Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Adrian-Paul Iliescu
(cu asistenţa Prep. drd. Dorina Cucu)
Bucureşti
2005
2
Cuprins
Cuprins. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Raţionalitatea ca adecvare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
Interacţiunea raţională. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
Bibliografie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Texte suplimentare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
3
(Contribuţia Prep. Drd. Dorina Cucu este reprezentată de elaborarea părţii de text de la
pp. 18-21 şi 38-44)
RAŢIONALITATEA CA ADECVARE
nu ţine seama de probabilităţile relevante (ale corectitudinii unor date, ale apariţiei
unor evenimente favorabile/nefavorabile, ale producerii anumitor efecte, ale apariţiei
unor reacţii de răspuns, etc)
presupunem că ea este în conflict cu alte convingeri sau atitudini ale agentului” (Ibidem,
p. 349).
Într-o încercare provizorie de sinteză, se poate spune că, ori de câte ori căutăm
raţionalitatea, căutăm un tip oarecare de adecvare: adecvarea la propriile noastre
dorinţe, intenţii, scopuri, credinţe, la propria experienţă, la propriile cunoştinţe sau
la informaţiile disponibile, la probabilităţile ce pot fi atribuite unor evenimente
relevante, la cerinţele logicii (coerenţă, non-contradicţie), la cerinţele eficienţei
(optimizarea raportului costuri-beneficii), la situaţiile-problemă etc. Raţionalitatea
ar putea deci fi înţeleasă ca adecvare, iar iraţionalitatea ca inadecvare la anumite
elemente relevante în cazul respectiv.
Raţionalitate şi cunoaştere
5
„oamenii nu sunt infailibili, că adevărurile lor sunt, în cea mai mare parte, doar
jumătăţi de adevăr, că unitatea de opinii nu este de dorit [...] iar diversitatea nu
este ceva rău, ci este un bine” (J. S. Mill, Despre libertate, Humanitas, ediţia
1994, p. 74).
Diversitatea de păreri este necesară nu pentru că „fiecare are partea lui de dreptate” (este
posibil ca, într-o chestiune dată, unii să nu aibă deloc dreptate), ci pentru că dialogul şi
confruntarea diverselor păreri diminuează riscul de eroare (pe care însă nu-l elimină
complet). S-a susţinut încă din secolul XIX, că succesele civilizaţiei moderne,
raţionaliste, se datoresc capacităţii de examinare critică şi de corectare a erorilor pe care o
are omul raţional:
„Atunci când examinăm fie istoria opiniilor, fie cursul obişnuit al vieţii omului,
cui se cuvine să-i punem în seamă faptul că nici cea dintâi, nici cel din urmă nu
decurg mai rău decât aşa cum decurg? De bună seamă că nu forţei intrinseci a
intelectului omenesc; căci, în orice chestiune care nu este evidentă în sine însăşi,
pentru fiecare persoană capabilă să judece chestiunea există nouăzeci şi nouă care
n-o pot judeca; iar capacitatea acelei unice persoane este şi ea numai relativă; căci
majoritatea oamenilor eminenţi din fiecare generaţie trecută au susţinut multe
opinii recunoscute azi drept greşite, şi au făcut sau aprobat numeroase lucruri pe
care acum nimeni nu le va mai justifica. Cum se explică, dar, că pe total există o
preponderenţă a opiniilor şi conduitelor raţionale în rîndul oamenilor? Dacă
această preponderenţă există realmente — şi ea trebuie să existe, dacă e ca
oamenii să nu fie, şi să nu fi fost totdeauna, într-o situaţie aproape disperată — ea
se datorează unei calităţi a spiritului omenesc, izvorul a tot ce este respectabil în
om, atât ca fiinţă intelectuală, cât şi ca fiinţă morală, şi anume calitatea de a-şi
putea îndrepta greşelile. El este capabil să-şi îndrepte greşelile pe baza discuţiilor
şi a experienţei. Nu pe baza experienţei singure. Discuţiile sunt şi ele necesare,
6
Problema asigurării raţionalităţii nu este deci niciodată una pur individuală; există,
desigur, eforturi individuale de căutare a soluţiei raţionale la o problemă, dar în ansamblu
raţionalitatea este o problemă de dialog, dezbatere, confruntare de alternative, spirit critic,
deci o chestiune de cooperare, şi nu de iniţiativă solitar. Raţionalitatea are caracter
dialogal, nu monologal.
7
AGENTUL RAŢIONAL
Conduita raţională este în genere definită ca fiind conduita agentului raţional, şi ea este
văzută drept conduită adaptativă (deciziile sunt adaptate intereselor, scopurilor, inclusiv
dorinţei de minimizare a costurilor şi maximizare a beneficiilor) sau drept conduită adecvată
(în raport cu problemele, resursele, mijloacele sau scopurile existente).
DECIZIILE
cine decide
sub ce constrângeri se ia decizia (inclusiv sub ce constrângeri cognitive, adică: cu ce
informaţii, cu ce grad de certitudine al informaţiilor, care informaţii lipsesc etc)
ce mecanisme de control (feed back) pentru decizie există (Thomas Sowell, op.cit., p.
17).
ca republica de la Weimar, iar istoria perioadei următoare (1933-1945) le-a arătat ce mult au
greşit (Sowell, op.cit., p. 81, 82).
De ce?
Pentru că şi înţelepciunea, experienţa, perseverenţa sunt limitate, iar încercarea de a atinge
standarde perfecte va conduce la pierderi masive datorate epuizării acestor resurse (în efortul
de căutare a perfecţiunii (Sowell, ib).
În acelaşi sens, deşi pentru o decizie raţională avem nevoie de sortare şi etichetare (a
situaţiilor, cauzelor, persoanelor, elementelor etc.), sortări şi etichetări excesiv de fine (de
precise, de detaliate) sunt contraproductive, deoarece cresc costurile mai mult decât cresc
beneficiile. În numeroase cazuri, cum ar fi cel al francizelor (care ne asigură doar cu
aproximaţie de un anumit nivel al raportului preţ-calitate din hotelul sau localul respectiv),
ceea ce este necesar este doar o reducere a incertitudinii, nu o maximă precizie (a cărei
atingere ar consuma multe resurse), cu atât mai mult cu cât nici un surplus de cercetare nu
duce la certitudine absolută (numărul mare de crime comise de un soţ asupra celuilalt arată
nici o cunoaştere reciprocă foarte bună nu exclude incertitudinea cu privire la conduita
celuilalt- Sowell, op.cit., p. 85).
În multe cazuri, sortarea fină, exactă, deşi dezirabilă moral, nu e posibilă practic datorită
costurilor excesive ale informaţiei. Cazul băncilor, care sunt obligate să judece solicitările de
credite ale persoanelor fizice pe baza apartenenţei acestora la grupe de risc, chiar dacă deseori
persoanele sunt astfel nedreptăţite (oameni cinstiţi şi capabili să plătească înapoi creditele sunt
refuzaţi pentru că aparţin unor grupe de mare risc: cetăţeni de culoare, în SUA etc - Sowell).
spune Sowell,
„întrebarea [...] nu este ce decizie am lua dacă am fi Dumnezeu, ci care decizii anume
pot fi luate efectiv, dat fiind că suntem simpli oameni” (op.cit., p. 283).
Ori de câte ori evaluăm raţionalitatea deciziilor trebuie să avem în vedere ce anume ştiau şi ce
anume puteau şti cei care au decis la momentul respectiv.
Exemple:
a) abia pe parcursul războiului din Vietnam au putut fi cunoscute exact costurile implicării
armatei americane în acest conflict; drept rezultat, mulţi dintre susţinătorii iniţiali ai războiului
şi-au revizuit atitudinea, realizând dimensiunea uriaşă a costurilor (Thomas Sowell, p. 19).
Frustrarea relativă explică de ce suntem adesea invidioşi pe cei care sunt cu puţin mai bogaţi
sau mai bine situaţi sau mai apreciaţi decât noi, dar nu şi pe cei mult mai bogaţi, mai bine
situaţi sau mai apreciaţi decât noi.
În schimb, într-o conduită raţională informaţiile relevante sunt luate în considerare iar
resursele sunt mobilizate şi selectate în vederea atingerii scopurilor.
Pe de altă parte, însă, evaluarea iraţionalităţii nu este uşor de făcut. Evaluarea probabilităţii
succesului unei acţiuni, a complexităţii situaţiei, a dimensiunii costurilor şi beneficiilor, a
riscurilor, a costurilor reprezentate de riscuri, etc. nu este simplă şi algoritmică. În multe
cazuri, numai agentul raţional în persoană poate face aceste evaluări, deoarece
„fiecare este expert în propria sa situaţie” (Sowell, op.cit., p. 62),
şi, spre exemplu, dacă este vorba să fie apreciate riscurile şi costurile reprezentate de
ele, „costul unui anume risc nu este mai obiectiv decât orice alt cost”, căci „fiecare
individ este, bineînţeles, expert în chestiunea propriei sale aversiuni faţă de risc”
(Sowell, p. 61)
Dat fiind faptul că majoritatea deciziilor se iau în condiţii de incertitudine, adică în situaţii în
care avem cel mult posibilitatea de a aprecia probabilitatea unor evenimente, dar nu
certitudinea lor, a fi capabil să ţii seama de probabilităţi este un lucru definitoriu pentru
raţionalitate. A fi iraţional înseamnă nu numai „să faci evaluări incorecte sau fără nici un
fundament ale adevărului şi falsităţii, ci şi a nu reuşi să iei în considerare probabilităţile”
(Alfred J. Ayer, The Scope of Reason, în revista Dialectica, vol. 39, fasc. 4, 1985, p. 269).
frecvent în mod raţional şi doresc frecvent să acţioneze raţional. Teoria se aplică numai
acestor situaţii frecvente. În plus, ea îmbracă mai ales un caracter normativ (indică modele de
conduită raţională), nefiind pur descriptivă. Dar modelele respective nu sunt utopice, ci sunt
adesea urmate efectiv (chiar dacă nu deliberat) de către multe persoane. Pe scurt, teoria este
pe de o parte statistic relevantă (în sensul că nu este lipsită de corelaţii semnificative cu
anumite fapte constatate), iar pe de alta relevantă normativ (în sensul că oferă modele de
raţionalitate), dar ea nu pretinde să se aplice în absolut toate cazurile şi nici să dea o descriere
completă a conduitei.
Teoria deciziei raţionale modelează unele aspecte ale conduitei umane, dar ea nu are caracter
reducţionist (nu reduce conduita la acele aspecte, deci nu neagă existenţa altor aspecte sau
dimensiuni).
De exemplu, ea poate modela deciziile familiilor de a avea şi creşte copii, pe baza premiselor
sale: copiii sunt „bunuri de folosinţă îndelungată”, naşterea şi creşterea lor implică anumite
costuri, chiar dacă ei aduc şi beneficii.
„În principiu, costul net al copiilor poate fi calculat cu uşurinţă. Este egal cu cu
valoarea actuală a cheltuielilor prevăzute plus valoarea atribuită a serviciilor părinţilor,
minus valoarea actuală a venitului monetar prevăzut plus valoarea atribuită serviciilor
copiilor. Dacă costurile nete ar fi pozitive, copiii ar fi la echilibru un bun de consum
îndelungat şi ar fi necesară ipoteza că s-a obţinut de la ei venit psihic sau utilitate.
Dacă costurile nete ar fi negative, copiii ar fi un bun de consum îndelungat şi s-ar
obţine de la ei venit monetar” (Gary S. Becker Comportamentul uman, All, 1998, p.
183)
Copiii care implică cheltuieli mai mari au o valoare mai mare, fiind „de calitate mai bună”,
aşa cum automobilele care costă mai mult sunt de calitate mai bună. Ceea ce nu înseamnă,
desigur, că ar fi neapărat vorba de o calitate morală sau intelectuală mai bună! (Gary S.
Becker Comportamentul uman, All, 1998, p. 181).
economic total al părinţilor, ci de existenţa unei laturi economice a vieţii de familie care joacă
un rol important în deciziile acesteia.
COSTURI
Costurile nu se reduc la costurile financiare uzuale (costurile în bani ale produselor sau
serviciilor), ci reflectă toate cheltuielile făcute pentru desfăşurarea unei activităţi sau obţinerea
a ceea ce dorim să obţinem. Există costuri de timp, de energie etc. corespunzătoare diverselor
tipuri de resurse cheltuite.
Uneori, plătim costuri nu numai pentru a dobândi bunuri sau servicii de pe piaţa liberă (a
căror furnizare nu este garantată nimănui, ci este oferită doritorilor contra cost), ci şi pentru a
beneficia de ceea ce ne aparţine deja, de exemplu, de anumite drepturi. Teoretic, drepturile ne
sunt garantate constituţional şi protejate de stat, ceea ce ar însemna că exercitarea lor (şi
eventuala apărare sau restabilire a lor) trebuie să se realizeze la costuri zero pentru
beneficiarul acestor drepturi. Practic, acest lucru nu se întâmplă, deoarece trebuie să plătim
individual anumite costuri pentru exercitarea drepturilor; uneori, ele sunt minimale, deci
neglijabile (de exemplu, pentru a-mi putea exercita dreptul de vot trebuie să mă deplasez la
cea mai apropiată secţie de votare), alteori costurile sunt exagerate chiar faţă de valoare
drepturilor respective. Este posibil chiar ca existenţa (teoretic sau principial incontestabilă) a
unui drept să fie practic pusă sub semnul întrebării dacă suma costurilor exercitării sale este
prea mare. Aşa se întâmplă, bunăoară, cu anumite proceduri ale justiţiei, care impun costuri
mari cetăţeanului (chiar dacă el nu este vinovat de nici o ilegalitate, ci este victima unei
ilegalităţi):
"Costurile sunt un factor crucial în orice formă de procedură legală. Un drept legal cu
valoarea X (în bani sau altceva) nu este de fapt un drept dacă exercitarea lui costă 2X."
(Thomas Sowell Knowledge and Decisions p. 236)
16
Costurile unei decizii exprimă de regulă costurile plătite pentru luarea ei sau pentru ajungerea
la decizia finală respectivă, şi nu costurile efectelor ei (Thomas Sowell, op.cit., p. 23).
Costurile unei acţiuni exprimă de regulă costurile plătite pentru efectuarea ei de către autor.
Totuşi, în anumite cazuri, sunt luate în considerare şi costurile consecinţelor unei decizii sau
acţiuni (vezi mai jos, despre externalităţi).
