Instruirea studenţilor pentru a cunoaşte:

 Clasificarea metodelor de rezolvare a plăcilor plane

 Enunţarea ipotezelor şi descrierea metodei de rezolvare
în cazul încovoierii cilindrice
 Soluţii exacte la plăci acţionate de momente pe contur
 Condiţii de aplicare şi soluţii prin serii Fourier simple
 Descrierea soluţiei lui Navier prin serii Fourier duble
 Descrierea metodei diferenţelor finite (MDF)
 Însuşirea de metode bazate pe ipoteze simplificatoare
 2.1. CLASIFICAREA METODELOR DE REZOLVARE
 2.2. ÎNCOVOIERE CILINDRICĂ
 2.3. PLĂCI ACŢIONATE DE MOMENTE PE CONTUR
 2.4. SOLUŢII PENTRU PLĂCI PLANE DREPTUNGHIULARE PRIN
SERII FOURIER SIMPLE
 2.5. REZOLVAREA PLĂCILOR DREPTUNGHIULARE CU
AJUTORUL SERIILOR FOURIER DUBLE
 2.6. CALCULUL PLĂCILOR PLANE PRIN METODA
DIFERENŢELOR FINITE (MDF)
 2.7. METODE DE REZOLVARE BAZATE PE IPOTEZE DE CALCUL
SIMPLIFICATOARE
 1. METODE BAZATE PE ECUAŢIA DIFERENŢIALĂ A SUPRAFEŢEI
MEDIANE DEFORMATE
 a) metode analitice - ”exacte” (încovoiere cilindrică, soluţii prin polinoame,
serii Fourier simple sau duble, serii de funcţii simple hiperbolice etc.)
 b) metode variaţionale (metoda abaterii pătratice minime, metoda energiei
potenţiale minime, metoda ortogonalizării)
 c) metode numerice - aproximative (MDF, MEF)
 2. METODE BAZATE PE IPOTEZE SIMPLIFICATOARE DE CALCUL
(Grashof, Guidi, Marcus, Bach)
 3. METODE EXPERIMENTALE (tensometria electrică, fotoelasticimetria,
metoda moiré sau metoda reţelelor)
Condiţii particulare de realizare (conform fig. 2.1):
 două laturi paralele de lungime mare;

 condiţii de rezemare şi încărcare uniforme în direcţia lungimii;

 laturile scurte libere şi încărcare oarecare în direcţia lor;

În aceste condiții, mărimile secţionale (deplasări, eforturi,

tensiuni, deformații) nu depind de variabila în direcţia lungă.
Plăcile solicitate la încovoiere cilindrică se tratează în mod
similar cu grinzile, analizând o fâşie de lățime egală cu
unitatea, aflată în stare plană de deformaţie (εy = 0), cu ecuaţia
d 2w Mx E  h3
=− D=
dx 2
EI (2.1), în care EI se înlocuieşte cu 12(1 − 2 ) .
a) b) c) d)

