută drept conduită adaptativă (deciziile sunt adaptate intereselor, scopurilor, inclusiv
dorinţei de minimizare a costurilor şi maximizare a beneficiilor) sau drept conduită adecvată
(în raport cu problemele, resursele, mijloacele sau scopurile existente).

O conduită este iraţională:


1. dacă ea dăunează propriilor scopuri (lipsa de voinţă, de exemplu, a fumătorului care
are interesul de a se lăsa de fumat dar nu reuşeşte, este adeseori cauza unor conduite
contraproductive)
2. dacă scopurile agentului sunt incoerente (contradictorii)
3. dacă mijloacele folosite sunt inadecvate scopurilor (produc efecte contrare celor
urmărite)
4. dacă se bazează pe convingeri iraţionale (contradictorii, absurde) sau respinge să ia în
considerare informaţiile relevante pentru succesul sau eşecul ei (de exemplu,
improbabilitatea unor evenimente favorabile acţiunii iniţiate sau probabilitatea unor
evenimente defavorabile ei)
5. dacă agentul refuză să examineze critic sau să controleze propriile acţiuni, mijloace şi
consecinţele lor.
(Pentru unele detalii, vezi şi Elster Despre posibilitatea politicii raţionale).

DECIZIILE

În evaluarea raţională a deciziilor, se pun de regulă următoarele întrebări:


9

 cine decide
 sub ce constrângeri se ia decizia (inclusiv sub ce constrângeri cognitive, adică: cu ce
informaţii, cu ce grad de certitudine al informaţiilor, care informaţii lipsesc etc)
 ce mecanisme de control (feed back) pentru decizie există (Thomas Sowell, op.cit., p.
17).

De asemenea, decizia suscită întrebări privind:


 scopurile deciziei
 efectele deciziei
 costurile deciziei.

Deciziile se iau individual sau colectiv, formal sau informal.


Deciziile informale (luate în afara unor organizaţii sau fără urmarea unor norme prestabilite şi
fără constrângeri ierarhice – cf. Sowell) sunt de regulă mai puţin costisitoare decât cele
formale, deoarece ele tind să fie
 incrementale, nu categorice
 individualizate, şi nu tip „package deals” (vezi mai jos)
 episodice, nu bazate pe precedente
Dar ele sunt de regulă „mai ieftine” şi pentru că sunt luate de persoane care se cunosc bine
între ele, ceea ce implică faptul că ele au investit anterior în cunoaşterea reciprocă (Sowell,
op.cit., p. 25).

Limitarea performanţelor de raţionalitate


Oricât de ciudat sau de paradoxal ar părea, căutarea maximului de raţionalitate este iraţională,
în sensul că efortul de atingere a unui optim absolut este contraproductiv. În acest sens,
Thomas Sowell dă exemple ca: instanţe de judecată care ar urmări în toate cazurile cele mai
înalte standarde privind probele şi examinarea situaţiilor relevante, ar ajunge să trebuiască să
amâne la nesfârşit alte procese, chiar mai importante decât cel în curs. Standardele
intelectuale supreme, susţinute rigid, ne-ar obliga la respingerea unor date şi metode
(insuficient de precise sau de sigure) care ar putea fi importante pentru înţelegerea
fenomenelor sociale. Standardele morale prea rigide ar dihotomiza excesiv şi ar pune la un loc
oameni doar imperfecţi cu cei mai răi criminali (căci toţi ar cădea în categoria „răi” sau
„păcătoşi”). Perfecţionismul politic i-a dus pe mulţi la concluzia că nimic nu poate fi mai rău
10

ca republica de la Weimar, iar istoria perioadei următoare (1933-1945) le-a arătat ce mult au
greşit (Sowell, op.cit., p. 81, 82).
De ce?
Pentru că şi înţelepciunea, experienţa, perseverenţa sunt limitate, iar încercarea de a atinge
standarde perfecte va conduce la pierderi masive datorate epuizării acestor resurse (în efortul
de căutare a perfecţiunii (Sowell, ib).

În acelaşi sens, deşi pentru o decizie raţională avem nevoie de sortare şi etichetare (a
situaţiilor, cauzelor, persoanelor, elementelor etc.), sortări şi etichetări excesiv de fine (de
precise, de detaliate) sunt contraproductive, deoarece cresc costurile mai mult decât cresc
beneficiile. În numeroase cazuri, cum ar fi cel al francizelor (care ne asigură doar cu
aproximaţie de un anumit nivel al raportului preţ-calitate din hotelul sau localul respectiv),
ceea ce este necesar este doar o reducere a incertitudinii, nu o maximă precizie (a cărei
atingere ar consuma multe resurse), cu atât mai mult cu cât nici un surplus de cercetare nu
duce la certitudine absolută (numărul mare de crime comise de un soţ asupra celuilalt arată
nici o cunoaştere reciprocă foarte bună nu exclude incertitudinea cu privire la conduita
celuilalt- Sowell, op.cit., p. 85).

În multe cazuri, sortarea fină, exactă, deşi dezirabilă moral, nu e posibilă practic datorită
costurilor excesive ale informaţiei. Cazul băncilor, care sunt obligate să judece solicitările de
credite ale persoanelor fizice pe baza apartenenţei acestora la grupe de risc, chiar dacă deseori
persoanele sunt astfel nedreptăţite (oameni cinstiţi şi capabili să plătească înapoi creditele sunt
refuzaţi pentru că aparţin unor grupe de mare risc: cetăţeni de culoare, în SUA etc - Sowell).

Deciziile se iau adesea în condiţii de incertitudine şi/sau sub anumite constrângeri. Ca


rezultat, deciziile care (în sine sau ulterior) par iraţionale se pot dovedi necriticabile (sub
aspectul raţionalităţii) date fiind condiţiile în care au fost luate (condiţii de incertitudine sau
de constrângere).
Raţionalitatea trebuie deci judecată în raport cu informaţiile existente la data luării deciziei,
sau cu cele care ar fi putut fi obţinute (fără costuri exagerate) la acea dată, nu cu ceea ce se
ştie post factum (după luarea deciziei) sau din perspectiva ulterioară, care are o privire de
ansamblu şi mult mai multe date (inclusiv privitor la consecinţele deciziei luate). Aşa cum
11

spune Sowell,
„întrebarea [...] nu este ce decizie am lua dacă am fi Dumnezeu, ci care decizii anume
pot fi luate efectiv, dat fiind că suntem simpli oameni” (op.cit., p. 283).

Ori de câte ori evaluăm raţionalitatea deciziilor trebuie să avem în vedere ce anume ştiau şi ce
anume puteau şti cei care au decis la momentul respectiv.

Exemple:
a) abia pe parcursul războiului din Vietnam au putut fi cunoscute exact costurile implicării
armatei americane în acest conflict; drept rezultat, mulţi dintre susţinătorii iniţiali ai războiului
şi-au revizuit atitudinea, realizând dimensiunea uriaşă a costurilor (Thomas Sowell, p. 19).

b) deseori, deciziile nu se pot face individualizat (asupra fiecărei componente relevante), ci se


fac „la pachet” (package deals – cf. Sowell), adică asupra unui întreg „pachet” de componente
sau opţiuni; decidentul este constrâns să opteze asupra unui pachet, fără a i se oferi
posibilitatea să disocieze componentele (din pachet) pe care le aprobă de cele pe care le
respinge sau faţă de care este rezervat; dacă rezultatul deciziei luate este negativ, cauza
eşecului poate să fie legată tocmai de acele componente pe care decidentul le-a aprobat sub
constrângere (din cauză că erau incluse în acelaşi pachet cu componentele pe care le susţinea)
– caz în care eşecul nu i se poate imputa. Acesta este de regulă cazul cu exprimarea opţiunilor
electorale, când votanţii trebuie să opteze pentru un pachet (oferit de un partid sau candidat),
fără a putea preciza ce anume din acest pachet (agendă) aprobă şi ce nu. Spre exemplu, mulţi
dintre germanii care în 1933 l-au votat pe Hitler, au făcut-o pentru că aprobau programele sale
economice (de creare de locuri de muncă etc), nu pentru că aprobau rasismul şi naţionalismul
său agresiv.
În economie, se vorbeşte şi de „mănunchiuri” de programe pe care decidentul trebuie să le
accepte sau respingă în bloc, deci de alegeri-mănunchi (bundled-choice, cf. Campbell
McConnell, Stanley L. Brue Economics, McGraw-Hill, 1996, p. 624). Constrângerea suferită
de alegător în asemenea cazuri îl poate absolvi de reproşul de a fi ales greşit sau iraţional.

Producerea de efecte contraproductive (la o anumită decizie) constituie dovadă de


iraţionalitate numai dacă efectele se datorează exact componentelor pentru care decidentul a
optat şi dacă, date fiind informaţiile existente la momentul deciziei, efectele respective erau
previzibile.
12

De asemenea, se impune o diferenţiere între informaţiile autentice, care sunt reflectarea


experienţei empirice efective şi sunt colectate pe baza unor proceduri valide, şi simpla opinie
la modă (inclusiv în rândurile intelectualilor), care nu are valabilitate ştiinţifică (Sowell,
op.cit., p. 301). A fundamenta o decizie pe opinia curentă (chiar dacă ea este luată în serios şi
tratată ca un adevăr incontestabil de către majoritatea oamenilor influenţi) nu reprezintă o
garanţie de raţionalitate. Cu alte cuvinte, decizia raţională se bazează pe informaţii, nu pe
simple prejudecăţi la modă.

De asemenea, nu orice fenomen de non-adaptare a mijloacelor la scopuri este dovadă


de iraţionalitate. În mod aparent paradoxal, se produce uneori şi un proces invers, care nu e
iraţional: scopurile sunt adaptate resurselor, deoarece, raţional fiind, agentul evită să dorească
lucrurile imposibil de obţinut cu resursele pe care le are la dispoziţie: „nu dorim decât ceea ce
putem spera în mod plauzibil obţine” (Raymond Boudon Efecte perverse şi ordine socială, p.
170).

Acest fenomen explică şi frustrarea relativă (W. G. Runciman, apud R. Boudon): o


persoană este frustrată relativ de ceva dacă
1. ea nu are acel ceva;
2. vede că alţii au (inclusiv că ea ar fi putut avea, sau ar fi meritat să aibă);
3. doreşte acel ceva;
4. percepe ca posibil să aibe acel ceva.

Frustrarea relativă explică de ce suntem adesea invidioşi pe cei care sunt cu puţin mai bogaţi
sau mai bine situaţi sau mai apreciaţi decât noi, dar nu şi pe cei mult mai bogaţi, mai bine
situaţi sau mai apreciaţi decât noi.

În genere, disparităţile dintre componentele actelor raţionale (mijloace-scopuri, problemă-


soluţie, interese-scopuri, scop al acţiunii – consecinţe ale acţiunii etc.) sunt considerate drept
simptome de iraţionalitate. (De ex., se spune că un fanatic este un om care, deşi şi-a uitat
scopurile, îşi înzeceşte eforturile). Aproape în toate cazurile, disparităţile presupun ignorarea
unor informaţii semnificative (utile) pentru decizie sau acţiune, informaţii disponibile (pe care
agentul le-ar fi putut lua în calcul) dar nevalorificate.
Iraţionalitatea poate fi deci tratată ca un tip de proastă gestionare a informaţiilor.
13

În schimb, într-o conduită raţională informaţiile relevante sunt luate în considerare iar
resursele sunt mobilizate şi selectate în vederea atingerii scopurilor.

Pe de altă parte, însă, evaluarea iraţionalităţii nu este uşor de făcut. Evaluarea probabilităţii
succesului unei acţiuni, a complexităţii situaţiei, a dimensiunii costurilor şi beneficiilor, a
riscurilor, a costurilor reprezentate de riscuri, etc. nu este simplă şi algoritmică. În multe
cazuri, numai agentul raţional în persoană poate face aceste evaluări, deoarece
 „fiecare este expert în propria sa situaţie” (Sowell, op.cit., p. 62),
 şi, spre exemplu, dacă este vorba să fie apreciate riscurile şi costurile reprezentate de
ele, „costul unui anume risc nu este mai obiectiv decât orice alt cost”, căci „fiecare
individ este, bineînţeles, expert în chestiunea propriei sale aversiuni faţă de risc”
(Sowell, p. 61)

Speranţa matematică. Speranţa matematică este produsul dintre valoarea beneficiului


urmărit şi probabilitatea de a-l putea obţine. Indiferent cât de mare este valoarea respectivă,
dacă probabilitatea de a obţine beneficiul este mică, speranţa matematică este mică şi agentul
raţional (care îşi concentrează dorinţele asupra a ceea ce poate obţine) nu se mobilizează
pentru dobândirea lui. Speranţa matematică este un element important al deciziei.

Dat fiind faptul că majoritatea deciziilor se iau în condiţii de incertitudine, adică în situaţii în
care avem cel mult posibilitatea de a aprecia probabilitatea unor evenimente, dar nu
certitudinea lor, a fi capabil să ţii seama de probabilităţi este un lucru definitoriu pentru
raţionalitate. A fi iraţional înseamnă nu numai „să faci evaluări incorecte sau fără nici un
fundament ale adevărului şi falsităţii, ci şi a nu reuşi să iei în considerare probabilităţile”
(Alfred J. Ayer, The Scope of Reason, în revista Dialectica, vol. 39, fasc. 4, 1985, p. 269).

Precizare esenţială. Există înclinaţia de a respinge teoria deciziei raţionale pe motivul că


oamenii nu sunt atât de raţionali cum ar rezulta din descrierea agentului raţional dată de
teorie. Aici se ascunde însă o confuzie gravă. Nimeni nu se comportă totdeauna ca agent
raţional; fiecare om are reacţii care nu se bazează pe calculul costurilor şi beneficiilor etc.
Teoria deciziei raţionale nu susţine că toţi oamenii se comportă totdeauna raţional şi, în
consecinţă, ea nu se aplică oricând. Ea susţine numai că majoritatea oamenilor se comportă
14

frecvent în mod raţional şi doresc frecvent să acţioneze raţional. Teoria se aplică numai
acestor situaţii frecvente. În plus, ea îmbracă mai ales un caracter normativ (indică modele de
conduită raţională), nefiind pur descriptivă. Dar modelele respective nu sunt utopice, ci sunt
adesea urmate efectiv (chiar dacă nu deliberat) de către multe persoane. Pe scurt, teoria este
pe de o parte statistic relevantă (în sensul că nu este lipsită de corelaţii semnificative cu
anumite fapte constatate), iar pe de alta relevantă normativ (în sensul că oferă modele de
raţionalitate), dar ea nu pretinde să se aplice în absolut toate cazurile şi nici să dea o descriere
completă a conduitei.

Teoria deciziei raţionale modelează unele aspecte ale conduitei umane, dar ea nu are caracter
reducţionist (nu reduce conduita la acele aspecte, deci nu neagă existenţa altor aspecte sau
dimensiuni).
De exemplu, ea poate modela deciziile familiilor de a avea şi creşte copii, pe baza premiselor
sale: copiii sunt „bunuri de folosinţă îndelungată”, naşterea şi creşterea lor implică anumite
costuri, chiar dacă ei aduc şi beneficii.

„În principiu, costul net al copiilor poate fi calculat cu uşurinţă. Este egal cu cu
valoarea actuală a cheltuielilor prevăzute plus valoarea atribuită a serviciilor părinţilor,
minus valoarea actuală a venitului monetar prevăzut plus valoarea atribuită serviciilor
copiilor. Dacă costurile nete ar fi pozitive, copiii ar fi la echilibru un bun de consum
îndelungat şi ar fi necesară ipoteza că s-a obţinut de la ei venit psihic sau utilitate.
Dacă costurile nete ar fi negative, copiii ar fi un bun de consum îndelungat şi s-ar
obţine de la ei venit monetar” (Gary S. Becker Comportamentul uman, All, 1998, p.
183)
Copiii care implică cheltuieli mai mari au o valoare mai mare, fiind „de calitate mai bună”,
aşa cum automobilele care costă mai mult sunt de calitate mai bună. Ceea ce nu înseamnă,
desigur, că ar fi neapărat vorba de o calitate morală sau intelectuală mai bună! (Gary S.
Becker Comportamentul uman, All, 1998, p. 181).

Faptul că naşterea şi creşterea copiilor poate fi analizată ca activitate „economică” (prin


prisma costuri-beneficii) nu exclude existenţa relaţiilor afective, a dragostei parentale, care
reprezintă un alt aspect al vieţii de familie. Teoria deciziei raţionale nu neagă că „copiii sunt o
sursă de venit psihic sau de satisfacţie” (Becker, op.cit., p. 181). Nu este vorba de un egoism
15

economic total al părinţilor, ci de existenţa unei laturi economice a vieţii de familie care joacă
un rol important în deciziile acesteia.

Justiţia poate fi şi ea analizată din punct de vedere economic-raţional, ca parte a procesului


alocării de resurse (Gary S. Becker Comportamentul uman, All, 1998).

COSTURI

Costurile nu se reduc la costurile financiare uzuale (costurile în bani ale produselor sau
serviciilor), ci reflectă toate cheltuielile făcute pentru desfăşurarea unei activităţi sau obţinerea
a ceea ce dorim să obţinem. Există costuri de timp, de energie etc. corespunzătoare diverselor
tipuri de resurse cheltuite.
Uneori, plătim costuri nu numai pentru a dobândi bunuri sau servicii de pe piaţa liberă (a
căror furnizare nu este garantată nimănui, ci este oferită doritorilor contra cost), ci şi pentru a
beneficia de ceea ce ne aparţine deja, de exemplu, de anumite drepturi. Teoretic, drepturile ne
sunt garantate constituţional şi protejate de stat, ceea ce ar însemna că exercitarea lor (şi
eventuala apărare sau restabilire a lor) trebuie să se realizeze la costuri zero pentru
beneficiarul acestor drepturi. Practic, acest lucru nu se întâmplă, deoarece trebuie să plătim
individual anumite costuri pentru exercitarea drepturilor; uneori, ele sunt minimale, deci
neglijabile (de exemplu, pentru a-mi putea exercita dreptul de vot trebuie să mă deplasez la
cea mai apropiată secţie de votare), alteori costurile sunt exagerate chiar faţă de valoare
drepturilor respective. Este posibil chiar ca existenţa (teoretic sau principial incontestabilă) a
unui drept să fie practic pusă sub semnul întrebării dacă suma costurilor exercitării sale este
prea mare. Aşa se întâmplă, bunăoară, cu anumite proceduri ale justiţiei, care impun costuri
mari cetăţeanului (chiar dacă el nu este vinovat de nici o ilegalitate, ci este victima unei
ilegalităţi):
"Costurile sunt un factor crucial în orice formă de procedură legală. Un drept legal cu
valoarea X (în bani sau altceva) nu este de fapt un drept dacă exercitarea lui costă 2X."
(Thomas Sowell Knowledge and Decisions p. 236)
16

Costurile unei decizii exprimă de regulă costurile plătite pentru luarea ei sau pentru ajungerea
la decizia finală respectivă, şi nu costurile efectelor ei (Thomas Sowell, op.cit., p. 23).
Costurile unei acţiuni exprimă de regulă costurile plătite pentru efectuarea ei de către autor.
Totuşi, în anumite cazuri, sunt luate în considerare şi costurile consecinţelor unei decizii sau
acţiuni (vezi mai jos, despre externalităţi).

Costurile totale (ale unei decizii sau acţiuni) nu sunt totdeauna uşor de determinat. Uneori, ele
se evidenţiază numai în timp, fiind imposibil de stabilit la un moment iniţial (atunci când se
fac calculele privind utilitatea actului respectiv). În acest caz, dificultatea apare din faptul că
respectivele costuri se dispersează în timp. Dar costurile se pot dispersa şi „în spaţiu”, o parte
semnificativă dintre ele fiind plătită nu de autorii deciziei sau acţiunii vizate, ci de alţi agenţi
care sunt obligaţi să-şi asume o parte din costuri (fără a fi dorit să o facă).

Economiştii disting între cost privat (suportat de autorii deciziei, acţiunii sau bunului
respectiv) şi cost social (suportat de întreaga societate). Diferenţa dintre costurile sociale sau
totale şi cele private o reprezintă costurile externe (sau externalităţi negative), costuri
suportate de terţi, fără existenţa vreunui temei pentru achitarea lor de către aceştia. (De
exemplu, costurile poluării chimice sau sonore, plătite de persoanele care suferă de pe urma
poluării respective, fără a fi contribuit cu nimic la producerea ei şi fără a fi despăgubiţi în
vreun fel).

Externalităţile apar în genere datorită interdependenţei sau a contactelor dintre agenţi, uneori
datorită simplei vecinătăţi dintre ei. De aceea, ele mai sunt numite şi efecte de vecinătate. Ele
pot fi negative (costuri suportate de terţi, deşi aceştia nu sunt datori să le suporte şi nici nu
sunt compensaţi pentru pierderile prilejuite de aceste costuri) sau pozitive (beneficii primite de
terţi, deşi aceştia nu intră în posesia lor voluntar, prin acte de cumpărare, şi, adesea, nici nu au
îndreptăţiri speciale pentru respectivele beneficii).

Costul de oportunitate.
Costul de oportunitate este unul dintre cele mai importante tipuri de cost. Apariţia sa este
determinată de faptul că, de regulă, avem de ales între diverse alternative iar alegerea uneia
dintre acestea presupune abandonarea altora. Faptul că, optând pentru ceva, trebuie să
17

renunţăm la altceva (care nu mai poate fi obţinut simultan cu ceea ce am ales) înseamnă că noi
plătim un cost pentru alegerea făcută. Acest cost este costul de oportunitate.

Costul de oportunitate este egal cu valoarea celei mai bune alternative la care a trebuit să se
renunţe atunci când s-a ales o anumită alternativă.

Dacă, spre exemplu, pentru a merge la cinematograf a trebuit să renunţ la a merge la


un meci de fortbal, iar mersul la meci era cea mai bună alternativă pe care o aveam la
mersul la cinematograf, atunci costul de oportunitate al vizionării filmului este egal cu
valoarea pe care o avea mersul la meci.

Tipuri de costuri
(Capitolul despre tipuri de costuri este elaborat de Prep. Drd. Dorina Cucu)
Orice alegere sau decizie raţională presupune cheltuială de resurse sau, altfel spus,

presupune un cost.

Costurile de oportunitate apar atunci când intervine alegerea între două sau mai multe

alternative.

1.a Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă:

 costul de a renunţa la beneficiile care s-ar fi putut obţine prin alegerea altei alternative

(cea mai bună alternativă imediat următoare) decât cea care a fost aleasă.

 valoarea pe care o atribuim celei mai bune alternative la care am renunţat prin

respectiva alegere.

Ex. 1: dacă municipalitatea unui oraş hotărăşte să construiască o catedrală pe o suprafaţă de

teren pe care o deţine în proprietate publică, costul de oportunitate al acestei decizii reprezintă

orice alt lucru care ar fi putut fi construit pe acea bucată de pământ. Construind catedrala

respectivă s-a renunţat la altă alternativă, e.g. un spital.


18

1.b Cost total, cost mediu şi cost marginal

Costul total -- costul sau suma totală necesară pentru a realiza o afacere sau pentru a face o

investiţie incluzând costul investiţiei sau afacerii ca atare la care se adaugă comisioanele, taxe,

costuri de tranzacţie etc.

Costul mediu -- costul de rulare a unei afaceri (i.e., tot ceea ce se investeşte într-o afacere
într-un interval de timp care include şi momentul pornirii afacerii), calculat prin împărţirea
costurilor totale la numărul de unităţi produse şi scoase pe piaţă în timpul în care a fost rulată
afacerea (presupunând că unităţile produse sunt de acelaşi tip).

Exemplu (Sowell):
Costul mediu al unei afaceri care presupune o companie de zbor va consta în costul
total împărţit la numărul de zboruri efectuate. Costul total investit într-un interval de
timp se obţine prin însumarea costurilor necesare pentru achiziţionarea avioanelor şi a
combustibilului, pentru retribuţia echipajului de zbor şi de service, cât şi pentru
realizarea întreţinerii aparatelor de zbor.

Costul marginal -- costul alocat la un moment dat pentru obţinerea unui anumit produs
suplimentar (adiţional), adică costul necesar obţinerii încă a unui produs faţă de produsele
obţinute în medie sau acoperite de costul mediu.

Exemplu (Sowell):
Costul unui zbor suplimentar ( sau al unuia în minus faţă de orarul de zboruri stabilite, medii)
în cadrul unei companii de zbor reprezintă costul incremental al acestui zbor. Costul
incremental se adaugă costurilor totale, în cazul zborului suplimentar, însă este mai mic decât
costul mediu şi conduce către o profitabilitate mai mare a firmei sau a companiei de zbor
respective: costul incremental al zborului va genera profituri mai mari firmei respective, dată
fiind utilizarea avionului care va acoperi uzura şi consumul acestuia prin plata oferită de
pasagerii dispuşi să plătească acel cost incremental.

Alte observaţii:
19

- Costul marginal se mai numeşte cost incremental sau cost diferenţial sau cost

adiţional.

- Costul marginal reprezintă indicatorul principal în determinarea numărului de unităţi

dintr-un bun pe care vrem să îl consumăm.

1.c Costurile de tranzacţie

Nu există o definiţie clară a costurilor de tranzacţie.

Costurile de tranzacţie reprezintă:

 costuri care apar când indivizii fac schimburi de drepturi de proprietate în vederea

obţinerii unor bunuri şi când doresc să-şi impună drepturi exclusive asupra bunurilor

respective.

 costuri de aranjare a contractelor (de negociere a termenilor contractuali sau de schimb

înainte de satisfacerea contractului sau schimbului propriu-zis, ex ante) şi costuri de

monitorizare şi de veghere ex post, ca fiind opuse costurilor de producţie care sunt costuri

de realizare a conţinutului contractual (inclusiv costuri de informare).

 a). Căutarea informaţiei despre preţ şi calitate a ceea ce vrei să vinzi sau să cumperi,

căutarea potenţialilor cumpărători sau vânzători, cât şi a poziţiei şi circumstanţelor lor. b).

Negocierea . c). Realizarea contractului. d). Monitorizarea partenerilor contractuali.e).

Impunerea contractului cât şi plata daunelor în caz de nerespectare. f). Protecţia

drepturilor de proprietate de părţi externe relaţiei contractuale.

1.d Costuri ale deciziilor

Prin costuri ale deciziilor se înţelege, mai curând, costul procesului decizional decât costul
generat de decizia respectivă (Sowell).
Deciziile colective diferă de deciziile individuale, în primul rând, prin faptul că actul

decizional depinde de mai multe unităţi decizionale -- două sau mai multe unităţi de decizie
20

trebuie să ajungă la un acord asupra unei singure alternative.

Costul deciziilor individuale reprezintă costul procesului decizional la nivel intern sau
individual (costuri sau eforturi de aranjare a preferinţelor funcţie de priorităţi, funcţie de
utilităţile imediate sau pe termen lung, costuri de timp şi de informare atunci când individul
nu ştie ce să aleagă sau nu e sigur că face alegerea cea mai bună pentru el).
Costul deciziilor colective este reflectat de procesul (modalităţi prin care se ajunge la acord,
criterii după care se aleg modalităţile, durata sau timpul alocat, numărul celor care decid ) prin
care se ajunge la un acord între doi sau mai mulţi indivizi.

 Costurile deciziei colective vor fi costuri de negociere, costuri de timp, costuri de

oportunitate, costul asumării unor alternative care nu sunt cele mai adecvate preferinţelor

proprii ci unor preferinţe împărtăşite sau comune.

 Costul deciziilor colective tinde să crească pe măsură ce grupul de decidenţi se

supradimensionează, adică numărul celor responsabili în luarea unei decizii creşte.

A se vedea: R. Coase, The Nature of the Firm; T. Eggertson, Economic Behavior and

Institutions; D. North, Institutions, Institutional Change and Economic Performance, T.

Sowell, op cit.
21

COSTURILE INFORMAŢIEI

„Cunoaşterea poate fi enorm de costisitoare, şi ea este adesea foarte împrăştiată în


fragmente inegale, prea mici pentru a fi folosite individual în luarea unei decizii”
(Thomas Sowell, op. cit., p. 26).

De aici decurge necesitatea unor mecanisme de decizie care să antreneze mai mulţi agenţi,
deţinători ai mai multor fragmente de informaţie.
Dar acest lucru este adesea trecut cu vederea, ca şi costurile informaţiei.

"Information is not a free good. In a world of uncertainty and incomplete knowledge,


it takes real resources (including time) to produce information. College graduates
know that it takes time and money to gather information about employment
opportunities, but the search costs might prevent them from discovering the best
alternative. Shoppers know that by driving around they can find the best bargains, but
it might not be an efficient thing to do, given the cost of gasoline and the alternative
use for their time. However, if the price at which a person could obtain additional
information were reduced, additional exchange opportunities would be exploited and
the extent of exchange increased".
(Svetozar Pejovich Economic Analysis of Institutions and Systems, Kluwer Academic
Publishers, 1998, p.11 )
22

În unele cazuri, costurile informaţiei sunt atât de mari, încât nu pot fi plătite de stat sau de
terţe părţi. Trebuie intervenit cu restricţii şi reglementări, care să oblige agenţii implicaţi să
furnizeze ei înşişi informaţia relevantă.
Exemplu: cazul medicilor (nu ne putem permite să lăsăm piaţa să decidă care chirurgi sunt
competenţi şi care nu, deoarece aceasta ar implica imense costuri uman - Campbell
McConnell, Stanley L. Brue Economics, McGraw-Hill, 1996, p. 611)
În asemenea cazuri, se constată că libertatea unora (de a profesa) e plătită foarte scump de alţii
(victimele malpraxisului), şi e necesară o reglementare ce limitează libertatea.