Costurile totale (ale unei decizii sau acţiuni) nu sunt totdeauna uşor de determinat. Uneori, ele
se evidenţiază numai în timp, fiind imposibil de stabilit la un moment iniţial (atunci când se
fac calculele privind utilitatea actului respectiv). În acest caz, dificultatea apare din faptul că
respectivele costuri se dispersează în timp. Dar costurile se pot dispersa şi „în spaţiu”, o parte
semnificativă dintre ele fiind plătită nu de autorii deciziei sau acţiunii vizate, ci de alţi agenţi
care sunt obligaţi să-şi asume o parte din costuri (fără a fi dorit să o facă).
Economiştii disting între cost privat (suportat de autorii deciziei, acţiunii sau bunului
respectiv) şi cost social (suportat de întreaga societate). Diferenţa dintre costurile sociale sau
totale şi cele private o reprezintă costurile externe (sau externalităţi negative), costuri
suportate de terţi, fără existenţa vreunui temei pentru achitarea lor de către aceştia. (De
exemplu, costurile poluării chimice sau sonore, plătite de persoanele care suferă de pe urma
poluării respective, fără a fi contribuit cu nimic la producerea ei şi fără a fi despăgubiţi în
vreun fel).
Externalităţile apar în genere datorită interdependenţei sau a contactelor dintre agenţi, uneori
datorită simplei vecinătăţi dintre ei. De aceea, ele mai sunt numite şi efecte de vecinătate. Ele
pot fi negative (costuri suportate de terţi, deşi aceştia nu sunt datori să le suporte şi nici nu
sunt compensaţi pentru pierderile prilejuite de aceste costuri) sau pozitive (beneficii primite de
terţi, deşi aceştia nu intră în posesia lor voluntar, prin acte de cumpărare, şi, adesea, nici nu au
îndreptăţiri speciale pentru respectivele beneficii).
Costul de oportunitate.
Costul de oportunitate este unul dintre cele mai importante tipuri de cost. Apariţia sa este
determinată de faptul că, de regulă, avem de ales între diverse alternative iar alegerea uneia
dintre acestea presupune abandonarea altora. Faptul că, optând pentru ceva, trebuie să
17
renunţăm la altceva (care nu mai poate fi obţinut simultan cu ceea ce am ales) înseamnă că noi
plătim un cost pentru alegerea făcută. Acest cost este costul de oportunitate.
Costul de oportunitate este egal cu valoarea celei mai bune alternative la care a trebuit să se
renunţe atunci când s-a ales o anumită alternativă.
Tipuri de costuri
(Capitolul despre tipuri de costuri este elaborat de Prep. Drd. Dorina Cucu)
Orice alegere sau decizie raţională presupune cheltuială de resurse sau, altfel spus,
presupune un cost.
Costurile de oportunitate apar atunci când intervine alegerea între două sau mai multe
alternative.
costul de a renunţa la beneficiile care s-ar fi putut obţine prin alegerea altei alternative
(cea mai bună alternativă imediat următoare) decât cea care a fost aleasă.
valoarea pe care o atribuim celei mai bune alternative la care am renunţat prin
respectiva alegere.
teren pe care o deţine în proprietate publică, costul de oportunitate al acestei decizii reprezintă
orice alt lucru care ar fi putut fi construit pe acea bucată de pământ. Construind catedrala
Costul total -- costul sau suma totală necesară pentru a realiza o afacere sau pentru a face o
investiţie incluzând costul investiţiei sau afacerii ca atare la care se adaugă comisioanele, taxe,
Costul mediu -- costul de rulare a unei afaceri (i.e., tot ceea ce se investeşte într-o afacere
într-un interval de timp care include şi momentul pornirii afacerii), calculat prin împărţirea
costurilor totale la numărul de unităţi produse şi scoase pe piaţă în timpul în care a fost rulată
afacerea (presupunând că unităţile produse sunt de acelaşi tip).
Exemplu (Sowell):
Costul mediu al unei afaceri care presupune o companie de zbor va consta în costul
total împărţit la numărul de zboruri efectuate. Costul total investit într-un interval de
timp se obţine prin însumarea costurilor necesare pentru achiziţionarea avioanelor şi a
combustibilului, pentru retribuţia echipajului de zbor şi de service, cât şi pentru
realizarea întreţinerii aparatelor de zbor.
Costul marginal -- costul alocat la un moment dat pentru obţinerea unui anumit produs
suplimentar (adiţional), adică costul necesar obţinerii încă a unui produs faţă de produsele
obţinute în medie sau acoperite de costul mediu.
Exemplu (Sowell):
Costul unui zbor suplimentar ( sau al unuia în minus faţă de orarul de zboruri stabilite, medii)
în cadrul unei companii de zbor reprezintă costul incremental al acestui zbor. Costul
incremental se adaugă costurilor totale, în cazul zborului suplimentar, însă este mai mic decât
costul mediu şi conduce către o profitabilitate mai mare a firmei sau a companiei de zbor
respective: costul incremental al zborului va genera profituri mai mari firmei respective, dată
fiind utilizarea avionului care va acoperi uzura şi consumul acestuia prin plata oferită de
pasagerii dispuşi să plătească acel cost incremental.
Alte observaţii:
19
- Costul marginal se mai numeşte cost incremental sau cost diferenţial sau cost
adiţional.
costuri care apar când indivizii fac schimburi de drepturi de proprietate în vederea
obţinerii unor bunuri şi când doresc să-şi impună drepturi exclusive asupra bunurilor
respective.
monitorizare şi de veghere ex post, ca fiind opuse costurilor de producţie care sunt costuri
a). Căutarea informaţiei despre preţ şi calitate a ceea ce vrei să vinzi sau să cumperi,
căutarea potenţialilor cumpărători sau vânzători, cât şi a poziţiei şi circumstanţelor lor. b).
Prin costuri ale deciziilor se înţelege, mai curând, costul procesului decizional decât costul
generat de decizia respectivă (Sowell).
Deciziile colective diferă de deciziile individuale, în primul rând, prin faptul că actul
decizional depinde de mai multe unităţi decizionale -- două sau mai multe unităţi de decizie
20
Costul deciziilor individuale reprezintă costul procesului decizional la nivel intern sau
individual (costuri sau eforturi de aranjare a preferinţelor funcţie de priorităţi, funcţie de
utilităţile imediate sau pe termen lung, costuri de timp şi de informare atunci când individul
nu ştie ce să aleagă sau nu e sigur că face alegerea cea mai bună pentru el).
Costul deciziilor colective este reflectat de procesul (modalităţi prin care se ajunge la acord,
criterii după care se aleg modalităţile, durata sau timpul alocat, numărul celor care decid ) prin
care se ajunge la un acord între doi sau mai mulţi indivizi.
oportunitate, costul asumării unor alternative care nu sunt cele mai adecvate preferinţelor
A se vedea: R. Coase, The Nature of the Firm; T. Eggertson, Economic Behavior and
Sowell, op cit.
21
COSTURILE INFORMAŢIEI
De aici decurge necesitatea unor mecanisme de decizie care să antreneze mai mulţi agenţi,
deţinători ai mai multor fragmente de informaţie.
Dar acest lucru este adesea trecut cu vederea, ca şi costurile informaţiei.
În unele cazuri, costurile informaţiei sunt atât de mari, încât nu pot fi plătite de stat sau de
terţe părţi. Trebuie intervenit cu restricţii şi reglementări, care să oblige agenţii implicaţi să
furnizeze ei înşişi informaţia relevantă.
Exemplu: cazul medicilor (nu ne putem permite să lăsăm piaţa să decidă care chirurgi sunt
competenţi şi care nu, deoarece aceasta ar implica imense costuri uman - Campbell
McConnell, Stanley L. Brue Economics, McGraw-Hill, 1996, p. 611)
În asemenea cazuri, se constată că libertatea unora (de a profesa) e plătită foarte scump de alţii
(victimele malpraxisului), şi e necesară o reglementare ce limitează libertatea.
În foarte multe cazuri, se naşte impresia greşită că acţiunea raţională ar putea fi lesne
eficientizată prin înlocuirea regulilor mecanice sau formale cu o monitorizare şi coordonare
mai inteligentă. În realitate, în majoritatea cazurilor de acest fel, impresia greşită provine din
ignorarea costurilor informaţiei şi ale coordonării. Atunci când sunt luate în calcul aceste
costuri, rezultă clar că regulile mecanice (constrângeri nediferenţiate) sunt eficiente şi
practicabile, în timp ce monitorizarea şi coordonarea inteligentă este ineficientă (căci este
ultracostisitoare) şi nefezabilă.
Exemplu (Sowell). „Traficul este de obicei reglementat pe baza unor priorităţi complet
arbitrare, stabilite mecanic de semafoarele de la intersecţii, fără nici o consideraţie
pentru chestiunea dacă traficul de pe o direcţie anume are vreun motiv, personal sau
social, de a porni primul. Este clar că vor exista cazuri când cineva care e aşteptat la o
întâlnire importantă (pentru el sau pentru societate) va aştepta nerăbdător să se
schimbe culoarea semaforului, în timp ce altcineva care a plecat doar la o plimbare de
plăcere va intra cu proritate în intersecţie. Regulile de trafic, ca şi toate celelalte reguli
arbitrare, implică asemenea «ineficienţe» sociale – şi ele implică, de asemenea, decizia
că toate costurile pentru eliminarea «ineficienţelor» depăşesc cu prea mult beneficiile
pentru a încerca această eliminare. [...] Regulile arbitrare, categorice sau «birocratice»
nu pot fi, în general, criticate ca greşite pe simplul motiv că unele dintre consecinţele
lor sunt lipsite de sens în comparaţie cu ce ar fi decis o persoană inteligentă şi
imparţială în lumina tuturor faptelor din acel caz particular. Nici faptele, nici
inteligenţa, nici imparţialitatea nu sunt bunuri gratuite. Regulile categorice sunt o
recunoaştere a acestui fapt şi o încercare de a economisi resursele disponibile în
23
Dar nici în viaţa privată omul nu îşi poate permite să plătească toate costurile legate de buna
informare. Cazul Eulala Shute: persoana care a cumpărat un bilet pentru o croazieră pe ocean,
fără a citi toate detaliile „contractului” astfel făcut (scrise pe spatele biletului), şi între care
exista ostipulaţie privind locul unde se va desfăşura orice eventual proces între client şi
compania de navigaţie; după un accident suferit pe vas, ea a încercat să acţioneze în instanţă
compania, şi a constatat că pentru aceasta trebuia să se deplaseze la mare distanţă, în alt stat
american, ceea ce era în avantajul companiei şi în dezavantajul ei (costuri prohibitive de
deplasare).
„Existau probail multe alte dimensiuni ale croazierei care erau de mai mare interes
pentru ea, decât unde anume ar fi trebuit să acţioneze în judecată compania de
navigaţie. Chiar dacă ar fi fost interesată în aceasta, ar fi fost un consum prea mare de
timp şi ceva prea costisitor pentru ea să încerce să negocieze cu compania privind
locul de desfăşurare a unui evatual proces” (John N. Drobak A cognitive science
perspective on legal incentives, în volumul Claude Ménard (ed) Institutions,
Contracts and Organizations, Edward Elgar, 2000, p. 283).
24
Nimeni nu poate consuma tot timpul care ar fi necesar pentru citirea atentă a tuturor clauzelor
contractelor, a tuturor specificaţiilro tehnice asociate unui document etc., datorită costurilor
prea mari ale informaţiei.
Cazul vânzătorului unui produs second hand rar (gen piesă de schimb pentru un aparat sau o
maşină, piesă care nu se găseşte în comerţul de specialitate) care ar fi extrem de util unor
cumpărători, dar care nu îi poate găsi pe aceştia (şi nici ei pe el) datorită uriaşelor costuri ale
căutării informaţiei vitale (cine are nevoie/cine are de vânzare).
BENEFICIILE
Beneficiile sunt şi ele de diverse tipuri: nu numai financiare sau materiale, ci şi psihologice,
morale etc. Şi ele sunt sau pot fi dispersate (în timp sau spaţiu), parţial imprevizibile sau
incerte. Beneficiile unei decizii sau ale unei acţiuni care se repartizează altor persoane decât
autorii acestora sau decât destinatarii vizaţi (prevăzuţi să beneficieze) sunt externalităţi
pozitive.
Exemplu: „Educarea copiilor să fie cinstiţi este o investiţie făcută de părinţi, dar de ea
beneficiază printre alţii companiile care eliberează carduri, magazinele cu autoservire,
Serviciul de colectare a impozitelor” (Thomas Sowell, op.cit., p. 37).
EFICIENŢA
În general, raţionalitatea implică eficacitatea (capacitatea de a decide corect, astfel încât
scopurile vizate să fie atinse) şi eficienţa (capacitatea de a obţine maxim de beneficii cu
minim de costuri).
Dar determinarea eficienţei nu este o sarcină simplă, de rutină. În cazul în care scopurile
urmărite cuprind obţinerea anumitor bunuri publice, şi deci aplicarea unor politici publice
adecvate, dificultatea determinării eficienţei este legată de diferenţele intersubiective privind
evaluarea costurilor şi beneficiilor (de exemplu, unii contribuabili pot considera construirea
unei catedrale drept un lux, ce aduce puţine beneficii reale comparativ cu alte obiective
posibile, în timp ce alţii pot considera construirea catedralei drept necesitate imediată,
implicând beneficii maxime). În mod analog, şi costurile pot fi evaluate diferit, conform unor
preferinţe diferite. Ca atare,
25
„denunţările «ineficienţei» sau ale «risipei» nu sunt adesea decât afirmări ale unui set
diferit de preferinţe” (Sowell, op.cit., p. 52).
Ce anume este eficient şi ce nu, ce este risipă şi ce nu, etc. nu sunt lucruri absolut obiective şi
unanim recunoscute.
De asemenea, ceea ce poate apărea drept iraţional din anumite puncte de vedere (din punctul
de vedere al unui agent raţional) poate fi foarte raţional din punctul de vedere al altuia. De
exemplu, funcţionarul care lucrează lent şi puţin, economisindu-şi astfel costurile pe socoteala
instituţiei sau a clienţilor ei, poate apărea drept ’iraţional’ agenţilor care reprezintă interesele
instituţiei sau agenţilor-clienţi ai instituţiei. Dar dacă funcţionarul în cauză nu este bine
stimulat (este prost plătit) şi nu are nici o alternativă (nu îşi poate găsi alt loc de muncă),
atunci este normal ca la beneficiile mici pe care le obţine să încerce să-şi minimizeze costurile
personale.
