Revoluția urbană în viziunea lui Vere Gordon Childe

Ghiață Lucian Sebastian

Autorul:

Vere Gordon Childe (1892-1957) a fost un arheolog australian specializat în

studiul preistoriei Europei. Și-a petrecut majoritatea vieții în Regatul Unit al Marei
Britanii, fiind profesor la universitatea din Edinburg și apoi la Institutul de
Arheologie din Londa. A devenit primul reprezentant al arheologiei marxiste din
Occident. A publicat în total 26 de cărți, dintre care amintim faimoasa Man makes
himself – tradusă în românește ca Făurirea Civilizației. El a fost renumit pentru
accentul pus pe rolul „revoluțiilor tehnologice” și a dezvoltării economice în
societatea umană - sublinind Revoluția Neolitică și Revoluția Urbană. Aceste
concepte sunt influențate de ideile marxiste în ce privește dezvoltarea societății.

Lucrarea de față are ca punct de pornire capitolul VII – Revoluția Urbană – al cărții
Man makes himself, publicată pentru prima dată în 1936, și un articol publicat în The
Town Planning Review, vol. 21, nr. 1 (Aprilie 1950) cu titlul de The Urban
Revolution.

Introducere:

Termenul de revoluție nu se referă la o catastrofă bruscă și violentă; el este folosit

pentru a eticheta culminarea unei schimbări progresive în structura economică și
organizarea socială a comunităților care au cauzat (sau au fost însoțite) de o creștere
dramatică a populației.

Etnografii și sociologii secolului XIX au clasificat societățile pre-industriale într-o

ierarhie de trei etape evolutive și anume: sălbăticia (aceștia trăiau din colectarea
hranei sălbatice, pescuit și vânătoare), barbarismul (ei aduc ca noutate cultivarea
plantelor comestibile și reproducerea animalelor pentru hrană) și civilizația.

Revoluția urbană are la bază creșterea numărului de persoane care trăiesc împreună
în același loc. Densitatea populației este determinată, în această perioadă, de
aprovizionarea cu hrană, care la rândul ei este limitată de resursele naturale, tehnicile
de exploatare și de mijloacele de transport și conservare ale acestora.
De obicei, cînd creștea numărul de persoane într-un sat, un grup se desprindea și
mergea în altă zonă unde vor punele bazele unei noi așezări rurale. Așadar, în
Neolitic, creșterea populației nu putea fi observată în lărgirea așezării rurale, ci în
multiplicarea numărului lor. În mod normal, satele europene din perioada Neolitică
aveau între 15-30 de case, adică undeva la 200-400 de persoane ca populație.

Schimbarea de la o economie de producție de hrană pentru subzistență la o economie

bazată pe producție specializată și comerț exterior a promovat o extindere
semnificativă a populației. – esența revoluției.

Pe scurt, satele erau de dimensiuni reduse, bazate pe o economie de subzistență, iar

când numărul populației depășea normalitatea epocii, se fonda o nouă așezare de
același tip.

Printre barbarii avansați, chiar dacă folosesc „tehnologii” neolitice, găsim

meșteșugari specializați care tindeau spre statutul de profesioniști full-time. Acesta
era hrănit din surplusul de hrană al satului. De obicei, foarte puține așezări își
permiteau să hrănească unul sau mai mulți meșteșugari specializați de-a lungul unui
an întreg. Astfel, ei locuiau într-o comunitate și prestau servicii contra hrană timp de
o săptămână sau chiar lună, apoi se mutau într-o altă comunitate rurală. Trecând de
la sat la sat, un astfel de expert putea trăi din meseria lui, dar își pierdea statutul de
membru sedentar al comunității natale. Aceștia vor forma mai târziu o specie de
clanuri artizanale care se pot transforma în caste, meseria transmițându-se din
generație în generație sau prin adopția de noi ucenici, ajungând la un tip de breaslă.