În foarte multe cazuri, se naşte impresia greşită că acţiunea raţională ar putea fi lesne
eficientizată prin înlocuirea regulilor mecanice sau formale cu o monitorizare şi coordonare
mai inteligentă. În realitate, în majoritatea cazurilor de acest fel, impresia greşită provine din
ignorarea costurilor informaţiei şi ale coordonării. Atunci când sunt luate în calcul aceste
costuri, rezultă clar că regulile mecanice (constrângeri nediferenţiate) sunt eficiente şi
practicabile, în timp ce monitorizarea şi coordonarea inteligentă este ineficientă (căci este
ultracostisitoare) şi nefezabilă.

Exemplu (Sowell). „Traficul este de obicei reglementat pe baza unor priorităţi complet
arbitrare, stabilite mecanic de semafoarele de la intersecţii, fără nici o consideraţie
pentru chestiunea dacă traficul de pe o direcţie anume are vreun motiv, personal sau
social, de a porni primul. Este clar că vor exista cazuri când cineva care e aşteptat la o
întâlnire importantă (pentru el sau pentru societate) va aştepta nerăbdător să se
schimbe culoarea semaforului, în timp ce altcineva care a plecat doar la o plimbare de
plăcere va intra cu proritate în intersecţie. Regulile de trafic, ca şi toate celelalte reguli
arbitrare, implică asemenea «ineficienţe» sociale – şi ele implică, de asemenea, decizia
că toate costurile pentru eliminarea «ineficienţelor» depăşesc cu prea mult beneficiile
pentru a încerca această eliminare. [...] Regulile arbitrare, categorice sau «birocratice»
nu pot fi, în general, criticate ca greşite pe simplul motiv că unele dintre consecinţele
lor sunt lipsite de sens în comparaţie cu ce ar fi decis o persoană inteligentă şi
imparţială în lumina tuturor faptelor din acel caz particular. Nici faptele, nici
inteligenţa, nici imparţialitatea nu sunt bunuri gratuite. Regulile categorice sunt o
recunoaştere a acestui fapt şi o încercare de a economisi resursele disponibile în
23

lumina costurilor respective.” (Thomas Sowell, op.cit., p. 137-138)

Dezvoltarea extraordinară a structurilor instituţionale moderne, amplificarea şi complicarea


deosebită a sistemelor de norme şi reglementări (juridice dar nu numai), caracterul tot mai
alambicat al intervenţiei deliberate (a statului, a instituţiilor, a organizaţiilor) face ca acţiunea
raţională să se bazeze tot mai mult pe cantităţi mari de informaţie specializată. Oamenii fără
pregătire de specialitate nu mai pot acumula sau controla această informaţie (nici măcar atunci
când sunt chemaţi să o folosească pentru decizia raţională, aşa cum este cazul politicienilor),
şi, drept rezultat, între decidenţi (politicieni, lideri, votanţi) şi decizie se interpun experţii sau
specialiştii (consultanţi, consilieri, etc) şi organismele lor (comitete, consilii, comisii), singurii
în stare să stăpânească informaţia necesară. Deciziile sunt deci modelate de expertiza de
specialitate, ceea ce poate duce la reducerea capacităţii de control democratic asupra lor şi a
acţiunilor iniţiate (Sowell, op.cit., p. 318-319). Costurile mari ale informaţiei mobilizate de
sistem pentru luarea deciziei (costuri ce nu pot fi plătite de marea masă a oamenilor, ci numai
de grupuri mici de persoane cu interese şi poziţii speciale) exclud tot mai mult participarea
cetăţenilor obişnuiţi şi cresc posibilităţile de manipulare a atitudinii lor.

Dar nici în viaţa privată omul nu îşi poate permite să plătească toate costurile legate de buna
informare. Cazul Eulala Shute: persoana care a cumpărat un bilet pentru o croazieră pe ocean,
fără a citi toate detaliile „contractului” astfel făcut (scrise pe spatele biletului), şi între care
exista ostipulaţie privind locul unde se va desfăşura orice eventual proces între client şi
compania de navigaţie; după un accident suferit pe vas, ea a încercat să acţioneze în instanţă
compania, şi a constatat că pentru aceasta trebuia să se deplaseze la mare distanţă, în alt stat
american, ceea ce era în avantajul companiei şi în dezavantajul ei (costuri prohibitive de
deplasare).

„Existau probail multe alte dimensiuni ale croazierei care erau de mai mare interes
pentru ea, decât unde anume ar fi trebuit să acţioneze în judecată compania de
navigaţie. Chiar dacă ar fi fost interesată în aceasta, ar fi fost un consum prea mare de
timp şi ceva prea costisitor pentru ea să încerce să negocieze cu compania privind
locul de desfăşurare a unui evatual proces” (John N. Drobak A cognitive science
perspective on legal incentives, în volumul Claude Ménard (ed) Institutions,
Contracts and Organizations, Edward Elgar, 2000, p. 283).
24

Nimeni nu poate consuma tot timpul care ar fi necesar pentru citirea atentă a tuturor clauzelor
contractelor, a tuturor specificaţiilro tehnice asociate unui document etc., datorită costurilor
prea mari ale informaţiei.

Cazul vânzătorului unui produs second hand rar (gen piesă de schimb pentru un aparat sau o
maşină, piesă care nu se găseşte în comerţul de specialitate) care ar fi extrem de util unor
cumpărători, dar care nu îi poate găsi pe aceştia (şi nici ei pe el) datorită uriaşelor costuri ale
căutării informaţiei vitale (cine are nevoie/cine are de vânzare).

BENEFICIILE

Beneficiile sunt şi ele de diverse tipuri: nu numai financiare sau materiale, ci şi psihologice,
morale etc. Şi ele sunt sau pot fi dispersate (în timp sau spaţiu), parţial imprevizibile sau
incerte. Beneficiile unei decizii sau ale unei acţiuni care se repartizează altor persoane decât
autorii acestora sau decât destinatarii vizaţi (prevăzuţi să beneficieze) sunt externalităţi
pozitive.
Exemplu: „Educarea copiilor să fie cinstiţi este o investiţie făcută de părinţi, dar de ea
beneficiază printre alţii companiile care eliberează carduri, magazinele cu autoservire,
Serviciul de colectare a impozitelor” (Thomas Sowell, op.cit., p. 37).

EFICIENŢA
În general, raţionalitatea implică eficacitatea (capacitatea de a decide corect, astfel încât
scopurile vizate să fie atinse) şi eficienţa (capacitatea de a obţine maxim de beneficii cu
minim de costuri).
Dar determinarea eficienţei nu este o sarcină simplă, de rutină. În cazul în care scopurile
urmărite cuprind obţinerea anumitor bunuri publice, şi deci aplicarea unor politici publice
adecvate, dificultatea determinării eficienţei este legată de diferenţele intersubiective privind
evaluarea costurilor şi beneficiilor (de exemplu, unii contribuabili pot considera construirea
unei catedrale drept un lux, ce aduce puţine beneficii reale comparativ cu alte obiective
posibile, în timp ce alţii pot considera construirea catedralei drept necesitate imediată,
implicând beneficii maxime). În mod analog, şi costurile pot fi evaluate diferit, conform unor
preferinţe diferite. Ca atare,
25

„denunţările «ineficienţei» sau ale «risipei» nu sunt adesea decât afirmări ale unui set
diferit de preferinţe” (Sowell, op.cit., p. 52).

Ce anume este eficient şi ce nu, ce este risipă şi ce nu, etc. nu sunt lucruri absolut obiective şi
unanim recunoscute.
De asemenea, ceea ce poate apărea drept iraţional din anumite puncte de vedere (din punctul
de vedere al unui agent raţional) poate fi foarte raţional din punctul de vedere al altuia. De
exemplu, funcţionarul care lucrează lent şi puţin, economisindu-şi astfel costurile pe socoteala
instituţiei sau a clienţilor ei, poate apărea drept ’iraţional’ agenţilor care reprezintă interesele
instituţiei sau agenţilor-clienţi ai instituţiei. Dar dacă funcţionarul în cauză nu este bine
stimulat (este prost plătit) şi nu are nici o alternativă (nu îşi poate găsi alt loc de muncă),
atunci este normal ca la beneficiile mici pe care le obţine să încerce să-şi minimizeze costurile
personale.

„Multe dintre criticile aduse «birocraţilor incompetenţi» presupun implicit că cei ce


aparţin sistemului birocratic urmăresc scopul atribuit lor dar nu reuşesc să îl atingă din
lipsă de abilitate. De fapt, ei pot să răspundă foarte raţional şi abil la setul de
stimulente pe care îl au” (Sowell, op.cit., p. 15).

Este deci esenţial să ţinem totdeauna seama de faptul că în interacţiunea socială se confruntă
mai multe tipuri de raţionalitate: raţionalitatea instituţiilor, raţionalitatea beneficiarilor acţiunii
instituţionale, raţionalitatea angajaţilor acestor instituţii etc. Ceea ce poate fi apreciat drept
eşec din punctul de vedere al unui tip de raţionalitate poate să fie un real succes din punctul de
vedere al altui tip de raţionalitate.
26

INTERACŢIUNEA RAŢIONALĂ

Interacţiunea agenţilor care se comportă raţional poate fi numită interacţiune raţională.


Interacţiunea implică totdeauna costuri, inclusiv costuri de informare, şi riscuri deoarece
agenţii raţionali se bucură în general de libertate de acţiune sau flexibilitate, iar (în cazul
oricăror doi agenţi A şi B),
„flexibilitatea lui A este incertitudinea lui B cu privire la ce va aface A” (Thomas Sowell,
op.cit., p. 31).
Astfel,
„costul incertitudinii cu care se confruntă B este costul pregătirii sale pentru un întreg spectru
de posibilităţi de comportare ale lui A” (Thomas Sowell, op.cit., p. 31).

Interacţiunea raţională este cooperativă (de ex., cea dintre parteneri care colaborează pentru
atingerea unui beneficiu comun, împărţind costurile) sau conflictuală (în care agenţii nu
colaborează, fiecare urmărind un beneficiu care constituie daună sau cost pentru celălalt)

Există şi interacţiuni parţial cooperative (deoarece implică un consens parţial între parteneri,
cel puţin asupra unor reguli generale de conduită, „reguli ale jocului”) şi parţial conflictuală,
27

deoarece implică existenta unor scopuri opuse (de ex., acela de a obţine un profit sau un
succes ce constituie o daună, un cost sau un insucces pentru partener). Acesta este cazul
interacţiunilor de tip competiţional.

Interacţiunea cooperativă

Se bazează pe roluri atribuite fiecărui partener, pe complementaritate a acestor roluri dar şi


pe substituibilitatea lor. De exemplu, soţii au adesea roluri complementare (soţul repară
instalaţiile din casă, soţia „repară” hainele rupte sau pătate) dar ei se şi înlocuiesc, când e
cazul, în anumite roluri. Cu cât rolurile unuia sunt mai greu substituibile de către celălalt, cu
atât valoarea primului creşte (vezi şi Gary S. Becker Comportamentul uman – o abordare
economică, All, 1998, p. 227). Ceea ce nu exclude afecţiunea dintre soţi (deşi chiar sub aspect
afectiv există uneori complementaritate şi substituibilitate, altfel definite însă!). Chiar
dragostea pentru partener, sub aspectul ei de „grijă” pentru acesta, poate fi modelată în
termeni economici-raţionali (ca dependenţă a utilităţii proprii scopurilor unui partener de
utilitatea obţinută de celălalt - Gary S. Becker Comportamentul uman, All, 1998, p. 243).

Se bazează, în genere, pe contracte specificând costurile (legate de contribuţia adusă) şi


beneficiile (interacţiunii) pentru fiecare partener.
Contractul trebuie să mărească utilitatea globală urmărită de parteneri, fie ca sumă de utilităţi
individuale fie în alt mod.

Mulţi utilitarişti contemporani recurg la o idee de utilitate globală care nu constituie simpla
însumare a utilităţilor individuale, ci o utilitate medie:
n
1
n
∑u i
i =1 .
Pentru ca aceasta să nu fie exagerat de mică, se poate impune chiar cerinţa unei utilităţi medii

1 n
de nivel critic (care să nu scadă sub un anumit prag), astfel ca ∑ ui ≥ u (unde u *

n i=1
constituie un prag minim de utilitate dezirabilă - Arnsperger, Van Parijs [2000], p. 20).
Trebuie însă subliniat că nici prin aceste nuanţări sau rafinări nu se exclude posibilitatea unor
mari disparităţi de utilitate în cazul a diferite persoane.
28

Contractul pare a fi un instrument ideal de cooperare, deoarece el apără interesele tuturor


părţilor contractante prin aceea că impune costuri suplimentare părţii care, eventual, nu-şi
îndeplineşte obligaţiile şi care, deci, lezează interesele altor părţi contractante.
În realitate, lucrurile nu stau totdeauna aşa.
Întâi. Asimetria informaţiei poate conduce la contracte unfair ce servesc interesele unei părţi
şi lezează pe ale alteia. Cazul defectelor ascunse ale unei mărfi. (McConnell, Brue, p. 611,
614). Există însă şi cazul intereselor ascunse: al unei firme ce angajează pe cineva pe termen
nelimitat, creându-i sentimentul unei posibile cariere de succes şi al unor posibile beneficii
financiare mari în viitor, deci stimulându-l astfel să facă eforturi excepţionale, când, de fapt
firma urmăreşte folosirea persoanei în cauză doar pe timp scurt, fără a-i da nici o şansă la
carieră sau beneficii mari ulterioare. (Angajatul nu ştie ceea ce firma ştie, adică faptul că
angajarea va fi pe termen scurt). Fenomene similare pot apărea şi în cazul unor contracte de
alt tip (de ex., politice: cazul aliatului „temporar”, aliat tip „tovarăş de drum”, ce urmează să
fie abandonat îndată ce anumite interese politice unilaterale sunt atinse; sau contracte
maritale: cazul partenerului „temporar”, acceptat ca „umbrelă de vreme rea”, dar care crede că
este acceptat pe viaţă).

2. Contractele nu sunt simple consfinţiri pasive ale intereselor existente; ele pot crea interese
noi.
Cazul efectelor perverse ale contractului (cazul „riscului moral” - moral hazard). Riscul moral
este creat de interesul uneia din părţi ca, tocmai datorită contractului existent, să-şi modifice
conduita într-un mod benefic pentru ea, dar care impune costuri suplimentare altei părţi
contractante. Astfel, contractul, în loc de a proteja interesele legitime ale ambelor părţi prin
crearea, pentru fiecare parte, de stimulente pentru satisfacerea intereselor celeilalte părţi
(adică pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale), crează stimulente pentru satisfacerea unor
interese inavuabile ale unei părţi în dauna alteia, deci pentru lezarea intereselor celeilalte părţi.

Exemplu (McConnell, Brue, p. 612): dacă o companie de asigurări oferă o asigurare pentru
persoanele divorţate (urmând a acoperi cheltuielile de divorţ şi a reduce dificultăţile financiare
ale perioadei imediat următoare divorţului), unele cupluri, fiind protejate contra acestor
dificultăţi, vor fi mai puţin interesate să-şi depăşească diversele conflicte maritale şi ele pot
29

chiar să divorţeze pentru a obţine sumele garantate de asigurare (continuîndu-şi ulterior


căsnicia fără forme legale). Este şi motivul pentru care societăţile de asigurări nu fac contracte
de asigurare pentru divorţ.
În mod analog, dacă motorul unui automobil asigurat s-a defectat serios, proprietarul, în loc
de a plăti personal pentru repararea sau înlocuirea motorului, poate simula o tamponare pentru
a obţine suma garantată de contractul de asigurare şi a-şi cumpăra un motor nou. Aici, în loc
ca societatea de asigurări să ajute victima unei tamponări să-şi recupereze paguba, societatea
însăşi devine victimă a unei înşelătorii.
În asemenea cazuri, asimetria informaţiei (societatea de asigurări nu ştie anumite lucruri pe
care asiguratul le ştie) dă avantaje unei din părţi.

Când este necesară sau utilă interacţiunea raţională?

Problema coordonării. Interacţiunea raţională presupune frecvent coordonare, iar acasta


presupune constrângeri. Liberalii, libertarienii, inclusiv cei care în SUA sunt numiţi
conservatori sau neoconservatori, tind să privească orice limitare a libertăţii private de decizie
ca pe ceva rău. Mai ales intervenţiile statale, care reglementează şi deci restricţionează, sunt
considerate negative, deoarece restrâng libertatea de acţiune.
Acest punct de vedere poate fi, şi este, însă criticat. Se afirmă uneori că el se bazează pe
eroarea numărului limitat de decizii, adică pe supoziţia că există totdeauna un număr limitate
de decizii posibile într-o societate: cu cât creşte numărul deciziilor luate de stat, scade cel al
deciziilor „libere” (private). Se poate însă argumenta că statul, care furnizează bunuri publice
(şi reglementările sunt un tip de bun public), nu reduce numărul de decizii libere ci amplifică
sfera deciziilor libere (de exemplu, în măsura în care permite comunităţii să beneficieze de
bunuri şi servicii de care altfel n-ar putea beneficia) – McConnell, Brue, op.cit., p. 636.
Mai ales în condiţii de „aglomeraţie” şi „competiţie”, reglementarea nu este contraproductivă,
ci dimpotrivă.

„Semafoarele mă constrâng şi îmi limitează libertatea. Dar oare în mijlocul unui


ambuteiaj de circulaţie pe un drum nedeschis, încă nesemaforizat, eram realmente
«liber»? Şi oare totalul algebric de libertate, pentru mine sau pentru şoferul tipic
grupului ca întreg, a crescut sau a scăzut prin introducerea unor semafoare bine
proiectate? Semafoarele care te opresc sunt, cum se ştie, şi cele care îţi dau drum liber.
. . Atunci când introducem semafoare, ne-am creat, prin cooperare şi constrângere,
30

mai multă libertate, deşi arhi-individualistului poate să nu-i placă noua ordine.” (Paul
A. Samuelson, apud McConnell, Brue, op.cit., p. 636)

Semafoarele furnizează coordonare, iar coordonarea garantează o libertate (limitată dar reală),
în timp ce absenţa coordonării poate anula libertatea sau poate face ca costurile acţiunii libere
să fie extrem de mari (prohibitive pentru unii). Exemplu: ghişeele extrem de aglomerate (ca
cele pentru înmatricularea-radierea automobilelor) şi nevoia de reglementare (bonuri de
ordine).

Coordonarea şi problema ’dependenţei de cale’

Christian Knudsen Modelling Rationality, Institutions and Processes in Economic Theory în


vol. Rationality, Institutions and Economic Methodology, Ed. By Uskali Mäki, Bo
Gustafsson & Christian Knudsen, Routledge, 1993:
“In the coordination game the agents have a common interest in avoiding
uncoordinated actions. Each individual sees it as being in his own interest to choose a
behavioural pattern which conforms to that chosen by the other individuals. If for
example an agent expects other motorists to drive on the right, it is also in his own
interest to follow the same rule. If the others speak a certain language, it is also in the
interests of the agent to learn the same language. [...]
What distinguishes the above examples is that it would be impossible to anticipate a
priori which of several possible institutions or conventions would provide the solution
to the coordination game. It is not possible to simply point out one institution as for
example the most efficient, and say that it is the solution to or the result of the game.
In this kind of situation the path-dependency theorists insist that it is of decisive
importance to explicitly model the process from which the institution emerges.
Apparently unimportant events can arise early on in such a process and start a
‘snowball’ effect, leading the system towards a particular institutional solution from
which it is no longer possible to escape. Processes of this kind are known as path-
dependency processes. They can in many cases account for the existence of inefficient
institutions”
[La fel a fost cu alegerea tastaturii standard (QWERT)]: “Once the system is set in
31

motion towards a specific solution, the tendency is soon reinforced because of the
number of decision makers choosing the same solution rises [...] This is a cumulative
process where random events in the opening phase of the process determine the
outcome in the long term. It is therefore with good reason that these processes are
termed ‘historical’(P. A. David, 1988, unpublished paper).”

Iată cum prezintă dependenţa de cale un tânăr autor român (Dorin Palaghiciuc):
„Conceptul ’dependenţei de cale’ a apărut iniţial în domeniul studiilor privind dezvoltarea
tehnologică pentru a explica de ce o anumită soluţie tehnologică, odată adoptată, continuă să
domine piaţa chiar dacă s-a dovedit ineficientă pe termen lung. Acest concept a fost elaborat
de către Paul David şi Brian Arthur.
In concepţia lui David (1985) şi Arthur (1989), alegerea unei tehnologii este
’dependentă de cale’(path-dependent) dacă este greu de anticipat, dificil de schimbat
(locked-in) şi ineficientă.
David (1985) explică ’dependenţa de cale’ prin trei mecanisme bazate pe exemplul
istoric al tastaturii QWERTY (care a devenit dominantă în ciuda inferiorităţii sale în faţa
altor tehnologii) : necesitatea compatibilităţii dintre tehnologie şi competenţa utilizatorilor,
creşterea ’beneficiilor’ca urmare a adoptării tehnologiei (increasing returns of adoption) şi
quasi-ireversibilitatea investiţiilor în competenţele utilizatorilor.
Primul mecanism se referă la faptul că cu cât mai multe tastaturi vor utiliza modelul
QWERTY, cu atât mai mulţi utilizatori vor învăţa această tehnologie, şi dacă din ce în ce
mai mulţi utilizatori vor avea această competenţă, va creşte şi numărul celor care vor
achiziţiona această tehnologie. Creşterea ’beneficiilor’ ca urmare a adoptării tehnologiei
rezultă din scăderea costurilor de utilizare a unei tastaturi QWERTY pe măsură ce aceasta
este acceptată de utilizatori din ce în ce mai numeroşi. In sfârşit, David observă că
cuantumul costurilor de reconvertire a utilizatorilor de la un standard la altul sunt extrem de
mari, ceea ce conduce la o quasi-ireversibilitate a investiţiilor în adoptarea de competenţe
necesare utilizării tastaturilor1.
Pentru a exemplifica influenţa evenimentelor accidentale asupra procesului de alegere a unei
tehnologii , David foloseşte exemplul urnei Polya: de fiecare dată când o bilă este scoasă
dintr-o urnă care conţine bile de mai multe culori, o bilă de aceeaşi culoare este adăugată.
Probabilitatea ca o anumită culoare să fie extrasă va creşte şi una dintre culori le va elimina
pe celelalte. Prin analogie, alegerea unei tehnologii va conduce la eliminarea celorlalte iar
implicaţiile ideii ’dependenţei de cale’ sunt că această alegere este influenţată de
32

evenimente întâmplătoare (ce culoare/tehnologie a fost extrasă/aleasă în primele momente),


şi este ireversibilă. Pentru că tehnologia nu este aleasă în conformitate cu eficienţa sa ci
datorită feedback-urilor pozitive (increasing returns) şi a evenimentelor întâmplătoare, o
tehnologie ineficientă poate prevala.
Arthur identifică patru mecanisme similare de autoconsolidare a ’căii’(self-reinforcing
mechanisms) alese iniţial care pot împiedica utilizatorii unei tehnologii relativ ineficiente să-
şi modifice opţiunea.2 Astfel,’ costurile iniţiale de implementare ridicate’(large initial set-up
costs) vor produce creşteri ale ’beneficiilor’ pe măsură ce tot mai mulţi utilizatori adoptă
respectiva tehnologie, ’efectele de învăţare’(learning dividends) acţionează în direcţia
îmbunătăţirii produselor sau a scăderii costurilor pe măsură ce creşte gradul de utilizare al
produselor, ’efectele de coordonare’ (coordination or network effects) presupun faptul
creşterii avantajelor (increasing returns) pentru toţi utilizatorii odată cu sporirea numărului
celor ce folosesc respectiva tehnologie iar ’adaptabilitatea aşteptărilor’ (adaptative
expectations) presupune convingerea intimă a utilizatorilor existenţi sau potenţiali că ceilalţi
vor alege această tehnologie şi nu alta, perpetuând existenţa pe piaţă a respectivei tehnologii
Arthur sugerează două consecinţe ale acestui fenomen.
In primul rând, dacă evenimente accidentale ce se petrec în debutul unei succesiuni
temporale, determină sau sprijină utilizatorii în adoptarea tehnologiei inferioare, atunci este
posibil ca aceste cauze aparent neînsemnate să provoace efecte durabile, cumulative, pe
parcursul întregului proces. Accidente de acest tip pot ’imobiliza’(lock-in) utilizatorii în
perimetrul unei tehnologii inferioare şi aceste accidente au o pondere însemnată în istorie.
In al doilea rând, pentru că „accidentele contează”, succesiunea evenimentelor este la fel de
importantă ca şi evenimentele în sine. Forţele cauzale de mică amplitudine ce acţionează la
începutul unui lanţ de evenimente au o mai mare importanţă decât aceleaşi cauze care se
produc mai târziu, pentru că utilizatorii pot deveni ’dependenţi’ de calea aleasă iniţial şi
cantonaţi ireversibil în acest perimetru.
Studiile consacrate schimbării instituţionale şi analizei ’dependenţei de cale’ pornesc de
la presupoziţia , pe care o considerăm întemeiată, că acest concept, astfel cum a fost elaborat
de David şi Arthur, se bazează pe o serie de mecanisme economice precise, a căror relevanţă
pentru sfera instituţională nu poate fi pur şi simplu asumată.3 Principalele obstacole în calea
unei transpoziţii prin analogie a acestui concept de la tehnologii la instituţii vizează
precizarea mecanismelor generative, ce diferă semnificativ în cazul instituţiilor, definirea
criteriilor de cuantificare a eficienţei unei instituţii, care este problematică chiar în cazul
tehnologiilor şi viziunea asupra schimbării tehnologice( o tehnologie le va elimina
33

întotdeauna pe celelalte iar aceasta este întotdeauna cea mai eficientă ), ce nu se confirmă
decât parţial în cazul instituţiilor” (Dorin Palaghiciuc Teorii ale ’dependenţei de cale’ în
volumul Adrian-Paul Iliescu (coordonator), Mentalităţi şi instituţii, Ars Docendi, 2002, pp.
362-363).

Negocierea
În nenumărate cazuri, părţile contractante trebuie să negocieze pentru găsirea unei soluţii
optime comune.

Atunci cînd, pentru găsirea unei soluţii optime pentru mai multe părţi (cu interese diferite), se
caută aplicarea formulei Binelui maxim (utilităţii comune maxime), se poate folosi drept
criteriu Pareto-optimalitatea. O soluţie este Pareto-optimă atunci cînd nu se mai poate face
nici o îmbunătăţire pentru vreuna din părţi fără a se ajunge la o înrăutăţire pentru altă parte (cu
alte cuvinte, soluţia Pareto-optimă asigură maximul de avantaje, pentru toate părţile, ce poate
fi atins fără a impune un dezavantaj suplimentar vreuneia dintre ele).
Dar nu toate concepţiile utilitariste respectă cerinţele Pareto-optimalităţii: există şi
tendinţa de a admite sacrificii ale utilităţii sau avantajelor unora dintre părţi, dacă prin acestea
se obţin un surplus de utilitate (faţă de cea sacrificată) sau beneficii în total. În acest caz,

n
utilitatea totală se calculează ca ∑u
i =1
i (unde n este numărul de persoane dintr-o comunitate,

iar ui utilitatea individuală – Arnsperger, Van Parijs, p. 20)

Grupuri

Grupurile acţionează ca agenţi raţionali dacă au anumite interese şi preferinţe comune pe care
încearcă să le promoveze, şi dacă, în acest context, urmăresc minimizarea costurilor şi
maximizarea beneficiilor.

Raţionalitatea acţiunii de grup este o chestiune mult mai complicată, mai spinoasă, decât
raţionalitatea acţiunii individuale.

Se pune în primul rând problema distribuirii beneficiilor şi a costurilor.


34

Este normal şi raţional ca orice grup să urmărească maximizarea propriilor beneficii (dacă nu
mizează pe acest lucru, are puţine stimulente să acţioneze) dar ideal este ca prin obiectivele
urmărite de un grup
 să se obţină bunuri publice (beneficii pentru toţi)
 sau să se amelioreze şi beneficiile altor grupuri
 sau, cel puţin, să nu se reducă beneficiile altor grupuri (mai ales dacă sunt mai mari
decât grupul care îşi ameliorează beneficiile).

Adesea, însă, grupuri mici, active şi coezive reuşesc să-şi amelioreze beneficiile sau să-şi
micşoreze costurile cu ajutorul politicilor publice, în condiţii care măresc costurile altor
grupuri sau le micşorează beneficiile, ori în condiţii în care nu se obţine nici un bun public. În
asemenea cazuri, beneficiile se acumulează în mâinile unor grupuri mici, iar costurile aferente
sunt plătite de alte grupuri (de regulă mult mai mari) care nu obţin nici un fel de beneficii.
Exemplele sunt numeroase: investiţii publice care îmbogăţesc pe furnizor dar nu aduc
beneficii suficiente (în raport cu costurile), etc.

Aceste grupuri mici care beneficiază de politicile publice în interes propriu şi pe socoteala
altora sunt grupuri de interese ascunse sau de interese speciale.