Este deci esenţial să ţinem totdeauna seama de faptul că în interacţiunea socială se confruntă
mai multe tipuri de raţionalitate: raţionalitatea instituţiilor, raţionalitatea beneficiarilor acţiunii
instituţionale, raţionalitatea angajaţilor acestor instituţii etc. Ceea ce poate fi apreciat drept
eşec din punctul de vedere al unui tip de raţionalitate poate să fie un real succes din punctul de
vedere al altui tip de raţionalitate.
26
INTERACŢIUNEA RAŢIONALĂ
Interacţiunea raţională este cooperativă (de ex., cea dintre parteneri care colaborează pentru
atingerea unui beneficiu comun, împărţind costurile) sau conflictuală (în care agenţii nu
colaborează, fiecare urmărind un beneficiu care constituie daună sau cost pentru celălalt)
Există şi interacţiuni parţial cooperative (deoarece implică un consens parţial între parteneri,
cel puţin asupra unor reguli generale de conduită, „reguli ale jocului”) şi parţial conflictuală,
27
deoarece implică existenta unor scopuri opuse (de ex., acela de a obţine un profit sau un
succes ce constituie o daună, un cost sau un insucces pentru partener). Acesta este cazul
interacţiunilor de tip competiţional.
Interacţiunea cooperativă
Mulţi utilitarişti contemporani recurg la o idee de utilitate globală care nu constituie simpla
însumare a utilităţilor individuale, ci o utilitate medie:
n
1
n
∑u i
i =1 .
Pentru ca aceasta să nu fie exagerat de mică, se poate impune chiar cerinţa unei utilităţi medii
1 n
de nivel critic (care să nu scadă sub un anumit prag), astfel ca ∑ ui ≥ u (unde u *
∗
n i=1
constituie un prag minim de utilitate dezirabilă - Arnsperger, Van Parijs [2000], p. 20).
Trebuie însă subliniat că nici prin aceste nuanţări sau rafinări nu se exclude posibilitatea unor
mari disparităţi de utilitate în cazul a diferite persoane.
28
2. Contractele nu sunt simple consfinţiri pasive ale intereselor existente; ele pot crea interese
noi.
Cazul efectelor perverse ale contractului (cazul „riscului moral” - moral hazard). Riscul moral
este creat de interesul uneia din părţi ca, tocmai datorită contractului existent, să-şi modifice
conduita într-un mod benefic pentru ea, dar care impune costuri suplimentare altei părţi
contractante. Astfel, contractul, în loc de a proteja interesele legitime ale ambelor părţi prin
crearea, pentru fiecare parte, de stimulente pentru satisfacerea intereselor celeilalte părţi
(adică pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale), crează stimulente pentru satisfacerea unor
interese inavuabile ale unei părţi în dauna alteia, deci pentru lezarea intereselor celeilalte părţi.
Exemplu (McConnell, Brue, p. 612): dacă o companie de asigurări oferă o asigurare pentru
persoanele divorţate (urmând a acoperi cheltuielile de divorţ şi a reduce dificultăţile financiare
ale perioadei imediat următoare divorţului), unele cupluri, fiind protejate contra acestor
dificultăţi, vor fi mai puţin interesate să-şi depăşească diversele conflicte maritale şi ele pot
29
mai multă libertate, deşi arhi-individualistului poate să nu-i placă noua ordine.” (Paul
A. Samuelson, apud McConnell, Brue, op.cit., p. 636)
Semafoarele furnizează coordonare, iar coordonarea garantează o libertate (limitată dar reală),
în timp ce absenţa coordonării poate anula libertatea sau poate face ca costurile acţiunii libere
să fie extrem de mari (prohibitive pentru unii). Exemplu: ghişeele extrem de aglomerate (ca
cele pentru înmatricularea-radierea automobilelor) şi nevoia de reglementare (bonuri de
ordine).
motion towards a specific solution, the tendency is soon reinforced because of the
number of decision makers choosing the same solution rises [...] This is a cumulative
process where random events in the opening phase of the process determine the
outcome in the long term. It is therefore with good reason that these processes are
termed ‘historical’(P. A. David, 1988, unpublished paper).”
Iată cum prezintă dependenţa de cale un tânăr autor român (Dorin Palaghiciuc):
„Conceptul ’dependenţei de cale’ a apărut iniţial în domeniul studiilor privind dezvoltarea
tehnologică pentru a explica de ce o anumită soluţie tehnologică, odată adoptată, continuă să
domine piaţa chiar dacă s-a dovedit ineficientă pe termen lung. Acest concept a fost elaborat
de către Paul David şi Brian Arthur.
In concepţia lui David (1985) şi Arthur (1989), alegerea unei tehnologii este
’dependentă de cale’(path-dependent) dacă este greu de anticipat, dificil de schimbat
(locked-in) şi ineficientă.
David (1985) explică ’dependenţa de cale’ prin trei mecanisme bazate pe exemplul
istoric al tastaturii QWERTY (care a devenit dominantă în ciuda inferiorităţii sale în faţa
altor tehnologii) : necesitatea compatibilităţii dintre tehnologie şi competenţa utilizatorilor,
creşterea ’beneficiilor’ca urmare a adoptării tehnologiei (increasing returns of adoption) şi
quasi-ireversibilitatea investiţiilor în competenţele utilizatorilor.
Primul mecanism se referă la faptul că cu cât mai multe tastaturi vor utiliza modelul
QWERTY, cu atât mai mulţi utilizatori vor învăţa această tehnologie, şi dacă din ce în ce
mai mulţi utilizatori vor avea această competenţă, va creşte şi numărul celor care vor
achiziţiona această tehnologie. Creşterea ’beneficiilor’ ca urmare a adoptării tehnologiei
rezultă din scăderea costurilor de utilizare a unei tastaturi QWERTY pe măsură ce aceasta
este acceptată de utilizatori din ce în ce mai numeroşi. In sfârşit, David observă că
cuantumul costurilor de reconvertire a utilizatorilor de la un standard la altul sunt extrem de
mari, ceea ce conduce la o quasi-ireversibilitate a investiţiilor în adoptarea de competenţe
necesare utilizării tastaturilor1.
Pentru a exemplifica influenţa evenimentelor accidentale asupra procesului de alegere a unei
tehnologii , David foloseşte exemplul urnei Polya: de fiecare dată când o bilă este scoasă
dintr-o urnă care conţine bile de mai multe culori, o bilă de aceeaşi culoare este adăugată.
Probabilitatea ca o anumită culoare să fie extrasă va creşte şi una dintre culori le va elimina
pe celelalte. Prin analogie, alegerea unei tehnologii va conduce la eliminarea celorlalte iar
implicaţiile ideii ’dependenţei de cale’ sunt că această alegere este influenţată de
32
întotdeauna pe celelalte iar aceasta este întotdeauna cea mai eficientă ), ce nu se confirmă
decât parţial în cazul instituţiilor” (Dorin Palaghiciuc Teorii ale ’dependenţei de cale’ în
volumul Adrian-Paul Iliescu (coordonator), Mentalităţi şi instituţii, Ars Docendi, 2002, pp.
362-363).
Negocierea
În nenumărate cazuri, părţile contractante trebuie să negocieze pentru găsirea unei soluţii
optime comune.
Atunci cînd, pentru găsirea unei soluţii optime pentru mai multe părţi (cu interese diferite), se
caută aplicarea formulei Binelui maxim (utilităţii comune maxime), se poate folosi drept
criteriu Pareto-optimalitatea. O soluţie este Pareto-optimă atunci cînd nu se mai poate face
nici o îmbunătăţire pentru vreuna din părţi fără a se ajunge la o înrăutăţire pentru altă parte (cu
alte cuvinte, soluţia Pareto-optimă asigură maximul de avantaje, pentru toate părţile, ce poate
fi atins fără a impune un dezavantaj suplimentar vreuneia dintre ele).
Dar nu toate concepţiile utilitariste respectă cerinţele Pareto-optimalităţii: există şi
tendinţa de a admite sacrificii ale utilităţii sau avantajelor unora dintre părţi, dacă prin acestea
se obţin un surplus de utilitate (faţă de cea sacrificată) sau beneficii în total. În acest caz,
n
utilitatea totală se calculează ca ∑u
i =1
i (unde n este numărul de persoane dintr-o comunitate,
Grupuri
Grupurile acţionează ca agenţi raţionali dacă au anumite interese şi preferinţe comune pe care
încearcă să le promoveze, şi dacă, în acest context, urmăresc minimizarea costurilor şi
maximizarea beneficiilor.
Raţionalitatea acţiunii de grup este o chestiune mult mai complicată, mai spinoasă, decât
raţionalitatea acţiunii individuale.
Este normal şi raţional ca orice grup să urmărească maximizarea propriilor beneficii (dacă nu
mizează pe acest lucru, are puţine stimulente să acţioneze) dar ideal este ca prin obiectivele
urmărite de un grup
să se obţină bunuri publice (beneficii pentru toţi)
sau să se amelioreze şi beneficiile altor grupuri
sau, cel puţin, să nu se reducă beneficiile altor grupuri (mai ales dacă sunt mai mari
decât grupul care îşi ameliorează beneficiile).
Adesea, însă, grupuri mici, active şi coezive reuşesc să-şi amelioreze beneficiile sau să-şi
micşoreze costurile cu ajutorul politicilor publice, în condiţii care măresc costurile altor
grupuri sau le micşorează beneficiile, ori în condiţii în care nu se obţine nici un bun public. În
asemenea cazuri, beneficiile se acumulează în mâinile unor grupuri mici, iar costurile aferente
sunt plătite de alte grupuri (de regulă mult mai mari) care nu obţin nici un fel de beneficii.
Exemplele sunt numeroase: investiţii publice care îmbogăţesc pe furnizor dar nu aduc
beneficii suficiente (în raport cu costurile), etc.
Aceste grupuri mici care beneficiază de politicile publice în interes propriu şi pe socoteala
altora sunt grupuri de interese ascunse sau de interese speciale.
Problema apare şi în societate ca întreg, şi în interiorul unui grup anume. Nici costurile, nici
beneficiile unei acţiuni de grup nu se distribuie de regulă uniform: o parte a grupului poate
plăti mai mult din costurile necesare, alta mai puţin sau deloc; şi o parte poate culege mare
parte din beneficii, în timp ce alta obţine puţin sau deloc din ele. În plus, este totdeauna
posibil ca beneficiile să meargă la unii dintre membri, iar costurile să fie plătite de alţii.
Tocmai aici apare chestiunea intereselor speciale.
„O chestiune de interes special este un program sau o politică din care un număr mic
de oameni vor obţine individual câştiguri mari, pe socoteala unui mult mai mare
număr de persoane care suferă individual pierderi mici. Micul grup al beneficiarilor
potenţiali va fi bine informat şi foarte activ în discutarea chestiunii, presând
politicienii să aprobe programul. Cei foarte numeroşi care au de înfruntat pierderile
foarte mici nu vor fi în general bine informaţi şi vor avea o atitudine de indiferenţă;
pentru ei, nu se pune în joc nimic important. Politicienii ştiu că în mod clar vor pierde
35
sprijinul micului grup cu interese speciale care sprijină programul, dacă vor vota
contra lui. Dar ei nu vor pierde sprijinul grupului mare de votanţi neinformaţi care îi
vor evalua în funcţie de alte chestiuni în care ei au interese mai mari. Mai mult,
înclinaţia politicienilor de a sprijini legislaţia favorabilă intereselor speciale este
amplificată de faptul că asemenea grupuri sunt adesea mult mai dispuse să contribuie
la finanţarea campaniilor electorale ale politicienilor „cu atitudine justă”. Rezultatul va
fi că politicianul va sprijini un program de interes special, chiar dacă acesta nu este
dezirabil din punct de vedere social” (McConnell, Brue, op.cit., p. 623).
Pe de altă parte, există problema că beneficiile şi costurile nu apar simultan şi nici la fel de
evident. Este problema numită uneori „beneficii clare, costuri ascunse”:
Decizie şi informaţie.
Deciziile exclusiviste (luate de o singură persoană sau de un mic grup „închis”, de un „clan”)
au avantajul de a reduce costurile de tranzacţie (se iau mult mai uşor) şi de a satisface optimal
interesele persoanei sau ale grupului închis. În schimb, pe termen mai lung, ele pot avea
consecinţe negative datorate carenţelor de informaţie la decidenţii iniţiali, a numărului mic de
ajustări-acomodări-corecţii, a unilateralităţii şi a neglijării unor aspecte importante (alte
interese relevante, alte opţiuni sau puncte de vedere), nu se bucură totdeauna de largă
susţinere activă.
Organizaţiile
Se face frecvent eroarea de a privi organizaţiile ca simple instrumente pentru atingerea unor
scopuri prestabilite, şi deci de a judeca performanţele lor exclusiv prin prisma acestor scopuri.
Se neglijează astfel faptul că organizaţiile, odată create, devin agenţi raţionali, cu propriile lor
scopuri şi interese, agenţi al căror comportament depinde de stimulentele pe care le au.
„O organizaţie poate lua decizii care nu reuşesc să atingă scopul ce i-a fost atribuit
acesteia sau decizii care nu servesc interesul social, fără a avea vreun «eşec» de
înţelegere sau capacitate, pur şi simplu pentru că ea răspunde la structura reală de
stimulente pe care o are, şi nu la retorica sau speranţele altora” (Thomas Sowell,
op.cit., p. 15)
Acesta este şi cazul birocraţiilor (al funcţionarilor), şi cel al agenţiilor de reglementare create
de stat.
Sigur că riscul unor sancţiuni aplicate de organizaţii ierarhic superioare (pentru devierea de la
obiectivele urmărite sau pentru proasta funcţionare) pot şi ele servi drept stimulente
(negative), dar sancţiunile nu pot fi aplicate totdeauna (nici o organizaţie nu este dinamizată
doar prin sancţiuni), iar ori de câte ori riscul unor asemenea sancţiuni diminuează sau dispare,
organizaţia va tinde să-şi urmărească propriile scopuri (de a se conserva, de a diminua
costurile şi mări beneficiile), chiar dacă în acest fel sunt periclitate obiectivele trasate oficial
organizaţiei.
37
Instituţii
reguli. Un sistem (set) de reguli reprezintă o instituţie numai dacă aceste reguli sunt cunoscute
Teoria jocurilor.