Este posibil/probabil ca specializarea muncii să fi început cu astfel de itineranți

specializați în ale meșteșugăritului. Odată cu Revoluția Urbană, acești itineranți vor fi
scăpați de nomadism și reintegrați în societatea noilor comunități urbane.

Cu aproximativ 5000 de ani în urmă, cultivarea prin irigații combinată cu creșterea

animalelor și pescuitul în văile Nilului, Tigrului-Eufratului și a Indusului au dus la
obținerea unui excedent de hrană, suficient de mare pentru a susține un număr de
specialiști rezidenți care au fost eliberați de producția de alimente. Transportul pe
apă, vehiculele cu roți din Mesopotamia și India, alături de animalele purtătoare de
poveri (cai, cămile, măgari etc) au ușurat colectarea și transportul hranei către câteva
centre de bază din zonă.
Criteriile lui Vere Gordon Childe:

Există 10 criterii, în viziunea lui Gordon Childe, care fac diferența între așezările
rurale și noile centre urbane apărute:

1. Extinderea mărimii așezărilor. Primele centre urbane au fost mult mai

extinse și mai dens populate decât orice așezări anterioare; în Mesopotamia orașele
aveau la început între 7000 și 20000, iar în India ajungeau să depășească uneori
această cifră.

2. Specializarea full-time în activități non-subzistente. Atât în compoziție cât

și în funcție, populația urbană era diferită față de cea rurală; chiar dacă majoritatea
locuitorilor erau încă țărani care se ocupau cu cultivarea terenurilor din zonă, orașul
a acomodat/găzduit persoane care nu își procurau hrana din cultivarea plantelor și
creșterea animalelor, ci erau specialiști, meșteșugari, lucrători în transport, negustori,
preoți, oficiali etc. Ei erau răsplătiți pentru serviciile lor din excedentul de hrană
produs de țăranii care locuiesc în orașe sau satele dependente de acesta.

3. Concentrarea bogățiilor din comunitate. Fiecare producător primar plătea

un mic impozit sau o zecime din surplusul mic pe care-l obținea din cultivarea
pământului cu ajutorul unor echipamente tehnice limitate, unei zeități imaginare sau
unui rege divin. Acesta concentra bogăția într-un singur punct – acumulare de
capital.

4. Construcții publice la scară largă. Aceste clădiri monumentale nu doar că fac

distincția între un centru urban și o așezare rurală, dar simbolizează și concentrarea
surplusului social. Fiecare oraș sumerian era dominat de un templu sau mai multe,
așezate în zonă centrală și conectate cu un munte artificial – zigguratul. Atșasat la
aceste temple găsim ateliere, magazii și grânare.

5. Stratificarea societății în clase. Toți cei care nu erau implicați în producția de

hrană și alimente au fost susținuți în primul rând din surplusul acumulat în temple
sau hambarele regale, deci erau dependenți de temple sau curțile regale. Preoții,
liderii civili și militari și oficialii de la curte au absorbit o mare parte din excedentul
concentrat și au format astfel o clasă dominantă – un fel de aristocrație. Pe de altă
parte, clasele inferioare aveau garantată pacea și siguranța în oraș, și au fost eliberați
de sarcinile intelectuale pe care mulți le găsesc mai enervante și mai supărătoare
decât munca fizică.

6. Scrierea. Clasa dominantă a fost obligată să inventeze un sistem de înregistrare,

inventariere a resurselor care să fie exact, practic și util. Simpla administrare a
veniturilor mari ale unui templu sumerian sau ale unui faraon egiptean de către un
grup de preoți sau oficiali, i-au obligat pe membrii săi să elaboreze metode
convenționale de înregistrare care să fie inteligibile tuturor colegilor și succesorilor
lor, adică să inventeze un sistem de scriere și notație numerică. Astfel, scrierea a
devenit semnul semnificativ al unei civilizații.