Problema apare şi în societate ca întreg, şi în interiorul unui grup anume. Nici costurile, nici
beneficiile unei acţiuni de grup nu se distribuie de regulă uniform: o parte a grupului poate
plăti mai mult din costurile necesare, alta mai puţin sau deloc; şi o parte poate culege mare
parte din beneficii, în timp ce alta obţine puţin sau deloc din ele. În plus, este totdeauna
posibil ca beneficiile să meargă la unii dintre membri, iar costurile să fie plătite de alţii.
Tocmai aici apare chestiunea intereselor speciale.

„O chestiune de interes special este un program sau o politică din care un număr mic
de oameni vor obţine individual câştiguri mari, pe socoteala unui mult mai mare
număr de persoane care suferă individual pierderi mici. Micul grup al beneficiarilor
potenţiali va fi bine informat şi foarte activ în discutarea chestiunii, presând
politicienii să aprobe programul. Cei foarte numeroşi care au de înfruntat pierderile
foarte mici nu vor fi în general bine informaţi şi vor avea o atitudine de indiferenţă;
pentru ei, nu se pune în joc nimic important. Politicienii ştiu că în mod clar vor pierde
35

sprijinul micului grup cu interese speciale care sprijină programul, dacă vor vota
contra lui. Dar ei nu vor pierde sprijinul grupului mare de votanţi neinformaţi care îi
vor evalua în funcţie de alte chestiuni în care ei au interese mai mari. Mai mult,
înclinaţia politicienilor de a sprijini legislaţia favorabilă intereselor speciale este
amplificată de faptul că asemenea grupuri sunt adesea mult mai dispuse să contribuie
la finanţarea campaniilor electorale ale politicienilor „cu atitudine justă”. Rezultatul va
fi că politicianul va sprijini un program de interes special, chiar dacă acesta nu este
dezirabil din punct de vedere social” (McConnell, Brue, op.cit., p. 623).

Pe de altă parte, există problema că beneficiile şi costurile nu apar simultan şi nici la fel de
evident. Este problema numită uneori „beneficii clare, costuri ascunse”:

„Întrucât deţinătorii de funcţii politice trebuie să solicite sprijinul votanţilor la fiecare


câţiva ani, politicienii favorizează pe de o parte programe care au beneficii imediate şi
bine diferenţiate, pe de alta programe cu costuri vagi, greu de identificat, sau cu
costuri amânate. În mod convers, politicienii vor privi cu ostilitate programele ce au
costuri imediate şi uşor identificabile precum şi programele cu beneficii ulterioare
difuze şi vagi” (McConnell, Brue, op.cit., p. 623)

Decizie şi informaţie.
Deciziile exclusiviste (luate de o singură persoană sau de un mic grup „închis”, de un „clan”)
au avantajul de a reduce costurile de tranzacţie (se iau mult mai uşor) şi de a satisface optimal
interesele persoanei sau ale grupului închis. În schimb, pe termen mai lung, ele pot avea
consecinţe negative datorate carenţelor de informaţie la decidenţii iniţiali, a numărului mic de
ajustări-acomodări-corecţii, a unilateralităţii şi a neglijării unor aspecte importante (alte
interese relevante, alte opţiuni sau puncte de vedere), nu se bucură totdeauna de largă
susţinere activă.

Deciziile inclusiviste („democratice”, care se acomodează la mai multe grupuri de interese)


sunt totdeauna mai costisitoare (implică mari costuri de tranzacţie) şi ele nu servesc optim
unele interese speciale (personale sau de grup), dar au avantajele:
1. folosesc mai multă informaţie dispersată
2. aplică mai multe criterii (corespunzând mai multor puncte de vedere)
3. iau în calcul mai multe tipuri de interese
36

4. includ mai multe ajustări, acomodări, corecţii


5. amplifică participarea şi deci cresc şansele unei susţineri active mai largi
6. sunt mai puţin expuse „riscului ideologic” (dependenţei excesive de o ideologie)

Organizaţiile

Se face frecvent eroarea de a privi organizaţiile ca simple instrumente pentru atingerea unor
scopuri prestabilite, şi deci de a judeca performanţele lor exclusiv prin prisma acestor scopuri.
Se neglijează astfel faptul că organizaţiile, odată create, devin agenţi raţionali, cu propriile lor
scopuri şi interese, agenţi al căror comportament depinde de stimulentele pe care le au.

„O organizaţie poate lua decizii care nu reuşesc să atingă scopul ce i-a fost atribuit
acesteia sau decizii care nu servesc interesul social, fără a avea vreun «eşec» de
înţelegere sau capacitate, pur şi simplu pentru că ea răspunde la structura reală de
stimulente pe care o are, şi nu la retorica sau speranţele altora” (Thomas Sowell,
op.cit., p. 15)

Acesta este şi cazul birocraţiilor (al funcţionarilor), şi cel al agenţiilor de reglementare create
de stat.

„Odată ce s-a creat o motivaţie pentru reglementare, comportamentul real al agenţiilor


de reglementare nu mai urmează acea motivaţie sau rezultatele sale sperate, ci se
adaptează la stimulentele şi constrângerile instituţionale pe care le au acele agenţii”
(Sowell, op.cit., p. 195)

Sigur că riscul unor sancţiuni aplicate de organizaţii ierarhic superioare (pentru devierea de la
obiectivele urmărite sau pentru proasta funcţionare) pot şi ele servi drept stimulente
(negative), dar sancţiunile nu pot fi aplicate totdeauna (nici o organizaţie nu este dinamizată
doar prin sancţiuni), iar ori de câte ori riscul unor asemenea sancţiuni diminuează sau dispare,
organizaţia va tinde să-şi urmărească propriile scopuri (de a se conserva, de a diminua
costurile şi mări beneficiile), chiar dacă în acest fel sunt periclitate obiectivele trasate oficial
organizaţiei.
37

Instituţii

(Capitolul despre instituţii este elaborat de Prep. Drd. Dorina Cucu)

a) Definiţii ale instituţiilor:


1. Instituţiile sunt structuri sociale care normează interacţiunile între indivizi.
2. Instituţiile reprezintă patternuri comportamentale specifice la care individul apelează
dintr-o necesitate de a diminua incertitudinile mediului social.
3. Instituţiile sunt seturi (sisteme) de reguli ce structurează interacţiunea umană într-un mod
specific.
4. Instituţiile sunt formale – de tip legislatură, o agenţie în birocraţia publică sau un cadru
legal – sau informale – o reţea de organizaţii care interacţionează sau un set de norme
împărtăşite ( practici, tradiţii, obiceiuri, valori morale, credinţe religioase sau alte norme
de comportament ce au trecut testul timpului). Instituţiile formale sunt instituţii derivate
din cele informale, ele fac explicită regula ce funcţiona deja în societate sub forma unor
cutume sau practici.
5. Instituţiile sunt compuse din elemente cultural – cognitive, normative şi reglatoare care,
împreună cu unele activităţi şi resurse asociate lor, furnizează stabilitate şi semnificaţie
vieţii sociale.
6. Instituţiile sunt diferite de organizaţii: instituţiile sunt seturi (sisteme) de reguli ce
structurează interacţiunile între indivizi, organizaţiile sunt seturi (sisteme) de relaţii şi de
roluri - grupuri de indivizi (actori colectivi) uniţi în vederea atingerii unui scop comun,
supuşi constrângerilor instituţionale. [Organizaţiile, în general, au o structură internă, un
cadru instituţional care guvernează interacţiunile acelor persoane care constituie o
organizaţie. Organizaţiile includ corpuri politice (partide politice, consiliu al oraşului,
38

parlamentul), corpuri economice (firme, cooperative, asocieri familiale), corpuri sociale


( biserici, cluburi), corpuri educaţionale (şcoli, universităţi). Unele entităţi colective pot fi
concepute atât ca instituţii cât şi ca organizaţii, de ex. o firmă, o birocraţie
guvernamentală, o biserică, o universitate.]
7. Instituţiile sunt structuri sociale ce conferă stabilitate şi reduc incertitudinea la nivelul
acţiunilor şi interacţiunilor umane.
8. Instituţiile definesc şi limitează alegerile indivizilor, prin urmare, instituţiile constrâng şi
reglementează comportamente individuale cu scopul de a modela interacţiunea umană în
vederea coeziunii sociale.

b) Instituţiile ca sisteme de reguli:


Abordările economice neoinstituţionale văd aranjamentele instituţionale drept sisteme de

reguli. Un sistem (set) de reguli reprezintă o instituţie numai dacă aceste reguli sunt cunoscute

şi împărtăşite de membrii unei societăţi sau comunităţi relevante.

Regulile sunt înţelese ca fiind:


 rutine, proceduri, convenţii, roluri, strategii, forme organizaţionale şi tehnologii în jurul
cărora se construieşte activitatea politică, economică şi socială.
 credinţe, paradigme, coduri, culturi şi forme de cunoaştere care susţin, fac inteligibile,
elaborează sau contrazic regulile ca rutine, proceduri etc.
 reguli procedurale care specifică cum trebuie să aibă loc un proces şi în ce circumstanţe;
reguli de decizie care specifică ce inputuri trebuie convertite în outputuri; reguli de
evaluare care specifică criteriile obţinerii unor rezultate; reguli de reglementare şi
control al autorităţii şi responsabilităţi; reguli de înregistrare, deţinere, acumulare şi
manipulare a informaţiei; reguli ale accesului şi ale ieşirii dintr-o organizaţie.
 patternuri comportamentale la care indivizii apelează în mod repetat ori de câte ori sunt
valabile circumstanţele în care o practică socială s-a dovedit a fi utilă.
 reguli operaţionale: reguli cu privire la deciziile obişnuite (operaţionale) în care
predomină conflictul de interese între indivizi, şi constituţionale: reguli care guvernează
deciziile operaţionale, reglementează interesele operaţionale ale tuturor indivizilor dintr-o
societate.
 mecanisme prin care sunt diminuate riscurile de apariţie a conflictelor, prin diminuarea
ambiguităţii de la nivelul schimburilor economice şi politice.
39

Instituţiile în perspectivă istorică

 Perspectiva istorică pune accent pe aspectul constrângător (normativ) şi contextual al regulii şi se


sprijină pe o logică a adecvării (logic of appropriateness) - potrivit căreia acţiunea raţională este
contextualizată social, satisfacerea unor preferinţe depinde de context şi, ca atare, acţiunea va
presupune adecvarea la acesta pentru a fi una de succes. Indivizii sunt importanţi în acest model
dat fiind că aceştia fac alegeri conştiente, însă aceste alegeri sunt condiţionate de
apartenenţa socială şi politică, cât şi de valorile susţinute de instituţii.
 Perspectiva istorică este o perspectivă evoluţionistă: instituţiile reprezentă realităţi sociale care
nu au la bază scenarii individuale, fiind forme de emergenţă naturală şi spontană, alegerile sociale
fiind constrânse şi condiţionate de alegeri şi experienţe anterioare care nu conduc neapărat către
un optim social. Instituţionalismul istoric de tip normativ furnizează explicaţii care susţin impactul
deciziilor anterioare şi tendinţele inerţiale în evoluţia instituţională (standardizarea rigidă a unor
rutine până la o ‘dependenţă de cale’ care fac dificilă restructurarea instituţională). (Varianta
optimistă a instituţionalismului normativ susţine că regulile care supravieţuiesc sunt acele reguli
rentabile, utile pentru indivizii participanţi, consecinţe ale unor practici comune.)
 Preferinţele indivizilor nu sunt stabile şi sunt părţi ale cadrelor instituţionale, acestea definind
modurile de acţiune disponibile; preferinţele sau interesele indivizilor reprezintă variabile
dependente de contextul instituţional.
 Organizaţiile în această perspectivă reprezintă un sistem de roluri: scopurile şi activităţile
individuale sunt adecvate funcţiilor sau rolurilor. Regulile definesc relaţiile între roluri, acestea
referindu-se la ceea ce datorează deţinătorul unui rol deţinătorilor altor roluri.

2) Instituţiile şi alegerea raţională:

Teoria instituţiilor bazate pe reguli.

Teoria agentului -- principal.

Teoria jocurilor.

Instituţiile reprezintă:

 sisteme de coordonare sau de reguli, construite raţional de indivizi care caută să îşi promoveze sau

să îşi apere interesele.

 sisteme de reguli create de oameni în vederea modelării interacţiunii umane; instituţiile există
40

pentru a reduce incertitudinea de la nivelul interacţiunilor umane.

 reguli folosite de indivizi pentru a determina cine şi ce va fi inclus în situaţiile decizionale, cum

este structurată informaţia, ce acţiuni pot fi făcute şi în ce perioadă de timp, şi cum pot fi acţiunile

individuale agregate în decizii colective. Potrivit acestei perspective instituţiile reprezintă mijloace

eficiente şi stabile prin intermediul cărora se fac alegeri sociale sau publice, sau mecanisme

decizionale. (J. Buchanan & G.Tullock: teoria alegerilor publice ca variantă de interpretare a

constituţiei şi a instituţiilor politice).

2.2.) Teoria agentului -- principal.

Instituţiile reprezintă:
 structuri de relaţii între agenţii principali şi ceilalţi agenţi. (Conformarea la reguli este legată de
exerciţiul autorităţii publice, controlul activităţii fiind unidirecţional, ceea ce poate duce la putere
coercitivă.)
 structuri de stimulente - eficienţa organizaţiei depinde de modalitatea în care este ‘recompensat’
principalul agent. Legislatorii sau birocraţii, nu sunt imorali ci sunt agenţi raţionali, deci
preocuparea acestora pentru eficienţa organizaţiei este determinată de satisfacerea intereselor lor
individuale.
2. 3.) Teoria jocurilor
Instituţiile sunt:
 sisteme de cooperare care apar în urma dezvoltării unor strategii de reciprocitate (Axelrod le
numeşte ‘tit for tat’ strategies) în cadrul unor jocuri de tipul dilemei prizonierului: jucătorii vor fi
pedepsiţi atunci când nu se conformează şi recompensaţi atunci când cooperează, în aşa fel încât,
în timp se va ajunge la echilibrul conformării reciproce. (Această perspectivă poate fi valabilă în
cazul jocurilor de coordonare sau consensuale, însă ridică probleme instituţiilor sau regulilor
vulnerabile faţă de comportamentul profitor sau al blatistului.)
 consecinţe ale integrării regulilor în preferinţele agenţilor. (Această perspectivă ridică probleme în
condiţiile în care modelul funcţionează cu preferinţe stabile, total ordonate.)
 modalităţi de atingere a echilibrului social în condiţiile unor agenţi raţionali-maximizatori de
utilitate.

Consideraţii generale:
 Principiul principal al acestei teorii este principiul maximizării agentului, comportamentul
agenţilor fiind o funcţie de reguli şi stimulente, mai curând decât o conformare la norme şi valori
(acţiunea este considerată o consecinţă a unui calcul raţional, nu un răspuns la obligaţii şi datorii).
41

 Această perspectivă se sprijină pe o logică a utilităţii – potrivit căreia comportamente interesate


generează cadre de reguli în mod intenţionat pentru a eficientiza interacţiunile. Acţiunile
individuale sunt orientate de întrebarea: care îmi sunt interesele în această situaţie?
 Aceste modele ale instituţionalismului bazat pe alegere raţională sunt funcţionaliste, reducţioniste
şi constructiviste: instituţiile apar în vederea satisfacerii unor necesităţi economice şi sociale, sunt
construcţii ale unor indivizi interesaţi, fenomenele politice sunt consecinţe agregate ale
comportamentului utilitarist, şi nu consecinţe ale structurii organizaţionale sau ale
comportamentului adecvat.
 Variantele mai atenuate ale acestui instituţionalism sunt cele propuse de North, Williamson şi
Posner care adaugă elemente istorice, normative şi cultural - cognitive. Instituţiile nu sunt create
pentru a fi eficiente social, ele sunt create pentru a satisface interesele celor cu putere de a negocia
design-ul instituţional. Însă, costurile de tranzacţie afectează eficienţa rezultatelor (crearea
instituţiilor nu este un proces lipsit de costuri) –deci, instituţiile suferă modificări şi generează
rezultate care nu coincid cu deciziile iniţiale; structurile instituţionale sunt dificil de schimbat
odată create.
 Una din asumpţiile importante ale acestei teorii este că organizaţiile politice sunt analoge firmelor:
rezolvă probleme ale acţiunii colective şi facilitează obţinerea unor avantaje prin intermediul
schimburilor. Organizaţiile reprezintă: sisteme de contracte şi modalităţi de acţiune colectivă
care reduc sau economisesc costurile de tranzacţie, analoge firmelor.

d) Problema răspunsului persoanelor la disfuncţionalităţile instituţiilor

Există (Hirschman) două modalităţi comportamentale la care persoanele pot apela în condiţiile în care
instituţiile nu mai sunt funcţionale sau nu îşi mai respectă angajamentele iniţiale:
 abandonul sau părăsirea instituţiei respective.
 contestarea sau riposta faţă de declinul pe care îl are respectiva instituţie.
Ambele opţiuni sunt costisitoare şi necesită condiţii speciale pentru a fi eficiente (concurenţă perfectă,
elasticitate medie, intermediară a cererii funcţie de calitate, numărul de consumatori scăzut, când
oamenii respectivi au pus multe în joc, şi dispun de o putere de negociere considerabilă. Opţiunea
pentru contestare se va întâlni mult mai frecvent printre membrii unei organizaţii decât printre clienţii
unei firme.)

Ex. (Hirschman) căilor ferate din Nigeria, arată că opţiunea concomitentă abandon—contestare, nu
a condus către o redresare a instituţiei responsabile cu transportul pe calea ferată.
42

Explicaţie: existenţa unor servicii echivalente celor furnizate de o întreprindere sau instituţie publică
va genera rezultate suboptime pentru cea din urmă, în condiţiile deteriorării, dat fiind că întreprinderea
de stat are susţinere financiară de la stat, şi ca atare este mai puţin preocupată de pierderile de venit
generate de migrarea clienţilor către alte firme concurente. Aceasta ar fi fost mai preocupată de
protestele publice ale clienţilor (consumatorilor) pentru care serviciile oferite erau esenţiale, însă în
condiţiile existenţei unor alternative ele nu mai au loc.
Astfel, căile ferate din Nigeria au eşuat în redresare dat fiind că în condiţiile apariţiei unor firme
concurente de transport în comun nu au luat în calcul abandonul unor clienţi care ar fi plătit serviciile
dacă erau îmbunătăţite, dat fiind că veniturile erau asigurate de banca naţională, iar migrarea acestor
clienţi nu a constituit o informaţie importantă pentru firma respectivă.

Concluzie:
- abandonul nu a funcţionat ca un semnal de alarmă, deoarece pierderile de venit erau compensate
altfel, nu reprezentau o problemă de extremă gravitate pentru conducere;
- contestarea nu a funcţionat, deoarece clienţii cei mai nemulţumiţi şi care aveau motive să
protesteze au abandonat căile ferate pentru a apela la alte servicii de transport, cele rutiere.
43

contestarea nu ar fi fost un mecanism de recuperare eficient decât în condiţii de monopol


absolut, de unde nu există nici o posibilitate de scăpare.
44

DIFICULTĂŢI ŞI PARADOXURI ALE INTERACŢIUNII RAŢIONALE

Interacţiunea umană implică numeroase dificultăţi, probleme şi dileme, precum şi


paradoxuri cu consecinţe negative.
Interacţiunea raţională este problematică, şi nu „naturală”, „armonioasă” sau „simplă”.

Problema coordonării

Printre cele mai simple forme de interacţiune se află coordonarea conduitelor în vederea
atingerii unui scop comun. Cazuri simple cum este cel al doi canotori care trebuie să se
coordoneze în acţiunea de a vâsli pentru a obţine performanţe la proba de dublu ilustrează
situaţiile simple în care există interese comune şi, practic, nici un conflict. Totuşi, chiar şi în
aceste cazuri pot apărea probleme de întâietate, fiecare dintre canotori pretinzând ca celălalt
să se adapteze stilului sau ritmului său, şi nu el stilului sau ritmului celuilalt.
De asemenea, dacă unii agenţi vorbesc o limbă anume, şi alţii au interesul de a vorbi aceeaşi
limbă (pentru a putea comunica reciproc - Christian Knudsen,op.cit., p. 290).

Acest lucru poate fi exemplificat pe baza cazului a doi automobilişti care ajung simultan, dar
din sensuri opuse, la un pod îngust, pe care nu poate trece în acelaşi timp decât o singură
maşină. Dacă unul dintre automobilişti a pornit deja pe pod, de la un capăt, cea mai bună
soluţia pentru amândoi este ca celălalt să aştepte trecerea primului (altfel, există costuri mai
mari pentru amândoi, inclusiv riscul unei ciocniri); situaţia este deci una cu două stări optime,
ambele rezultând în absenţa unei coordonări prealabile (Hollis):
45

1) X porneşte, Y stă: 1, 1
2) X stă, Y porneşte: 1, 1
3) X şi Y pornesc simultan : 0, 0
4) X şi Y stau simultan: 0, 0
(Exemplul lui M. Hollis, op.cit., p. 117)

De fapt, cum varianta intrării simultane pe pod este mai costisitoare decât cea a aşteptării,
modelul trebuie să fie:

1) X porneşte, Y stă: 1, 1
2) X stă, Y porneşte: 1, 1
3) X şi Y pornesc simultan : -1,-1
4) X şi Y stau simultan: 0, 0

Poziţiile 1) şi 2) sunt poziţii de echilibru (Hollis), în sensul că reprezintă poziţii optime pentru
fiecare jucător în condiţiile în care unul porneşte primul pe pod (căci celuilalt nu poate să-i
convină să pornească şi el, de vreme ce aceasta înseamnă fie ciocnire, fie revenire a ambelor
la intrarea pe pod, ambele variante fiind mai costisitoare decât simpla aşteptare).

Dar este evident că, de regulă, celor doi nu le este indiferent care dintre ei trece primul podul
(timpul costă bani!). Ca atare, fiecare dintre jucători preferă să treacă el primul, deci matricea
devine:

1) X porneşte primul, Y stă: 2, 1


2) X stă, Y porneşte primul: 1, 2
3) X şi Y pornesc simultan : -1,-1
4) X şi Y stau simultan: 0, 0

Aşadar, în cazurile mai complexe şi mai interesante, între participanţii la o activitate există şi
interese comune, dar şi interese diferite sau opuse. Aici, interesul comun este evitarea
ciocnirii şi a necesităţii de a reveni în marşarier la intrarea pe pod (în cazul în care cei doi se
întâlnesc la mijlocul podului şi nu mai pot înainta), iar interesele private sunt cele (ale
fiecăruia) de a trece primul pe pod. Dacă însă fiecare îşi urmăreşte strict propriul interes, şi se
46

grăbeşte să intre primul pe pod, ei se vor întâlni la mijlocul podului, ajungând astfel la o
variantă proastă de final (vezi mai jos, paradoxul deţinutului).

Paradoxul (sau dilema) deţinutului (Tucker)

Este un model abstract care reprezintă relaţiile dintre jucătorii raţionali în funcţie de interesele
lor.
Două persoane, A şi B, sunt arestate (şi deţinute separat) pentru o crimă comisă în comun. Li
se oferă următoarele alternative. Dacă unul mărturiseşte tot, drept recompensă este eliberat,
iar celălalt este condamnat la 10 ani. Dacă niciunul nu mărturiseşte, amîndoi primesc cîte un
an (din lipsă de probe). Dacă ambii mărturisesc, primesc fiecare 5 ani de închisoare.

1) X mărturiseşte, Y tace: 0, -10


2) X tace, Y mărturiseşte: - 10, 0
3) X şi Y mărturisesc simultan : -5, -5
4) X şi Y tac: -1, -1

Interesul personal cere fiecăruia să vorbească repede (dacă celălalt nu face la fel, cel
ce a vorbit scapă, iar dacă şi celălalt vorbeşte, cel puţin fiecare ia 5 ani, nu 10). Dar dacă
ambii merg pe această strategie 'raţională' (optimă), se ajunge la mărturisire comună şi deci la
cîte 5 ani condamnare (rezultat suboptim; cel optim ar fi fost să tacă amîndoi, dar pe acesta
nu-l aleg deoarece nici unul nu este sigur de celălalt).

Paradoxul nu depinde de izolarea lor: reapare şi dacă ei se înţeleg, sub forma posibilităţii
fiecăruia de a-l înşela pe celălalt şi a trăda. Importanţa încrederii în orice acord social iese
aici în prim plan.

Exemplul taxelor vamale (Axelrod).

„Un bun exemplu al problemei fundamentale a cooperării este cazul în care două
naţiuni au ridicat bariere vamale reciproce, fiecare pentru exporturile celeilalte. Din
47

cauza avantajelor reciproce ale comerţului liber, ambele ţări ar fi mai prospere dacă
aceste bariere ar fi eliminate. Dar dacă vreuna dintre ele şi-ar elimina unilateral
barierele pe care le-a impus, s-ar găsi într-o situaţie comercială care i-ar leza
economia. De fapt, indiferent ce face o ţară, cealaltă va fi mai avantajată dacă îşi
menţine barierele. Astfel, fiecare ţară are stimulente să-şi menţină barierele vamale,
ceea ce duce la un rezultat mai rău decât acela la care s-ar ajunge în caz de cooperare”
(Axelrod, The Problem of Cooperation).

Acelaşi tip de situaţie apare în cazul încetării unilaterale a acţiunilor ofensive în cadrul unui
conflict.

Deci, nu totdeauna maximizarea interesului personal duce şi la cea a interesului


comun. Nu tot ceea ce este optim pentru fiecare separat este optim şi pentru toţi la un loc.
(vezi şi Norman Barry An Introduction to Modern Political Theory, op. cit., p.77-8 şi Norman
Barry Bunăstarea, p. 169).

Dimpotrivă, în absenţa altor condiţii suplimentare (a altor interese de cooperare


ulterioară, sau a riscului unor pedepse aplicate pentru „trădarea” partenerului), optim pentru
fiecare separat este să trădeze. Situaţia este următoarea:
„este mai bine să trădezi, dacă eşti convins că celălalt va coopera, şi este mai bine să
trădezi dacă eşti convins că celălalt va trăda. Deci, indiferent ce face celălalt, rentează
să trădezi” (Axelrod).

În schimb, dacă există interesul pentru cooperări ulterioare, fiecare jucător are stimulentul de
a respecta scopul comun (rezultatul optim comun: varianta 4 din tabel), pentru a-şi asigura
încrederea celuilalt pentru jocul ulterior.
„Ceea ce face posibilă apariţia cooperării este faptul că s-ar putea ca jucătorii să se
întâlnească iar” (Axelrod).

În serii mai lungi de jocuri (acte succesive de posibilă cooperare), raţional pentru fiecare
jucător este să urmeze principiul „ochi pentru ochi” („tit for tat”).

„Tit for tat este politica de a coopera la prima mutare şi de a face apoi exact ceea ce a
făcut celălalt jucător la prima mutare” (Axelrod).
48

Aceasta înseamnă că îndată ce unul va trăda, şi celălalt va trăda. Dacă nici unul nu trădează,
cooperarea continuă în beneficiu mutual.

Paradoxul deţinutului: varianta dilemei agresivitate – non-agresivitate


(cf. Robert H. Bates şi Thráinn Eggertsson)

Există două grupuri de actori, X şi Y, care posedă iniţial bunuri evaluate la 10 unităţi fiecare.
Dacă unul dintre grupuri este agresiv, iar celălalt este non-agresiv, primul poate acapara
bunuri de la celălalt, care rămâne cu mai puţine. Dacă ambele grupuri sunt agresive (şi, se
presupune, de putere egală), ambele pierd bunuri dar se păstrează paritatea. Dacă ambele sunt
non-agresive, bunurile se conservă şi se păstrează paritatea.

1) X este agresiv, Y este non-agresiv: 18, 2


2) X este non-agresiv, Y este agresiv: 2, 18
3) X este non-agresiv, Y este non-agresiv: 10, 10
4) este agresiv, Y este agresiv: 4, 4

„Dilema apare când fiecare participant trebuie să facă o alegere ireversibilă între
violenţă şi nonviolenţă fără să ştie ce va alege celălalt” (Eggertsson, op.cit., p. 308)

Problema informaţiei şi a incertitudinii este deci centrală pentru acest paradox (la fel ca în
oricare tip de dilemă a deţinutului).

Morala jocului este: în absenţa unui arbitru care să sancţioneze agresiunea sau a riscului unei
„răzbunări” din partea unui al treilea grup, agresiunea rentează (aduce beneficii); agresiunea
reciprocă (în caz de paritate a forţelor) nu rentează, căci conduce la pierderi; non-agresiunea
reciprocă (în caz de paritate) menţine paritatea.
49

Pentru evitarea rezultatelor nefavorabile, trebuie recurs (în absenţa încrederii) la „restricţii
exterioare” (Eggertsson). Dacă fiecare dintre părţi face cunoscut că, în caz de agresiune, va
reacţiona tot agresiv, atunci (în condiţii de paritate a forţelor) se ajunge la un echilibru perfect
în toate cele 4 situaţii (Eggertsson):

1) X iniţiază agresiunea, Y ripostează agresiv: 0, 0


2) X ripostează agresiv la agresiunea iniţiată de Y: 0, 0
3) X e non-agresiv, Y e non-agresiv : 10, 10
4) X şi Y sunt simultan agresivi: 4, 4

Această variantă a jocului raţional modelează strategia cunoscută din timpul războiului rece
sub numele de „MAD” (mutual assured destruction): agresiunea este descurajată prin faptul
că posibilitatea unei riposte distrugătoare la agresivitate duce ambii jucători la anihilare. În
această variantă, informaţiile despre capacitatea de ripostă a adversarului joacă rol de
avertisment şi descurajează agresiunea.