Instituţiile reprezintă:
sisteme de coordonare sau de reguli, construite raţional de indivizi care caută să îşi promoveze sau
sisteme de reguli create de oameni în vederea modelării interacţiunii umane; instituţiile există
40
reguli folosite de indivizi pentru a determina cine şi ce va fi inclus în situaţiile decizionale, cum
este structurată informaţia, ce acţiuni pot fi făcute şi în ce perioadă de timp, şi cum pot fi acţiunile
individuale agregate în decizii colective. Potrivit acestei perspective instituţiile reprezintă mijloace
eficiente şi stabile prin intermediul cărora se fac alegeri sociale sau publice, sau mecanisme
decizionale. (J. Buchanan & G.Tullock: teoria alegerilor publice ca variantă de interpretare a
Instituţiile reprezintă:
structuri de relaţii între agenţii principali şi ceilalţi agenţi. (Conformarea la reguli este legată de
exerciţiul autorităţii publice, controlul activităţii fiind unidirecţional, ceea ce poate duce la putere
coercitivă.)
structuri de stimulente - eficienţa organizaţiei depinde de modalitatea în care este ‘recompensat’
principalul agent. Legislatorii sau birocraţii, nu sunt imorali ci sunt agenţi raţionali, deci
preocuparea acestora pentru eficienţa organizaţiei este determinată de satisfacerea intereselor lor
individuale.
2. 3.) Teoria jocurilor
Instituţiile sunt:
sisteme de cooperare care apar în urma dezvoltării unor strategii de reciprocitate (Axelrod le
numeşte ‘tit for tat’ strategies) în cadrul unor jocuri de tipul dilemei prizonierului: jucătorii vor fi
pedepsiţi atunci când nu se conformează şi recompensaţi atunci când cooperează, în aşa fel încât,
în timp se va ajunge la echilibrul conformării reciproce. (Această perspectivă poate fi valabilă în
cazul jocurilor de coordonare sau consensuale, însă ridică probleme instituţiilor sau regulilor
vulnerabile faţă de comportamentul profitor sau al blatistului.)
consecinţe ale integrării regulilor în preferinţele agenţilor. (Această perspectivă ridică probleme în
condiţiile în care modelul funcţionează cu preferinţe stabile, total ordonate.)
modalităţi de atingere a echilibrului social în condiţiile unor agenţi raţionali-maximizatori de
utilitate.
Consideraţii generale:
Principiul principal al acestei teorii este principiul maximizării agentului, comportamentul
agenţilor fiind o funcţie de reguli şi stimulente, mai curând decât o conformare la norme şi valori
(acţiunea este considerată o consecinţă a unui calcul raţional, nu un răspuns la obligaţii şi datorii).
41
Există (Hirschman) două modalităţi comportamentale la care persoanele pot apela în condiţiile în care
instituţiile nu mai sunt funcţionale sau nu îşi mai respectă angajamentele iniţiale:
abandonul sau părăsirea instituţiei respective.
contestarea sau riposta faţă de declinul pe care îl are respectiva instituţie.
Ambele opţiuni sunt costisitoare şi necesită condiţii speciale pentru a fi eficiente (concurenţă perfectă,
elasticitate medie, intermediară a cererii funcţie de calitate, numărul de consumatori scăzut, când
oamenii respectivi au pus multe în joc, şi dispun de o putere de negociere considerabilă. Opţiunea
pentru contestare se va întâlni mult mai frecvent printre membrii unei organizaţii decât printre clienţii
unei firme.)
Ex. (Hirschman) căilor ferate din Nigeria, arată că opţiunea concomitentă abandon—contestare, nu
a condus către o redresare a instituţiei responsabile cu transportul pe calea ferată.
42
Explicaţie: existenţa unor servicii echivalente celor furnizate de o întreprindere sau instituţie publică
va genera rezultate suboptime pentru cea din urmă, în condiţiile deteriorării, dat fiind că întreprinderea
de stat are susţinere financiară de la stat, şi ca atare este mai puţin preocupată de pierderile de venit
generate de migrarea clienţilor către alte firme concurente. Aceasta ar fi fost mai preocupată de
protestele publice ale clienţilor (consumatorilor) pentru care serviciile oferite erau esenţiale, însă în
condiţiile existenţei unor alternative ele nu mai au loc.
Astfel, căile ferate din Nigeria au eşuat în redresare dat fiind că în condiţiile apariţiei unor firme
concurente de transport în comun nu au luat în calcul abandonul unor clienţi care ar fi plătit serviciile
dacă erau îmbunătăţite, dat fiind că veniturile erau asigurate de banca naţională, iar migrarea acestor
clienţi nu a constituit o informaţie importantă pentru firma respectivă.
Concluzie:
- abandonul nu a funcţionat ca un semnal de alarmă, deoarece pierderile de venit erau compensate
altfel, nu reprezentau o problemă de extremă gravitate pentru conducere;
- contestarea nu a funcţionat, deoarece clienţii cei mai nemulţumiţi şi care aveau motive să
protesteze au abandonat căile ferate pentru a apela la alte servicii de transport, cele rutiere.
43
Problema coordonării
Printre cele mai simple forme de interacţiune se află coordonarea conduitelor în vederea
atingerii unui scop comun. Cazuri simple cum este cel al doi canotori care trebuie să se
coordoneze în acţiunea de a vâsli pentru a obţine performanţe la proba de dublu ilustrează
situaţiile simple în care există interese comune şi, practic, nici un conflict. Totuşi, chiar şi în
aceste cazuri pot apărea probleme de întâietate, fiecare dintre canotori pretinzând ca celălalt
să se adapteze stilului sau ritmului său, şi nu el stilului sau ritmului celuilalt.
De asemenea, dacă unii agenţi vorbesc o limbă anume, şi alţii au interesul de a vorbi aceeaşi
limbă (pentru a putea comunica reciproc - Christian Knudsen,op.cit., p. 290).
Acest lucru poate fi exemplificat pe baza cazului a doi automobilişti care ajung simultan, dar
din sensuri opuse, la un pod îngust, pe care nu poate trece în acelaşi timp decât o singură
maşină. Dacă unul dintre automobilişti a pornit deja pe pod, de la un capăt, cea mai bună
soluţia pentru amândoi este ca celălalt să aştepte trecerea primului (altfel, există costuri mai
mari pentru amândoi, inclusiv riscul unei ciocniri); situaţia este deci una cu două stări optime,
ambele rezultând în absenţa unei coordonări prealabile (Hollis):
45
1) X porneşte, Y stă: 1, 1
2) X stă, Y porneşte: 1, 1
3) X şi Y pornesc simultan : 0, 0
4) X şi Y stau simultan: 0, 0
(Exemplul lui M. Hollis, op.cit., p. 117)
De fapt, cum varianta intrării simultane pe pod este mai costisitoare decât cea a aşteptării,
modelul trebuie să fie:
1) X porneşte, Y stă: 1, 1
2) X stă, Y porneşte: 1, 1
3) X şi Y pornesc simultan : -1,-1
4) X şi Y stau simultan: 0, 0
Poziţiile 1) şi 2) sunt poziţii de echilibru (Hollis), în sensul că reprezintă poziţii optime pentru
fiecare jucător în condiţiile în care unul porneşte primul pe pod (căci celuilalt nu poate să-i
convină să pornească şi el, de vreme ce aceasta înseamnă fie ciocnire, fie revenire a ambelor
la intrarea pe pod, ambele variante fiind mai costisitoare decât simpla aşteptare).
Dar este evident că, de regulă, celor doi nu le este indiferent care dintre ei trece primul podul
(timpul costă bani!). Ca atare, fiecare dintre jucători preferă să treacă el primul, deci matricea
devine:
Aşadar, în cazurile mai complexe şi mai interesante, între participanţii la o activitate există şi
interese comune, dar şi interese diferite sau opuse. Aici, interesul comun este evitarea
ciocnirii şi a necesităţii de a reveni în marşarier la intrarea pe pod (în cazul în care cei doi se
întâlnesc la mijlocul podului şi nu mai pot înainta), iar interesele private sunt cele (ale
fiecăruia) de a trece primul pe pod. Dacă însă fiecare îşi urmăreşte strict propriul interes, şi se
46
grăbeşte să intre primul pe pod, ei se vor întâlni la mijlocul podului, ajungând astfel la o
variantă proastă de final (vezi mai jos, paradoxul deţinutului).
Este un model abstract care reprezintă relaţiile dintre jucătorii raţionali în funcţie de interesele
lor.
Două persoane, A şi B, sunt arestate (şi deţinute separat) pentru o crimă comisă în comun. Li
se oferă următoarele alternative. Dacă unul mărturiseşte tot, drept recompensă este eliberat,
iar celălalt este condamnat la 10 ani. Dacă niciunul nu mărturiseşte, amîndoi primesc cîte un
an (din lipsă de probe). Dacă ambii mărturisesc, primesc fiecare 5 ani de închisoare.
Interesul personal cere fiecăruia să vorbească repede (dacă celălalt nu face la fel, cel
ce a vorbit scapă, iar dacă şi celălalt vorbeşte, cel puţin fiecare ia 5 ani, nu 10). Dar dacă
ambii merg pe această strategie 'raţională' (optimă), se ajunge la mărturisire comună şi deci la
cîte 5 ani condamnare (rezultat suboptim; cel optim ar fi fost să tacă amîndoi, dar pe acesta
nu-l aleg deoarece nici unul nu este sigur de celălalt).
Paradoxul nu depinde de izolarea lor: reapare şi dacă ei se înţeleg, sub forma posibilităţii
fiecăruia de a-l înşela pe celălalt şi a trăda. Importanţa încrederii în orice acord social iese
aici în prim plan.
„Un bun exemplu al problemei fundamentale a cooperării este cazul în care două
naţiuni au ridicat bariere vamale reciproce, fiecare pentru exporturile celeilalte. Din
47
cauza avantajelor reciproce ale comerţului liber, ambele ţări ar fi mai prospere dacă
aceste bariere ar fi eliminate. Dar dacă vreuna dintre ele şi-ar elimina unilateral
barierele pe care le-a impus, s-ar găsi într-o situaţie comercială care i-ar leza
economia. De fapt, indiferent ce face o ţară, cealaltă va fi mai avantajată dacă îşi
menţine barierele. Astfel, fiecare ţară are stimulente să-şi menţină barierele vamale,
ceea ce duce la un rezultat mai rău decât acela la care s-ar ajunge în caz de cooperare”
(Axelrod, The Problem of Cooperation).
Acelaşi tip de situaţie apare în cazul încetării unilaterale a acţiunilor ofensive în cadrul unui
conflict.
În schimb, dacă există interesul pentru cooperări ulterioare, fiecare jucător are stimulentul de
a respecta scopul comun (rezultatul optim comun: varianta 4 din tabel), pentru a-şi asigura
încrederea celuilalt pentru jocul ulterior.
„Ceea ce face posibilă apariţia cooperării este faptul că s-ar putea ca jucătorii să se
întâlnească iar” (Axelrod).
În serii mai lungi de jocuri (acte succesive de posibilă cooperare), raţional pentru fiecare
jucător este să urmeze principiul „ochi pentru ochi” („tit for tat”).
„Tit for tat este politica de a coopera la prima mutare şi de a face apoi exact ceea ce a
făcut celălalt jucător la prima mutare” (Axelrod).
48
Aceasta înseamnă că îndată ce unul va trăda, şi celălalt va trăda. Dacă nici unul nu trădează,
cooperarea continuă în beneficiu mutual.
Există două grupuri de actori, X şi Y, care posedă iniţial bunuri evaluate la 10 unităţi fiecare.
Dacă unul dintre grupuri este agresiv, iar celălalt este non-agresiv, primul poate acapara
bunuri de la celălalt, care rămâne cu mai puţine. Dacă ambele grupuri sunt agresive (şi, se
presupune, de putere egală), ambele pierd bunuri dar se păstrează paritatea. Dacă ambele sunt
non-agresive, bunurile se conservă şi se păstrează paritatea.
„Dilema apare când fiecare participant trebuie să facă o alegere ireversibilă între
violenţă şi nonviolenţă fără să ştie ce va alege celălalt” (Eggertsson, op.cit., p. 308)
Problema informaţiei şi a incertitudinii este deci centrală pentru acest paradox (la fel ca în
oricare tip de dilemă a deţinutului).
Morala jocului este: în absenţa unui arbitru care să sancţioneze agresiunea sau a riscului unei
„răzbunări” din partea unui al treilea grup, agresiunea rentează (aduce beneficii); agresiunea
reciprocă (în caz de paritate a forţelor) nu rentează, căci conduce la pierderi; non-agresiunea
reciprocă (în caz de paritate) menţine paritatea.
49
Pentru evitarea rezultatelor nefavorabile, trebuie recurs (în absenţa încrederii) la „restricţii
exterioare” (Eggertsson). Dacă fiecare dintre părţi face cunoscut că, în caz de agresiune, va
reacţiona tot agresiv, atunci (în condiţii de paritate a forţelor) se ajunge la un echilibru perfect
în toate cele 4 situaţii (Eggertsson):
Această variantă a jocului raţional modelează strategia cunoscută din timpul războiului rece
sub numele de „MAD” (mutual assured destruction): agresiunea este descurajată prin faptul
că posibilitatea unei riposte distrugătoare la agresivitate duce ambii jucători la anihilare. În
această variantă, informaţiile despre capacitatea de ripostă a adversarului joacă rol de
avertisment şi descurajează agresiunea.
În cazul în care nu este disponibilă varianta MAD, pentru prevenirea agresiunii unilaterale
este necesar să existe un terţ (grup de răzbunare non-statal, în cazul unor triburi, clanuri
mafiote etc., sau instituţie statală de pedepsire, aşa cum este justiţia) care, prin capacitatea de
a pedepsi (deci de a amplifica costurile agresiunii) să descurajeze violenţa agresivă.
Se presupune că, prin intervenţia de pedepsire, agresorul suferă mai mult decât victima iniţială
a agresiunii (pierderea sa va fi în final mai mare decât pierderea pe care el însuşi a provocat-o
50
victimei: în acest fel, se asigură ca agresiunea să nu fie rentabilă). Dacă agresiunea este
distrugătoare (aduce victima la nivelul 0), este necesar ca şi intervenţia de pedepsire să fie la
fel (pentru a descuraja agresorul, eliminând orice speranţa de obţinere a unui avantaj asupra
victimei). În acest caz, vom avea
Laşul
O variantă a jocului de cooperare prilejuit de trecerea podului de către cei doi automobilişti
este şi jocul practicat cândva de tinerii americani: doi automobilişti pleacă în viteză unul spre
celălalt pe acelaşi drum, astfel că, pentru evitarea unei ciocniri, este necesar ca cel puţin unul
51
să vireze şi să părăsească drumul. Cel care virează primul, presupus a fi mai fricos, pierde
jocul; cel care rămâne pe drum, îl câştigă.