Fig. 2.1. Plăci plane solicitate la încovoiere cilindrică

 d 2w E x Ez  2 w 12 M x
M x = −D 2   x = =−  2 = z
dx 1 − 2
1 − x
2
h 3

d 2w
M y = − D 2 =  M x   y =  x (2.2)
dx
d 3 w dM x 6Vx  h2 2
Vx = − D 3 =   xz = 3  −z 
dx dx h  4 
  O placă neîncărcată în câmp, are ecuaţia
suprafeţei mediane deformate de forma:
  w( x, y ) = 0
2 2
(2.3)
deci w = w(x,y) este o funcţie biarmonică.
 Se alege soluţia sub forma unui polinom de
gradul II
w( x, y ) = C1 x 2 + C2 y 2 + C3 xy + C4 x + C5 y + C6 (2.4)
Curburile suprafeţei deformate sunt constante:
= −C3 (2.5)
1 2w 1 2w 1 2w
=− = −2C1 , =− = −2C2 , =−
x x 2 y y 2  xy xy
 Eforturile secţionale au expresiile:
M x = − D(2C1 + 2C2 ); M y = − D(2C2 + 2C1 )
M xy = − D(1 − )C3; Vx = 0, Vy = 0 (2.7)
 Notând încărcările pe contur cu M1, M2 şi Mt ,
ele se precizează cu relaţiile (condiții pe
contur): a
x= → M x = M 1 , M xy = M t
- pentru 2
- pentru (2.8)
b
y= → M =M , M =M
y 2 yx t
2
 Rezultă următoarele constante:
M − M 2 M − M 1 Mt (2.9)
C1 = − 1 , C2 = − 2 , C3 = −
2 D(1 − 2 ) 2 D(1 − 2 ) D(1 − )
  În centrul plăcii avem
w(0,0)=0; Vx(0,0)=0;
Vy(0,0)=0 din care ⇒
C4=C5=C6=0 (2.10)
 Ecuaţia suprafeţei
mediane deformate:

M 1 − M 2 2
w( x, y ) = − x −
2 D(1 − )
2
(2.11)
M − M 1 2 Mt
− 2 y − xy
2 D(1 − )
2
D(1 − )
Fig. 2.3. Placă acţionată Particular, pentru Mt=0
de momente pe contur ⇒ paraboloid eliptic
 Suplimentar, dacă Mt=  În schimb, dacă
0 şi M1=M2=M ⇒ M1=M2=0 şi Mt≠0
suprafaţa mediană placa este supusă la
deformată este un torsiune şi suprafaţa
paraboloid de rotaţie şi
deformată are ecuaţia
are ecuaţia (2.12):
M Mt
w( x, y ) = − ( x2 + y 2 ) w( x, y ) = − xy
2 D(1 + ) D(1 − ) (2.13)
 Întrucât Mt=constant şi
 Mai riguros, condiţia
Mxy=Myx=Mt ⇒
M1=M2=M implică
egalitatea curburilor şi M xy / x = 0, M yx / y = 0.

Suprafaţa deformată este Suprafaţa deformată este

sferică paraboloid hiperbolic
 Fig. 2.4. Placa acţionată cu Mt pe contur ↔ cu 4 forţe concentrate la colţuri

Prin urmare, placa acţionată cu un moment de

torsiune constant pe contur este echivalentă cu
placa încărcată cu patru forţe concentrate la
colţuri, având valoarea 2Mt (ca în fig. 2.4).
 Condiţii de aplicare a metodei:
 Două laturi paralele simplu rezemate;
 Celelalte două laturi pot avea orice rezemare;
 Încărcarea, relativ arbitrară.
 Se alege o soluţie de forma unei serii Fourier

n x (2.14)
w( x, y ) =  Yn ( y ) sin
n =1 a
care satisface condiţiile la limită pe cele două
laturi simplu rezemate (fig. 2.5) 2
 w
- pentru x=0 şi x=a ⇒ w = 0, = 0 (2.15)
x 2
Fig. 2.5. Placă simplu rezemată pe două laturi paralele (în
direcţia axei y)
 Introducând w(x,y) din (2.14) în ecuaţia plăcii
şi făcând notaţia n / a =  n rezultă
 (n
Y IV
− 2 2 II
Y
n n +  n n)
4
Y sin  n x =
p ( x, y )
D (2.16)
n =1