În cazul în care nu este disponibilă varianta MAD, pentru prevenirea agresiunii unilaterale
este necesar să existe un terţ (grup de răzbunare non-statal, în cazul unor triburi, clanuri
mafiote etc., sau instituţie statală de pedepsire, aşa cum este justiţia) care, prin capacitatea de
a pedepsi (deci de a amplifica costurile agresiunii) să descurajeze violenţa agresivă.

1) X este agresiv, Y este non-agresiv: 2, 4


2) X este non-agresiv, Y este agresiv: 4, 2
3) X este non-agresiv, Y este non-agresiv: 10, 10
4) X este agresiv, Y este agresiv: 2, 2

Se presupune că, prin intervenţia de pedepsire, agresorul suferă mai mult decât victima iniţială
a agresiunii (pierderea sa va fi în final mai mare decât pierderea pe care el însuşi a provocat-o
50

victimei: în acest fel, se asigură ca agresiunea să nu fie rentabilă). Dacă agresiunea este
distrugătoare (aduce victima la nivelul 0), este necesar ca şi intervenţia de pedepsire să fie la
fel (pentru a descuraja agresorul, eliminând orice speranţa de obţinere a unui avantaj asupra
victimei). În acest caz, vom avea

1) X iniţiază agresiunea, Y nu e agresiv, X e pedepsit: 0, 0


2) X nu e agresiv la agresiunea iniţiată de Y, dar Y e pedepsit: 0, 0
3) X e non-agresiv, Y e non-agresiv : 10, 10
4) X şi Y sunt simultan agresivi şi sunt pedepsiţi: - 5, -5

Justificarea statului, ca instrument de prevenire a violenţei şi agresivităţii, s-a făcut totdeauna


pe baza ideii că ameninţarea (cu pedeapsa) pe care o reprezintă instituţiile sale contribuie la
descurajarea violenţei şi la stimularea strategiilor cooperative.

JOCURI ALE AMENINŢĂRII


(bazate pe capacitatea de ameninţare – threat capacity)

Laşul
O variantă a jocului de cooperare prilejuit de trecerea podului de către cei doi automobilişti
este şi jocul practicat cândva de tinerii americani: doi automobilişti pleacă în viteză unul spre
celălalt pe acelaşi drum, astfel că, pentru evitarea unei ciocniri, este necesar ca cel puţin unul
51

să vireze şi să părăsească drumul. Cel care virează primul, presupus a fi mai fricos, pierde
jocul; cel care rămâne pe drum, îl câştigă.

1) X merge, Y virează primul: 4, 2


2) X virează primul, Y merge: 2, 4
3) X şi Y merg fără oprire şi fără să vireze: 0, 0
4) X şi Y virează simultan: 3, 3

Acest joc poate, după unele păreri, modela politica MAD („mutual assured destruction”),
practicată în timpul războiului rece, când fiecare dintre părţi încerca să intimideze şi să
descurajeze partea adversă prin accelerarea înarmării (cf. Hollis, op.cit., p. 123).

Înfruntarea sexelor

Înfruntarea sexelor este un joc între doi parteneri legaţi prin anumite interese comune (dorinţa
ambilor de a fi împreună) dar care pot fi şi împinşi spre decizii diferite, atunci când
intensitatea acestei dorinţe nu este egală.
Varianta simplă (şi neinteresantă) a jocului este cea în care cei doi parteneri ţin la fel de mult
să fie împreună. Să presupunem că un jucător (El) este amator de sport, celălalt (Ea) amatoare
de filme. Ei preferă, în general, să fie împreună, dar au înclinaţii diferite în ceea ce priveşte
petrecerea timpului liber comun.

1) El la meci, Ea la film: 1, 1
2) El la film, Ea la meci: 0, 0
3) El la meci, Ea la meci: 2, 1
4) El la film, Ea la film: 1, 2

Valorile de utilitate mai mari din cazurile 3) şi 4) reflectă preferinţa lor comună de a fi
împreună (faţă de a merge separat la distracţiile dorite). Jocul astfel conceput, în condiţii de
deplină egalitate a preferinţelor, nu are o soluţie unică, ci mai multe. Concret, cei doi parteneri
ar putea rezolva problema stabilind fie să meargă mereu separat la distracţiile preferate, fie să
52

meargă succesiv împreună la distracţiile dorite (o dată de unul, data următoare de celălalt).
Dacă însă ei ar respecta o convenţie locală favorabilă unilateral, atunci unul dintre cei doi ar fi
permanent favorizat, iar celălalt dezavantajat. Aşa s-ar întâmpla dacă obiceiul local ar cere ca
Ea să se supună preferinţelor lui (patriarhalism) sau ca El să se supună preferinţelor ei
(cavalerism).

Varianta mult mai interesantă a acestui joc este cea în care, deşi cei doi jucători preferă în
general să fie împreună (în loc de a fi singuri), totuşi unul ţine mai mult la distracţia preferată
decât la a rămâne împreună cu celălalt. În acest caz, preferinţele lor se prezintă separat astfel:

Preferinţele lui
1) El la meci, Ea la meci: 3
2) El la film, Ea la film: 2
3) El la meci, Ea la film: 1
4) El la film, Ea la meci: 0

Pe scurt, deşi în general El preferă meciul filmului, totuşi preferă să meargă la film cu Ea,
decât la meci singur. În schimb, preferinţele ei sunt următoarele:

Preferinţele ei
1) Ea la film, El la film: 3
2) Ea la film, El la meci: 2
3) Ea la meci, El la meci: 1
4) Ea la meci, El la film: 0

Pe scurt, deşi în general şi ea preferă să meargă la distracţii împreună cu El, totuşi Ea preferă
să meargă singură la distracţia ei preferată decât să meargă cu el la distracţia lui preferată.

Din combinaţia acestor două seturi de preferinţe, va rezulta următoarea situaţie de joc:

1) El la meci, Ea la meci: 3, 1
2) El la film, Ea la film: 2, 3
3) El la meci, Ea la film: 1, 2
53

4) El la film, Ea la meci: 0, 0

Din această ultimă distribuţie a preferinţelor (utilităţilor), rezultă că, întrucât El preferă să
meargă la film cu Ea decât la meci singur (drept dovadă: El extrage utilitatea 2 din mersul la
film cu Ea, dar numai utilitatea 1 din mersul de unul singur la meci), în timp ce Ea preferă să
meargă singură la film decât cu El la meci (drept dovadă: ea extrage utilitatea 2 din a merge
singură la film, dar numai utilitatea 1 din a merge cu El la meci), ameninţarea reprezentată de
posibila lor separare (în vederea unor distracţii diferite) este mai mare pentru El decât pentru
Ea. Ca efect, El va renunţa la distracţia lui preferată pentru a fi împreună cu Ea, în timp ce Ea
va renunţa la a fi împreună cu El pentru a merge la distracţia ei preferată. Această stare de
lucruri este sintetizată în ideea că Ea are o capacitate de ameninţare mai mare decât El (fiind
mai înclinată să propună separarea lor pentru a merge la distracţii diferite decât El, care nu va
propune acest lucru). Rezultatul va fi că El va merge sistematic unde vrea Ea. Repetarea
identică a jocului cu acest rezultat poate însă conduce la frustrări (din partea lui), frustrări
care, acumulate, pot să schimbe şi preferinţele lui.

Evident, jocul nu modelează numai relaţiile dintre sexe, ci orice relaţii între doi parteneri care
au anumite lucruri în comun dar şi capacităţi diferite de ameninţare. Acest lucru se vede şi din
modelul conceput de Braithwaite, cunoscutul model al celor doi instrumentişti vecini. Jocul se
referă la doi instrumentişti, Luca şi Matei, care sunt vecini. Luca este pianist iar Matei
trompetist, şi au la dispoziţie numai o oră pe zi pentru a se exersa acasă. Evident, varianta
corectă, fair, este cea în care ei se înţeleg să cedeze fiecare într-o seară, succesiv, timpul de
exersare celuilalt, pentru a nu se deranja reciproc cu zgomotul produs (dacă ar exersa
simultan, zgomotul fiecăruia l-ar deranja pe celălalt). Din păcate însă, pianul deranjează mai
puţin pe trompetist decât trompeta pe pianist, astfel că Luca are o capacitate mai redusă de
ameninţare asupra lui Matei decât Matei asupra lui Luca; cu alte cuvinte, Matei este mai
înclinat să exerseze odată cu Luca decât Luca odată cu Matei. Avem, aşadar, următoarea
situaţie:

1) Luca exersează, Matei exersează: 1, 2


2) Luca exersează, Matei nu exersează: 7, 3
3) Luca nu exersează, Matei exersează: 4, 10
54

4) Luca nu exersează, Matei nu exersează: 2, 1


(Expunere după Brian Barry, Theories of Justice, Harvester-Wheatsheaf, 1989, vol. I, p. 34; la
rândul său, Barry preia valorile folosite de Luce şi Raiffa, op.cit.).

Luca preferă să fie linişte (să nu exerseze niciunul) decât să fie zgomot (să exerseze amândoi),
pe când Matei preferă să exerseze chiar şi când e zgomot. Ca efect, dacă Matei începe să
cânte, Luca nu va mai cânta, pe când dacă Luca începe să cânte, Matei va începe şi el să
cânte. Aşadar, Matei e mai puţin interesat decât Luca în realizarea unei înţelegeri care să ducă
la evitarea situaţiei în care cei doi se deranjează reciproc. El poate să-l împingă pe Luca în cea
mai proastă situaţie pentru Luca, dar Luca nu poate face acelaşi lucru (B. Barry).

Capacitatea de ameninţare diferită, care conduce la rezultate (avantaje-dezavantaje) diferite


este ilustrată şi în celebra problemă a lui Nash.

PROBLEMA LUI NASH


(expunere după B. Barry)

Problema lui Nash se construieşte în contextul teoriei clasice a jocurilor (J. von Neumann, O.
Morgenstern), care priveşte raporturile dintre jucători prin prisma relaţiei de negociere
raţională, bazate pe premisele:
 nici un jucător nu va accepta un acord care îi oferă mai puţin decât ar obţine fără nici
un acord
 părţile nu vor ajunge la acord câtă vreme există o variantă care i-ar da uneia mai mult
decât a primit deja (fără a înrăutăţi, prin aceasta, situaţia celuilalt)

Se presupune că cineva lasă prin testament suma de 100 Euro pentru două persoane, cu
condiţia ca ele să ajungă la un acord privind împărţirea acestei sume (condiţie care îi obligă la
negociere: dacă nu ajung la acord, ei pierd toată suma). Cazul interesant este cel în care cei
doi moştenitori au situaţii materiale diferite: unul este foarte bogat, celălalt foarte sărac.
Aceasta înseamnă că:

„Cel bogat, să presupunem, va fi prea puţin afectat de cât de mulţi bani primeşte, pe
55

când cel sărac are nevoie disperată de o mică parte din bani, fiind mai puţin preocupat
de obşinerea unei sume mari. Avem sentimentul intuitiv că cel bogat are un avantaj în
negociere, avantaj ce decurge din poziţia sa” (B. Barry, op.cit., p. 13).

Pentru a exprima acest avantaj, se spune că celui bogat îi este indiferent dacă obţine 50 Euro
sau dacă banii sunt traşi la sorţi (ceea ce înseamnă că are 50% şanse să ia 100 Euro şi 50 %
şanse să nu ia nimic). Dacă pentru el 100 Euro au utilitatea 1, iar 0 Euro au utilitatea 0, atunci
cei 50 Euro au utilitatea 0, 5.
Cel sărac, însă, este indiferent doar la sume mai mici. De exemplu, lui îi este indiferent dacă
obţine 25 Euro sau dacă banii sunt traşi la sorţi (ceea ce înseamnă că are 50% şanse să ia 100
Euro şi 50 % şanse să nu ia nimic). Pentru el, 25 Euro au utilitatea 0, 5 (pe care bogatul o dă
sumei de 50 Euro), ceea ce reflectă nevoia sa mai mare de bani.

Calculând apoi utilităţile respective ale celor doi jucători (vezi şi formula matematică a lui
Harsanyi, în Brian Barry, op.cit., p. 18), se ajunge la următoarea situaţie:

Cel bogat Cel sărac


A B A B
Bani Utilitate Bani Utilitate
100 Euro 1 0 Euro 0
90 0, 9 10 0, 4
80 0, 8 20 0, 6
70 0, 7 30 0, 7
60 0, 6 40 0, 78
50 0, 5 50 0, 85
40 0, 4 60 0, 91
30 0, 3 70 0, 96
20 0, 2 80 0, 98
10 0, 1 90 0, 99
0 0 100 1
(B. Barry, op.cit., p. 15)

Din tabel rezultă că un echilibru se va atinge în jurul distribuţiei 70-30 a sumei de 100 Euro
(mai exact, cf. formulei matematice, 73-27 Euro) în favoarea celui bogat. Faptul că cel bogat
va obţine din negociere mai mult reflectă capacitatea sa de ameninţare mai mare: dacă i se
propune o sumă sub 50 de Euro, el va propune abandonarea negocierii (nu este interesat de
sume mici), ca urmare, pentru el, adevărata negociere începe de la oferta de 50 Euro pentru el.
Echilibrul se atinge la distribuţia 70-30, unde fiecare parte obţine utilitatea de 0, 7.
56

BUNURI COMUNE

Bunurile comune sunt asemănătoare bunurilor private, prin aceea că folosirea sau consumul
lor de către unii reduce posibilitatea folosirii sau consumului lor de către alţii (care pot fi
totuşi la fel de îndreptăţiţi la acel bun) şi prin divizibilitatea lor. În schimb, ele au ca element
specific faptul că aparţin simultan mai multor posesori, nefiind strict private.

TRAGEDIA BUNURILOR COMUNE


(the tragedy of the commons – G. Hardin)

În cazul bunurilor comune, dilema deţinutului ia anumite forme specifice interesante.

Exemplul pomului fructifer (Robert Sugden).

Să presupunem că X şi Y posedă în comun un cireş. Ei au posibilitatea de a coopera, adică de


a aştepta coacerea fructelor şi a le culege la data optimă, împărţind apoi cireşele. Însă, există
pentru fiecare şi posibilitatea de a „trăda”, culegând tot pomul cu o zi înainte de data optimă şi
acaparând astfel toate fructele în beneficiu individual exclusiv. Încercarea simultană a celor
doi de a culege în beneficiu exclusiv duce la recoltarea prematură a cireşelor.

1) X culege singur cireşele, Y aşteaptă: 3, 0


2) X aşteaptă, Y culege singur cireşele: 0, 3
3) X şi Y culeg simultan la data optimă: 2, 2
4) X şi Y încearcă simultan să culeagă cireşele prematur: 1, 1

Varianta 3) este optimă pentru amândoi, dar nici unul dintre ei nu poate fi sigur că celălalt nu
va trăda. Neîncrederea poate avea două efecte:
a) încercarea de a trăda, care poate declanşa şi o întrecere a trădării: X poate bănui că Y
vrea să culeagă singur pomul cu o zi mai devreme, şi decide să-l culeagă chiar el cu
două zile mai devreme; Y poate bănui că X bănuieşte intenţiile sale, şi că X vrea să
57

prevină trădarea printr-o trădare proprie – culegerea cireşelor cu două zile mai
devreme – şi, în consecinţă, să încerce culegerea pomului cu trei zile mai devreme şi
aşa mai departe. Această cursă a trădării duce la culegerea fructelor anterior perioadei
optime, sau chiar la pierderea recoltei (alcătuite din cireşe necoapte) – de aici, numele
de „tragedie” a bunurilor comune. Tragedia îşi are cauza în neîncrederea fiecărui
jucător în ceilalţi. Alte exemple: cooperarea în vederea protecţiei mediului; a
menţinerii curăţeniei în spaţii publice; a conservării bunurilor comune de patrimoniu
(situri, monumente, grădini, parcuri, Zidul Chinezesc etc.).
b) încercarea de a preveni trădarea, prin paza pomului, care poate duce la o cursă a
înarmărilor: X ştie că Y poate trăda (culege prematur pomul) şi se înarmează pentru a-
l păzi; Y răspunde prin propria sa înarmare, eventual superioară celei a lui X, etc. De
aici, logica cursei înarmărilor (Robert Sugden). De remarcat faptul că, dacă unul
singur dintre jucători se înarmează pentru a păzi pomul, pentru acesta tentaţia de a-l
culege în beneficiu propriu exclusiv creşte, deoarece lipsa de arme a celuilalt îl pune
într-o poziţie de invulnerabilitate. De aici, obligaţia jucătorului raţional de a se înarma
ca replică la înarmarea celuilalt.

Distincţia dintre bunuri private şi publice

Bunurile private sunt bunuri al căror consum de către unii reduce posibilitatea consumului de
către alţii (dacă A mănâncă un măr întreg, B nu mai poate mânca acelaşi măr).

Bunurile publice (aer curat, zone verzi, drumuri publice, securitate etc) sunt bunuri ce pot fi
consumate de către unii fără ca aceasta să excludă consumarea lor şi de către alţii (Hardwick,
Langmead, Khan, p. 270).

Ele sunt
- indivizibile (nu se pot împărţi şi transforma astfel în bunuri private, „rezervate” fiecăruia);
- non-rivalitatea în consum (toţi consumă din acelaşi bun, spre deosebire de cazul bunurilor
private, divizibile, unde fiecare are „partea sa” şi orice încercare a unuia de a obţine
„partea” altuia crează rivalitate)
- ceea ce nu înseamnă însă că bunul este infinit disponibil (în condiţii de supraaglomerare,
consumul se poate bloca)
58

- non-exclusive (o dată ce sunt date unora, beneficiază toţi; este foarte greu sau imposibil ca
unii să fie excluşi)

Exemple: aerul curat, mediul natural (nepăzit, neîngrădit), apa din oceane sau râuri (dacă nu
este captată şi distribuită artificial), şosele publice şi poduri (nerestricţionate), semnalele
luminoase ale unui far sau ale semafoarelor, securitatea publică (securitatea persoanelor în
spaţii publice), siguranţa naţională, pacea socială (absenţa conflictelor civile, a războiului
civil) etc.
În unele cazuri, accesul la aceste bunuri poate fi totuşi restricţionat (de exemplu, prin taxe de
intrare pe autostradă), după cum în alte cazuri este posibilă apariţia rivalităţii în consum
(datorate supraaglomerării). Motivul acestor fenomene este că:

„În viaţa de toate zilele există puţine bunuri private ori publice pure” (Hardwick,
Langmead, Khan, p. 271).

Multe dintre bunurile cu care avem de-a face sunt mixte, având atât caracteristici de bun
privat, cât şi caracteristici de bun public (Hardwick, Langmead, Khan, p. 271).

Dar furnizarea bunurilor publice (de care beneficiază toţi) presupune şi costuri pentru
toţi (toţi trebuie să participe la obţinerea lor). Aceasta implică anumite costuri pentru fiecare.
Spre exemplu, pentru reducerea poluării se cere ca oamenii să se abţină de la folosirea maşinii
personale; abţinerea constituie un cost pentru automobilist, dar şi o contribuţie la reducerea
poluării. (Exemplu lui Shaw, op. cit. p. 14-15)

Paradoxul blatistului (free rider)

1) eu nu contribui, alţii contribuie : aer curat şi nu mă costă


2) eu contribui, alţii contribuie : aer curat dar mă costă
3) eu nu contribui, nici alţii nu contribuie : aer poluat, dar nu mă costă
4) eu contribui, alţii nu contribuie: aer poluat, mă costă

Preferinţele mele sunt indicate de cifrele respective. Apare că cel mai raţional (convenabil)
pentru mine este să fiu 'blatist' adică să beneficiez de sacrificiul altora fără să fac şi eu un
59

sacrificiu (fără a plăti personal vreun cost).

Raţionament tipic: 'dacă eu contribui, dar ceilalţi nu, oricum nu se ajunge la aer curat
(problema neîncrederii: indiferent ce convenţie s-ar face, ceilalţi pot să încalce angajamentele
luate); dacă ceilalţi contribuie, dar eu nu, oricum se ajunge la aer curat (contribuţia mea este
infimă); deci, este preferabil să nu contribui (să nu plătesc costul)'.

Dar dacă fiecare judecă raţional astfel, nu se mai ajunge deloc la rezultatul dorit.
Fiecare ar vrea ca numai el să judece aşa, ceilalţi nu (s-ar ajunge la 1); or, cum fiecare judecă
la fel, se ajunge la rezultat suboptim (negativ), la 3.
La fel, cu problema biletului de autobuz, cu păstrarea curăţeniei în oraş etc. Pe planul
politicii internaţionale, există exemplele participării la reducerea poluării (protocolul de la
Kyoto), la dezarmarea nucleară etc.

Sub aspect politic, avem exemplul participării la o acţiune colectivă (o mişcare


revoluţionară, ca aceea din 1989, spre exemplu).

Gordon Tullock propune ecuaţia:

R=PB+D-C
R este reacţia revoluţionarului potenţial
B este beneficiul tip bun public al revoluţiei
P este probabilitatea ca participarea individului să aducă succesul revoluţiei
C este costul personal
D este cîştigul personal
Cum P este infim, PB iese din ecuaţie şi rămîn în joc doar considerente 'raţionale' personale
(plus eventual elemente 'iraţionale' ca ura contra puterii, furia, etc.)
Iată explicaţia pasivităţii raţionale (preferinţa pentru varianta 1).

Problema care se pune este următoarea: dar dacă toţi ar raţiona la fel? dacă toţi oamenii ar
face acelaşi calcul, din care rezultă că participarea nu este rentabilă? Iar cei ce nu-l fac
acţionează oare iraţional? Problema extremismului politic sau a fanatismului politic (poziţii
care nu se axează pe calcul raţional): tocmai pentru că extremiştii şi fanaticii nu fac calcule
60

raţionale ci acţionează orbeşte (motivaţi de ura împotriva celor pe care îi consideră


‘duşmani’), participarea lor este necondiţionată, intensă şi deci periculoasă, în timp ce
participarea cetăţeanului moderat este condiţionată, adesea mai puţin intensă şi deci mai puţin
eficientă.

Alte exemple similare sunt: rezistenţa la corupţie; la colaborarea cu inamicul;


rezistenţa la dictatură şi refuzul de a ocupa poziţii de conducere în sistemul dictatorial;
participarea la mecanismele democratice (vot).

Cazul participării la alegeri: PB fiind minimă, rămîn consideraţiile personale; or, D fiind de
regulă şi el mic, C fiind ceva mai mare, rezultă neparticiparea. Dar aici este vital ca oamenii
să înţeleagă şi interesul public.

Rolul factorilor 'culturali' sau 'morali' (valori, opţiuni, preferinţe, principii, idealuri) poate fi
însă şi el semnificativ. De asemenea, rolul factorilor 'iraţionali' (ură, furie, disperare, teamă,
revoltă, exasperare).

Decizia de participare sau neparticipare la o acţiune colectivă poate fi descrisă formal şi cu


ajutorul unei inecuaţii propuse de J. M. Hansen, în articolul The Political Economy of Group
Membership, publicat în revista American Political Science Review, vol. 79, no. 1, 1985, pp.
79-96 (apud Patrick Dunleavy Democracy, Bureaucracy and Public Choice, Prentice Hall,
1991, p. 33):

Gj este câştigul obţinut de persoana j în cazul că grupul obţine beneficiile colective vizate

Pj este probabilitatea ca decizia individuală a lui j de a participa să determine obţinerea


beneficiilor urmărite

Ij este beneficiul personal al lui j, obţinut din apartenenţa la grupul respectiv

Cj este costul participării

Rj este beneficiul optim pe care persoana j îl poate obţine dacă îşi cheltuieşte altfel resursele
(de timp, energie, bani) decât pentru a participa la acţiunea colectivă respectivă.
61

Persoana j va participa la acţiunea colectivă dacă şi numai dacă

(Gj * Pj) + Ij – Cj > Rj

Dacă persoana nu are nici o alternativă la folosirea resurselor sale (decât aceea de a participa
la acţiunea comună), formula se modifică puţin şi devine

(Gj * P/N) + Ij > Cj

unde P este probabilitatea ca grupul să-şi atingă scopurile iar N este apartenenţa potenţială a
lui j.

Problema cooperării pe baza agregării democratice a deciziilor

Indiferent dacă modelul de relaţii politice pe care îl preferăm este cel conflictual sau
cel cooperativ, principiile democraţiei cer ca opţiunile colective să reflecte interesele şi
dorinţele majorităţii. Apărătorii democraţiei moderne şi mai ales cei ai votului universal au
crezut că aplicarea regulei majorităţii (a regulii care cere ca decizia finală să reflecte opţiunile
majorităţii) duce la rezolvarea problemelor cooperării şi conflictului social. S-a considerat că,
indiferent dacă cetăţenii se află în consens sau în disensiune, aplicarea acestei reguli dă o
soluţie raţională şi democratică problemei găsirii căii optime în viaţa colectivă, în relaţiile
interumane etc. Şi astăzi multe persoane fără pregătire de specialitate cred că, în sfera
relaţiilor şi a interacţiunilor sociale, lucrurile sunt neproblematice, deoarece regula majorităţii
asigură mereu soluţia optimă la problemele interacţiunii sociale. Conform unor interpretări (J.
J. Rousseau), soluţia (adoptării deciziei preferate de majoritate) este optimă deoarece
majoritatea nu poate greşi. Este oare adevărat acest lucru?

Experienţa istorică contestă optimismul implicat în această presupunere. Alegătorii pot crede
în mod greşit că un anumit partid le va rezolva problemele (cazul alegerilor din 1933 din
Germania, cînd naţional-socialiştii au obţinut majoritatea) sau că o anumită strategie
(economică, politică, socială) este optimă, cînd, de fapt, ea se dovedeşte în final
contraproductivă. Acest fenomen devine explicabil îndată ce se recunoaşte că majoritatea
deciziilor sociale semnificative se iau în condiţiile existenţei unei anumite incertitudini
62

ontologice (indeterminare a evoluţiilor proceselor, a rezultatelor lor), cognitive (necunoaşterea


unor date, fapte, rezultate, valori) sau a unei incertitudini de ordin evaluativ (nu se pot face
evaluări comparative precise, nu se pot determina exact costurile sau beneficiile şi deci nici
preferinţele sau soluţiile optime). [Pentru acest subiect, se poate consulta, în limba română,
lucrarea Incertitudinea de Cătălin Zamfir, Ed. Ştiinţifică, 1990].

Analiza diverselor cazuri istorice a arătat, de asemenea, şi că majoritatea poate abuza


de autoritatea ei, impunînd minorităţii voinţa sau opţiunea sa chiar şi în cazurile în care o
atare constrîngere nu se justifică. În acest sens, s-a constat fie existenţa de fapt, fie
posibilitatea practică a unei tiranii a majorităţii. Majoritatea s-a dovedit deseori intolerantă,
impunînd minorităţii religia ei (fanatismul religios), opiniile ei, obiceiurile ei, un mod de
organizare etc. [A se vedea J. S. Mill, Despre libertate, Humanitas, 1994]. Plecînd de la
premisa că majoritatea nu este nici ea infailibilă (deci că şi majoritatea poate greşi), filozofi
ca Mill au stabilit ca regulă că aceasta are dreptul de a-şi impune voinţa doar atunci cînd
există pericolul vătămărilor, doar pentru a se apăra:

"unicul scop care îi îndreptăţeşte pe oameni, individua sau colectiv, la ingerinţe în


sfera libertăţii de acţiune a oricăruia dintre ei este autoapărarea; unicul ţel în care
puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii
civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora" (Mill, op.
cit. , p. 17).

Este însă de observat că şi aici acţionează incertitudinea: de nenumărate ori, este greu
de prevăzut sau evaluat dacă anumite opinii, idei, atitudini, conduite, moduri de organizare
vor dăuna sau nu comunităţii (majorităţii) şi în ce măsură. Problema evaluării consecinţelor
anumitor manifestări politice nu este una banală, ci una extrem de dificilă. Ca urmare, nici
aplicarea principiului lui Mill nu este simplă, algoritmică, neproblematică. Spre exemplu,
electoratul nu poate determina precis, de la început, eventualele efecte negative ale unui
anumit program de guvernare, posibilele consecinţe nedorite etc. (Tocmai de aceea trebuie să
existe totdeauna mijloace de înlăturare a liderilor care se dovedesc promotorii unei politici cu
consecinţe negative – cerinţa lui Popper).
63

PROBLEMA AGREGĂRII PREFERINŢELOR

Una dintre marile dificultăţi ale regulei majorităţii este creată de limitele agregării
preferinţelor. Adepţii acestei reguli (şi ai votului universal) au presupus totdeauna că nu
există asemenea limite: că se poate oricînd deduce o preferinţă globală corespunzătoare
(adecvată, raţională, necontradictorie) din preferinţele individuale. Încă din vremea Revoluţiei
Franceze, s-a descoperit că nu este aşa. Marchizul de Condorcet a descoperit paradoxul care
azi îi poartă numele şi care arată că, în anumite cazuri, regula majorităţii duce la rezultate
finale opuse unora dintre opţiunile individuale iniţiale, la rezultate contradictorii.