Acest joc poate, după unele păreri, modela politica MAD („mutual assured destruction”),
practicată în timpul războiului rece, când fiecare dintre părţi încerca să intimideze şi să
descurajeze partea adversă prin accelerarea înarmării (cf. Hollis, op.cit., p. 123).
Înfruntarea sexelor
Înfruntarea sexelor este un joc între doi parteneri legaţi prin anumite interese comune (dorinţa
ambilor de a fi împreună) dar care pot fi şi împinşi spre decizii diferite, atunci când
intensitatea acestei dorinţe nu este egală.
Varianta simplă (şi neinteresantă) a jocului este cea în care cei doi parteneri ţin la fel de mult
să fie împreună. Să presupunem că un jucător (El) este amator de sport, celălalt (Ea) amatoare
de filme. Ei preferă, în general, să fie împreună, dar au înclinaţii diferite în ceea ce priveşte
petrecerea timpului liber comun.
1) El la meci, Ea la film: 1, 1
2) El la film, Ea la meci: 0, 0
3) El la meci, Ea la meci: 2, 1
4) El la film, Ea la film: 1, 2
Valorile de utilitate mai mari din cazurile 3) şi 4) reflectă preferinţa lor comună de a fi
împreună (faţă de a merge separat la distracţiile dorite). Jocul astfel conceput, în condiţii de
deplină egalitate a preferinţelor, nu are o soluţie unică, ci mai multe. Concret, cei doi parteneri
ar putea rezolva problema stabilind fie să meargă mereu separat la distracţiile preferate, fie să
52
meargă succesiv împreună la distracţiile dorite (o dată de unul, data următoare de celălalt).
Dacă însă ei ar respecta o convenţie locală favorabilă unilateral, atunci unul dintre cei doi ar fi
permanent favorizat, iar celălalt dezavantajat. Aşa s-ar întâmpla dacă obiceiul local ar cere ca
Ea să se supună preferinţelor lui (patriarhalism) sau ca El să se supună preferinţelor ei
(cavalerism).
Varianta mult mai interesantă a acestui joc este cea în care, deşi cei doi jucători preferă în
general să fie împreună (în loc de a fi singuri), totuşi unul ţine mai mult la distracţia preferată
decât la a rămâne împreună cu celălalt. În acest caz, preferinţele lor se prezintă separat astfel:
Preferinţele lui
1) El la meci, Ea la meci: 3
2) El la film, Ea la film: 2
3) El la meci, Ea la film: 1
4) El la film, Ea la meci: 0
Pe scurt, deşi în general El preferă meciul filmului, totuşi preferă să meargă la film cu Ea,
decât la meci singur. În schimb, preferinţele ei sunt următoarele:
Preferinţele ei
1) Ea la film, El la film: 3
2) Ea la film, El la meci: 2
3) Ea la meci, El la meci: 1
4) Ea la meci, El la film: 0
Pe scurt, deşi în general şi ea preferă să meargă la distracţii împreună cu El, totuşi Ea preferă
să meargă singură la distracţia ei preferată decât să meargă cu el la distracţia lui preferată.
Din combinaţia acestor două seturi de preferinţe, va rezulta următoarea situaţie de joc:
1) El la meci, Ea la meci: 3, 1
2) El la film, Ea la film: 2, 3
3) El la meci, Ea la film: 1, 2
53
4) El la film, Ea la meci: 0, 0
Din această ultimă distribuţie a preferinţelor (utilităţilor), rezultă că, întrucât El preferă să
meargă la film cu Ea decât la meci singur (drept dovadă: El extrage utilitatea 2 din mersul la
film cu Ea, dar numai utilitatea 1 din mersul de unul singur la meci), în timp ce Ea preferă să
meargă singură la film decât cu El la meci (drept dovadă: ea extrage utilitatea 2 din a merge
singură la film, dar numai utilitatea 1 din a merge cu El la meci), ameninţarea reprezentată de
posibila lor separare (în vederea unor distracţii diferite) este mai mare pentru El decât pentru
Ea. Ca efect, El va renunţa la distracţia lui preferată pentru a fi împreună cu Ea, în timp ce Ea
va renunţa la a fi împreună cu El pentru a merge la distracţia ei preferată. Această stare de
lucruri este sintetizată în ideea că Ea are o capacitate de ameninţare mai mare decât El (fiind
mai înclinată să propună separarea lor pentru a merge la distracţii diferite decât El, care nu va
propune acest lucru). Rezultatul va fi că El va merge sistematic unde vrea Ea. Repetarea
identică a jocului cu acest rezultat poate însă conduce la frustrări (din partea lui), frustrări
care, acumulate, pot să schimbe şi preferinţele lui.
Evident, jocul nu modelează numai relaţiile dintre sexe, ci orice relaţii între doi parteneri care
au anumite lucruri în comun dar şi capacităţi diferite de ameninţare. Acest lucru se vede şi din
modelul conceput de Braithwaite, cunoscutul model al celor doi instrumentişti vecini. Jocul se
referă la doi instrumentişti, Luca şi Matei, care sunt vecini. Luca este pianist iar Matei
trompetist, şi au la dispoziţie numai o oră pe zi pentru a se exersa acasă. Evident, varianta
corectă, fair, este cea în care ei se înţeleg să cedeze fiecare într-o seară, succesiv, timpul de
exersare celuilalt, pentru a nu se deranja reciproc cu zgomotul produs (dacă ar exersa
simultan, zgomotul fiecăruia l-ar deranja pe celălalt). Din păcate însă, pianul deranjează mai
puţin pe trompetist decât trompeta pe pianist, astfel că Luca are o capacitate mai redusă de
ameninţare asupra lui Matei decât Matei asupra lui Luca; cu alte cuvinte, Matei este mai
înclinat să exerseze odată cu Luca decât Luca odată cu Matei. Avem, aşadar, următoarea
situaţie:
Luca preferă să fie linişte (să nu exerseze niciunul) decât să fie zgomot (să exerseze amândoi),
pe când Matei preferă să exerseze chiar şi când e zgomot. Ca efect, dacă Matei începe să
cânte, Luca nu va mai cânta, pe când dacă Luca începe să cânte, Matei va începe şi el să
cânte. Aşadar, Matei e mai puţin interesat decât Luca în realizarea unei înţelegeri care să ducă
la evitarea situaţiei în care cei doi se deranjează reciproc. El poate să-l împingă pe Luca în cea
mai proastă situaţie pentru Luca, dar Luca nu poate face acelaşi lucru (B. Barry).
Problema lui Nash se construieşte în contextul teoriei clasice a jocurilor (J. von Neumann, O.
Morgenstern), care priveşte raporturile dintre jucători prin prisma relaţiei de negociere
raţională, bazate pe premisele:
nici un jucător nu va accepta un acord care îi oferă mai puţin decât ar obţine fără nici
un acord
părţile nu vor ajunge la acord câtă vreme există o variantă care i-ar da uneia mai mult
decât a primit deja (fără a înrăutăţi, prin aceasta, situaţia celuilalt)
Se presupune că cineva lasă prin testament suma de 100 Euro pentru două persoane, cu
condiţia ca ele să ajungă la un acord privind împărţirea acestei sume (condiţie care îi obligă la
negociere: dacă nu ajung la acord, ei pierd toată suma). Cazul interesant este cel în care cei
doi moştenitori au situaţii materiale diferite: unul este foarte bogat, celălalt foarte sărac.
Aceasta înseamnă că:
„Cel bogat, să presupunem, va fi prea puţin afectat de cât de mulţi bani primeşte, pe
55
când cel sărac are nevoie disperată de o mică parte din bani, fiind mai puţin preocupat
de obşinerea unei sume mari. Avem sentimentul intuitiv că cel bogat are un avantaj în
negociere, avantaj ce decurge din poziţia sa” (B. Barry, op.cit., p. 13).
Pentru a exprima acest avantaj, se spune că celui bogat îi este indiferent dacă obţine 50 Euro
sau dacă banii sunt traşi la sorţi (ceea ce înseamnă că are 50% şanse să ia 100 Euro şi 50 %
şanse să nu ia nimic). Dacă pentru el 100 Euro au utilitatea 1, iar 0 Euro au utilitatea 0, atunci
cei 50 Euro au utilitatea 0, 5.
Cel sărac, însă, este indiferent doar la sume mai mici. De exemplu, lui îi este indiferent dacă
obţine 25 Euro sau dacă banii sunt traşi la sorţi (ceea ce înseamnă că are 50% şanse să ia 100
Euro şi 50 % şanse să nu ia nimic). Pentru el, 25 Euro au utilitatea 0, 5 (pe care bogatul o dă
sumei de 50 Euro), ceea ce reflectă nevoia sa mai mare de bani.
Calculând apoi utilităţile respective ale celor doi jucători (vezi şi formula matematică a lui
Harsanyi, în Brian Barry, op.cit., p. 18), se ajunge la următoarea situaţie:
Din tabel rezultă că un echilibru se va atinge în jurul distribuţiei 70-30 a sumei de 100 Euro
(mai exact, cf. formulei matematice, 73-27 Euro) în favoarea celui bogat. Faptul că cel bogat
va obţine din negociere mai mult reflectă capacitatea sa de ameninţare mai mare: dacă i se
propune o sumă sub 50 de Euro, el va propune abandonarea negocierii (nu este interesat de
sume mici), ca urmare, pentru el, adevărata negociere începe de la oferta de 50 Euro pentru el.
Echilibrul se atinge la distribuţia 70-30, unde fiecare parte obţine utilitatea de 0, 7.
56
BUNURI COMUNE
Bunurile comune sunt asemănătoare bunurilor private, prin aceea că folosirea sau consumul
lor de către unii reduce posibilitatea folosirii sau consumului lor de către alţii (care pot fi
totuşi la fel de îndreptăţiţi la acel bun) şi prin divizibilitatea lor. În schimb, ele au ca element
specific faptul că aparţin simultan mai multor posesori, nefiind strict private.
Varianta 3) este optimă pentru amândoi, dar nici unul dintre ei nu poate fi sigur că celălalt nu
va trăda. Neîncrederea poate avea două efecte:
a) încercarea de a trăda, care poate declanşa şi o întrecere a trădării: X poate bănui că Y
vrea să culeagă singur pomul cu o zi mai devreme, şi decide să-l culeagă chiar el cu
două zile mai devreme; Y poate bănui că X bănuieşte intenţiile sale, şi că X vrea să
57
prevină trădarea printr-o trădare proprie – culegerea cireşelor cu două zile mai
devreme – şi, în consecinţă, să încerce culegerea pomului cu trei zile mai devreme şi
aşa mai departe. Această cursă a trădării duce la culegerea fructelor anterior perioadei
optime, sau chiar la pierderea recoltei (alcătuite din cireşe necoapte) – de aici, numele
de „tragedie” a bunurilor comune. Tragedia îşi are cauza în neîncrederea fiecărui
jucător în ceilalţi. Alte exemple: cooperarea în vederea protecţiei mediului; a
menţinerii curăţeniei în spaţii publice; a conservării bunurilor comune de patrimoniu
(situri, monumente, grădini, parcuri, Zidul Chinezesc etc.).
b) încercarea de a preveni trădarea, prin paza pomului, care poate duce la o cursă a
înarmărilor: X ştie că Y poate trăda (culege prematur pomul) şi se înarmează pentru a-
l păzi; Y răspunde prin propria sa înarmare, eventual superioară celei a lui X, etc. De
aici, logica cursei înarmărilor (Robert Sugden). De remarcat faptul că, dacă unul
singur dintre jucători se înarmează pentru a păzi pomul, pentru acesta tentaţia de a-l
culege în beneficiu propriu exclusiv creşte, deoarece lipsa de arme a celuilalt îl pune
într-o poziţie de invulnerabilitate. De aici, obligaţia jucătorului raţional de a se înarma
ca replică la înarmarea celuilalt.
Bunurile private sunt bunuri al căror consum de către unii reduce posibilitatea consumului de
către alţii (dacă A mănâncă un măr întreg, B nu mai poate mânca acelaşi măr).
Bunurile publice (aer curat, zone verzi, drumuri publice, securitate etc) sunt bunuri ce pot fi
consumate de către unii fără ca aceasta să excludă consumarea lor şi de către alţii (Hardwick,
Langmead, Khan, p. 270).
Ele sunt
- indivizibile (nu se pot împărţi şi transforma astfel în bunuri private, „rezervate” fiecăruia);
- non-rivalitatea în consum (toţi consumă din acelaşi bun, spre deosebire de cazul bunurilor
private, divizibile, unde fiecare are „partea sa” şi orice încercare a unuia de a obţine
„partea” altuia crează rivalitate)
- ceea ce nu înseamnă însă că bunul este infinit disponibil (în condiţii de supraaglomerare,
consumul se poate bloca)
58
- non-exclusive (o dată ce sunt date unora, beneficiază toţi; este foarte greu sau imposibil ca
unii să fie excluşi)
Exemple: aerul curat, mediul natural (nepăzit, neîngrădit), apa din oceane sau râuri (dacă nu
este captată şi distribuită artificial), şosele publice şi poduri (nerestricţionate), semnalele
luminoase ale unui far sau ale semafoarelor, securitatea publică (securitatea persoanelor în
spaţii publice), siguranţa naţională, pacea socială (absenţa conflictelor civile, a războiului
civil) etc.
În unele cazuri, accesul la aceste bunuri poate fi totuşi restricţionat (de exemplu, prin taxe de
intrare pe autostradă), după cum în alte cazuri este posibilă apariţia rivalităţii în consum
(datorate supraaglomerării). Motivul acestor fenomene este că:
„În viaţa de toate zilele există puţine bunuri private ori publice pure” (Hardwick,
Langmead, Khan, p. 271).
Multe dintre bunurile cu care avem de-a face sunt mixte, având atât caracteristici de bun
privat, cât şi caracteristici de bun public (Hardwick, Langmead, Khan, p. 271).
Dar furnizarea bunurilor publice (de care beneficiază toţi) presupune şi costuri pentru
toţi (toţi trebuie să participe la obţinerea lor). Aceasta implică anumite costuri pentru fiecare.