 Se dezvoltă şi încărcarea în serie Fourier:


p( x, y ) =  p ( y ) sin  x
n =1
n n (2.17)
unde coeficienţii pn(y) (n=1,2,...∞) ⇒ din
condiţia de ortogonalitate
(2.18)
a2
p ( y ) =  p ( x, y ) sin  xdx
n n
0a
Din (2.16) şi (2.17) ⇒ că pentru fiecare termen
al seriei, trebuie să fie îndeplinită condiţia:
Yn IV − 2 n2Yn II +  n4Yn =
pn ( y )
(2.19)
D
o ec. dif. ordinară, neomogenă cu soluţia
Yn ( y ) = Yn1 ( y ) + Yn 2 ( y ) (2.20)
unde Yn1(y) este soluţia ecuaţiei omogene
Yn IV − 2 n2Yn II +  n4Yn = 0 (2.21)
iar Yn2(y) – soluţie particulară a ec. neomogene.
Prin urmare, soluţia ecuaţiei (2.19) se scrie:
Yn ( y ) = An cosh  n y + Bn n y cosh  n y +
+Cn sinh  n y + Dn n y sinh  n y + Yn 2 ( y ) (2.22)
Introducând 
(2.22) în (2.14) rezultă:
w ( x, y ) =   An cosh  n y + Bn n y cosh  n y + Cn sinh  n y +
n =1

+ Dn n y sinh  n y + Yn 2 ( y )  sin  n x (2.23)

Soluţia particulară ⇒ folosind regula lui Cauchy
1 y
Yn 2 ( y ) =  Y n ( y − t ) pn (t )dt
D 0
(2.24)
unde s-a introdus variabila auxiliară t şi funcţia
1  
(2.25)
1
Y ( y) =  y cosh  y − sinh  y 
2  
n 2 n n
n n 
care satisface condiţiile
' ''
Yn (0) = Yn (0) = Yn (0) = 0, Y n (0) = 1
'''
(2.26)
În final, soluţia particulară (2.22) va avea forma
1
y
  1 
Yn 2 ( y ) = 0 ( y − t ) cosh  n ( y − t ) −  n sinh  n ( y − t ) 
aD n2 
(2.27)
a

0 
  p ( x, t ) sinh  n xdx dt

Const. An, Bn, Cn, Dn ⇒ din condiţii la limită pe

laturile ∥ cu axa x. Pentru laturi încastrate ⇒
w = 0
y = 0 
 →  w
(2.28)
y = b  =0
 y implicând următoarele relaţii
Yn (0) = 0, Yn (b) = 0, Yn ' (0) = 0, Yn ' (b) = 0 (2.29)
Dezvoltând şi rezolvând sistemul (2.29) ⇒
An = 0, Bn = −Cn

Cn = −
(sinh  nb +  nb cosh  nb)Yn 2 (b) − b sinh  nbYn' 2 (b) (2.30)
sinh 2  nb −  n2b 2
 1 
 nbYn 2 (b) sinh  nb +  sinh  nb − b cosh  nb  Yn' 2 (b)
Dn = −  n 
sinh  nb −  n b
2 2 2

La alte moduri de rezemare a laturilor ∥ cu axa

x ⇒ constantele de integrare în mod analog.
În unele cazuri soluţia particulară poate fi
obţinută direct, prin încercări, fără a mai
utiliza dezvoltările în serii Fourier.
Caz particular: încărcare constantă în direcţia laturilor
simplu rezemate, pentru care pn din (2.18) nu depinde
de y (fig. 2.6) ⇒ soluţia particulară se determină ca la
încovoiere cilindrică.
Deplasarea w poate fi reprezentată ca o sumă w( x, y) = w1 + w2
formată din soluţia generală a ecuaţiei omogene
pentru placa fără încărcare în câmp,
(2.31)
w( x, y ) =   w( x, y ) = 0
2 2

şi soluţia particulară a ecuaţiei neomogene a suprafeţei

mediane deformate de la încovoierea cilindrică
d 4 w p( x)
4
= (2.32)
dx D
Fig. 2.6. Caz particular: placă având încărcarea constantă în direcţia y
 În acest caz, soluţia w(x,y) se scrie:

w( x, y ) =  ( A cosh  y + B  y cosh  y + C sinh 
n n n n n n n y+
n =1

+ Dn n y sinh  n y ) sin  n x + w2 (2.33)