7. Cunoaștere științifică și ingineria. Invenția scrierii a permis funcționarilor

liberi să dezvolte științe exacte și predictive precum aritmetica, geometria și
astronomia. Calendarele și științele matematice sunt trăsăturile comune ale celor mai
timpurii civilizații, pe lângă scris.

8. Arta figurativă. Alți specialiști, susținuți de excedentul social concentrat, au

oferit o nouă direcție spre expresia artistică; maeștri artiști, sculptori, pictori sau
gravori au început să sculpteze, să modeleze și să picteze asemănări ale oamenilor sau
lucrurilor, dar renunțând la naturalismul naiv al vânătorului. Au apărut stiluri
conceptuale sofisticate în toate cele 3 zone: Egipt, Mesopotamia, India.

9. Comerț exterior. O altă parte din surplusul social concentrat a fost folosit
pentru a plăti importul de materii prime necesare pentru industrie sau cult care nu
erau disponibile la nivel local. Comerțul exterior sau străin, regulat, pe distanțe lungi
a fost o caracteristică a tuturor civilizațiilor timpurii. Astfel, primele orașe erau
dependente de materiale vitale aflate la distanțe lungi, dependență pe care niciun sat
neolitic nu a cunoscut-o vreodată.

10. Organizare politică bazată pe rezidență și nu pe înrudire. În orașe,

meseriașilor de specialitate li se oferă atât materialele necesare pentru exercitarea
abilităților cât și li se garantează siguranța; toate astea într-o organizație de stat
bazată pe rezidență și nu neapărat pe înrudire. Orașul era o comunitate în care un
meșteșugar putea aparține atât din punct de vedere politic cât și economic. Țăranii,
meșteșugarii, preoții și conducătorii formează împreună o comunitate, nu doar din
cauza limbii și credinței comune, ci și datorită faptului că fiecare împlinește funcții
complementare necesare pentru bunăstarea întregii comunități.
Difuziunea:

Civilizația urbană nu a fost transplantată dintr-o zonă în alta, ci ea a crescut gradual

și organic; noua economie și urbanizarea s-a concretizat în 3 marii centre principale:
Egipt, Sumer și India. Aceasta s-a împrăștia în centre secundare aflate în legătură cu
centrele primare: Creta și insulele grecești, Siria, Asiria, Iran și Baluchistan. Iar de
aici avem de-a face cu centre terțiare; Grecia Continentală, Podișul Anatoliei, sudul
Rusiei etc. Schimburile comerciale și nevoia de aprovizionare a centrelor primare au
dus la urbanizarea centrelor secundare; garnizoane, ateliere, vase ceramică, arme,
tehnologii, arhitectură etc. Exemple: Egipt – Byblos, Sumer - Capadocia (prin Munții
Taurus). Alteori se folosea violența pentru impunerea acestui sistem economic –
nașterea imperialismului.

Pe la 1500 îen, revoluția urbană a cuprins Spania, Germania și Britania. În jurul

anului 1000 îen a ajuns și în Scandinavia sau Siberia.

Rezumat:

„Revoluția urbană a fost inițiată în văile aluvionare ale Nilului, Tigrului-Eufrat și

Indusului cu aproximativ 5000de ani în urmă, prin transformarea unor sate din
preajma rîurilor în orașe. Societatea a convins fermierii să producă un surplus al
produselor alimentare, un extra față de cerințele lor interne, și prin concentrarea
acestui excedent, s-a susținut o nouă populație urbană de meșteri specializați,
comercianți, preoți, oficiali și funcționari sau scribi.”

Bibliografie:

Cărți:

Childe, V. Gordon, Man Makes Himself, The New American Library Of World
Literature, Inc., 1958, p. 114-142.

Articole:

Childe, V. Gordon, The Urban Revolution, The Town Planning Review, vol. 21, nr. 1,
aprilie 1950, Liverpool, p. 3-17.

Urban Revolution – online: https://www.britannica.com/topic/urban-revolution

(accesat 17.10.2018, 20:46).