Spre exemplu, pentru reducerea poluării se cere ca oamenii să se abţină de la folosirea maşinii
personale; abţinerea constituie un cost pentru automobilist, dar şi o contribuţie la reducerea
poluării. (Exemplu lui Shaw, op. cit. p. 14-15)
Preferinţele mele sunt indicate de cifrele respective. Apare că cel mai raţional (convenabil)
pentru mine este să fiu 'blatist' adică să beneficiez de sacrificiul altora fără să fac şi eu un
59
Raţionament tipic: 'dacă eu contribui, dar ceilalţi nu, oricum nu se ajunge la aer curat
(problema neîncrederii: indiferent ce convenţie s-ar face, ceilalţi pot să încalce angajamentele
luate); dacă ceilalţi contribuie, dar eu nu, oricum se ajunge la aer curat (contribuţia mea este
infimă); deci, este preferabil să nu contribui (să nu plătesc costul)'.
Dar dacă fiecare judecă raţional astfel, nu se mai ajunge deloc la rezultatul dorit.
Fiecare ar vrea ca numai el să judece aşa, ceilalţi nu (s-ar ajunge la 1); or, cum fiecare judecă
la fel, se ajunge la rezultat suboptim (negativ), la 3.
La fel, cu problema biletului de autobuz, cu păstrarea curăţeniei în oraş etc. Pe planul
politicii internaţionale, există exemplele participării la reducerea poluării (protocolul de la
Kyoto), la dezarmarea nucleară etc.
R=PB+D-C
R este reacţia revoluţionarului potenţial
B este beneficiul tip bun public al revoluţiei
P este probabilitatea ca participarea individului să aducă succesul revoluţiei
C este costul personal
D este cîştigul personal
Cum P este infim, PB iese din ecuaţie şi rămîn în joc doar considerente 'raţionale' personale
(plus eventual elemente 'iraţionale' ca ura contra puterii, furia, etc.)
Iată explicaţia pasivităţii raţionale (preferinţa pentru varianta 1).
Problema care se pune este următoarea: dar dacă toţi ar raţiona la fel? dacă toţi oamenii ar
face acelaşi calcul, din care rezultă că participarea nu este rentabilă? Iar cei ce nu-l fac
acţionează oare iraţional? Problema extremismului politic sau a fanatismului politic (poziţii
care nu se axează pe calcul raţional): tocmai pentru că extremiştii şi fanaticii nu fac calcule
60
Cazul participării la alegeri: PB fiind minimă, rămîn consideraţiile personale; or, D fiind de
regulă şi el mic, C fiind ceva mai mare, rezultă neparticiparea. Dar aici este vital ca oamenii
să înţeleagă şi interesul public.
Rolul factorilor 'culturali' sau 'morali' (valori, opţiuni, preferinţe, principii, idealuri) poate fi
însă şi el semnificativ. De asemenea, rolul factorilor 'iraţionali' (ură, furie, disperare, teamă,
revoltă, exasperare).
Gj este câştigul obţinut de persoana j în cazul că grupul obţine beneficiile colective vizate
Rj este beneficiul optim pe care persoana j îl poate obţine dacă îşi cheltuieşte altfel resursele
(de timp, energie, bani) decât pentru a participa la acţiunea colectivă respectivă.
61
Dacă persoana nu are nici o alternativă la folosirea resurselor sale (decât aceea de a participa
la acţiunea comună), formula se modifică puţin şi devine
unde P este probabilitatea ca grupul să-şi atingă scopurile iar N este apartenenţa potenţială a
lui j.
Indiferent dacă modelul de relaţii politice pe care îl preferăm este cel conflictual sau
cel cooperativ, principiile democraţiei cer ca opţiunile colective să reflecte interesele şi
dorinţele majorităţii. Apărătorii democraţiei moderne şi mai ales cei ai votului universal au
crezut că aplicarea regulei majorităţii (a regulii care cere ca decizia finală să reflecte opţiunile
majorităţii) duce la rezolvarea problemelor cooperării şi conflictului social. S-a considerat că,
indiferent dacă cetăţenii se află în consens sau în disensiune, aplicarea acestei reguli dă o
soluţie raţională şi democratică problemei găsirii căii optime în viaţa colectivă, în relaţiile
interumane etc. Şi astăzi multe persoane fără pregătire de specialitate cred că, în sfera
relaţiilor şi a interacţiunilor sociale, lucrurile sunt neproblematice, deoarece regula majorităţii
asigură mereu soluţia optimă la problemele interacţiunii sociale. Conform unor interpretări (J.
J. Rousseau), soluţia (adoptării deciziei preferate de majoritate) este optimă deoarece
majoritatea nu poate greşi. Este oare adevărat acest lucru?
Experienţa istorică contestă optimismul implicat în această presupunere. Alegătorii pot crede
în mod greşit că un anumit partid le va rezolva problemele (cazul alegerilor din 1933 din
Germania, cînd naţional-socialiştii au obţinut majoritatea) sau că o anumită strategie
(economică, politică, socială) este optimă, cînd, de fapt, ea se dovedeşte în final
contraproductivă. Acest fenomen devine explicabil îndată ce se recunoaşte că majoritatea
deciziilor sociale semnificative se iau în condiţiile existenţei unei anumite incertitudini
62
Este însă de observat că şi aici acţionează incertitudinea: de nenumărate ori, este greu
de prevăzut sau evaluat dacă anumite opinii, idei, atitudini, conduite, moduri de organizare
vor dăuna sau nu comunităţii (majorităţii) şi în ce măsură. Problema evaluării consecinţelor
anumitor manifestări politice nu este una banală, ci una extrem de dificilă. Ca urmare, nici
aplicarea principiului lui Mill nu este simplă, algoritmică, neproblematică. Spre exemplu,
electoratul nu poate determina precis, de la început, eventualele efecte negative ale unui
anumit program de guvernare, posibilele consecinţe nedorite etc. (Tocmai de aceea trebuie să
existe totdeauna mijloace de înlăturare a liderilor care se dovedesc promotorii unei politici cu
consecinţe negative – cerinţa lui Popper).
63
Una dintre marile dificultăţi ale regulei majorităţii este creată de limitele agregării
preferinţelor. Adepţii acestei reguli (şi ai votului universal) au presupus totdeauna că nu
există asemenea limite: că se poate oricînd deduce o preferinţă globală corespunzătoare
(adecvată, raţională, necontradictorie) din preferinţele individuale. Încă din vremea Revoluţiei
Franceze, s-a descoperit că nu este aşa. Marchizul de Condorcet a descoperit paradoxul care
azi îi poartă numele şi care arată că, în anumite cazuri, regula majorităţii duce la rezultate
finale opuse unora dintre opţiunile individuale iniţiale, la rezultate contradictorii.
Spre exemplu (cf. Gh. Păun, Din spectacolul matematicii, Ed. Albatros, p. 27):
presupunem existenţa unor alegeri în care 21 de alegători au de optat între 3 candidaţi, A, B şi
C; şi existenţa următoarelor opţiuni:
- 2 alegători preferă varianta (ierarhia) A B C
- 6 alegători preferă varianta (ierarhia) A C B
- 2 alegători preferă varianta (ierarhia) B A C
- 5 alegători preferă varianta (ierarhia) B C A
- 2 alegători preferă varianta (ierarhia) C A B
- 4 alegători preferă varianta (ierarhia) C B A
Paradoxul reapare şi dacă se iau în calcul ierarhii, şi nu doar simplul număr de voturi.
Spre exemplu (cf. Robert A. Dahl, A Preface to Democratic Theory, Univ. of Chicago Press,
1966, p. 42):
Fie 3 grupuri egale de alegători, A, B, C şi trei candidaţi: x, y, z (Atenţie! aici A, B, C sunt
grupuri de alegători, nu candidaţi ca mai sus; candidaţii sunt x, y, z).
Să presupunem că
A preferă x lui y, y lui z şi x lui z
64
DAR, cum A şi B împreună reprezintă 2/3 din alegători, şi ei preferă y lui z, ar trebui ca y să
cîştige faţă de z. Cum însă A şi C preferă x lui y, x trebuie să cîştige faţă de y. Iar B şi C
preferă z lui x, deci z trebuie să cîştige faţă de x. OR, conform tranzitivităţii, x este preferat
lui y (A şi C), y este preferat lui z (A şi B), şi deci x ar trebui preferat lui z; însă, conform B şi
C, z este preferat lui x! Paradox.
Acest paradox nu este o simplă excepţie minoră. Laureatul premiului Nobel, Kenneth
J. Arrow a demonstrat o teoremă care afirmă că există limite în orice metodologie complexă
de agregare a ierarhiilor (deci de stabilire a unei ierarhii sau preferinţe finale şi globale
plecînd de la mai multe ierarhii sau preferinţe iniţiale şi parţiale).
Teorema nu arată deloc că nu s-ar putea face niciodată ierarhizări raţionale (corecte din
punctul de vedere al datelor iniţiale), ci numai că în anumite cazuri, cele mai complexe,
asemenea ierarhizări nu sunt posibile. Concluzia este că nu totdeauna se pot agrega corect
(raţional) preferinţe parţiale (ierarhii preferate de unele părţi participante) în ierarhii
globale (finale).
Regula majorităţii este deci aplicabilă uneori, dar nu totdeauna. Există limite ale posibilităţii
65
de a lucra cu ea, şi, din nefericire, tocmai în cazurile complicate în care este nevoie de o
soluţie, aceasta poate să lipsească.
Problema agregării nu se pune doar pentru cazurile în care există mai mulţi agenţi raţionali şi
deci mai multe ierarhii de preferinţe concurente (aparţinând unor persoane diferite) ci şi
pentru orice agregare de preferinţe, de exemplu, pentru agregarea unor ierarhii de preferinţe
făcute de aceeaşi perosană însă după criterii diferite.
Spre exemplu, un agent raţional care doreşte să îşi cumpere un automobil poate face N ierarhii
diferite după un set n de criterii diferite, cum ar fi:
1. preţ
2. putere motor
3. viteză
4. confort
5. siguranţă a pasagerilor
6. design
7. fiabilitate
8. costuri de întreţinere
9. consum carburant
10. tip de carburant
11. volum interior habitaclu (spaţiu pasageri)
12. dotări speciale (GPS, şi aşa mai departe)
13. volum portbagaj
14. prestigiul mărcii
15. . .
n
Numărul de automobile între care se poate alege este desigur foarte mare, aşadar aici se aplică
perfect teorema lui Arrow şi toate variantele ei (teoreme de limitare a agregării). Drept
rezultat, nu va exista nici un algoritm de alegere raţională coerentă, şi singurele soluţii vor fi
sau
66
La o asemenea soluţie nu se poate deci ajunge decât fie arbitrar (privilegiind arbitrar anumite
ierarhii), fie prin sacrificii (ignorarea unor ierarhii, sau renunţarea la unele criterii de
evaluare). În ambele cazuri, se produc pierderi de informaţie (anumite informaţii relevante nu
mai sunt luate în calcul). Aşadar, în orice articulare şi în orice calcul raţional se pierde
informaţie (Sowell).
Mai ales în viaţa socială, unde sunt relevanţi foarte mulţi indicatori (criterii de evaluare), deci
evaluările sunt totdeauna complexe, aceste pierderi de informaţie sunt inevitabile, ceea ce îi
împinge pe unii comentatori să afirme că aici pur şi simplu „nu se pot face comparări realiste,
relevante” (Gh. Păun, op.cit., p. 47).
Acest lucru este valabil şi în ceea ce priveşte factorul cheie al vieţii umane în societate, şi
anume calitatea vieţii.
"Ideea centrală a lui Berlin este că valorile ultime sunt obiective şi pot fi cunoscute, dar ele
sunt diverse, intră adesea în conflict între ele, şi nu pot fi combinate într-o singură fiinţă sau
într-o singură societate, iar în cazul multor asemenea conflicte, nu există nici un criteriu
cuprinzător pe baza căruia cerinţele concurente ale unor asemenea valori ultime să poată fi
arbitrate raţional".
67
Bibliografie
TEXTE SUPLIMENTARE
Svetozar Pejovich
Chapter 1
IMPORTANT CONCEPTS IN ECONOMICS
Ask yourself if there is something that you would like to have but have not
been able to afford? Try asking your parents, mends, and even strangers.
They will all agree that they have unsatisfied wants. Some of us may think
that the very rich have everything. But we cannot be sure they have
everything they want. They would probably say there are many things
they
want but have to do without. The message is simple. On the issues of
aspirations, tastes, preferences, desires and feelings, we can only speak
for ourselves. And speaking for ourselves, we all have unsatisfied wants.
The fact that we all have unsatisfied wants means that we live in a
world of scarcity. Scarcity means that in order to get a little bit more of
any good, a little bit of some of other good has to be given up. Every time
I spend five dollars on a pastrami sandwich, I give up the satisfaction
From another bundle of goods that five dollars could buy. A student
deciding to study on a Saturday night gives up the satisfaction of going
out on a date. No matter how aflluent or poor we are as individuals,
scarcity is always present; that is, what we want exceeds what is
available.
The desire for more utility (satisfaction) is a behavioral consequence
of the fact of scarcity. It predicts our behavior in a world in which what
people want exceeds what they have. Economic analysis generalizes this
behavior as demand for more utility.
All of human history is about our search for more utility. Individuals
demand only those goods that give them utility or satisfaction. Anything
that yields satisfaction to someone is then a good. It could be a physical
70
develop a desire for the goods they help to produce (e.g., oil had been
known to American Indians for a long time before it became a resource).
That is, resources are created. Once they are created, we search for more
of them.
In addition to being scarce, resources have alternative uses. I can
either work for the government or teach, but I cannot do both at the same
time. You can always grow a little bit more food in your yard at the cost of
having less lawn. A student could choose to study longer for a test in
economics at the cost of giving up a bit of other activities that are also
satisfYing; a building could be used as a factory or residence; and so on.
The point is that whenever we use resources to produce a little more
of something, we are, in effect, choosing to produce less of something
else. Next time your senator tells you that the state needs another
highway, ask what it is that the taxpayers can do without.
Every time people decide to buy something, they have less income
left for other things; and each time they choose to engage in an activity,
they have less time for other activities. When a community decides to
produce a few more cigars, it must give up something else that the same
bundle of resources (land, machines, people, etc.) could have produced.
We could get slightly cleaner air at a cost of reducing the supply of other
goods (e.g., cars).
We can now define the concept of cost in economics. In a world of
scarcity an increment in satisfaction from any good has its cost: the value
of that which is being given up, or the opportunity costs.