 Soluţia particulară w2 se poate obţine integrând (2.32)
1
w2 =  dx  dx  dx  p ( x )dx (2.34)
D
sau dezvoltând în serie Fourier încărcarea

p( x) =  pn sin  n x (2.35)
n =1
unde,
2 a
pn =  p ( x) sin  n xdx (2.36)
a 0
 În ultima alternativă, deplasarea w(x,y) are forma

w( x, y ) =  ( An cosh  n y + Bn n y cosh  n y + Cn sinh  n y +
n =1

p 
(2.37)
+ Dn n y sinh  n y + n 4  sin  n x
D n 
 Pentru rezemări identice pe laturile ∥ cu x rezultă necesar ca
Bn= Cn= 0. Urmează că expresia (2.37) devine:

p
w( x, y ) =  ( A cosh  y + D  y sinh  y +n
) sin  x (2.38)
D
n n n n n 4 n
n =1 n

în care, constantele An şi Dn se determină în raport cu modul de

rezemare al plăcii pe laturile paralele cu axa x.
2w
a) Laturi simplu rezemate, pentru y = ±b/2 ⇒ w = 0, y 2 = 0
Aceste condiţii, cu notaţia un=αnb/2, conduc la ecuaţiile
pn
An cosh un + Dnun sinh un + =0
D n4
An cosh un + Dn (2 cosh un + un sinh un ) = 0 (2.39)

din care se obţin soluţiile

un tanh un + 2 pn 1 pn (2.40)
An = −  ; Dn = 
2 cosh un D n
4
2 cosh un D n4
 Introducând An şi Dn în expresia (2.38), aceasta devine:

pn  un tanh un + 2 n y  (2.41)
w( x, y ) =  1 − cosh  y + sinh  n  sin  n x
y
D n4
n
n =1  2 cosh u n 2 cosh u n 

Pentru diverse încărcări ⇒ pn şi apoi deplasări şi eforturi.

w
b) Laturi încastrate, pentru y = ±b/2 ⇒ w = 0, =0
y
din care se obţin ecuaţiile şi soluţiile de mai jos:
pn sinh un + un cosh un pn
An cosh un + Dnun sinh un + =0 An = − 
D n4 un + sinh un cosh un D n4
⇒
An sinh un + Dn (sinh un + un cosh un ) = 0 Dn = −
sinh un p
 n4
un + sinh un cosh un D n
 Cu An şi Dn determinate, expresia săgeţii devine:

pn  sinh un + un cosh un
w( x, y ) =  1 − cosh  n y +
n =1 D n4  un + sinh un cosh un

+
sinh un 
 n y sinh  n y  sin  n x
(2.42)
un + sinh un cosh un 
 Se prezintă soluţia lui Navier pentru placa simplu rezemată pe contur. Se
adoptă pentru w(x,y) o soluţie particulară de forma unei serii Fourier duble
 
m x n y (2.43)
w( x, y ) =  Amn sin sin
m =1 n =1 a b
care scrisă dezvoltat este
x y 2 x y
w( x, y ) = A11 sin sin + A21 sin
sin +
a b a b (2.44)
x 2 y 2 x 2 y
+ A12 sin sin + A22 sin sin + ...
a b a b
 Soluţia aleasă satisface condiţiile pe contur (fig. 2.7)
-pentru x = 0 şi x = a ⇒  2
w
w = 0, =0
x 2 (2.45)
-pentru y = 0 şi y = b 2w
w = 0, =0
y 2
Fig. 2.7. Placă simplu rezemată pe contur
 Derivatele de ordinul II au expresiile
2w  m  m x n y
2

= − Amn   sin sin

x2
m n  a  a b
2w  n  m x n y
2

y 2
= − 
m n
Amn 
 b 
 sin
a
sin
b
(2.46)