Spre exemplu (cf. Gh. Păun, Din spectacolul matematicii, Ed. Albatros, p. 27):
presupunem existenţa unor alegeri în care 21 de alegători au de optat între 3 candidaţi, A, B şi
C; şi existenţa următoarelor opţiuni:
- 2 alegători preferă varianta (ierarhia) A B C
- 6 alegători preferă varianta (ierarhia) A C B
- 2 alegători preferă varianta (ierarhia) B A C
- 5 alegători preferă varianta (ierarhia) B C A
- 2 alegători preferă varianta (ierarhia) C A B
- 4 alegători preferă varianta (ierarhia) C B A

Conform regulei majorităţii simple, A este preferat de 8 alegători, B de 7 şi C de 6. Deci, A ar


fi cîştigător şi C pe ultimul loc. Dar, privind în detaliu, constatăm că doar 10 preferă pe A lui
B, în timp ce B este preferat lui A de 11 ori. Deci nu A, ci B ar fi preferat. Mai mult, A este
preferat lui C de 10 alegători, pe cînd C lui A de 11. Deci, nu A trebuie să cîştige!

Paradoxul reapare şi dacă se iau în calcul ierarhii, şi nu doar simplul număr de voturi.
Spre exemplu (cf. Robert A. Dahl, A Preface to Democratic Theory, Univ. of Chicago Press,
1966, p. 42):
Fie 3 grupuri egale de alegători, A, B, C şi trei candidaţi: x, y, z (Atenţie! aici A, B, C sunt
grupuri de alegători, nu candidaţi ca mai sus; candidaţii sunt x, y, z).

Să presupunem că
A preferă x lui y, y lui z şi x lui z
64

B preferă y lui z, z lui x şi y lui x


C preferă z lui x, x lui y şi z lui y
(deci tranzitivitatea este respectată de fiecare grup în parte, în opţiunile sale).

DAR, cum A şi B împreună reprezintă 2/3 din alegători, şi ei preferă y lui z, ar trebui ca y să
cîştige faţă de z. Cum însă A şi C preferă x lui y, x trebuie să cîştige faţă de y. Iar B şi C
preferă z lui x, deci z trebuie să cîştige faţă de x. OR, conform tranzitivităţii, x este preferat
lui y (A şi C), y este preferat lui z (A şi B), şi deci x ar trebui preferat lui z; însă, conform B şi
C, z este preferat lui x! Paradox.

Acest paradox nu este o simplă excepţie minoră. Laureatul premiului Nobel, Kenneth
J. Arrow a demonstrat o teoremă care afirmă că există limite în orice metodologie complexă
de agregare a ierarhiilor (deci de stabilire a unei ierarhii sau preferinţe finale şi globale
plecînd de la mai multe ierarhii sau preferinţe iniţiale şi parţiale).

Dacă sunt satisfăcute condiţiile:


1. avem cel puţin 3 elemente de ierarhizat şi cel puţin 2 criterii de ierarhizare (condiţie
pentru ca problema să nu fie banală)
2. dacă A este preferat lui B în toate ierarhiile iniţiale, A este înaintea lui B şi în cea finală
(Pareto-optimalitate)
3. ierarhizarea finală a oricare 2 elemente depinde numai de ordinea lor în ierarhizările
iniţiale (independenţă)
4. ierarhizarea finală a oricăror 2 elemente nu este impusă dinainte (suveranitate)
5. ierarhia finală nu trebuie să fie identică cu una fixată dinainte (nu există dictatură)
atunci orice metodă care satisface 1-4 nu mai satisface 5. (Cf. Păun, op. cit., p. 30-32).

Teorema nu arată deloc că nu s-ar putea face niciodată ierarhizări raţionale (corecte din
punctul de vedere al datelor iniţiale), ci numai că în anumite cazuri, cele mai complexe,
asemenea ierarhizări nu sunt posibile. Concluzia este că nu totdeauna se pot agrega corect
(raţional) preferinţe parţiale (ierarhii preferate de unele părţi participante) în ierarhii
globale (finale).

Regula majorităţii este deci aplicabilă uneori, dar nu totdeauna. Există limite ale posibilităţii
65

de a lucra cu ea, şi, din nefericire, tocmai în cazurile complicate în care este nevoie de o
soluţie, aceasta poate să lipsească.

Problema agregării nu se pune doar pentru cazurile în care există mai mulţi agenţi raţionali şi
deci mai multe ierarhii de preferinţe concurente (aparţinând unor persoane diferite) ci şi
pentru orice agregare de preferinţe, de exemplu, pentru agregarea unor ierarhii de preferinţe
făcute de aceeaşi perosană însă după criterii diferite.

Spre exemplu, un agent raţional care doreşte să îşi cumpere un automobil poate face N ierarhii
diferite după un set n de criterii diferite, cum ar fi:

1. preţ
2. putere motor
3. viteză
4. confort
5. siguranţă a pasagerilor
6. design
7. fiabilitate
8. costuri de întreţinere
9. consum carburant
10. tip de carburant
11. volum interior habitaclu (spaţiu pasageri)
12. dotări speciale (GPS, şi aşa mai departe)
13. volum portbagaj
14. prestigiul mărcii
15. . .
n

Numărul de automobile între care se poate alege este desigur foarte mare, aşadar aici se aplică
perfect teorema lui Arrow şi toate variantele ei (teoreme de limitare a agregării). Drept
rezultat, nu va exista nici un algoritm de alegere raţională coerentă, şi singurele soluţii vor fi
sau
66

a) neglijarea unor criterii şi a ierarhizările corespunzătoare, sau


b) privilegierea unor criterii (acordarea de importanţă decisivă unor ierarhii), într-o
manieră care să excludă alternativele

La o asemenea soluţie nu se poate deci ajunge decât fie arbitrar (privilegiind arbitrar anumite
ierarhii), fie prin sacrificii (ignorarea unor ierarhii, sau renunţarea la unele criterii de
evaluare). În ambele cazuri, se produc pierderi de informaţie (anumite informaţii relevante nu
mai sunt luate în calcul). Aşadar, în orice articulare şi în orice calcul raţional se pierde
informaţie (Sowell).

Mai ales în viaţa socială, unde sunt relevanţi foarte mulţi indicatori (criterii de evaluare), deci
evaluările sunt totdeauna complexe, aceste pierderi de informaţie sunt inevitabile, ceea ce îi
împinge pe unii comentatori să afirme că aici pur şi simplu „nu se pot face comparări realiste,
relevante” (Gh. Păun, op.cit., p. 47).

Acest lucru este valabil şi în ceea ce priveşte factorul cheie al vieţii umane în societate, şi
anume calitatea vieţii.

„Deoarece calitatea vieţii este o entitate supra-multidimensională, rezultă că nu putem


face ierarhii după nivelul de calitate a vieţii” (Gh. Păun, op.cit., p. 47).

O dificultate majoră de 'agregare' a fost descoperită în secolul XX: dificultatea


agregării tuturor scopurilor şi valorilor urmărite într-un singur tot coerent (într-o singură
ordine socială). Cf. Gray, Post-liberalism, Routledge, 1993, p. 65:

"Ideea centrală a lui Berlin este că valorile ultime sunt obiective şi pot fi cunoscute, dar ele
sunt diverse, intră adesea în conflict între ele, şi nu pot fi combinate într-o singură fiinţă sau
într-o singură societate, iar în cazul multor asemenea conflicte, nu există nici un criteriu
cuprinzător pe baza căruia cerinţele concurente ale unor asemenea valori ultime să poată fi
arbitrate raţional".
67

Bibliografie

Christian Arnsperger, Philippe Van Parijs Éthique économique et sociale, La Découverte,


2000
Robert Axelrod The Complexity of Cooperation, Princeton University Press, 1997
Brian Barry, Theories of Justice, Harvester-Wheatsheaf, 1989, vol. I
Norman Barry An Introduction to Modern Political Theory, Macmillan, 1995 (St Martin's
Press, 1989)
Norman Barry Bunăstarea, Du Style, 1998
Gary S. Becker Comportamentul uman – o abordare economică, All, 1998
Isaiah Berlin Patru eseuri despre libertate, Humanitas, 1996
Raymond Boudon Efecte perverse şi ordine socială
Robert A. Dahl, A Preface to Democratic Theory, Univ. of Chicago Press, 1966
R. Duncan Luce, Howard Raiffa Games and Decisions, Dover Publications, 1989
Patrick Dunleavy Democracy, Bureaucracy and Public Choice, Prentice Hall, 1991
Jon Elster Despre posibilitatea politicii raţionale, în Secolul 20, nr. 10-12/1996
F.A. Hayek Drumul spre servitute, Humanitas, 1993
Martin Hollis Introducere în filosofia ştiinţelor sociale, Ed.Trei, 2001
John Gray Post-liberalism, Routledge, 1993
Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan Introducere în economia politică, Polirom,
2002
Svetozar Pejovich Economic Analysis of Institutions and Systems, Kluwer Academic
Publishers, 1998
J. S. Mill, Despre libertate, Humanitas, 1994, 2002, 2005
Campbell McConnell, Stanley L. Brue Economics, McGraw-Hill, 1996
Gh. Păun, Din spectacolul matematicii, Ed. Albatros, 1983
68

Roger Trigg Înţelegerea ştiinţei sociale, Ed. Ştiinţifică, 1996


Cătălin Zamfir Incertitudinea Ed. Ştiinţifică, 1990
Mancur Olson The Logic of Collective Action, Harvard U. P., 1965
James M. Buchanan Limitele libertăţii, Institutul european, 1997
Albert O. Hirschman Morala secretă a economistului, Nemira, 1998
Daniel M. Hausman (ed) Filozofia ştiinţei economice, Humanitas, 1993
Thrainn Eggertsson Economia neoinstituţională, Cartier, 1999
Patrick Dunleavy, Brendan O'Leary Teoriile statului, Epigraf, 2002
Norman Barry Bunăstarea, Du Style, 1998
Keith Dowding Puterea, Du Style, 1998
Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann (ed) Manual de ştiinţă politică, Polirom, 2005
Charles E. Lindblom, Edward J. Woodhouse Elaborarea politicilor, Cartier, 2003
Dorin Palaghiciuc Teorii ale ’dependenţei de cale’ în volumul Adrian-Paul Iliescu
(coordonator), Mentalităţi şi instituţii, Ars Docendi, 2002
Thomas Sowell Knowledge and Decisions, Basic Books, 1996
Robert Sugden Maximizing Social Welfare: Is it the Government Business?, în A. Hamlin, P.
Pettit (eds) The Good Polity, Blackwell, 1991
69

TEXTE SUPLIMENTARE

Svetozar Pejovich

ECONOMIC ANALYSIS OF INSTITUTIONS AND SYSTEMS


Copyright @ 1998 by Kluwer Academic Publishers

Chapter 1
IMPORTANT CONCEPTS IN ECONOMICS

Ask yourself if there is something that you would like to have but have not
been able to afford? Try asking your parents, mends, and even strangers.
They will all agree that they have unsatisfied wants. Some of us may think
that the very rich have everything. But we cannot be sure they have
everything they want. They would probably say there are many things
they
want but have to do without. The message is simple. On the issues of
aspirations, tastes, preferences, desires and feelings, we can only speak
for ourselves. And speaking for ourselves, we all have unsatisfied wants.
The fact that we all have unsatisfied wants means that we live in a
world of scarcity. Scarcity means that in order to get a little bit more of
any good, a little bit of some of other good has to be given up. Every time
I spend five dollars on a pastrami sandwich, I give up the satisfaction
From another bundle of goods that five dollars could buy. A student
deciding to study on a Saturday night gives up the satisfaction of going
out on a date. No matter how aflluent or poor we are as individuals,
scarcity is always present; that is, what we want exceeds what is
available.
The desire for more utility (satisfaction) is a behavioral consequence
of the fact of scarcity. It predicts our behavior in a world in which what
people want exceeds what they have. Economic analysis generalizes this
behavior as demand for more utility.
All of human history is about our search for more utility. Individuals
demand only those goods that give them utility or satisfaction. Anything
that yields satisfaction to someone is then a good. It could be a physical
70

object (a crystal vase), something to eat (ice cream), an activity (dating),


or doing things for others (contributing to boy scouts). In the real world,
individuals have diverse preferences, aspirations and values. They go on,
day in and day out, learning about alternatives, interpreting them, and
choosing those which they expect to make them better off A greedy,
rational, calculating "economic person" exists only in some obsolete
books. Economics is about much more than just material things.
We satisfY wants by acquiring goods. But goods have to be
produced. To produce goods we need to use a multitude of things
including land, machines, people, raw materials, "gifts" of nature, and
time (e.g., to develop a mendship). All those things become resources
when we

develop a desire for the goods they help to produce (e.g., oil had been
known to American Indians for a long time before it became a resource).
That is, resources are created. Once they are created, we search for more
of them.
In addition to being scarce, resources have alternative uses. I can
either work for the government or teach, but I cannot do both at the same
time. You can always grow a little bit more food in your yard at the cost of
having less lawn. A student could choose to study longer for a test in
economics at the cost of giving up a bit of other activities that are also
satisfYing; a building could be used as a factory or residence; and so on.
The point is that whenever we use resources to produce a little more
of something, we are, in effect, choosing to produce less of something
else. Next time your senator tells you that the state needs another
highway, ask what it is that the taxpayers can do without.
Every time people decide to buy something, they have less income
left for other things; and each time they choose to engage in an activity,
they have less time for other activities. When a community decides to
produce a few more cigars, it must give up something else that the same
bundle of resources (land, machines, people, etc.) could have produced.
We could get slightly cleaner air at a cost of reducing the supply of other
goods (e.g., cars).
We can now define the concept of cost in economics. In a world of
scarcity an increment in satisfaction from any good has its cost: the value
of that which is being given up, or the opportunity costs.
The concept of opportunity costs explains the nature of human
choices. Most human decisions are in terms of the marginal or incremental
(more or less of A in exchange for less or more of other things), rather
than the total (all or nothing of A). For example, from the standpoint of
individual members of a community, the relevant criterion in making a
choice on protection from crime, certainly a useful good, is the
relationship between the incremental benefits from a little less crime and
the incremental costs in terms of other things that have to be sacrificed.
The issue is not one of crime or no crime.
71

THE NATURE OF ECONOMICS

Given that resources are scarce relative to human wants and are capable
of alternative uses, all human societies--yesterday, today and tomorrow--
have to resolve two fundamental survival issues: who gets what and who
does what. The former is about the distribution of goods; each time an
individual gets a bit of something, that much less is left for others. The
latter is about production and innovation; every time we assign a resource
to produce something, we are giving up a bundle of other things the same
resource could have produced. Economics seeks to identifY circumstances
that affect the costs of alternative choices, to analyze their implications for
human decisions, and to make verifiable predictions about economic
outcome. Economics, then, is the science of choice. It is Ii positive
science; that is, economics does not judge human actions as good or bad,
rational or irrational, desirable or undesirable.
To say that economics is a positive science means that it is about
cognition rather than abstract valuations. Facts and observations have
meaning only in the context of a theory, and the theory must be refutable.
Economic theories are then generalized propositions of cause and effect.
They must explain a wide class of real world events and yield observable
propositions. Ad hoc theorizing has no scientific content.

INSTITUTIONS AND ECONOMIC PERFORMANCE

Recent years have seen a substantial increase in research on the


relationship between institutions and economic performance. To
incorporate the relationship between institutions and economic
performance into a coherent and testable theory, it is necessary to show
that (I) institutions have predictable effects on economic performance,
and (2) changes in the social and economic conditions of life modifY
institutional arrangements.
The organization of this book reflects those two requirements for the
development of a theory. Part two of the book analyzes institutions,
property rights, and systems. Part three discusses the effects of
alternative institutions on economic behavior. The final section explores
the effects of alternative property rights on the choice of business firms,
their performance, and incentives to innovate.
The book is about the theory of property rights, or --the same
thing-- new institutional theory. Like all research efforts, this book reflects
its author's understanding of the subject at hand. It is therefore helpful to
begin with a few simple propositions in the economics of property rights.
I. The theory of property rights is a positive theory. It separates
valuation from cognition. The late professor Karl Brunner focused
on this point in a number of his papers. He criticized scholars for
marketing their own "values" to the public as if those values were
cognitive statements about our world. The moral disaffection that
72

some such scholars have for the prevailing social arrangements


means only that they prefer another state of affairs to the one
actually observed. Brunner wrote:

The sacrifice of cognition is particularly easy to detect in


objections to the market system introduced by discrepancies
between one's desires, glorified as social values, and the
results of market processes. However, our ability to visualize
"better" states more closely reflecting our preferences yields
no evidence that this state can be realized 1.

The problem with abstract values is that they occur in a cognitive limbo.
Thus, they provide no useful evidence for analysis. The relevant choice for
a community is not between motionless blackboard models of a "moral"
society and the prevailing imperfect system. In a world of uncertainty and
incomplete information, the only relevant choice is between imperfect
systems.
2. The theory of property rights is a major departure from
neoclassical economics. It is not the purpose of the book to denigrate a
theory that has made numerous contributions to our understanding of
social and economic issues. It is, however, important to understand how
and why the theory of property rights differs from neoclassical economics.
In the theory of property rights, the incentives effects of the rules of the
game replace the maximization paradigm, and the feedback of their
consequences on selection processes replaces the assumption of a rational
agent who is able to identifY the optimal strategy in each situation without
any learning process. In fact, neoclassical economics is silent about both
the effects of alternative rules on the agents' costs of acquiring the
knowledge required to make optimal choices and the effects of new
knowledge on prevailing rules. Schotter wrote:

...the only institutions existing in [the neoclassical model] are markets of


the competitive type in which all information on the economy must be
transmitted through the prices formed in these markets. The economy is
therefore assumed to have ...none of the many social institutions that are
created by societies to help coordinate their economic and social activities
by offering information not available in competitive prices. 1

3. The rational expectation theory and the principal-agent model bring the
theory of property rights and neoclassical economics close to each other
but not together. The rational expectation theory considers the process of
adaptation to an optimal solution as a steady trial-and-error process in
which the participants are not acquiring new knowledge. The principal
agent model defines a contractual relationship between a principal and an
agent. The former employs the latter to perform a range of activities on
his or her behalf. The costs of monitoring the agent being positive, the
model seeks to reinstate an optimal solution through a contract that
73

creates incentives for the agent to act in the principal's interest. The
problem is that in a world of uncertainty and incomplete knowledge, not
all future problems arising between the principal and the agent are pure
risk decisions. Thus, the resolution of contingencies arising later between
the two cannot depend on a contract but hinges upon the incentive effects
of the prevailing rules. Herbert Simon wrote:

[New economic theories] are not focused upon, or even much concerned
with, how variables are equated at the margin, or how equilibrium is
altered by marginal shifts in conditions. Rather they are focused on
qualitative and structural questions, typically, on the choice among a
small number of discrete institutional alternatives.2

4. The most critical concept upon which the theory of property rights rests
is transaction costs. Given its relative newness, the concept of transaction
costs is discussed in some detail in the next chapter.

__________________________
1 K. Brunner, "Knowledge, Values, and the Choice of Economic
Organization," Kyk/os 23 (1970), D. 563.

_________________________
1 A. Schotter, "Why Take a Game Theoretical Approach to Economics,"
Economie
Applique 36 (1983), p. 675.
2
H. Simon, "Rationality as a Process and as a Product of Thought,"
American
Economic Review 68 (1978), p. 6.

Chapter 2
THE COASE THEOREM AND TRANSACTION COSTS

Exchange and production (hereafter exchange) are the major methods by


which people seek to resolve problems that have their source in scarcity.!
The pursuit of exchange involves two levels of social activity. The first is
the development, modification, and specification of institutions. The
second level of social activity is exchange within the prevailing
institutional arrangements. The former is about the rules of the game,
while the latter is about the game itself.
The rules of the game are costly to produce. They are also costly to
practice. Those costs are transaction costs. Transaction costs are the costs
of all resources required for making an exchange (e.g., discovering
74

exchange opportunities, negotiating exchange, monitoring, and


enforcement), and for developing, maintaining, and protecting the
institutional structure (e.g., judiciary, police, armed forces).
In the 1930s, Ronald Coase raised the issue of the importance of
transaction costs for better understanding of social and economic
processes. Slowly, academic research and empirical evidence confirmed
Coase's contention that the total costs of an activity include both
production and transaction costs. The post-1989 developments in Eastern
Europe have made the importance of transaction costs in a world of
uncertainty and different institutional arrangements quite obvious.

THE COASE THEOREM

Coase made two points: (I) clearly defined private property rights are an
essential requirement for resolving the conflict of interests among
individuals via market exchange, and (2) an efficient allocation of
resources is independent of the initial assignment of property rights as
long as transaction costs are insignificant. He wrote:

[Individuals,] who are normally only interested in maximizing their own


incomes, are not concerned with social cost and will only

_______________________
1 Strictly speaking production is also exchange.

10

undertake an activity if the value of the product of the factors employed is


greater than their private cost... .But if private cost is equal to social cost,
it follows that [individuals] will only engage in an activity if the value of
the product of the factors employed is greater than the value which they
would yield in their best alternative use. That is to say, with zero
transaction costs, the value of production would be maximized. 1

Suppose that Hamilton and Jefferson are neighbors.2 Their homes are
next to each other and they have been getting along quite well. Hamilton
and Jefferson value their homes at $1,200 and $1,000 respectively. These
are subjective values that may but may not equal the market prices of the
two homes.
One day, Jefferson gets an offer From Scream & Scare, Inc. to test
sirens in his kitchen in exchange for $500. Being indifferent to noise,
Jefferson gladly accepts the offer.3 Testing sirens imposes a subjective
cost on Hamilton, say $200. Thus, the values Jefferson and Hamilton place
on their homes in the two situations are:

Table 2-1. The Coase Theorem


75

Hamilton Jefferson Total Value


No sirens $1,200 $1,000 $2,200
Sirens $1,000 $1,500 $2,500

Testing sirens in Jefferson's home creates a new issue that did not exist
before. Externality clearly exists because the cost borne by Hamilton does
not enter into Jefferson's cost-benefit calculations.4 Hamilton believes that
he has the right not to suffer damages and wants Jefferson to stop testing
sirens. Jefferson believes that testing sirens is a lawful activity and refuses
to stop. Hamilton then takes Jefferson to court.

1 R Coase, "Notes on the Problem of Social Cost," in The Firm, the Market,
and the_Law, R Coase, ed., (Chicago: University of Chicago Press, 1988),
p. 158.
2 I owe this method of explanation of the Coase Theorem to Professor
Richard Adelstein.
3 Assuming that Jefferson is indifferent to noise (for whatever reasons)
does not change the results of our analysis, but eliminates the necessity
of making an adjustment in his net gains from accepting the offer.
4 It could if and when Jefferson considered the well-being of Hamilton as a
good. Assuming that not to be the case simplifies our exposition of the
Coase Theorem without changing its conclusions.

In order to internalize the costs and benefits From this new


interdependence, the relevant property right must be defined. Before
that
is done, there is no way for Jefferson and Hamilton to negotiate a
solution
to their dispute. The relevant property right the court must
determine is
whether Hamilton has the right to impose additional costs on
Jefferson by compelling him to stop testing sirens in his kitchen, or
whether Jefferson
has the right to impose additional costs on Hamilton by testing sirens
in his
kitchen. In short, the issue is who has the right of ownership in the
noise From testing sirens in Jefferson's home.

Suppose Hamilton wins. Initially there will be no sirens. But the relevant
property right is now defined. Jefferson knows that he is willing to offer
up to $500 to purchase From Hamilton the right to continue testing sirens.
While he might not know the value Hamilton places on that right,
Jefferson has incentives to keep raising his offer until a deal is made. At
some price between $200 and $500, exchange will happen. Suppose
Jefferson buys the right for $300. Then, exchange between Hamilton and
Jefferson has the following outcome:
76

Sirens are going to be tested.


Hamilton is worth $1,000 + 300 = $1,300; Jefferson is worth $1,500 -
300 = $1,200.
The value of production is maximized at $2,500.
The increment in total value of $300 ($2,500 - $2,200) is shared by
Jefferson, who gets $200, and Hamilton, who gets $100.

Suppose Jefferson wins. Initially there are sirens. Driven by his self-
interest, Hamilton has incentives to offer up to $200 to buy the right From
Jefferson. However, Jefferson will accept no less than $500. With no
opportunity for exchange between Hamilton and Jefferson, we have the
following outcome:

Sirens are tested.


Hamilton is worth $1,000; Jefferson is worth $1,500.
The value of production is maximized at $2,500.
Jefferson gets $500 and Hamilton ($200) From the increment in total
value of$300.

The sirens are tested regardless of the initial allocation of the relevant
property right, and the total value is maximized ($2,500 vs. $2,200)
either way. Hence, the Coase Theorem:

Where bargaining is relatively costless, an efficient allocation of


the relevant property right (i.e., the one that maximizes the value of
production) will be achieved regardless of the initial allocation of that
right. But the distribution of this maximized value will differ from one
initial allocation to another.

What if transaction costs were positive? Assume that the state charges a
sales tax of $700 for an exchange of the right to test sirens. If Hamilton
wins, Hamilton is worth $1,200, Jefferson is worth $1,000, the value of
production is not maximized at $2,200, and sirens are not tested because
Jefferson cannot pay the minimum price of $200 plus the $700 tax.
However, if Jefferson wins, Hamilton is worth $1,000, Jefferson is
worth $1,500, and the total value of production is maximized.
Hence, when transaction costs are positive and significant, the initial
assignment of property rights matters. In general, with transaction costs
being positive, efficiency will result only if the court grants the right to the
highest-valued owner. In our example, the highest-valued owner is
Jefferson.

TRANSACTION COSTS

The Coase Theorem says that the allocation of resources is independent of


77

the legal assignment of property rights as long as transaction costs are


insignificant. That is the world in which the costs of identifYing,
negotiating, and monitoring exchanges are negligible; the costs of
protecting and maintaining the environment are ignored, and the
maximum output is taken to be merely a function of the supply of inputs,
their substitutability, and technology. However, the world of zero
transaction costs is not the one we live in. It surely is not a Coasian world.
Coase's purpose has been to persuade his colleagues to devote their
energies to better understanding of the real world of uncertainty and
incomplete knowledge. The relevant choice for policy is not between two
or more motionless models. The relevant choice is between two or more
discrete institutional arrangements with positive transaction costs. Coase
wrote:

1The reason why economists went wrong was that their theoretic
system did not take into account a factor which is essential if one wishes
to analyze the effect of a change in the law on the allocation of resources.
This missing factor is the existence of transaction costs.

Neoclassical economics is a product of the age of rationalism, with its


conventional wisdom that nature had endowed individuals with reason
capable of discovering and implementing efficient solutions to their
existential problems. It summarizes the desIre for more utility, a basic
trait of observed human behavior, into the maximization paradigm, an
analyzes economic outcomes of that behavior in a world of non-attenuate
private ownership and insignificant transaction costs. Given the
assumptions of non-attenuated private property rights and insignificant
transaction costs, the maximization paradigm at the individual level
assure an efficient outcome or equilibrium at the system level. By
adjusting assumptions and constraints facing the individual decision make
neoclassical economics has been able to identify a series of equilibrii. All
those equilibria are idealized statements about what the world would have
been if uncertainty and incomplete knowledge were to go away.
Since its focus is on the end result of economic processes rath_ than
the method of adaptation (why and how the observed patterns c behavior
have emerged), neoclassical analysis is certainly not hostile 1 social
engineering. Indeed, neoclassical economics has frequently be€ used to
justify various public policies in a world of different institution
arrangements and varying transaction costs.
For example, studies in public finance often show the effects of
various tax and public expenditure policies by moving the equilibrium
solution for the economy (or a sector of the economy) along a given curve
or by shifting that curve. The assumption behind this type of analysis
that the government is a cooperating agent in the model. Thus, changes
fiscal rules have no effect on incentives affecting transaction costs.
Studies in economic systems routinely compare equilibrium solutions
based on neoclassical tools such as upward-sloping supply or downward-
sloping investment schedules. The problem is that the slopes I those
78

functions reflect the incentive effects of private property rights. That is,
the supply schedule cannot be assumed to be upward sloping nor the

______________________
R. Coase, The Firm, the Market, and the Law, p. 175.

14

investment schedule to be downward sloping in a non-private property


economy. As we shall see later in this book, a state-owned firm induces
different behavior than a privately owned firm. And even a privately
owned firm in socialism induces behavior that is different than in
capitalism.
A mechanical extension of neoclassical analytical concepts and
tools to non-private property and/or positive transaction costs
environments have produced misleading conclusions as well as
policy
prescriptions. Here are a few examples of pronouncements about
the state of the Soviet economy as late as the 1980s.
Robert Heilbroner and Lester Thurow wrote: "Can economic
command significantly compress and accelerate the growth process? The
remarkable performance of the Soviet Union suggests that it can. In 1920
Russia was but a minor figure in the economic councils of the world.
Today it is a country whose economic achievements bear comparison with
those of the United States."} Paul Samuelson said: "It is a vulgar mistake
to think that most people in Eastern Europe are miserable... The gap
between Western and Eastern living standard may narrow in the
future.,,2 Seweryn Bialer and Joan Afferica wrote: "The Soviet Union is
not now nor will it be during the next decade in the throes of a true
systemic crisis, for it boasts enormous unused reserves of political and
social stability that suffice to endure the deepest difficulties.,,3 And John
Kenneth Galbraith on his return From Russia in 1984 claimed that the
Soviet economy had made great national progress in recent years.4
In the United States, the Securities and Exchange Commission,
Federal Trade Commission, and many other regulatory organizations are
an unintended consequence of using neoclassical economics to assure the
economy of competitive outcomes. Demsetz wrote:

The special notion of competition relied upon by the model [of


perfect competition] makes that model a poor vehicle for understanding a
wide variety of competitive tactics and institutions that are adopted
precisely to accommodate... uncertainty, and the

__________________________________
1 R. Heilbroner, and L. Thurow, The Economic Problem, 7th edition,
(Englewood
Cliffs, NJ.: Prentice Hall, 1984), p. 629.
79

2 P. Samuelson, Economics, 11th edition, (New York: McGraw Hill, 1980),


p.824.
3 S. Bialer and J. Afferica, "Reagan and Russia," Foreign Affairs 61 (Winter
1982
83) , p. 263.
4 lK. Galbraith, "A Visit to Russia," New Yorker 60 (September 3, 1984),
pp. 54
63.

cost of transacting. Particular marketing practices such as tie-in


sales, reciprocity, and manufacturer control of prices at whi
retailers resell their goods are difficult to explain with a model the
assumes away their cause. Vertical integration and the V4 existence of
firms find little rationale in the perfect decentralizati model because their
source lies in the uncertainties of r economic systems and in the cost of
rising markets
accommodate to these uncertainties.1

Examples of Transaction Costs

Information is not a free good. In a world of uncertainty and incomplete


knowledge, it takes real resources (including time) to produce
information. College graduates know that it takes time and money to
gather information about employment opportunities, but the search costs
might prevent them From discovering the best alternative. Shoppers know
that by driving around they can find the best bargains, but it might not
be an efficient thing to do given the cost of gasoline and the alternative
use for their time. However, if the price at which a person could obtain
additional information were reduced, additional exchange opportuni1
would be exploited and the extent of exchange increased.
An important issue that underlines the theory of property rights
What set of institutional arrangements encourages activities that reduce
transaction costs? Or, what are the effects of various rules of the game
transaction costs?
In a private-property, free-market economy, resources are devoted
to producing and selling information. Real estate agents, employment
agencies, advertising, marriage and dating bureaus, and scalpers are
engaged in the production of transaction services. Stores maintain
inventories because it is a method for protecting themselves against
fluctuations in the demand for their goods (i.e., for reducing the cos1
information). Sticky prices are a strategy on the part of the seller
purchase goodwill From buyers by reducing their costs of informa1 about
the terms of exchange over a period of transitory changes demand.