The concept of opportunity costs explains the nature of human
choices. Most human decisions are in terms of the marginal or incremental
(more or less of A in exchange for less or more of other things), rather
than the total (all or nothing of A). For example, from the standpoint of
individual members of a community, the relevant criterion in making a
choice on protection from crime, certainly a useful good, is the
relationship between the incremental benefits from a little less crime and
the incremental costs in terms of other things that have to be sacrificed.
The issue is not one of crime or no crime.
71
Given that resources are scarce relative to human wants and are capable
of alternative uses, all human societies--yesterday, today and tomorrow--
have to resolve two fundamental survival issues: who gets what and who
does what. The former is about the distribution of goods; each time an
individual gets a bit of something, that much less is left for others. The
latter is about production and innovation; every time we assign a resource
to produce something, we are giving up a bundle of other things the same
resource could have produced. Economics seeks to identifY circumstances
that affect the costs of alternative choices, to analyze their implications for
human decisions, and to make verifiable predictions about economic
outcome. Economics, then, is the science of choice. It is Ii positive
science; that is, economics does not judge human actions as good or bad,
rational or irrational, desirable or undesirable.
To say that economics is a positive science means that it is about
cognition rather than abstract valuations. Facts and observations have
meaning only in the context of a theory, and the theory must be refutable.
Economic theories are then generalized propositions of cause and effect.
They must explain a wide class of real world events and yield observable
propositions. Ad hoc theorizing has no scientific content.
The problem with abstract values is that they occur in a cognitive limbo.
Thus, they provide no useful evidence for analysis. The relevant choice for
a community is not between motionless blackboard models of a "moral"
society and the prevailing imperfect system. In a world of uncertainty and
incomplete information, the only relevant choice is between imperfect
systems.
2. The theory of property rights is a major departure from
neoclassical economics. It is not the purpose of the book to denigrate a
theory that has made numerous contributions to our understanding of
social and economic issues. It is, however, important to understand how
and why the theory of property rights differs from neoclassical economics.
In the theory of property rights, the incentives effects of the rules of the
game replace the maximization paradigm, and the feedback of their
consequences on selection processes replaces the assumption of a rational
agent who is able to identifY the optimal strategy in each situation without
any learning process. In fact, neoclassical economics is silent about both
the effects of alternative rules on the agents' costs of acquiring the
knowledge required to make optimal choices and the effects of new
knowledge on prevailing rules. Schotter wrote:
3. The rational expectation theory and the principal-agent model bring the
theory of property rights and neoclassical economics close to each other
but not together. The rational expectation theory considers the process of
adaptation to an optimal solution as a steady trial-and-error process in
which the participants are not acquiring new knowledge. The principal
agent model defines a contractual relationship between a principal and an
agent. The former employs the latter to perform a range of activities on
his or her behalf. The costs of monitoring the agent being positive, the
model seeks to reinstate an optimal solution through a contract that
73
creates incentives for the agent to act in the principal's interest. The
problem is that in a world of uncertainty and incomplete knowledge, not
all future problems arising between the principal and the agent are pure
risk decisions. Thus, the resolution of contingencies arising later between
the two cannot depend on a contract but hinges upon the incentive effects
of the prevailing rules. Herbert Simon wrote:
[New economic theories] are not focused upon, or even much concerned
with, how variables are equated at the margin, or how equilibrium is
altered by marginal shifts in conditions. Rather they are focused on
qualitative and structural questions, typically, on the choice among a
small number of discrete institutional alternatives.2
4. The most critical concept upon which the theory of property rights rests
is transaction costs. Given its relative newness, the concept of transaction
costs is discussed in some detail in the next chapter.
__________________________
1 K. Brunner, "Knowledge, Values, and the Choice of Economic
Organization," Kyk/os 23 (1970), D. 563.
_________________________
1 A. Schotter, "Why Take a Game Theoretical Approach to Economics,"
Economie
Applique 36 (1983), p. 675.
2
H. Simon, "Rationality as a Process and as a Product of Thought,"
American
Economic Review 68 (1978), p. 6.
Chapter 2
THE COASE THEOREM AND TRANSACTION COSTS
Coase made two points: (I) clearly defined private property rights are an
essential requirement for resolving the conflict of interests among
individuals via market exchange, and (2) an efficient allocation of
resources is independent of the initial assignment of property rights as
long as transaction costs are insignificant. He wrote:
_______________________
1 Strictly speaking production is also exchange.
10
Suppose that Hamilton and Jefferson are neighbors.2 Their homes are
next to each other and they have been getting along quite well. Hamilton
and Jefferson value their homes at $1,200 and $1,000 respectively. These
are subjective values that may but may not equal the market prices of the
two homes.
One day, Jefferson gets an offer From Scream & Scare, Inc. to test
sirens in his kitchen in exchange for $500. Being indifferent to noise,
Jefferson gladly accepts the offer.3 Testing sirens imposes a subjective
cost on Hamilton, say $200. Thus, the values Jefferson and Hamilton place
on their homes in the two situations are:
Testing sirens in Jefferson's home creates a new issue that did not exist
before. Externality clearly exists because the cost borne by Hamilton does
not enter into Jefferson's cost-benefit calculations.4 Hamilton believes that
he has the right not to suffer damages and wants Jefferson to stop testing
sirens. Jefferson believes that testing sirens is a lawful activity and refuses
to stop. Hamilton then takes Jefferson to court.
1 R Coase, "Notes on the Problem of Social Cost," in The Firm, the Market,
and the_Law, R Coase, ed., (Chicago: University of Chicago Press, 1988),
p. 158.
2 I owe this method of explanation of the Coase Theorem to Professor
Richard Adelstein.
3 Assuming that Jefferson is indifferent to noise (for whatever reasons)
does not change the results of our analysis, but eliminates the necessity
of making an adjustment in his net gains from accepting the offer.
4 It could if and when Jefferson considered the well-being of Hamilton as a
good. Assuming that not to be the case simplifies our exposition of the
Coase Theorem without changing its conclusions.
Suppose Hamilton wins. Initially there will be no sirens. But the relevant
property right is now defined. Jefferson knows that he is willing to offer
up to $500 to purchase From Hamilton the right to continue testing sirens.
While he might not know the value Hamilton places on that right,
Jefferson has incentives to keep raising his offer until a deal is made. At
some price between $200 and $500, exchange will happen. Suppose
Jefferson buys the right for $300. Then, exchange between Hamilton and
Jefferson has the following outcome:
76
Suppose Jefferson wins. Initially there are sirens. Driven by his self-
interest, Hamilton has incentives to offer up to $200 to buy the right From
Jefferson. However, Jefferson will accept no less than $500. With no
opportunity for exchange between Hamilton and Jefferson, we have the
following outcome:
The sirens are tested regardless of the initial allocation of the relevant
property right, and the total value is maximized ($2,500 vs. $2,200)
either way. Hence, the Coase Theorem:
What if transaction costs were positive? Assume that the state charges a
sales tax of $700 for an exchange of the right to test sirens. If Hamilton
wins, Hamilton is worth $1,200, Jefferson is worth $1,000, the value of
production is not maximized at $2,200, and sirens are not tested because
Jefferson cannot pay the minimum price of $200 plus the $700 tax.
However, if Jefferson wins, Hamilton is worth $1,000, Jefferson is
worth $1,500, and the total value of production is maximized.
Hence, when transaction costs are positive and significant, the initial
assignment of property rights matters. In general, with transaction costs
being positive, efficiency will result only if the court grants the right to the
highest-valued owner. In our example, the highest-valued owner is
Jefferson.
TRANSACTION COSTS
1The reason why economists went wrong was that their theoretic
system did not take into account a factor which is essential if one wishes
to analyze the effect of a change in the law on the allocation of resources.
This missing factor is the existence of transaction costs.
functions reflect the incentive effects of private property rights. That is,
the supply schedule cannot be assumed to be upward sloping nor the
______________________
R. Coase, The Firm, the Market, and the Law, p. 175.
14
__________________________________
1 R. Heilbroner, and L. Thurow, The Economic Problem, 7th edition,
(Englewood
Cliffs, NJ.: Prentice Hall, 1984), p. 629.
79
_______________________________
80
Douglas North and John Wallis made the first comprehensive effort to
measure transaction costs.2 As in many innovative works, for every
answer it provided, the study raised new questions. Yet, North and Wallis
gave us a method for measuring transaction costs as well as supplying
incentives for further research.
The study has three parts. The first section develops a theoretical
definition of transaction costs and the transaction sector. The gains From
trade are a consequence of specialization, and the division of labor. They
are realized through exchange, which is not costless. An important
implication is that transaction costs are a limiting factor on economic
growth. It follows that incentives for efficiency improvements in the
transaction sector are as important as
__________________________
R. Posner, Economic Analysis of Law, (Boston: Little, Brown, and Co.
1992), p.
87.
2 1. Wallis and D. North, "Measuring the Transaction Sector in the United
States Economy, 1870-1970," in Long-Term Factors in American
Economic Growth, S. Engerman and R. Gallman, eds., (Chicago:
University of Chicago Press, 1986), pp. 95-161.
Private Public
Year Total
Sector Sector
1870 22.49 3.60 26.09
1880 25.27 3.60 28.87
1890 29.12 3.60 32.72
1900 30.43 3.67 34.10
1910 31.51 3.66 35.17
1920 35.10 4.87 39.98
1930 38.19 8.17 46.35
1940 37.09 6.60 43.69
1950 40.30 10.95 51.25
1960 41.30 14.04 55.35
1970 40.80 13.90 54.71
Source: Wallis and North, "Measuring the Transaction Sector in the United
States Economy, 1870-1970," p. 121.
SUGGESTED READING
PART TWO
Chapter 3
INSTITUTIONS
A major function of the rules of the game is to reduce the transaction cost
of human interactions through making human behavior predictable. To
accomplish this objective, institutions must be credible (i.e., enforced) and
stable.
Rules that are loosely enforced do not encourage human interactions and
cease to be a predictor of human behavior. The result is higher transaction
costs of exchange and fewer exchanges. From an individual standpoint,
rules yield a flow of benefits. The source of those benefits is the
predictability of other people's behavior. My knowledge that other drivers
will stop at a red light is my benefit from the rule. Rules are also costly.
The cost of a rule (formal or informal) is the satisfaction a person has to
give up by not being able to engage in the activity which the rule
constrains. The fact that I must stop at a red light is the cost I bear.
It is essential for both economic growth and social stability of
the community to develop and enforce institutional structures that provide
incentives for individuals to seek contracts with other individuals far
removed From their personal knowledge, or extending over long periods
of time, or both.2
________________________________
1 R. Boyd and P.l Richerson, Culture and Evolutionary Process, (Chicago:
Chicago University Press, 1985), p. 2.
2 D. North, "Institutions, Economic Growth, and Freedom," in Freedom.
Democracy, and Economic Welfare, M. Walker, ed. (Vancouver: Fraser
Institute, 1988), pp. 5-7.
Stability of Institutions
As time goes by, individuals become better acquainted with the rules.
They learn how to adjust to the system, Identify exchange opportunities
85
and exploit the most beneficial ones. Thus, the flow of benefits
From 1935 through 1940, with Roosevelt and the ardent New Dealers who
surrounded him in full cry, private investors dared not risk their funds in
the amount typical of the late 1920s. In 1945 and 1946, with Roosevelt
dead, the New Deal in retreat, and most of the wartime controls being
removed, investors came out in force. I
__________________________
Higgs, "Regime Uncertainty: Why the Great Depression Lasted So Long
and
Why the Prosperity Resumed after the War," The Independent Review 1,4
(1997), P.587.
_I
has power to choose to go along with the request, and the blue team
scores. In the short run the blue team has won. But ITequent changes in
the rules would raise the costs of the game downstream. Football fans
would not be able to enjoy the game, players would not know how to
prepare for it, and football clubs would seek coaches who are better at
getting rules changed than at coaching the players.
DEVELOPMENT OF INSTITUTIONS
Informal Institutions
Human life in primitive society was geared toward the search for
subsistence in its natural state. In the pursuit of subsistence, small bands
were formed. The survival of small bands depended on cooperation among
members. Eventually, rules of behavior emerged within small groups.
Those rules were not simply a product of human reason--many
social animals also evince rules affecting individuals' behavior, evolved as
survival mechanisms within groups--although reason can explain their
consequences. Human interactions that demonstrated survival traits were
repeated, and the behaviors that passed the test of time were
institutionalized into taboos, traditions, routines, beliefs, culture, and all
other perceptions of the world. Those rules are called informal institutions.
Predictably, different groups ended up with different informal institutions.
The informal institutions of a group are that group's repository of survival
behaviors. The ethos is transmitted From one generation to another by
imitation and in the context of stories about the life of the group. It is also
modified in response to changes in the conditions of life. An interesting
observation by Friedrich Engels, the closest collaborator of Karl Marx,
speaks of one such change in informal rules.
Members of small groups lived together and interacted with one another.
Interactions with members of other groups were rare and might not have
been very friendly, but within the group, the transaction costs of
monitoring and enforcing informal rules were low. The costs an individual
had to bear for violating informal rules (as is still so today) ranged from
having to put up with unhappy neighbors to being expelled from the
community. In time, the development of new trade routes and general
improvements in knowledge created opportunities for individuals in a
given community to interact with members of other communities. To
capture the potential gains From exchange, members of the group had to
87
enter into contracts with individuals whom they did not know, who
followed different customs, and whose behavior they could not observe at
a low cost. That is, new opportunities did emerge, but the transaction
costs of exploiting them were high and often prohibitive. To realize
potential gains, the transaction costs of enforcing intercommunity
contracts had to be reduced.
Pursuing their self-interest, kings, feudal lords, and bishops in
Europe rose to the challenge by (1) integrating local customs with the
rules derived From Christian ethics, (2) providing protection for travelers,
and (3) offering credible protection of property rights; that
1S, competition between semi-autonomous feuds gave incentives to
feudal lords to provide credible guarantees of property rights.
As transaction costs of exploiting new opportunities fell, the extent of
exchange increased. Kings, lords, and bishops claimed a share of the
gains from the resulting economic growth. More exchanges, in turn,
created new knowledge about economic opportunities and reinforced
economic growth, leading eventually to a
______________________________
F. Engels, The Origin of the Family, Private Property, and the State (New
York:
International Publishers, 1942), pp. 58 and 65.
1920s).
Many informal rules have evolved into their present form from
serving a once important purpose. The convention of showing an open
hand when greeting a stranger, at one time, served to show that one was
not bearing a weapon. The caste system in India has survived its origin,
which was to enhance the division of labor in labor-intensive agriculture.