 Încărcările aplicate pe placă se pot înlocui echivalent cu o încărcare

obţinută prin dezvoltarea acestora în serii Fourier duble. Astfel p(x,y)
dezvoltată în domeniul ( 0  x  a, 0  y  b ) are forma:
 
m x n y
p( x, y ) =  amn sin sin (2.47)
m =1 n =1 a b
în care, coeficienţii amn se determină cu relaţia
4 a b m x n y
amn =
ab 0 0
p ( x, y ) sin
a
sin
b
dxdy
(2.48)
 Pentru a determina coeficienţii Amn, se pune condiţia ca w(x,y) din (2.43) să
satisfacă ecuaţia suprafeţei mediane a plăcii (1.47). Derivatele
4w  m  m x n y
4

x 4
= 
m n
Amn 
 a 
 sin
a
sin
b
4w  n  m x n y
4

y 4
= 
m n
Amn 
 b 
 sin
a
sin
b
(2.49)

4w  m   n  m x n y
2 2

=  Amn     sin sin

x y
2 2
m n  a   b  a b

şi funcţia încărcării din (2.47), introduse în (1.47) conduc la egalitatea

 m  4 m n n 
2 2 4
m x n y
D  Amn   + 2     +    sin
4
sin =
m n  
a       
a b b a b
m x n y
(2.50)
=  amn sin sin
m n a b
 Cele două serii sunt egale dacă termenii de acelaşi rang au coeficienţi egali
2 2
 m 2
n 
D 4 Amn  2 + 2  = amn
a b  (2.51)
amn
de unde rezultă Amn = 2
=
 m2 n2 
D  2 + 2 
4

a b 
4 a b m x n y
(2.52)
=
 m2 n2 
2 
0 0
p ( x, y ) sin
a
sin
b
dxdy
D ab  2 + 2 
4

a b 
 Ecuaţia suprafeţei mediane deformate devine:
amn m x n y
w( x, y ) =  2
sin sin
m n  m2 n2  a b (2.53)
D  2 + 2 
4

a b 

cu care se pot determina apoi eforturile din placă

  m2 n2   m2 n2 
amn  2 + 2  amn  2 + 2 
a b  m x n y  a b  m x n y
M x =  2
sin sin M y =  sin sin
2m n2 
2 a b 2
2m n2 
m n 2 a b
  2 + 2 m n
  2 + 2
a b 
a b 
mn
amn (1 − )
M t = − a b cos m x cos n y
2 2
m n  m 2
n  a b (2.54)
2 2 + 2 
a b 

m n
amn amn
m x n y m x n y
Vx =  a cos sin Vy =  b sin cos
 m2 n2  a b  m2 n2  a b
m n
 2 + 2 m n
 2 + 2
a b  a b 
Coeficienţii dezvoltărilor pot fi exprimaţi în funcţie de raportul laturilor a/b.
Convergenţa seriilor este foarte bună pentru w şi bună pentru momente, astfel
că pentru calcule practice se pot reţine primii patru termeni ai dezvoltării.
Pentru forţele tăietoare convergenţa este mai slabă.
 Pe suprafaţa mediană a plăcii se trasează o reţea de linii ortogonale, în
nodurile căreia ecuaţia diferenţială a suprafeţei mediane deformate se
transpune în diferenţe finite, obţinându-se ecuaţii algebrice.
 Fiecare nod poate fi indexat cu doi indici, unul de coloană i, care
marchează diviziunile pe axa x şi unul de linie, j, marcând diviziunile pe
axa y (fig 2.9). Distanţele dintre noduri (pasul) sunt respectiv ∆x şi ∆y.
 Transcrierea derivatelor de ordinul IV ale săgeţii w din ecuaţia diferenţială
a suprafeţei mediane deformate a plăcilor plane (1.47), în diferenţe finite în
nodul (i,j), se face cu un operator de forma:
 1 −2 1 
1  2  
4 
1 −4 6 − 4 1 + 2 
−2 4 −2 +