_______________________________
80

H. Demsetz, Economic, Legal and Political Dimensions of Capital,


(Amsterdam: North Holland, 1982), p. 11.

The costs of negotiating exchange can be substantial. The parties


may not know each other. They may not have all relevant information
about goods and services. Goods and services have multiple attributes
that are costly to measure. A consequence of measuring all those
attributes would be a reduction in the extent of exchange. The extent of
exchange would also be reduced if the allocation of risk and other future
consequences of each and every exchange had to be negotiated
separately.
Exchange is costly to enforce. Exchange can be simultaneous (e.g.,
buying fresh produce in a farmers' market) or it may take a period of time
(e.g., I pay for my plane ticket before the airline fulfills its side of the
bargain). In either case, but more clearly in the latter, misunderstandings
concerning the attributes of goods, the bundle of rights being transferred,
and delivery dates are to be expected. An enforcement mechanism
reduces the cost of exchange, eliminates the time horizon problem,
increases the extent of trade, and provides incentives for resources to
move to their highest-valued uses.
The market provides an enforcement mechanism. Those who
repeatedly fail to perform their side of the bargain lose business to their
competitors. A reputable dealer gets a higher price for the same good or
service than a fly-by-night operator. Thus, a good reputation is an asset
that has monetary value. A newcomer in town must be willing to trade at
a lower price while investing in developing a reputation. However, this
selection process, important as it is, takes time and is costly. It is costly to
many who act in good faith, to those who misunderstand the terms of
exchange, and to the community as a whole because additional real
resources have to be used to run credit bureaus, security deposits, and
other means of self-protection.
Due to their stability and credibility, contractual agreements in the
rule-of-Iaw states reduce transaction costs by enforcing damages from
breaches of contract, by preventing opportunistic behavior, and by
reducing wasteful use of resources.
In Alaska Packers' Association vs. Domenico, the defendant hired a
group of seamen to fish salmon off the coast of Alaska. The wages to be
paid to the seamen were agreed to before the voyage. However, when the
ship arrived in Alaskan waters, the seamen refused to work unless they
were paid higher wages. Having no access to the labor market, the
defendant agreed. But, upon return to San Francisco, he refused to pay
his workers higher wages. The seamen sued and lost. The court held that
the defendant's promise to pay the wages over and above the original
contract was not supported by fresh consideration (reciprocal promise).
This
decision was efficiency-enhancing because it. reduced incentives for
81

opportunistic behavior by contractual partners. Richard Posner's comment


on the court's decIsIon in Allaska Packers’ Assocciation vs Domenico was
that once it was "well known that such modifications [in the contract] are
unenforceable workers in the position of the seamen in the Domenico
case
will know that it will do them no good to take advantage of their
employers' vulnerability."1
With a few exceptions, the law of contract allows each party to
choose between performing in accordance with the contract or
compensating the other party for damages. For example, A agrees to
produce for B a number of computers. Then a better line of computers
(produced by C) becomes available and the market for computers
declines.
Depending on costs, B can choose to cancel the contract and compensate
A only for computers already produced and for other sustained costs. This
is an efficiency-enhancing provision in the law of contract. B has to pay A
for resources actually committed to production under their contract. The
completion of computers that have become outdated would have used
additional resources, which would be a waste.

Empirical Estimates of Transaction Costs

Douglas North and John Wallis made the first comprehensive effort to
measure transaction costs.2 As in many innovative works, for every
answer it provided, the study raised new questions. Yet, North and Wallis
gave us a method for measuring transaction costs as well as supplying
incentives for further research.
The study has three parts. The first section develops a theoretical
definition of transaction costs and the transaction sector. The gains From
trade are a consequence of specialization, and the division of labor. They
are realized through exchange, which is not costless. An important
implication is that transaction costs are a limiting factor on economic
growth. It follows that incentives for efficiency improvements in the
transaction sector are as important as

__________________________
R. Posner, Economic Analysis of Law, (Boston: Little, Brown, and Co.
1992), p.
87.
2 1. Wallis and D. North, "Measuring the Transaction Sector in the United
States Economy, 1870-1970," in Long-Term Factors in American
Economic Growth, S. Engerman and R. Gallman, eds., (Chicago:
University of Chicago Press, 1986), pp. 95-161.

those in the production sector. The issue (addressed in chapter 15) is


which set of institutions provides incentives for innovation in the
transaction sector of the economy.
82

The second part of the study provides empirical estimates of


transaction costs in the United States economy for the period From 1870
to 1970. According to North and Wallis, transaction costs rose
substantially during that period. Table 2-2 summarizes their empirical
findings.
In the last section of the study, North and Wallis discuss potential
implications of their empirical estimates of transaction costs. They offer
three major explanations for the expansion of resources used in the
transaction sector of a growing economy. First, the expansion of markets
and growing urbanization of the economy replaces repeated dealing with
contractual partners we know with an ever-lengthening chain of
exchanges carried out between individuals who have no knowledge of
each other. Impersonal exchange requires more information-gathering
activity as well as more elaborate enforcement mechanisms.

Table 2-2. The Transaction Sector as a Percentage of GNP in the USA

Private Public
Year Total
Sector Sector
1870 22.49 3.60 26.09
1880 25.27 3.60 28.87
1890 29.12 3.60 32.72
1900 30.43 3.67 34.10
1910 31.51 3.66 35.17
1920 35.10 4.87 39.98
1930 38.19 8.17 46.35
1940 37.09 6.60 43.69
1950 40.30 10.95 51.25
1960 41.30 14.04 55.35
1970 40.80 13.90 54.71

Source: Wallis and North, "Measuring the Transaction Sector in the United
States Economy, 1870-1970," p. 121.

Second, capital-intensive production techniques increase incentives for


business enterprises to grow in size. An implication is that more resources
have to be devoted to transaction services within the firm. Finally, the
gains From trade tend to create conflicting interpretations about the
prevailing institutional arrangements as well as about the justice and
fairness of the distribution of income in general and the increments of
income in particular. Whether those conflicts emerge from differences in
customs, ethnicity, religion and race or from occupational specialization
and loss of personalized relationships between individuals in the
community, more resources have to be devoted to defining and enforcing
the rules of the game.
83

SUGGESTED READING

A. Alchian, "Some Implications of Property Rights Transaction


Costs," in Economics and Social Institutions, K. Brunner, ed.
(Boston: M. Nijhoff, 1977).

R. Coase, "The Problem of Social Cost," Journal of Law and Economics 3


(1960).

PART TWO

Chapter 3

INSTITUTIONS

The transaction costs of making contracts credible are positive. In


der to control those costs, people develop rules. As we have
o_served earlier, social activity involves human interactions at two
levels. The first is the development and maintenance of institutions,
while the second is about human interactions within the prevailing
institutions. The former is about the rules of the game, while the latter is
about the game itself
The rules are necessary in a world of uncertainty and incomplete
knowledge. They arise From the complexity of the environment; the
computational limitations of the individual to understand, process, and
utilize information about that environment; and the importance of
predicting the behavior of contractual partners. Individuals' perceptions of
the real world, then, are colored by their values, experiences, traditions,
observed successes and failures, and reason. Dedication to ideologies,
sacrifice in defense of abstract causes, depth of religious beliefs, and
many other observed behaviors of individuals and groups can be neither
ignored nor dismissed as ad hoc events.
Given their subjective perceptions of reality, individuals develop
institutions or rules of the game. We define institutions as the legal,
administrative and customary arrangements for repeated human
interactions. Their major function is to enhance the predictability of
human behavior.
The prevailing institutional framework in a society consists of
formal and informal rules. Formal rules are constitutions, statutes,
common laws, and other governmental regulations which are externally
enforced. They define the political system (the hierarchical structure,
decision-making powers, the individual's rights); the economic system
(property rights in scarce resources, contracts); and
the. protection system (judiciary, police, military). Informal rules have
84

their origins in the experiences, traditional values, customs, religious


beliefs, ethnicity and other factors that influence the subjective

perceptions individuals form to interpret reality. I They are part of the


heritage or culture, transmitted from one generation to another via
teaching and imitation. That is why informal rules are called the ethos. We
define ethos as the observed pattern of behavior that emerges from the
interaction between the prevailing ethics and the conditions for survival as
those are perceived by the community.

STABLE AND CREDIBLE INSTITUTIONS

A major function of the rules of the game is to reduce the transaction cost
of human interactions through making human behavior predictable. To
accomplish this objective, institutions must be credible (i.e., enforced) and
stable.

Credibility (Enforcement) of Institutions

Rules that are loosely enforced do not encourage human interactions and
cease to be a predictor of human behavior. The result is higher transaction
costs of exchange and fewer exchanges. From an individual standpoint,
rules yield a flow of benefits. The source of those benefits is the
predictability of other people's behavior. My knowledge that other drivers
will stop at a red light is my benefit from the rule. Rules are also costly.
The cost of a rule (formal or informal) is the satisfaction a person has to
give up by not being able to engage in the activity which the rule
constrains. The fact that I must stop at a red light is the cost I bear.
It is essential for both economic growth and social stability of
the community to develop and enforce institutional structures that provide
incentives for individuals to seek contracts with other individuals far
removed From their personal knowledge, or extending over long periods
of time, or both.2

________________________________
1 R. Boyd and P.l Richerson, Culture and Evolutionary Process, (Chicago:
Chicago University Press, 1985), p. 2.
2 D. North, "Institutions, Economic Growth, and Freedom," in Freedom.
Democracy, and Economic Welfare, M. Walker, ed. (Vancouver: Fraser
Institute, 1988), pp. 5-7.

Stability of Institutions

As time goes by, individuals become better acquainted with the rules.
They learn how to adjust to the system, Identify exchange opportunities
85

and exploit the most beneficial ones. Thus, the flow of benefits

from institutions depends on their stability. For example, as


long as university X has a well-defined set of rules, seniors are likely to
capture more benefits from those rules than are sophomores. If the
school changed its rules every year, the never-ending process of
"learning" them would reduce their flow of benefits for all students.
The purchase of land, investments in various assets, and many other
exchange opportunities have long-run consequences. Frequent changes in
or expectations about changes in the rules of the game tend to increase
the risk and uncertainty associated with those decisions, and such factors
raise the costs of exchange relative to those in contractual agreements
that have a shorter time horizon. Jews in medieval Europe favored
investments in jewelry, gold coins, and other liquid assets. South
Americans prefer lower rates of return from investments in the United
States to the much higher rates of return that are often available in their
homelands. An investor in post-communist Russia seeks a shorter payoff
period than that available in Germany. A stable and credible set of rules
provides incentives to create new knowledge about exchange
opportunities, and to exploit the most beneficial ones regardless of their
time horizons.
In a recent study, Robert Higgs presented convincing evidence that
by denting investors' confidence in the stability of private property rights,
the New Deal contributed significantly to prolonging the Great Depression
until after World War II ended. He said:

From 1935 through 1940, with Roosevelt and the ardent New Dealers who
surrounded him in full cry, private investors dared not risk their funds in
the amount typical of the late 1920s. In 1945 and 1946, with Roosevelt
dead, the New Deal in retreat, and most of the wartime controls being
removed, investors came out in force. I

__________________________
Higgs, "Regime Uncertainty: Why the Great Depression Lasted So Long
and
Why the Prosperity Resumed after the War," The Independent Review 1,4
(1997), P.587.

_I

Comparison with a football game may illustrate the consequences of


unstable institutions. In football, the rules of the game are set. Fans enjoy
watching the game. Players know how to play it. And coaches know how
to prepare their players. However, during an important game the blue
team is on the one-yard line and fails to execute the fourth down. The
coach goes to the referee and pleads: "My players worked so hard to get
to the goal line, please give them another down?" Suppose the referee
86

has power to choose to go along with the request, and the blue team
scores. In the short run the blue team has won. But ITequent changes in
the rules would raise the costs of the game downstream. Football fans
would not be able to enjoy the game, players would not know how to
prepare for it, and football clubs would seek coaches who are better at
getting rules changed than at coaching the players.

DEVELOPMENT OF INSTITUTIONS

Informal Institutions

Human life in primitive society was geared toward the search for
subsistence in its natural state. In the pursuit of subsistence, small bands
were formed. The survival of small bands depended on cooperation among
members. Eventually, rules of behavior emerged within small groups.
Those rules were not simply a product of human reason--many
social animals also evince rules affecting individuals' behavior, evolved as
survival mechanisms within groups--although reason can explain their
consequences. Human interactions that demonstrated survival traits were
repeated, and the behaviors that passed the test of time were
institutionalized into taboos, traditions, routines, beliefs, culture, and all
other perceptions of the world. Those rules are called informal institutions.
Predictably, different groups ended up with different informal institutions.
The informal institutions of a group are that group's repository of survival
behaviors. The ethos is transmitted From one generation to another by
imitation and in the context of stories about the life of the group. It is also
modified in response to changes in the conditions of life. An interesting
observation by Friedrich Engels, the closest collaborator of Karl Marx,
speaks of one such change in informal rules.

To the barbarian of the lower stage...human labor still does not


produce any considerable surp_us over its main_enance co.sts....
The [prisoners of war] were killed or adopted mto the tnbe....
After the introduction of cattle breeding, weaving, and
agriculture...prisoners of war were turned into slaves.1

Members of small groups lived together and interacted with one another.
Interactions with members of other groups were rare and might not have
been very friendly, but within the group, the transaction costs of
monitoring and enforcing informal rules were low. The costs an individual
had to bear for violating informal rules (as is still so today) ranged from
having to put up with unhappy neighbors to being expelled from the
community. In time, the development of new trade routes and general
improvements in knowledge created opportunities for individuals in a
given community to interact with members of other communities. To
capture the potential gains From exchange, members of the group had to
87

enter into contracts with individuals whom they did not know, who
followed different customs, and whose behavior they could not observe at
a low cost. That is, new opportunities did emerge, but the transaction
costs of exploiting them were high and often prohibitive. To realize
potential gains, the transaction costs of enforcing intercommunity
contracts had to be reduced.
Pursuing their self-interest, kings, feudal lords, and bishops in
Europe rose to the challenge by (1) integrating local customs with the
rules derived From Christian ethics, (2) providing protection for travelers,
and (3) offering credible protection of property rights; that
1S, competition between semi-autonomous feuds gave incentives to
feudal lords to provide credible guarantees of property rights.
As transaction costs of exploiting new opportunities fell, the extent of
exchange increased. Kings, lords, and bishops claimed a share of the
gains from the resulting economic growth. More exchanges, in turn,
created new knowledge about economic opportunities and reinforced
economic growth, leading eventually to a

______________________________
F. Engels, The Origin of the Family, Private Property, and the State (New
York:
International Publishers, 1942), pp. 58 and 65.

change in the balance of power between semi-autonomous city-states and


the central power, in favor of the latter.
Nowadays, commercial laws provide the same service. By
incurring the costs of enforcing contracts between total strangers
(cotton produced in Australia might be used to make shirts in New
York which are then sold to ranchers in Montana), governments
create
opportunities for the growth of wealth and appropriate a share of
those gains through taxation.
In general, informal institutions emerge spontaneously. And
they make a difference. Similar formal rules in the Untied States and
many South American countries have produced different outcomes,
because the informal rules differ. Privatization laws in post-1989 Eastern
Europe are having different results From one country to another. Japanese
culture has survived American commercial influence. Serbs preserved
their customs through five centuries of Turkish formal rules. Many "boat
people" in the United States have prospered under a set of formal rules
they could not possibly have understood upon their arrival. And in Shasta
County, California, the residents rely on a set of informal rules rather than
on legal norms to resolve disputes arising from damages done by stray
livestockI
Formal rules can suppress but they cannot chase out informal rules.
Formal and informal rules coexist either in harmony (e.g., a rule
protecting one's reputation) or in conflict (e.g., the prohibition laws of
88

1920s).
Many informal rules have evolved into their present form from
serving a once important purpose. The convention of showing an open
hand when greeting a stranger, at one time, served to show that one was
not bearing a weapon. The caste system in India has survived its origin,
which was to enhance the division of labor in labor-intensive agriculture.
To paraphrase North, informal rules matter because the present and the
future are connected to the past by the continuity of a society's
institutions even after they outlive their usefulness.

Formal Institutions
Friedrich Hayek generalized the history and development of formal
institutions into the continental or rationalistic tradition on the one hand,
and the British or empirical tradition on the other. The former emphasized
exogenous or outcome-oriented rules, which emerge mostly in the political
domain, while the accent of the latter was on endogenous or incremental
rules which, emerge spontaneously through repeated interactions.
_______________________
1 R. Ellickson, "Of Coase and Cattle: Dispute Resolution Among Neighbors
in
Shasta County," Stanford Law Review, 38 (1986), pp. 624-87.

Outcome-Oriented Changes

The continental tradition had two tenets: There exists a just society in
which people can live in peace and harmony, and human reason is capable
of discovering the institutions required to bring about such a society. The
continental tradition provided the philosophical rationale and political
justification for governments to develop and impose outcome-oriented
( exogenous) rules of the game.
The continental tradition encouraged systematic investment in
knowledge supportive of outcome-oriented rules. Antitrust laws, labor
laws, and regulatory agencies such as the Federal Trade Commission are a
few examples of such developments in the United States. In the 1990s
research institutes and teaching centers, most of them financed by
European taxpayers, have been set up all over Europe with the objective
of creating knowledge supportive of the European Union.
Exogenous changes in the rules are usually conceptualized by
scholars, advocated by various pressure groups, designed by lawyers,
enacted by elected officials, and carried out by bureaucrats. It would not
be fair to say that social engineers do not have good intentions. But the
changes they advocate rely, for better or worse, on the strong hand of the
state to force the game to adjust to new rules. And the changes are
justified by reference to justice, fairness, morality, and/or the public
interest. The problem with these terms is that none of them has a well-
defined (agreed upon) empirical content. If we assume that _residents
89

Clinton and Reagan both acted in good faith, the public Interest is surely a
very elusive concept. That is, the public interest is defined by individuals
who, like all other individuals, have their own preferences, values, and
private ends.

Using history as a guide, we can identify three general approaches


to exogenous institutional changes: holistic, utopian, and incremental.
Holists tend to generalize historical events and personalities into
prophesying the direction of social and economic development in society.
Hence, why not give the community a push in the right direction?
Examples of holists are Hegel, Marx, and the German Historical School. A
holistic approach to social restructuring can easily be radicalized, as by
Lenin, Stalin, Mao and Castro.
Utopians believe that we can use reason to discover the "just"
society. Critical requirements that utopians have to deal with are: (1) Who
is to identify the just outcome? (2) What kinds of institutions would
channel human behavior in the direction of that outcome? (3) How are
competing institutions to be suppressed without eliminating democracy?
Examples of utopians are pre-Marx socialists, the political
elite in most Third World countries, and supporters of the so-called
industrial democracy in the West.
Incrementalists seek to restructure society by way of marginal
changes in the rules of the game. Examples include hiring quotas,
minimum wage laws, etc.

The common belief of all advocates of exogenous institutional changes is


that the price of social restructuring is worth paying. It is important to
understand that the issue is not whether exogenous changes can do good.
They can and have at times produced good outcomes. The issue is that
they create a window of opportunity for public decision makers to satisfy
their vision of a good community at the expense of its members. The late
professor Warren Nutter used to define the objectives of social and
economic engineering as a hazy vision of things that would be nice to
have.

Spontaneous Changes

The British tradition grew out of a strong dose of skepticism toward either
the rulers' foresight or their goodwill or both. It questioned the
conventional prescription of good government, which is to seek and elect
good leaders and give them the power to do what is right. To
paraphrase William Niskanen, the British tradition held that in a world of
uncertainty and incomplete knowledge, good leaders do not assure good
government high purpose does not assure good law, and good policy. The
rules do.
Instead of searching for Institutions that are outcome-oriented the British
tradition emphasized the right of individuals to pursue their own private
90

ends. The rules of the game then emerge spontaneously via


repeatedated voluntary interactions. Because of their voluntary
acceptance,
endogenous rules are self-sustaining. The role of the state is (1) to
monitor and enforce those rules--a role not too different from that of the
referee in a football game, and (2) to institutionalize repeated interactions
into the law.
The British tradition, then, advocates rules of the game that are the
result of a process of selective evolution, and which maintain themselves
by incremental adaptation to changes in the social and economic
conditions of life. Individuals accept those rules not because they
understand them but because the rules work. Professor Angelo Petroni
from the University of Bologna wrote:

The fact that the mechanism of evolution, when large numbers and long
periods of time are involved, may be treated by the economist as if it were
a Darwinian one, does not imply that individuals do not have a purposive
objective-seeking behavior including imitation of others' successful
behavior.2

The prevailing set of institutions in any society is a mix of spontaneous


and exogenous rules. The preponderance of one or another type of
formal institutions determines the opportunity set of the ruling elite.
Spontaneous institutions raise the costs to the members of the ruling elite
of pursuing their private ends. Outcome-oriented rules create
opportunities for rent-seeking coalitions to be formed. While it is not
always easy to determine whether an institution is endogenous or
exogenous, a helpful hint is that institutions that emerge spontaneously
tend to be noncompulsory (e.g., the rule of limited liability, stock
exchanges). However, some endogenous rules are mandatory, like driving
on the right-hand side of the road.

___________________________
1 W. Niskanen, "Public Policy and the Political Process," in Governmental
f;gntrols and the Free Market, S. Pejovich ed. (College Station: Texas A&M
_niversity Press), p. 76.
A. Petroni, "What is Right with Hayek's Ethical Theory?" Paper presented
at the
Mont Pelerin Society meeting in Cannes, September 25-29, 1994, p. 26.

Both traditions confirm the old dictum that ideas have


consequences. The continental tradition created the market for social
engineering and contributed, perhaps unintentionally, to the rise of
socialism. The British tradition made a major contribution to the rise of
classical liberal philosophy and methodological individualism.

THE DIRECTION OF CHANGE


91

The agent of the process of change is the individual. In the pursuit of their
private ends, individuals compete for scarce goods. The competition is
carried out by means of institutions, the critical function of which is to
reduce the costs of exchange and production.
The competitive process is a knowledge-creating process. It means
that competition continuously develops new opportunities for exchange,
creates new resources, discovers new sources of supplies, invents new
technology, and brings about changes in individuals' subjective
perceptions of reality. In order to capture the potential gains from this
never-ending process of creating new knowledge, individuals and
organizations have to seek and negotiate new types of contracts. If the
prevailing rules were poorly attuned to such contracts, observed
exchanges between interacting individuals would approach the margin of
accepted behavior. That is, the demand for adjusting the rules to the
requirements of the game would arise from within the system.
Given potential gains from exploiting new opportunities, individuals
have incentives to negotiate contracts that are submarginal
in terms of the prevailing ethos. If operating below the margin of
accepted behavior provided a differential return, the success of those
individuals--whether we call them innovators, speculators, sleazes or
whatever term suits one's preferences--would attract competition from,
others. If the returns were substantial enough to generate and sustain a
large number of repeated interactions, the prevailing institutions would
slowly but surely adjust to the new requirements of the game.
The demand for institutional change has to be effective; that is,
those who stand to gain from changes in the rules must be willing to bear
the costs of restructuring. And the cost of institutional restructuring can
be high. Changes in formal rules may require a costly effort in terms of
time and resources (including overcoming of the free-rider problem).
Changes in informal rules are costly because of their tenacity. It takes
time for informal rules to change.

For example, changes in the opportunity costs (ie.: relative price) of


being

a homemaker in the United States led to a significant increase in women's


participation in the labor force. A critical factor affecting the opportunity
costs of staying at home was the growth of output coupled with an
enormous increase in the range of durable consumer goods. In order to
capture potenti gains from joining the labor force, women had to press for
changes in a number of the prevailing formal and informal rules
supporting the traditional family.
In the traditional family husbands specialized in earning incomes, while
wives specialized in homemaking and raising children. Men bragged
about their affairs while wives hid these even from their best friends.
Single women were socially marginalized. Wives went to work in order to
pay some specific bills, between pregnancies, and after kids went to
92

college.
The response of the competitive market for labor was predictable.
Given high information costs of identifying career-oriented women, the
competitive labor market treated all women as a high-cost resource
relative to men. Pressures on legislators from various feminists groups,
which identified the resulting income differences with discrimination based
on sex, to equalize money incomes of men and women could have only
raised the transaction costs of monitoring and enforcing employment
contracts without solving the real issue. The competitive market for labor
was not discriminating; it was responding to the prevailing rules. The real
issue was to remove the constraints of informal and formal rules, so that
the competitive market for labor would have no reason to differentiate
between men and women.
With some women earning differential returns at the cost of social
ostracism, the pressure for changes in the rules came from within the
system, and the rules eventually adjusted to the new requirements of the
game. We observe changes in informal rules such as the social acceptance
of the Pill, of single motherhood and of live-in arrangements. We also
observe changes in formal rules, including abortion laws and simplified
divorce proceedings. Those changes in the rules of the game slowly but
surely have been providing women with opportunities to compete in the
labor market as equal to men.
There are then basically three ways for the community to
respond to a demand for a change in the rules of the game.
(1) Allocative efficiency method refers to adjustments within the
prevailing institutional framework. We observe this method of responding
to demand for changes in the rules whenever the prevailing establishment
has greater bargaining strength than those who expect to profit from
institutional changes. A good example is Gorbachev's attempts to save the
S_)Viet system. It is a good example because it also shows that even the
top leader of the most tightly controlled society in the entire history of
mankind had to make his decisions in a world of uncertainty and
incomplete knowledge.
(2) Adaptive efficiency method is to allow individuals and
organizations to seek and negotiate new kinds of contracts and then to
institutionalize those that are repeatedly observed. Changes in the rules
are both incremental and spontaneous, and they occur in response to
changes in the requirements of the game. Lance Davis and Douglass
North remarked: "It is the possibility of profits that cannot be captured
within the existing arrangemental structure that leads to the formation of
new (or the mutation of old) institutional arrangements." 1
In a groundbreaking study, Gary Libecap analyzed the development
of mineral laws in the western United States in the second half of the
nineteenth century.2 A major problem at that time was the inability of the
then prevailing institutions to take advantage of
the rising value of mineral resources. That is, the rules of the game were
not attuned to new demands of the game. Libecap found that the
93

development of mineral law in the American West responded to changes


in the requirements of the game. The rising value of mineral deposits
created pptential benefits. The exploitation of those benefits required the
development of a bundle of property rights that was better attuned to new
requirements of the game. The fact that new property rights developed
means that potential benefits from mining were judged to be in excess of
the costs of defining and enforcing those rights. Libecap concluded the
study saying:

The last half of the nineteenth century in the American West was a time of
intense economic and legal change, as the mining industry boomed,
spurred by huge ore discoveries... pressure on existing legal
institutions...forced new ownership structure to

_____________________________-
J L. Davis, and D. North, Institutional Change and American Economic
Growth, (Cambridge:. Cambridge University Press, 1971), p. 59.
2 G. Libecap, "Economic Variables and the Development of the Law: The
Case of Western Mineral Rights," in Empirical Studies in Institutional
Change, L. Alston, T. Eggertsson, and D. North eds. (Cambridge:
Cambridge University Press, 1966), pp. 34-58.