To paraphrase North, informal rules matter because the present and the
future are connected to the past by the continuity of a society's
institutions even after they outlive their usefulness.
Formal Institutions
Friedrich Hayek generalized the history and development of formal
institutions into the continental or rationalistic tradition on the one hand,
and the British or empirical tradition on the other. The former emphasized
exogenous or outcome-oriented rules, which emerge mostly in the political
domain, while the accent of the latter was on endogenous or incremental
rules which, emerge spontaneously through repeated interactions.
_______________________
1 R. Ellickson, "Of Coase and Cattle: Dispute Resolution Among Neighbors
in
Shasta County," Stanford Law Review, 38 (1986), pp. 624-87.
Outcome-Oriented Changes
The continental tradition had two tenets: There exists a just society in
which people can live in peace and harmony, and human reason is capable
of discovering the institutions required to bring about such a society. The
continental tradition provided the philosophical rationale and political
justification for governments to develop and impose outcome-oriented
( exogenous) rules of the game.
The continental tradition encouraged systematic investment in
knowledge supportive of outcome-oriented rules. Antitrust laws, labor
laws, and regulatory agencies such as the Federal Trade Commission are a
few examples of such developments in the United States. In the 1990s
research institutes and teaching centers, most of them financed by
European taxpayers, have been set up all over Europe with the objective
of creating knowledge supportive of the European Union.
Exogenous changes in the rules are usually conceptualized by
scholars, advocated by various pressure groups, designed by lawyers,
enacted by elected officials, and carried out by bureaucrats. It would not
be fair to say that social engineers do not have good intentions. But the
changes they advocate rely, for better or worse, on the strong hand of the
state to force the game to adjust to new rules. And the changes are
justified by reference to justice, fairness, morality, and/or the public
interest. The problem with these terms is that none of them has a well-
defined (agreed upon) empirical content. If we assume that _residents
89
Clinton and Reagan both acted in good faith, the public Interest is surely a
very elusive concept. That is, the public interest is defined by individuals
who, like all other individuals, have their own preferences, values, and
private ends.
Spontaneous Changes
The British tradition grew out of a strong dose of skepticism toward either
the rulers' foresight or their goodwill or both. It questioned the
conventional prescription of good government, which is to seek and elect
good leaders and give them the power to do what is right. To
paraphrase William Niskanen, the British tradition held that in a world of
uncertainty and incomplete knowledge, good leaders do not assure good
government high purpose does not assure good law, and good policy. The
rules do.
Instead of searching for Institutions that are outcome-oriented the British
tradition emphasized the right of individuals to pursue their own private
90
The fact that the mechanism of evolution, when large numbers and long
periods of time are involved, may be treated by the economist as if it were
a Darwinian one, does not imply that individuals do not have a purposive
objective-seeking behavior including imitation of others' successful
behavior.2
___________________________
1 W. Niskanen, "Public Policy and the Political Process," in Governmental
f;gntrols and the Free Market, S. Pejovich ed. (College Station: Texas A&M
_niversity Press), p. 76.
A. Petroni, "What is Right with Hayek's Ethical Theory?" Paper presented
at the
Mont Pelerin Society meeting in Cannes, September 25-29, 1994, p. 26.
The agent of the process of change is the individual. In the pursuit of their
private ends, individuals compete for scarce goods. The competition is
carried out by means of institutions, the critical function of which is to
reduce the costs of exchange and production.
The competitive process is a knowledge-creating process. It means
that competition continuously develops new opportunities for exchange,
creates new resources, discovers new sources of supplies, invents new
technology, and brings about changes in individuals' subjective
perceptions of reality. In order to capture the potential gains from this
never-ending process of creating new knowledge, individuals and
organizations have to seek and negotiate new types of contracts. If the
prevailing rules were poorly attuned to such contracts, observed
exchanges between interacting individuals would approach the margin of
accepted behavior. That is, the demand for adjusting the rules to the
requirements of the game would arise from within the system.
Given potential gains from exploiting new opportunities, individuals
have incentives to negotiate contracts that are submarginal
in terms of the prevailing ethos. If operating below the margin of
accepted behavior provided a differential return, the success of those
individuals--whether we call them innovators, speculators, sleazes or
whatever term suits one's preferences--would attract competition from,
others. If the returns were substantial enough to generate and sustain a
large number of repeated interactions, the prevailing institutions would
slowly but surely adjust to the new requirements of the game.
The demand for institutional change has to be effective; that is,
those who stand to gain from changes in the rules must be willing to bear
the costs of restructuring. And the cost of institutional restructuring can
be high. Changes in formal rules may require a costly effort in terms of
time and resources (including overcoming of the free-rider problem).
Changes in informal rules are costly because of their tenacity. It takes
time for informal rules to change.
college.
The response of the competitive market for labor was predictable.
Given high information costs of identifying career-oriented women, the
competitive labor market treated all women as a high-cost resource
relative to men. Pressures on legislators from various feminists groups,
which identified the resulting income differences with discrimination based
on sex, to equalize money incomes of men and women could have only
raised the transaction costs of monitoring and enforcing employment
contracts without solving the real issue. The competitive market for labor
was not discriminating; it was responding to the prevailing rules. The real
issue was to remove the constraints of informal and formal rules, so that
the competitive market for labor would have no reason to differentiate
between men and women.
With some women earning differential returns at the cost of social
ostracism, the pressure for changes in the rules came from within the
system, and the rules eventually adjusted to the new requirements of the
game. We observe changes in informal rules such as the social acceptance
of the Pill, of single motherhood and of live-in arrangements. We also
observe changes in formal rules, including abortion laws and simplified
divorce proceedings. Those changes in the rules of the game slowly but
surely have been providing women with opportunities to compete in the
labor market as equal to men.
There are then basically three ways for the community to
respond to a demand for a change in the rules of the game.
(1) Allocative efficiency method refers to adjustments within the
prevailing institutional framework. We observe this method of responding
to demand for changes in the rules whenever the prevailing establishment
has greater bargaining strength than those who expect to profit from
institutional changes. A good example is Gorbachev's attempts to save the
S_)Viet system. It is a good example because it also shows that even the
top leader of the most tightly controlled society in the entire history of
mankind had to make his decisions in a world of uncertainty and
incomplete knowledge.
(2) Adaptive efficiency method is to allow individuals and
organizations to seek and negotiate new kinds of contracts and then to
institutionalize those that are repeatedly observed. Changes in the rules
are both incremental and spontaneous, and they occur in response to
changes in the requirements of the game. Lance Davis and Douglass
North remarked: "It is the possibility of profits that cannot be captured
within the existing arrangemental structure that leads to the formation of
new (or the mutation of old) institutional arrangements." 1
In a groundbreaking study, Gary Libecap analyzed the development
of mineral laws in the western United States in the second half of the
nineteenth century.2 A major problem at that time was the inability of the
then prevailing institutions to take advantage of
the rising value of mineral resources. That is, the rules of the game were
not attuned to new demands of the game. Libecap found that the
93
The last half of the nineteenth century in the American West was a time of
intense economic and legal change, as the mining industry boomed,
spurred by huge ore discoveries... pressure on existing legal
institutions...forced new ownership structure to
_____________________________-
J L. Davis, and D. North, Institutional Change and American Economic
Growth, (Cambridge:. Cambridge University Press, 1971), p. 59.
2 G. Libecap, "Economic Variables and the Development of the Law: The
Case of Western Mineral Rights," in Empirical Studies in Institutional
Change, L. Alston, T. Eggertsson, and D. North eds. (Cambridge:
Cambridge University Press, 1966), pp. 34-58.
JJ
____________________________
J G. Libecap, "Economic Variables," p. 57.
__________________________
A. Alchian, "Uncertainty, Evolution, and Economic Theory," Journal of
Political
fconomy 58 ( 1950), p. 221.
3 D. North, Institutions. Institutional Changes. chapter II.
P. David, "Why Are Institutions the 'Carriers of History'?" Paper presented
at the Stanford Institute Symposium on "Irreversibilities," July 1992, p. 6.
SUGGESTED READING
Alchian, A. "Uncertainty, Evolution and Economic Theory," Journal of
Political Economy 58 (1950).
_____________________________
D North, Institutions, Institutional Changes and Economic Performance,
(Cambridge: Cambridge University Press, 1990).
JEREMY SHEARMUR
Această lucrare se bazează în parte pe idei prezentate într-o conferinţă la Institute of Economic Affairs, Londra,
în 1998, şi în seminarul meu despre “Organizaţii şi Cunoaştere” la Departamentul de Ştiinţe Politice din Faculty
of Arts, în cadrul ANU în 1999. Aş dori să mulţumesc participanţilor la ambele pentru discutarea unor versiuni
mai vechi ale ideilor pe care se bazează această scurtă lucrare
Nota editorului: Autorul îşi păstrează toate drepturile asupra acestui studiu.
97
[...]
În centrul argumentului lui Hayek se afla o imagine
despre cunoaştere ca dezagregată din punct de vedere social.
Prin aceasta înţeleg că ea este social dispersată - în sensul
că este prezentă în cadrul populaţiei unei societăţi, mai
degrabă decât să fie ceva care este sau poate fi controlat în
mod centralizat. Hayek va întări mai târziu această idee,
accentuând, cu referire la Michael Polanyi1 - faptul că o mare
parte din cunoaşterea respectivă poate foarte bine avea un
caracter tacit: să fie mai degrabă de tipul a şti cum decât a
şti că, pentru a folosi exprimarea lui Gilbert Ryle.2 Ceea ce
era semnificativ, în viziunea lui Hayek, a fost adus la lumină
printr-o reinterpretare creativă a ideilor lui Adam Smith cu
privire la diviziunea socială a muncii.
Smith a oferit, este notoriu, în Avuţia Naţiunilor o
trecere în revistă a modurilor în care avuţia este generată ca
urmare a diviziunii muncii în cadrul unui atelier de ace. Dar,
o semnificaţie cheie, în termenii teoriei sociale, avea nu
atât ceea ce se întâmpla în cadrul atelierului - unde se
presupune că diversele activităţi ale indivizilor sunt
coordonate de un manager sau un comitet al muncii - ci pe o
scală mare, la nivelul societăţii. Pentru că, în acest caz,
există o aceeaşi diviziune a muncii şi câştiguri de
productivitate. Dar coordonarea avea loc nu atât ca urmare a
planificării de către un manager, sau a directivelor date de
către acesta celor ce întreprind activităţi economice în
cadrul societăţii. Ci avea loc, mai degrabă, spontan.
Coordonarea activităţilor indivizilor era dată de preocuparea
fiecăruia de a obţine un câştig cât mai mare de pe urma muncii
sau a bunurilor sale şi de atenţia la semnalele ce li se
transmit prin intermediul preţurilor. Aceasta i-a determinat
pe aceştia să coopereze - fără măcar să ştie că acest lucru se
1
A se vedea, în special, materialul colectat apoi în lucrarea lui Polanyi, The Logic of Liberty, Londra:
Routledge,1951
2
A se vedea Gilbert Ryle, The Concept of Mind, Londra: Hutchinson, 1949
98
5
A se vedea de exemplu Dan Klein (ed.) Reputation, Ann Arbor: University of Michigan Press, 1996, ca probă
şi argument cu privire la rolul unor astfel de idei ca alternativă la viziunea potrivit căreia guvernul este necesar
pentru a determina indivizii să se comporte în mod corespunzător unii faţă de ceilalţi.
6
Spre comparaţie, contribuţiile lui Plant şi Miller în Market Socialism editat de Julien Le Grand şi Saul Estrin,
Oxford: Clarendon Press, 1989
7
A se vedea, de asemenea, pentru o prezentare provocatoare a acestei probleme, R. Cornuelle, “The Power and
Poverty of Libertarian Thought”, Critical Review, 6, no.1, Winter 1992, pp.1-10
100
2. Simularea pieţei
9
Tyler Cowen şi David Parker, Markets in the Firm, Londra: Institute of Economic Affairs, 1997. Abordarea lor
în această - foarte imteresantă- lucrare este mai largă decât ar putea-o indica caracterizarea mea de aici.
10
Spre comparaţie, vezi S. Cheung, “The Contractual Nature of the Firm”, în Journal of Law and Economics,
April 1983, pp.1-21, pentru o o mai puternică susţinere a acestui punct de vedere.
11
A se vedea Ronald Coase, “The Nature of the Firm”, în Coase, The Firm, the Market and the Law, Chicago:
Chicago University Press, 1988, p.35
102
12
Am scris în acest fel pentru a lăsa loc noţiunii de “bunuri Z” - adică faptului că pot exista (pot fi date)
preferinţe în spatele a ceea ce în mod curent noi considerăm a fi preferinţele noastre, în termenii cărora
preferinţele noastre curente pot fi criticate. A se vedea, pe această temă, Garry Becker, A Ttreatise on the Family,
Cambridge, MA: Harvard University Press, 1982
13
A se compara, pe această temă, discutarea de către Coase însuşi, în “The Nature of the Firm”, a temelor din
lucrarea lui Knight, Risk, Uncertainty and Profit, ediţia a doua, New York: Harper & Row, 1921
106
14
Coform http://www.sveiby.com.au/KnowledgeManagement.html
15
A se compara ale sale Logic of Liberty şi Personal Knowledge, Londra: Routledge & Kegan Paul, 1958.
Sveiby a scris o teză cu privire la lucrarea lui Polanyi, şi oferă în mod curent un ghid al ideilor lui, prin
intermediul paginii sale de web (a se vedea nota 18)
16
A se vedea, de exemplu,Carla O`Dell şi C. Jackson Grayson Jr., If only we knew what we know, New York:
Free Press, 1998
17
A se compara, de exemplu, http://www.brint.com/; http://www.knowledgebusiness.com/;
http://www.businessinovation.ey.com/center/centerf.html.
108
18
A se vedea http://www.orbitalsw.com
109
19
Pentru această temă, la un nivel mai general, a se vedea discuţia despre drepturi -şi în special despre dreptul de
exprimare (dialogue rights) - în lucrarea mea Hayek and After şi The Political Thought of Karl Popper, Londra
& New York: Routledge, 1996
111
22
Melvin Lipsky, Street-Level Bureaucracy, New York: Russell Stage, 1980
115
25
Este izbitor faptul că multe abordări “tradiţionale” ale înţelegerii puterii pot fi reinterpretate în asemenea
termeni. Pentru o trecere în revistă a acestora, de comparat Steven Lukes, Power: A Radical View, Londra:
Macmillan , 1974
118