JJ

emerge. This resulted in the observed progression in mineral


rights law from general, unwritten rules in the 1850s to higWy
specified statutes and court verdicts by the end of the
centuryThe historical record and the statistical tests suggest
that the evolution of mineral rights law in Nevada can be understood as an
adjustment process to reduce ownership uncertainty Since there was little
existing mineral law to
borrow from (either state or federal), most of the Nevada statutes and
court verdicts were written in response to local conditions. 1

(3) Piecemeal social engineering method of responding to demand for


institutional restructuring requires the government purposefully to design
and implement changes in the rules. The results of using piecemeal social
engineering depend on the balance of bargaining power between the
establishment on the one hand and individuals and organizations
demanding a change in the rules on the other. Changes in the rules are
incremental but not spontaneous. A good example is the development of
telecommunications in the United States and Western Europe. US rules
were plastic enough (e.g., as in the breakup of AT&T) to encourage
individuals and groups to explore alternative ways of exploiting new
technological opportunities. Consequently, the system moved in the
direction of adaptive efficiency. In Europe, the establishment had much
greater bargaining strength and the system moved in the direction of
94

piecemeal social engineering. However, most recent developments in


Europe suggest that the results of the competitive process in the United
States have been noticed.

WHY DO INSTITUTIONS DIFFER?

Our discussion does not suggest the existence of a mechanism for


replacing less efficient institutions with more efficient ones. And for a good
reason. We do not observe such a tendency in the real world. We observe
the growth of institutional arrangements that enhance the growth of
wealth. We also observe the growth of rules that restrict exchange and
production. How do we explain the fact that more

____________________________
J G. Libecap, "Economic Variables," p. 57.

efficient institutions have failed to drive less efficient ones out of


existence? Why do less efficient institutions manage to survive?
One reason is self-interest of the political elite. Members draw their
power and rewards from the prevailing rules. To preserve their position
and status, members of the political elite have incentives to create rent-
seeking opportunities for a segment of the community that might, in turn,
support the prevailing regime. The method of forming rent-seeking
coalitions might take different forms in different communities depending
on perceptions by the political elite of the prevailing balance of power. We
observe research grants for educators, higher than necessary military
budgets, business regulations favoring established firms, support for labor
unions, and foreign trade restrictions, among many other forms. The
objective of the political elite is always the same: to get a critical number
of powerful groups to support the prevailing system. And as long as
members of the community perceive the resulting inefficiencies of the
system to be less than the costs of changing the system, the prevailing
system will continue to exist with, at best, small marginal changes.
Second, in free societies, people respond to opportunities for
exchange by trying different types of contracts. The collective set of actual
choices then approximates a random selection of contractual
arrangements, from which successes and failures are chosen. With
uncertainty and incomplete information, individuals interpret the results of
different types of contracts differently. This means that all arrangements
producing positive gains--rather than the most efficient one--are eligible
for imitation. The convergence to the most efficient institutional
arrangement would require a process during which no new knowledge is
created, and no new issues requiring changes to the prevailing rules
emerged. Armen Alchian wrote:

[I do] not regard uncertainty as an aberrational exogenous disturbance,


as does the usual approach from the opposite extreme of accurate
95

foresight. The existence of uncertainty and incomplete information is the


foundation of..analysis; the importance of the concept of a class of
"chance" decisions rests upon it; it permits of various conflicting
objectives; it motivates and rationalizes a type of adaptive behavior; yet it
does not destroy the basis of prediction, explanation, or diagnosis. It does
not base its aggregate description on individual optimal
action; yet it is capable of incorporating such activity where justified. 1

Transaction costs of institutional restructuring are another reason why less


efficient institutions continue to survive. The sources of those transaction
costs are both subjective and objective. The former include the
individual's perception of reality, which is shaped by the prevailing
institutional framework. The latter are sunk investments in the prevailing
set of formal and informal rules, the bargaining strength of the
establishment, and imperfect markets.2 An implication is that people have
incentives (except in the case of a major change in relative
prices) to make marginal adjustments in the prevailing rules rather than
to incur the costs of institutional restructuring. Indeed we observe
communities allover the world moving along inefficient (dependency)
paths even though aware of more efficient institutional structures
elsewhere.
Finally, by linking their present functions with originating
circumstances, institutions give the hand of the past continuing leverage
on the present. They become the carriers of history. Paul David addressed
the issue of the tenacity of institutions as follows:

I perceive there to be three main analytical insights concerning the roots


of path-dependence in economic phenomena which can take us a long
way toward understanding why history matters so vitally where human
organizations and institutions are concerned. The first has to do with the
role of historical experience in the formation of structures of mutually
consistent expectations that enable coordination to be achieved without
centralized direction of the individual economic agents. The second is
concerned with ...the resemblance between the information channels and
codes that organizations require in order to function with even a minimum
level of economic efficiency. The third involves ...the necessity of
achieving consistency and compatibility among the constituent elements
of human organizations.3

__________________________
A. Alchian, "Uncertainty, Evolution, and Economic Theory," Journal of
Political
fconomy 58 ( 1950), p. 221.
3 D. North, Institutions. Institutional Changes. chapter II.
P. David, "Why Are Institutions the 'Carriers of History'?" Paper presented
at the Stanford Institute Symposium on "Irreversibilities," July 1992, p. 6.

Professor David's second point is especially interesting. It says that


96

organizations develop their own "cultures," which have all the


characteristics of capital assets specific to those organizations. For
example, an engineer working for Texas Instruments has to master the
firm's culture, which includes communication channels, information-
processing procedures, and other internal codes. The employee's
knowledge of the Texas Instruments culture, which is of little value
elsewhere, becomes part of the firm's capital stock. Both the firm and the
employee have incentives to maintain this culture into the future.

SUGGESTED READING
Alchian, A. "Uncertainty, Evolution and Economic Theory," Journal of
Political Economy 58 (1950).

_____________________________
D North, Institutions, Institutional Changes and Economic Performance,
(Cambridge: Cambridge University Press, 1990).

JEREMY SHEARMUR

Utilizarea cunoaşterii în organizaţii: o explicaţie



preliminară
(ARTICOL APĂRUT ÎN VOLUMUL Filosofia socială a lui F. A.
Hayek, Polirom, 2001)


Această lucrare se bazează în parte pe idei prezentate într-o conferinţă la Institute of Economic Affairs, Londra,
în 1998, şi în seminarul meu despre “Organizaţii şi Cunoaştere” la Departamentul de Ştiinţe Politice din Faculty
of Arts, în cadrul ANU în 1999. Aş dori să mulţumesc participanţilor la ambele pentru discutarea unor versiuni
mai vechi ale ideilor pe care se bazează această scurtă lucrare
Nota editorului: Autorul îşi păstrează toate drepturile asupra acestui studiu.
97

[...]
În centrul argumentului lui Hayek se afla o imagine
despre cunoaştere ca dezagregată din punct de vedere social.
Prin aceasta înţeleg că ea este social dispersată - în sensul
că este prezentă în cadrul populaţiei unei societăţi, mai
degrabă decât să fie ceva care este sau poate fi controlat în
mod centralizat. Hayek va întări mai târziu această idee,
accentuând, cu referire la Michael Polanyi1 - faptul că o mare
parte din cunoaşterea respectivă poate foarte bine avea un
caracter tacit: să fie mai degrabă de tipul a şti cum decât a
şti că, pentru a folosi exprimarea lui Gilbert Ryle.2 Ceea ce
era semnificativ, în viziunea lui Hayek, a fost adus la lumină
printr-o reinterpretare creativă a ideilor lui Adam Smith cu
privire la diviziunea socială a muncii.
Smith a oferit, este notoriu, în Avuţia Naţiunilor o
trecere în revistă a modurilor în care avuţia este generată ca
urmare a diviziunii muncii în cadrul unui atelier de ace. Dar,
o semnificaţie cheie, în termenii teoriei sociale, avea nu
atât ceea ce se întâmpla în cadrul atelierului - unde se
presupune că diversele activităţi ale indivizilor sunt
coordonate de un manager sau un comitet al muncii - ci pe o
scală mare, la nivelul societăţii. Pentru că, în acest caz,
există o aceeaşi diviziune a muncii şi câştiguri de
productivitate. Dar coordonarea avea loc nu atât ca urmare a
planificării de către un manager, sau a directivelor date de
către acesta celor ce întreprind activităţi economice în
cadrul societăţii. Ci avea loc, mai degrabă, spontan.
Coordonarea activităţilor indivizilor era dată de preocuparea
fiecăruia de a obţine un câştig cât mai mare de pe urma muncii
sau a bunurilor sale şi de atenţia la semnalele ce li se
transmit prin intermediul preţurilor. Aceasta i-a determinat
pe aceştia să coopereze - fără măcar să ştie că acest lucru se

1
A se vedea, în special, materialul colectat apoi în lucrarea lui Polanyi, The Logic of Liberty, Londra:
Routledge,1951
2
A se vedea Gilbert Ryle, The Concept of Mind, Londra: Hutchinson, 1949
98

întâmplă. Aceasta îi determina să producă lucruri de care


alţii aveau nevoie - care îşi găseau locul în cadrul
planurilor complexe şi necunoscute ale altor oameni - ca
rezultat al luării în considerare a semnalelor care li se
transmit prin intermediul preţurilor.3 Imaginea rezultată este
cea care a constituit de atunci o sursă continuă de inspiraţie
pentru teoreticienii sociali - cu deosebire în predica laică a
lui Leonard Read, “I, Pencil”.4 Aceste preţuri ofereau
stimulente şi transmiteau, de asemenea, informaţii cu privire
la răspunsurile şi evaluările agregate ale altor oameni,
fiecărui individ care acţiona, în diferite situaţii în
societate.
Hayek a fost capabil să construiască pe - şi să
revigoreze - viziunea diviziunii sociale a muncii într-o
societate bazată pe piaţă, în termenii utilizării cunoaşterii
social dispersate. Nu era vorba numai despre ce ar putea face
oamenii, dar şi despre ceea ce cunosc şi pot pune la
dispoziţia altor membri ai societăţii prin intermediul
mecanismelor de piaţă. Într-adevăr, imaginea la care a condus
a fost izbitoare. Căci ar părea nu numai că o asemenea
societate funcţionează astfel încât oamenii contribuie fiecare
la bunăstarea celuilalt, ci că ei ar putea face aceasta
acţionând într-o manieră care să permită realizarea un ideal
important de libertate. Căci într-o astfel de societate,
indivizii pot acţiona pe baza propriilor judecăţi şi
cunoştinţe, sub protecţia domniei legii.
Ideile lui Hayek sunt izbitoare. Nu trebuie să le tratăm
ca descriind singurul mecanism legat de cunoaştere care
funcţionează într-o societate a pieţei modernă şi complexă. Au
loc tot felul de alte activităţi, de la dezvoltarea încrederii
3
Este cu siguranţă o problemă de real interes intelectual când şi în ce condiţii are loc efectiv această coordonare;
dar acesta nu este un subiect pe care îl putem dezbate aici
4
Argumentul lui Read este doar unul dintr-un şir de prezentări ale acestei idei după care produsele într-o
societate bazată pe piaţă sunt produse ale cooperării neintenţionate între oameni care nu se cunosc între ei şi care
nu cooperează în mod deliberat, idee care poate fi regăsită cel puţin încă de la Al doilea tratat despre cârmuire
(Second Treatise on Government) al lui John Locke. Cea mai accesibilă sursă a eseului lui Read este acum:
http://www.fee.org/about/ipencil.html
99

în cadrul relaţiilor repetate şi comunicarea cunoaşterii prin


intermediul bârfei5, de exemplu, la întrepătrunderea între, să
spunem, organizaţii de desfacere şi producători în scopul unei
mai bune asigurări a dezvoltării produselor potrivit
cerinţelor consumatorilor. Dar, cât de importante ar fi aceste
alte probleme, diviziunea socială a muncii, şi diviziunea
socială a cunoaşterii, aşa cum o zugrăveşte Hayek, este cea
care formează cadrul pentru acele alte activităţi. Nu numai că
aceste lucruri sunt caracteristice unei societăţi cum este a
noastră, dar - aşa cum arată Hayek, şi a fost recent admis de
către mulţi socialişti6 - nu pare să existe nici o alternativă
evidentă în cadrul societăţilor bazate pe piaţă, extinse, de
abordare a acestor lucruri altfel decât prin intermediul
mecanismelor de piaţă. (În mod clar, informaţia furnizată
centralizat şi alte activităţi ale guvernului pot afecta
funcţionarea unor asemenea mecanisme; dar argumentul lui Hayek
era acela că nu li se pot substitui în mod sistematic.)
Acest fapt pune problema care ne preocupă în lucrarea de
faţă şi care este următoarea: ce ne facem cu problema lui
Hayek privind utilizarea cunoaşterii tacite şi dezagregate în
interiorul organizaţiilor?7 În acest context, deşi există şi
abordări mai recente, lucrarea clasică a lui Ronald Coase,
“Natura firmei” este încă folositoare, oferindu-ne contextul
pentru problema noastră. Căci el pune întrebarea foarte
pertinentă: de ce, dată fiind abordarea pe care tocmai am
menţionat-o, trebuie să existe firme şi, în general,
organizaţii? Şi răspunsul pe care îl oferă este, în mod
esenţial, acela că acestea ne permit eliminarea costurilor de
tranzacţie (în mod special ceea ce el numeşte costuri de

5
A se vedea de exemplu Dan Klein (ed.) Reputation, Ann Arbor: University of Michigan Press, 1996, ca probă
şi argument cu privire la rolul unor astfel de idei ca alternativă la viziunea potrivit căreia guvernul este necesar
pentru a determina indivizii să se comporte în mod corespunzător unii faţă de ceilalţi.
6
Spre comparaţie, contribuţiile lui Plant şi Miller în Market Socialism editat de Julien Le Grand şi Saul Estrin,
Oxford: Clarendon Press, 1989
7
A se vedea, de asemenea, pentru o prezentare provocatoare a acestei probleme, R. Cornuelle, “The Power and
Poverty of Libertarian Thought”, Critical Review, 6, no.1, Winter 1992, pp.1-10
100

marketing). Această abordare ar putea fi uşor lărgită.8 Căci


dincolo de şi deasupra acestui răspuns, s-ar putea adăuga că,
a angaja pe cineva - spre deosebire de a încheia cu el un
contract pentru furnizarea unui bun sau serviciu - are două
consecinţe semnificative. În primul rând, aşa cum Coase însuşi
a accentuat, înseamnă că de la o persoana se poate - raţional
- aştepta să îndeplinească o gamă largă de servicii al căror
caracter nu poate fi specificat la momentul angajării. În al
doilea rând, şi, aşa cum vom vedea, cu deosebire important -
în cazul unui angajat, cunoştinţele sale legate de munca pe
care o desfăşoară ca şi inovaţiile sale sunt proprietate a
companiei şi nu a sa. (În mod clar, acest lucru pune unele
probleme interesante cu privire la stimulente, în sensul că,
dacă angajatul talentat nu are perspectiva unui venit în plus
faţă de şi deasupra salariului său - de exemplu, prin oferirea
unei părţi din acţiunile companiei - el va avea interesul să
ascundă potenţialul inovaţional care ar avea o aplicaţie
dincolo de şi deasupra celei necesare soluţionării problemei
care i-a fost încredinţată, şi dacă domeniul este tehnic, este
dificil şi costisitor pentru companie să identifice ce anume
se întâmplă.)
Problema proprietăţii cunoaşterii este, în mod clar,
semnificativă dacă vom compara un angajat cu cineva care
furnizează anumite servicii prin contract. Dacă lucrătorul cu
contract descoperă o modalitate nouă, mai uşoară şi mai
rapidă, de a îndeplini o anumită sarcină, el poate nu numai
câştiga foarte mult de pe urma respectivului contract
(presupunând că ar fi plătit pe baza aşteptărilor tuturor că
lucrurile se vor face în vechiul mod), dar el se poate folosi
de inovaţia la care a ajuns lucrând la problema respectivă,
pentru a rezolva problemele altora. În timp ce, dacă un
angajat ar fi avut ideea, atunci, în mod firesc, compania ar
avea proprietatea asupra ei, şi dacă unii concurenţi ar fi
8
A se vedea, pentru o trecere în revistă folositoare, articolele din Louis Putterman şi Randall S. Kroszner (eds.)
The Economic Nature of the Firm, ediţia a doua, Cambridge: Cambridge University Press, 1996
101

vrut să se folosească de ea, ar putea face acest lucru numai


cu acordul acesteia, şi plătindu-i o taxă. Aşa cum voi arăta
mai departe în această lucrare, există şi alte dimensiuni ale
acestei probleme.
În mod corespunzător, există motive întemeiate pentru
existenţa firmelor şi a altor tipuri de organizaţii. Dar,
odată ce există, acestea pun o problemă, şi anume: cum ne
putem folosi de cunoaşterea social dezagregată - înclusiv
cunoaşterea tacită - în cadrul acestora?

2. Simularea pieţei

O cale de abordare a acestei probleme este adoptarea


viziunii potrivit căreia abordarea lui Hayek a oferit calea de
rezolvare a acestor probleme de cunoaştere şi a căilor în care
acestea ar putea fi folosite în interiorul firmelor. Un ghid
deosebit de bun şi scurt al unor asemenea abordări este oferit
în lucrarea lui Tyler Cowen şi David Parker “Markets in the
Firms” (Pieţe în interiorul firmelor)9. Scopul general al
argumentului lor este accentuarea continuităţii între
relaţiile contractuale din afara şi din interiorul firmei.10
Examinează apoi - şi argumentează în sprijinul - unei
multitudini de căi în care abordări de piaţă (market-like
approaches), ca şi mecanismul preţurilor şi cele asemănătoare
acestuia (price-like mechanisms), pot fi utilizate în
interiorul firmei. Ei ne amintesc, în acest context, de modul
în care Ronald Coase a citat, cu aprobarea acestuia,
descrierea de către Robertson a firmelor ca “insule de
putere conştientă în oceanul de cooperare inconştientă precum
picăturile de unt coagulându-se într-o găleată de zer”11. Ei

9
Tyler Cowen şi David Parker, Markets in the Firm, Londra: Institute of Economic Affairs, 1997. Abordarea lor
în această - foarte imteresantă- lucrare este mai largă decât ar putea-o indica caracterizarea mea de aici.
10
Spre comparaţie, vezi S. Cheung, “The Contractual Nature of the Firm”, în Journal of Law and Economics,
April 1983, pp.1-21, pentru o o mai puternică susţinere a acestui punct de vedere.
11
A se vedea Ronald Coase, “The Nature of the Firm”, în Coase, The Firm, the Market and the Law, Chicago:
Chicago University Press, 1988, p.35
102

prezintă, însă, dezavantajele acestora, printr-o paralelă cu


neajunsurile unei economii planificate centralizat. Abordarea
lor este oferită ca alternativă la viziunea asupra
managementului firmei ca planificator central. Această
abordare mi se pare solidă şi interesantă. Pare, de asemenea,
să fie exact tipul de abordare care ar trebui utilizat în
multe împrejurări. Este uimitor cum, în zilele noastre, se
discută despre firma virtuală - în sensul unei companii care
adoptă o astfel de atitudine, până la a contracta toate
activităţile “sale”. Mi se pare, însă, că există trei probleme
ale unei astfel de abordări; şi anuume, unele care răspund
unor critici mai vechi ale relaţiei de angajare.
Prima constă în faptul că introduce în interiorul
companiei o abordare care poate conduce la probleme în
relaţiile de muncă. Căci examinarea, să spunem, a sarcinilor
pe care le au de îndeplinit anumite diviziuni ale unei
companii, ca un preambul la tratarea acestora ca furnizori
prin contract ai respectivului serviciu, introduce un sistem
de stimulente perverse pentru angajaţii în discuţie. Căci, în
mod clar, evaluarea pe care o faci este aceeaşi cu cea pe care
ai fi făcut-o dacă ar fi să evaluezi activitatea plănuind să
contractezi cu alţi furnizori. Indivizii din respectiva
divizie vor putea foarte bine să înceapă a se întreba dacă, o
dată ce această evaluare a va fi realizată, condiţiile lor de
angajare şi oportunităţile de promovare vor rămâne la fel ca
cele pe care le aveau în cadrul companiei mai mari. În mod
evident, contractarea - ca şi introducerea de astfel de
condiţii în interiorul unei companii - poate oferi reale
beneficii celor care se ocupă de managementul companiei
originale şi celor care conduc unitatea respectivă. Dar,
pentru angajatul obişnuit, pot exista dezavantaje importante.
Nu numai că toate condiţiile pot fi mai proaste, dar dacă
rezultatul este raţionalizarea, ceea ce se raţionalizează pot
fi chiar posturile lor. Angajaţii pot simţi că participarea la
103

exerciţii evaluative relaţionate cu astfel de mişcări este


echivalentă cu împletirea funiei cu care vor fi spânzuraţi.
Este posibilă, astfel, rezistenţa sau chiar sabotarea
respectivelor activităţi.
Ajung, astfel, la cel de-al doilea punct. Tipul de
relaţii în discuţie - între angajat şi angajator - au fără
îndoială un caracter pur instrumental. Una dintre persoane
este folosită pentru atingerea scopurilor unei alte persoane.
Asemenea aranjamente sunt importante - căci ele pot fi în
direcţia eficienţei, şi a unui tip de ordine socială descris
de Smith şi mai apoi de către Hayek. Mai mult, dacă avem de-a
face, în acest cadru, cu indivizi care sunt întreprinzători
individuali, sau parteneri într-o mică întreprindere,
angajarea în asemenea termeni poate fi extrem de stimulativă.
Poate fi o adevărată provocare a-ţi utiliza cunoştinţele şi
ingeniozitatea pentru a face lucrurile mai bine - un lucru nu
numai extraordinar, dar care poate fi extrem de profitabil, nu
numai în termeni de venituri de pe urma ideilor tale, dar şi
ca urmare a satisfacţiei de a ţi le vedea puse în practică şi
de a ajuta la creşterea şi dezvoltarea companiei cu care te
identifici. Lucrurile sunt, însă, diferite în cazul unui
simplu angajat într-un asemenea cadru. Căci, în acest context,
este posibil nu numai ca o sporire a productivităţii să fie în
detrimentul cuiva - fie în termeni de pierdere a locului de
muncă sau de scădere a interesului asupra propriei activităţi.
Dar există chiar riscul ca aceasta să se întâmple ca urmare a
propriilor idei şi inovaţii.
În al treilea rând, se presupune că, cineva care intră
într-o relaţie contractuală, ştie ce anume doreşte. Cu alte
cuvinte, dacă cineva contractează cu o parte din afara
companiei pentru furnizarea a ceva, se presupune că doreşte
lucrul pe care l-a comandat. Trebuie, în mod firesc, să
plătească pentru el dacă a fost livrat conform
specificaţiilor, şi nu cade în sarcina persoanei cu care a
104

contractat să-i ofere o critică a produsului care a cerut să-i


fie furnizat. În mod evident, există contexte în care aceasta
ar putea ridica o sprânceană, sau pune o întrebare mai
explicită cu privire la ceea ce li s-a cerut să furnizeze.
Dar tocmai pentru că nu este parte a activităţii tale
antreprenoriale - şi astfel, nu ştie cu exactitate ce anume
doreşti să realizezi - există limite cu privire la cât de
departe poate în mod rezonabil pune asemenea întrebări, ca să
nu luăm în considerare faptul că, dacă o asemenea situaţie are
loc, dezvăluirea a ce anume doreşti să realizezi îi poate
oferi informaţii preţioase. (De exemplu, cu privire la o piaţă
pe care ea însăşi ar putea să intre în concurenţă cu tine.)
Acest fapt presupune, la rândul său, că nu va avea, însă, nici
un stimulent pentru a se gândi la problemele tale, ci numai la
cum ar putea, în modul cel mai eficient, produce ceea ce i-ai
cerut să producă. Dacă o abordare ca cea a lui Cowen şi Parker
duce la dezvoltarea de centre de profit în interiorul
întreprinderilor, acestea, la rândul lor par a nu avea nici un
motiv pentru a-şi pierde vremea cu problemele altora, ci mai
degrabă să desfăşoare producţia - în modul cel mai economic -
a ceea ce li s-a cerut să producă. Aceasta înseamnă, însă, nu
numai că - aşa cum am menţionat în introducerea acestei
lucrări - inovaţiile nu vor fi proprietatea persoanei care
îndeplineşte o anumită sarcină (cu excepţia cazului în care
acest lucru este specificat în avans, ca parte a relaţiei
contractuale). Dar şi că vor exista pierderi atât în privinţa
cunoştinţelor (know-how) indivizilor care execută sarcinile
respective pe cont propriu, dar şi în privinţa input-ului
decisiv pe care aceştia ar putea să-l introducă în
specificarea sarcinii pe are o au de îndeplinit.
Ideile la care conduc toate acestea sunt expuse mai pe
larg în cele două puncte care urmează.
În primul rând, într-un anume sens, cu cât o firmă este
de dimensiuni mai reduse (sau cu cât o firmă mare adoptă
105

măsuri în interiorul său care să simuleze relaţiile între


firme de dimensiuni reduse sau indivizi pe piaţă), cu atât mai
mult funcţionarea sa este limitată la cunoaşterea cu privire
la ceea ce ar trebui să se facă a acelor câteva persoane care
o conduc. În mod sigur, ei se vor putea baza - prin
intermediul mecanismelor hayekiene - pe un volum mare de
cunoştinţe cu privire la modul în care planurile lor pot fi
realizate, dispersat în cadrul unei societăţi bazate pe piaţă.
Dar aceste planuri sunt ele însele dogmatizate, am putea
spune, în sensul de a fi luate ca atare, ca neputând face
obiectul unei critici. Avem aici analogul unui consumator ale
cărui gusturi - la un anumit nivel12 - sunt luate ca atare, mai
degrabă decât să facă obiectul unei evaluări critice din
partea altor persoane. În mod similar, cunoştinţelor (know-
how) acestor persoane sunt limitate la ceea ce ei cunosc. Este
foarte posibil ca ei să cheltuiască timp şi resurse pentru a
face ceva echivalent cu redescoperirea roţii. Şi singurul mod
în care pot dobândi alte cunoştinţe şi feed-back - de exemplu,
prin utilizarea consultanţilor - cere ca ei să ştie (într-un
anume sens) ceea ce ei nu ştiu şi cine ar poseda cunoştinţele
în cauză, şi care ar fi preţul corect pentru acestea. (În
această privinţă, preocuparea noastră poate fi privită ca un
ecou a ceea ce Frank Knight numea incertitudine, dar ea este,
în fapt, destul de diferită.13)
În al doilea rând, problema fundamentală îmi pare a fi
aceea că cei care utilizează o astfel de abordare lucrează cu
viziunea că tot ceea ce este, este coordonare de piaţă şi
planificare centrală (deşi Cowen şi Parker permit mai multe
combinaţii între cele două). Aceasta conduce - în mod ciudat -
la o viziune care, deşi este deosebit de sensibilă la

12
Am scris în acest fel pentru a lăsa loc noţiunii de “bunuri Z” - adică faptului că pot exista (pot fi date)
preferinţe în spatele a ceea ce în mod curent noi considerăm a fi preferinţele noastre, în termenii cărora
preferinţele noastre curente pot fi criticate. A se vedea, pe această temă, Garry Becker, A Ttreatise on the Family,
Cambridge, MA: Harvard University Press, 1982
13
A se compara, pe această temă, discutarea de către Coase însuşi, în “The Nature of the Firm”, a temelor din
lucrarea lui Knight, Risk, Uncertainty and Profit, ediţia a doua, New York: Harper & Row, 1921
106

avantajele mecanismelor de piaţă, tinde să trateze singura


alternativă ca fiind aceea a unui planificator central. (Într-
adevăr, individul este un astfel de planificator în ceea ce
priveşte propriile preferinţe şi gusturi.) Dar, aşa cum aş
dori să argumentez în cele ce urmează, aceasta este o viziune
care, deşi este importantă - şi pe care am face bine să o
utilizăm în multe împrejurări - ar fi o greşeală să o
considerăm ca singura alternativă la piaţă.

3. Cunoaşterea tacită: de la Polanyi la managementul


cunoaşterii

În acest moment aş dori să mă întorc la întrebarea-


cheie, pusă la sfârşitul introducerii: cum am putea răspunde
la probleme despre utilizarea cunoaşterii în organizaţii? În
secţiunea precedentă am urmărit o abordare a acestei probleme
care răspunde prin încercarea de a utiliza - sau de a simula
- preţuri şi mecanisme de piaţă în interiorul organizaţiilor.
Dar există oare abordări alternative? Prima nostră mişcare ar
fi considerarea unei abordări care a devenit recent o modă în
rândul celor care se preocupă de practicile de management, în
special în Statele Unite, şi care este adesea denumită
“managementul cunoaşterii”. (Mi se pare izbitor faptul că
unele dintre ideile pe care Cowen şi Parker le prezintă ca
avându-şi originea în practica întreprinderilor din Statele
Unite, în special la Koch Industries, pot fi mai bine
teoretizate în termenii acestor idei mai degrabă decât în
termenii abordărilor mai înguste bazate pe piaţă pe care le
adoptă aceştia.)
Managementul cunoaşterii poate fi privit în mod
folositor, cred eu, ca produs al două tendinţe. Pe de o parte,
multe companii mari au cheltuit în perioada anilor ‘80 mari
sume de bani pe tehnologii ale informaţiei, dar câştigurile de
pe urma acestor investiţii au fost dezamăgitoare. Aceasta a
107

condus la o îngrijorare cu privire la modalităţile în care


aceste facilităţi în cadrul companiei ar putea fi utilizate
într-un mod mai eficient, şi, aceastaa condus, la rândul său,
la o mutare a atenţiei pe cunoaştere şi administrarea sa
eficientă. Pe de altă parte, unii cercetători - cu deosebire
suedezul Karl Erik Sveiby14 - care a devenit interesat în
probleme privind administrarea cunoaşterii în organizaţii, a
recurs la lucrarea filosofului şi teoreticianului social
Michael Polanyi,15 pentru idei cu privire la caracterul
cunoaşterii. Aceste două influenţe au condus în vremurile
recente la o creştere considerabilă a activităţii în
interiorul organizaţiilor comerciale şi, prin intermediul
comentariilor, în cărţi16 şi pe internet.17 Exită multe
dimensiuni ale acesteia, dar una care este deosebit de
semnificativă în contextul nostru are legătură cu comunicarea
cunoaşterii tacite.
În “Introducere”, am discutat despre rolul cunoaşterii
tacite în argumentul lui Hayek împotriva planificării
centralizate – spunînd că o astfel de cunoaştere nu poate fi
centralizată şi, astfel, nu poate fi utilizată de către
planificatori. Viziunea lui Hayek era aceea că o astfel de
cunoaştere poate fi utilizată social, prin intermediul
indivizilor ce posedă o astfel de cunoaştere pe care o
folosesc ca bază pentru acţiune, în luarea deciziilor în
contexte de piaţă. Hayek avea cu siguranţă dreptate în a
accentua acest din urmă punct. Dar una dintre temele din
managamentul cunoaşterii ne sugerează că se poate merge mult
mai departe decât şi-a imaginat el în a face o astfel de
cunoaştere disponibilă pentru ceilalţi. Ceea ce s-a făcut -

14
Coform http://www.sveiby.com.au/KnowledgeManagement.html
15
A se compara ale sale Logic of Liberty şi Personal Knowledge, Londra: Routledge & Kegan Paul, 1958.
Sveiby a scris o teză cu privire la lucrarea lui Polanyi, şi oferă în mod curent un ghid al ideilor lui, prin
intermediul paginii sale de web (a se vedea nota 18)
16
A se vedea, de exemplu,Carla O`Dell şi C. Jackson Grayson Jr., If only we knew what we know, New York:
Free Press, 1998
17
A se compara, de exemplu, http://www.brint.com/; http://www.knowledgebusiness.com/;
http://www.businessinovation.ey.com/center/centerf.html.
108

de către consultanţii în management Ernst şi Young, de exemplu


- a fost chestionarea celor implicaţi în diverse sarcini
specifice, alcătuindu-se astfel o bază de date care poate fi
consultată de către ceilalţi membri ai organizaţiei. Cu alte
cuvinte, tipul de abordare pe care ei l-au utilizat a fost să-
i determine pe oameni să transcrie lecţiile pe care le-au
învăţat, şi alte informaţii pertinente, dintr-o formă tacită
într-una intersubiectiv accesibilă. Aceasta nu înseamnă,
desigur, că întregul conţinut al cunoaşterii tacite este
explicitat, sau că nu mai este nevoie de cunoaştere tacită
(sau de un alt tip) pentru a fi, apoi, capabil să utilizezi
ceea ce este pus la dispoziţie. Înseamnă, doar, că, mai presus
de orice, dacă o asemenea bază de date este instalată, oamenii
nu mai au fiecare nevoie să înveţe de fiecare dată cum să
rezolve o problemă anume. Este de asemenea grăitor faptul că
acea cunoaştere rezultată nu este utilizată de planificatorii
centrali, ci mai degrabă, într-un cadru descentralizat, de
către alţi agenţi. Pentru ca asemenea sisteme să funcţioneze,
este important ca oamenii să fie stimulaţi să împărtăşescă
imformaţia. Şi, aşa cum am menţionat, o dezvoltare
impresionantă a unor astfel de idei are loc acum, atât în
cadrul organizaţiilor comerciale, cât şi de către cei
interesaţi în studierea lor. Există de asemenea organizaţii
comerciale cum sunt Orbital Software,18 care oferă facilitatea
de căutare (“mining”) a informaţiei electronice existente - de
exemplu, a corespondenţei electronice între birourile “de
ajutor” şi cei care le pun întrebări acestora - pentru a
transforma aceasta într-o bază de date. Acesteia i se pot pune
întrebări în limbajul obişnuit. În cazul în care o asemenea
căutare nu îşi găseşte răspuns în materialul din baza de date,
software-ul prezintă legături către persoane din cadrul
organizaţiei care pot fi contactate şi care pot oferi mai
multe informaţii despre subiectul respectiv. Cu alte cuvinte,

18
A se vedea http://www.orbitalsw.com
109

întrebările la care nu se poate răspunde sunt direcţionate


către aceste persoane - şi întrebarea şi răspunsul său sunt
adăugate, la rândul lor, în baza de date.
Mai degrabă decât a privi la aceste probleme mai detaliat
sau, mai general, la domeniul în expansiune al managementului
cunoaşterii, aş vrea să trag din acestea câteva concluzii;
unele care sunt legate de teme discutate în secţiunea a doua a
acestei lucrări.
Căci odată ce organizaţiile sunt privite în termeni de
sistem, în interiorul căruia cunoaşterea tacită- şi alte
tipuri de cunoaştere - sunt împărtăşite într-o asemenea
manieră, anumite probleme încep să arate destul de diferit. Şi
anume, devine dintr-odată clar că pot exista dezavantaje ale
unei abordări “contractuale” (contracting-out) şi ale
modelului companiei virtuale. Căci baza de date, creată prin
intermediul comunicării cunoaşterii tacite, este atât un
produs, cât şi un instrument al întregii organizaţii. În acest
context, este foarte important cine este şi cine nu este
membru al companiei. Căci în cazul unui membru, se poate apela
la cunoaşterea sa pentru crearea unei asemene baze de date.
Dar membrii, şi numai ei, vor fi şi cei care vor putea utiliza
această bază de date. Mai mult, aceasta determină o atitudine
oarecum diferită faţă de cei din interiorul companiei. Căci,
mai degrabă decât a-i privi - în mod esenţial - ca executanţi
ai unor politici ordonate de către alţii, ei pot fi priviţi ca
oameni care posedă cunoaştere, o cunoaştere ce poate fi de
folos altora. În mod clar, într-un anume sens, întotdeauna
angajaţii au fost priviţi ca posedând cunoaştere - de exemplu,
expertiză în ce priveşte sarcinile care au fost angajaţi să le
îndeplinească - şi aceasta, în mod evident, include
cunoaşterea tacită. Dar aceasta ar fi putut fi privită ca o
cunoaştere relevantă numai pentru sarcinile pe care le aveau
de îndeplinit sau, eventual, dacă erau implicaţi în instruirea
altora - pentru cei care ar fi putut învăţa de la ei, pentru a
110

putea, la rândul lor, îndeplini sarcini specifice.


Managementul cunoaşterii - de tipul celui la care ne-am
referit aici - conduce la o viziune oarecum diferită a acestor
lucruri. Căci, aşa cum am explicat, individul este privit ca
având - şi ca dobândind continuu - informaţii care pot fi de
folos celor care lucrează în alte arii ale organizaţiei, şi cu
care nu are un contact direct. Dar aceasta, la rândul său,
presupune că indivizii vor fi evaluaţi într-un mod oarecum
diferit de acela în care au fost evaluaţi pânâ acum: acum sunt
mai mult trataţi ca scopuri în sine decât ca mijloace pentru
un scop. În acelaşi timp, ei sunt trataţi ca scopuri în sine
numai în măsura în care contribuie la un scop instrumental
legat de împărtăşirea cunoaşterii. În mod corespunzător, dacă
expresia “scopuri în sine” poate fi considerată ca introducând
o temă kantiană în argumentul meu, trebuie luat în considerare
faptul că aceasta are o astfel de motivaţie instrumentală
subiacentă.19 Acest lucru este semnificativ, căci este posibil
să existe angajaţi a căror folosinţă este în mod îngust
instrumentală (de exemplu, cei care asamblează componente cu o
mare dexteritate manuală, dar care au numai o redusă
cunoaştere tacită care ar putea fi de folos altora în cadrul
organizaţiei).
Există, însă, modalităţi în care ideile dezvoltate în
această secţiune pot căpăta o deschidere mai largă. În
viziunea mea, deşi progresele în privinţa managementului
cunoaşterii într-un cadru comercial sunt fascinante, cred că
abordările utilizate în mod curent pot câştiga de pe urma unei
lărgiri a gamei ideilor teoretice care stau la baza acestora.
În cele ce urmează, voi sugera că ideile inspirate de Polanyi
pe care le-am expus până acum, ar avea de câştigat de pe urma
adăugării unor idei ale lui Karl Popper.

19
Pentru această temă, la un nivel mai general, a se vedea discuţia despre drepturi -şi în special despre dreptul de
exprimare (dialogue rights) - în lucrarea mea Hayek and After şi The Political Thought of Karl Popper, Londra
& New York: Routledge, 1996
111

4. De la managementul cunoaşterii la Popper şi înapoi

Activitatea lui Karl Popper - în filosofia ştiinţei şi


filosofia socială20 - este bogată şi acoperă un spectru foarte
larg. Există, însă, anumite trăsături ale operei sale care mi
se par pertinente pentru subiectele pe care le dezbatem în
lucrarea de faţă. Şi anume, accentul pe care Popper l-a pus pe
failibilitatea cunoaşterii noastre - pe felul în care ideile
noastre pot fi continuu îmbunătăţite prin critică - şi pe
importanţa faptului de a lăsa ideile să moară în locul nostru.
Această din urmă teză este legată de ideile sale despre
cunoaşterea tacită. Căci Popper a accentuat rolul cunoaşterii
tacite şi al aşteptărilor - adesea neconştientizate, şi uneori
determinate biologic. Nu ajungem niciodată într-o situaţie,
spune el, lipsită de aşteptări prealabile, în lumina cărora să
interpretăm lumea. Dar aceste idei pot fi greşite. Acest lucru
- spre deosebire de abordarea lui Hayek - introduce ceva
distinct; şi anume, o viziune a cunoaşterii care implică
descrierea (care poate fi adevărată sau falsă) şi argumentarea
(în care asemenea susţineri sunt contestate şi puse la
încercare) mai degrabă decât simpla informaţie.
Să începem cu câteva consecinţe ale acestor simple puncte
de vedere. Mai întâi, având în minte perspectiva lui Popper,
putem vedea dintr-odată că o comunicare (parţială) a
cunoaşterii tacite are o importanţă mai mare decât cea
conferită de faptul de a fi făcută accesibilă altora. Căci
comunicarea a ceea ce facem ne permite - nouă şi altora - să
criticăm. De exemplu, dezvoltarea unei baze de date de tipul
celei descrise în secţiunea precedentă poate fi considerată ca
implicând un proces în care este obiectivizată informaţia
despre cum anumiţi oameni fac anumite lucruri. Aşa cum
20
A se vedea, în special, lucrările lui Popper, Logic of Scientific Discovery, Londra: Hutchinson, 1959, etc;
Conjectures and Refutations, Londra, Routledge, 1963, etc; şi Objective Knowledge, Oxford: Clarendon Press,
1972, etc. şi The Open Society and Its Enemies, Londra: Routledge, 1945, etc. Pentru propria-mi interpretare
asupra unor aspecte ale operei lui Popper, a se vedea lucrarea mea The Political Thought of Karl Popper
112

subliniază Popper,dacă cunoaşterea este tacită, atunci ea nu


este disponibilă ca obiect al criticii, şi ca ceva la care
putem lucra pentru îmbunătăţire. În măsura în care avem o
trecere în revistă a modului în care diverşi oameni
indeplinesc diverse activităţi, nu numai că alţii pot învăţa
despre acestea - şi, astfel, nu este nevoie să le reinventeze
ei înşişi, dar pot vedea modalităţi în care le pot îmbunătăţi.
Nu numai că pot face aceste descoperiri, dar faptul că
descoperă probleme în legătură cu acestea, şi sugerează cum ar
putea fi depăşite, poate fi comunicat altora, de asemenea. În
această privinţă, baza de date poate deveni baza pentru
învăţarea activă în interiorul organizaţiei mai degrabă decât
pentru simpla acumulare (folositoare) de date despre
experienţele diverselor persoane. Mai mult, atâta timp cât
informaţia despre cum anumiţi oameni fac anumite lucruri este
explicitată, aceasta la rândul său devine de interes pentru
management - care poate, de exemplu, localiza probleme de
interes mai general cu privire la ceea ce se întâmplă, şi apoi
intra în negocieri cu angajaţii cu privire la modul cum pot fi
remediate aceste probleme. La fiecare stadiu, însă, practica
managamentului cunoaşterii de a răsplăti indivizii pentru
contribuţiile lor trebuie să fie continuată - inclusiv
răsplătirea lor pentru ridicarea de probleme folositoare.
Într-un asemenea cadru, este deosebit de important să avem îm
minte viziunea lui Popper potrivit căreia descoperirea unei
greşeli nu trebui să fi privită ca un dezastru, sau ca un eşec
personal, ci mai degrabă ca oferind ocazia pentru
îmbunătăţire.
Există, însă, un al doilea mod în care ideile lui Popper
ar putea fi aplicate în interiorul organizaţiilor. Să
considerăm, în acest context, “declaraţia de intenţii” a unei
organizaţii (a se compara discutarea acestei teme cu cap.4 din
Cowen şi Parker). În mod curent, multe întreprinderi
formulează declaraţii de intenţii, care au rolul de a fixa
113

obiectivele către care se îndreaptă şi care vor fi avute în


vedere ca priorităţi. Din experienţa mea, multe dintre acestea
sunt o pierdere de vreme, sau mai rău; mai rău în sensul că
adesea includ declaraţii care sunt adoptate cu o insuficientă
examinare critică, dar care sunt apoi utilizate pentru a
controla activităţile oamenilor. Problema cu aceste lucruri
pare să fie, în mod tipic, dublă. În primul rând, acestea
constau într-un şir de generalităţi, al căror conţinut este
dificil de înţeles la o primă vedere (şi la care, din acest
motiv, se poate consimţi prea rapid). În al doilea rând, sunt
impuse de la vârf, fără o înţelegere a modului cum
funcţionează realmente organizaţiile - adică, a practicilor
efective ale indivizilor, a cunoştinţelor (know-how) şi a
cunoaşterii tacite de care se folosesc aceştia, şi aşa mai
departe.
Cred, totuşi, că există o cale în care toate aceste
exerciţii ar putea deveni folositoare. Ar putea fi folositoare
dacă ar fi transformate de către cei în poziţii de conducere
într-un cadru pentru teoria lor cu privire la cum ar trebui să
funcţioneze organizaţia. Aceasta ar include atât scopurile ei
propriu-zise, cât şi viziunea lor cu privire la ceea ce
fiecare parte a organizaţiei trebuie să facă pentru promovarea
acestora. Două lucruri ar fi necesare.
În primul rând, ar fi necesar ca aceste idei să fie
traduse în termeni care au legătură cu ceea ce se întâmplă în
diferitele părţi ale organizaţiei.21 Nu numai că este posibil
ca scopurile unei organizaţii să fie formulate în termeni care
nu au legătură cu ceea ce oamenii în diferitele părţi ale
organizaţiei fac efectiv (acest lucru este evident în cazul
unei organizaţii comerciale în care obiectivele financiare-
cheie pot fi formulate în termeni pe care cei mai mulţi dintre
angajaţi nu îi înţeleg, şi care nu au nici o legătură cu
activităţile lor non-financiare.) Dar există un sens important
21
Conform Eliyahu M.Goldratt şi Jeff Cox, The Goal: A Process of Ongoing Improvement, ediţia a doua
revizuită, Aldershot, Hampshire, England: Gower, 1993
114

în care indivizii care îndeplinesc anumite sarcini trebuie să


formuleze reguli euristice şi căi de realizare a lucrurilor
care să se potrivească acestor sarcini. Dar, aşa cum a spus
Lipski cu privire la astfel de indivizi - despre care a
discutat în contextul serviciilor guvernamentale, şi pe care
nu pentru acest motiv i-a numit “birocraţi de nivel inferior”
(“street-level bureaucrats”):22 deciziile birocraţilor de nivel
inferior, rutinele pe care ei le stabilesc, şi soluţiile pe
care ei le găsesc pentru a face faţă incertitudinii şi
presiunilor de la locul de muncă, devin efectiv politicile
publice pe care ei le desfăşoară.
Cu alte cuvinte, dacă acesta este caracterul modului în
care oamenii muncesc, este posibil să nu existe nici un fel în
care o anumită declaraţie de intenţii sau de politici
stabilite la vârful organizaţiei, să poată servi, în mod
direct, ca un ghid pentru conduită. Mai degrabă, unicul mod
firesc în care se poate realiza acest lucru este explicitarea
obiectivelor stabilite în declaraţia de intenţii astfel încât
ele să devină parte din preocupările părţii respective a
organizaţiei - lucru care poate presupune un proces elaborat
de traducere - şi apoi examinarea modului cum practicile
existente pot fi modificate astfel încât să fie aduse mai
aproape de ceea ce respectivele obiective o cer.
Aceasta este, însă, numai jumătate din povestea privind
declaraţiile de intenţii. Căci trebuie să luăm în considerare
şi failibilitatea întregii cunoaşteri, inclusiv a cunoaşterii
celor care conduc organizaţia. Multe dintre ipotezele lor cu
privire la cum funcţionează sau ar putea funcţiona organizaţia
lor sunt incorecte. Căci, în mod evident, ei nu posedă tipul
de expertiză necesar pentru a şti ce anume se întâmplă
efectiv, sau pentru a cunoaşte tipurile de răspunsuri pe care
le pot da diferite persoane ca răspuns la presiunea pe care o
exercită îndeplinirea anumitor sarcini. (Este, într-adevăr,

22
Melvin Lipsky, Street-Level Bureaucracy, New York: Russell Stage, 1980
115

izbitor faptul că consultanţii primesc adesea sume imense de


bani pentru a descoperi într-o organizaţie lucruri cunoscute
în mod tacit de către angajaţi, dar nu şi de către cei care
conduc respectiva organizaţie.) Dar - şi acest lucru este încă
mai important - nu există nici un motiv pentru a presupune că
cei care conduc organizaţia nu greşesc cu privire la scopurile
pe care aceasta ar trebui să le îndeplinească. În mod evident,
într-un anume sens nu există o posibilitatea prea mare de
eroare - ca, de exemplu, în sensul în care spunem că scopul
unei organizaţii comerciale este obţinerea de profit. Dar când
se trece la idei despre cum ar putea fi realizat acest lucru
se trece la lucruri cu caracter teoretic, al căror statut este
ipotetic. Şi aici, din nou, este bine să învăţăm să greşim şi
să lăsăm teoriile greşite să moară în locul nostru decât să
murim o dată cu ele. Drept urmare, găsim încă un rol pentru
angajaţii unei companii: nu numai acela de a găsi modalităţi
de implementare a unei declaraţii de intenţii (sau, şi mai
bine, de a vedea cum practica efectivă poate fi schimbată
pentru a fi adusă mai aproape de declaraţia de intenţii), ci
şi acela de a oferi un feed-back critic asupra sa. Acesta este
cu atât mai folositor cu cât sunt mai detaliat expuse
prezumţiile celor care conduc organizaţia. Aceasta sugerează
încă un mod în care input-ul angajaţilor poate fi valoros. Ei
contribuie nu numai prin experienţa lor locală, legată de
modul în care realizează sau ar putea realiza sarcinile pe
care le au de îndeplinit (şi astfel obiectivele organizaţiei
pot fi mai bine implementate), dar sunt capabili să ofere
feed-back pentru scopurile mai înalte ale organizaţiei, când
acestea sunt înţelese ca teorii în curs de experimentare. Nu
trebuie să presupunem că fiecare va fi la fel de capabil sau
de cunoscător ca cei are conduc compania, sau că întotdeauna
vor avea contribuţii substanţiale. Dar aşa cum scria Edmund
Burke:23 “Nu am văzut încă un plan care să nu fie îmbunătăţit
23
Acest pasaj din Burke este citat ca motto al unor ediţii ulterioare ale lucrării lui Karl Popper, The Open Society
and Its Enemies. El nu precizează de unde este luat, şi eu nu am reuşit până acum să localizez sursa acestui citat
116

ca urmare a observaţiilor celor mult inferiori din punct de


vedere intelectual celor care conduc afacerea.”
Până acum ne-am preocupat de dezvoltările “popperiene”
ale ideilor implicate în abrdările existente în cadrul
managementului cunoaşterii. Şi am urmărit numai o noţiune
simplă în cadrul operei lui Popper: importanţa criticii. Cred
că există mult mai multe idei care ar putea fi dezvoltate, dar
pentru moment mă voi referi numai la încă o o temă. Este
legată de ceea ce Popper numeşte ”reguli metodologice”, şi de
posibilitatea ca acestea să primească o interpretare
sociologică.24
Popper a accentuat ideea că pentru creşterea cunoaşterii
noastre este importantă expunerea ideilor noastre la critică,
dar şi disponibilitatea de a le modifica atunci când se
dovedesc a fi incorecte. Descoperim aceasta când găsim o
inconsistenţă între ideile noastre sau când ajungem să
acceptăm - ca rezultat al testării lor - că se confruntă cu
probleme empirice: nu descriu în mod corect lumea. În orice
caz, el recunoaşte - în lumina ideilor avansate de filosofii
“convenţionalişti” cum sunt Pierre Duhem sau Henri Poincaré -
că este întotdeauna posibil să ne menţinem (unele dintre) idei
în faţa unei experienţe adverse, dacă dorim să punem
responsabilitatea pentru eşecuri în seama altor elemente ale
sistemului de idei cu care lucrăm. În viziunea lui Popper,
acest lucru poate fi legitim, cu condiţia ca să nu diminuăm
conţinutul aserţiunilor noastre. Dar el accentuează importanţa
conştientizării a ceea ce facem, şi a evitării schimbărilor
într-o manieră clandestină. A face acest lucru - de exemplu,
prin retragerea a ceea ce a fost spus iniţial, fără
recunoaşterea fără echivoc a acestui lucru - este numit de
către el “stratagemă convenţionalistă“. Şi dacă preocuparea
este - aşa cum este cazul lui Popper - pentru descoperirea
adevărului mai degrabă decât pentru evitarea umilirii sau
24
Pentru explorări anterioare ale acestei teme, a se vedea lucrarea mea “Religious Sect as a Cognitive System”,
Annual Review of the Social Sciences of Religion, 4, 1980; şi “Epistemology Socialized?”, Et ectera, Fall 1985
117

pentru cât mai redusa schimbare a propriilor idei, acest lucru


este, cu siguranţă, important de evitat.
În mod evident este posibil ca toate acestea să nu se
desfăşoare în contexte în care oamenii adoptă în mod conştient
proceduri cu privire la modul cum trebuie manevrate tezele ce
alcătuiesc cunoaşterea. Căci tot felul de reguli şi proceduri
organizaţionale pot servi la structurarea modului în care sunt
adoptate ideile. De exemplu, poate exista o regulă aproape
tacită potrivit căreia nu este permisă criticarea persoanei
aflate în funcţie de conducere, sau chiar caracterizarea unor
convingeri pe care aceasta le consideră adevărate ca fiind
false. Este posibil ca lucrurile care pot fi criticate, şi
cele care nu, să fie determinate de tot felul de alte probleme
care nu au, cel puţin la prima vedere, nici un fel de legătură
cu deschiderea către critică. De exemplu, procedurile cu
privire la cine este şi cine nu este consultat în luarea
deciziilor pot fi extrem de semnificative în privinţa tipului
de critică care se poate aduce,25 în timp ce procedurile
instituite pentru tot felul de alte scopuri legitime pot avea
ramificaţii cu privire la modul cum este administrată
cunoaşterea noastră.
Ceea ce sugerează acest lucru este faptul că, atâta timp
cât există o preocupare pentru învăţarea de tipul acesta,
poate fi importantă examinarea propriilor proceduri, pentru a
vedea măsura în care acestea determină o blocare a criticii, o
blocare a avansării de sugestii cu privire la modul cum ideile
şi căile de a face anumite lucruri pot fi îmbunătăţite. Atâta
timp cât schimbări în această privinţă sunt implementate, ele
pot aduce noi modalităţi în care membrii unei organizaţii vor
fi preţuiţi pentru ideile lor, mai degrabă decât să fie pur şi
simplu utilizaţi instrumental.
Există, însă, patru advertismente.

25
Este izbitor faptul că multe abordări “tradiţionale” ale înţelegerii puterii pot fi reinterpretate în asemenea
termeni. Pentru o trecere în revistă a acestora, de comparat Steven Lukes, Power: A Radical View, Londra:
Macmillan , 1974
118

În primul rând, scopul acestei activităţi este


îmbunătăţirea procedurilor şi învăţării, iar schimbările
trebuie să fie făcute numai în aceste sens, atâta timp cât
sunt considerate oportune. Dacă, să presupunem, o organizaţie
are ca obiect de activitate conservarea ardeiului, aceasta
poate câştiga ca urmare a îmbunătăţirii cunoaşterii şi
procedeelor sale de învăţare. Dar asemenea preocupări pot, în
mod clar, diminua capacitatea sa de a produce murături. Şi
dacă din acest lucru trebuie să-şi câştige existenţa, atunci
aceasta îi poate fi fatală! Este de aşteptat să existe
diferenţe semnificative în privinţa câştigurilor de pe urma
acestor idei, în funcţie de tipul de organizaţie.
În al doilea rând, măsura în care aceste activităţi sunt
folositoare este o problemă empirică; una care depinde de
caracterul activităţilor organizaţiei şi de capacităţile
indivizilor respectivi. Dacă operează, să spunem, într-un
domeniu în care este importantă sensibilitatea la cerinţele
schimbătoare ale consumatorilor, în care mulţi dintre angajaţi
îndeplinesc sarcini non-standard în diferite tipuri de
situaţii, de la aceştia putându-se aştepta o contribuţie
semnificativă, concentrarea pe probleme de cunoaştere poate fi
extrem de importantă. La polul opus, dacă o organizaţie
produce un bun standard, şi cei mai mulţi dintre angajaţii săi
îşi folosesc numai abilităţile manuale în sarcini repetitive,
iar de la aceştia nu se poate aştepta sugerarea de căi în care
procedurile ar putea fi îmbunătăţite, este posibil ca toate
câştigurile de pe urma concentrării pe probleme de cunoaştere
să fie reduse.
În al treilea rând, pot exista incompatibilităţi între
utilizarea cunoaşterii în organizaţii şi un sistem în care
indivizii sunt liberi să procedeze aşa cum doresc - de
exemplu, plasându-se în situaţia de furnizori de bunuri şi
servicii, pe cont propriu. În unele cazuri - aşa cum este
cazul consultanţei manageriale - capacitatea de a utiliza
119

diverse cunoştinţe constituite într-o bază de date pe baza


experienţei consultanţilor anteriori poate fi de nepreţuit. O
astfel de cunoaştere poate fi utilizată într-o manieră
dezagregată, de către cei cărora le este utilă, fără ca
aceasta să conducă la schimbări majore în interiorul
organizaţiei. În alte cazuri, atunci când o anumită sugestie
se referă la întregul mod în care o organizaţie trebuie să fie
condusă, de exemplu, introducerea de schimbări poate fi foarte
dificilă - şi costisitoare, astfel încât schimbarea nu ar
trebui să fie frecventă decât în cazul în care există
aşteptări importante cu privire la beneficiile pe care ea le
va aduce. A permite indivizilor să facă, în mod liber,
propuneri este un lucru. Este însă cu totul altceva a lua o
decizie de implementare a unor schimbări semnificative, sau de
a experimenta noi modalităţi în care sarcinile ar trebui să
fie îndeplinite. În unele cazuri poate fi mai uşor ca o astfel
de inovaţie să aibă loc prin testarea ei într-o organizaţie
nouă, separată, mai degrabă decât să fie introduse schimbări
în interiorul vechii organizaţii.
Un motiv pentru care o astfel de situaţie s-ar putea
produce constituie cel de-al patrulea motiv de îngrijorare. El
se referă la faptul că, pe lângă cunoaştere, este important să
luăm în considerare rolul în organizaţii al convenţiilor şi al
socializării indivizilor în interiorul acestora. În toate
tipurile de cazuri, de la limbaj la proceduri organizaţionale,
pot exista câştiguri considerabile ca urmare a interacţiunii
cu cei cu care este împărtăşit un anumit set de convenţii. În
unele cazuri - aşa cum este cazul regulilor de circulaţie -
poate să nu conteze (prea mult) care este regula, atâta timp
cât toţi utilizează acceaşi regulă. În alte cazuri, este
posibil să existe câştiguri de pe urma adoptării de către toţi
a unui nou set de convenţii, dar costurile acestei adoptări
depăşesc câştigurile. (Să ne gândim, de exemplu, la costurile
trecerii de la engleză la esperanto ca limbaj standard al
120

comerţului, presupunând, de dragul argumentului, că esperanto


ar fi un limbaj “mai bun”.) Acelaşi lucru, mi se pare mie,
este adevărat cu privire la învăţare: putem beneficia de pe
urma ei, dar trebuie să luăm în considerare şi costurile
învăţării. În special în acele domenii în care ceea ce
contează este doar existenţa unei convenţii împărtăşite,
câştigurile de pe urma învăţării pot fi anulate prin
destrămarea unor astfel de convenţii coordonatoare, destrămare
generată de tentativa de învăţare. Căci, în astfel de cazuri,
însăşi conştientizarea a ceea ce sunt convenţiile noastre
poate submina caracterul lor “nediscutabil”. Şi aceasta poate
constitui, în sine, o subminare a facilităţii funcţionării
organizaţiilor. (Traducere de Florentina Popescu)