( x ) ( x ) ( y )  1 −2 1 
2

 
(2.55)
1  T pij
+ 4 
1 −4 6 −4 1 =
( y ) D

 Valorile încadrate se referă la nodul (i,j), iar ultimul vector este transpus.
 Fig. 2.9. Reţea ortogonală de diferenţe finite
Fiecare nod este indexat cu doi indici, unul de coloană i, care marchează diviziunile pe
axa x şi unul de linie, j, marcând diviziunile pe axa y. Distanţele dintre noduri sunt
respectiv ∆x şi ∆y.
 În membrul doi apare densitatea încărcării distribuite din nodul (i,j). Dacă
încărcarea prezintă discontinuităţi, ea se înlocuieşte cu o forţă de intensitate
constantă, distribuită pe câmpul aferent nodului.
 Ca exemplu se consideră: acţiuni distribuite în lungul unei linii (fig. 2.10a
şi b), acţiunea concentrată (fig. 2.10c), acţiuni de intensitate constantă
distribuite pe zonele haşurate (fig. 2.11a, b, c), pentru fiecare caz
specificându-se pij. Pentru acţiunile din fig. 2.10, dacă ∆x = ∆y = ∆,
intensităţile pij devin respectiv pij = Py / ; pij = Px / ; pij = P / 
2

 Ecuaţia (2.55) cu notaţia  = (y / x)2 poate fi pusă sub forma:

 1   1 
 6(  + ) + 8 w
 i , j − 4  (1 +  )( w + w ) + (1 + )( w + w ) +
 i −1, j i +1, j
 i , j −1 i , j +1 
+2( wi +1, j +1 + wi −1, j +1 + wi +1, j −1 + wi −1, j −1 ) +  ( wi + 2, j + wi − 2, j ) + (2.56)

1  pi , j (x) 4 pi , j (y ) 4
+ ( wi. j + 2 + wi , j − 2 ) = =
 D D
pij = Py / x pij = Px / y pij = P / xy

a) b) c)
Fig. 2.10. a, b) Acţiuni distribuite în lungul unei linii; c) Acţiune concentrată
pij = p / 2 pij = p / 4 pij = 3 p / 4

a) b) c)
Fig. 2.11. Acţiuni distribuite pe zonele haşurate
 Pentru o reţea pătrată x = y =  şi λ = 1, iar ecuaţia (2.56) devine:
20wi , j − 8( wi −1, j + wi +1, j + wi , j −1 + wi , j +1 ) + 2( wi +1, j +1 + wi −1, j +1 + wi +1, j −1 +
pi , j  4 (2.57)
+ wi −1, j −1 ) + wi − 2, j + wi + 2, j + wi , j − 2 + wi , j + 2 =
D
 Coeficienţii necunoscutelor w ai operatorului (2.57) sunt daţi în fig. 2.12.
 Ecuaţia (2.56), respectiv (2.57) se scrie în toate nodurile reţelei în care
deplasările w sunt necunoscute. Funcţia w(x,y) se extinde şi în afara
domeniului ocupat de placă, iar la scrierea ecuaţiilor cu diferenţe finite apar
şi valori ale deplasărilor din noduri în care nu s-au scris ecuaţii de forma
(2.56) sau (2.57), ele apărând ca necunoscute suplimentare.
 Exprimând condiţiile pe contur (în particular de rezemare) se obţin
ecuaţiile necesare pentru necunoscutele suplimentare.
 a. În puncte ale reţelei situate pe o margine simplu rezemată (fig. 2.13a)
deplasările w sunt nule, deci cunoscute. În ecuaţia cu diferenţe finite (2.56)
sau (2.57), scrisă într-un nod imediat învecinat conturului, intervine
deplasarea w dintr-un punct exterior (wext).
Fig. 2.12. Operatorul de transcriere pentru reţea pătrată
 a) b) c)
Fig. 2.13. a) Margine simplu rezemată; b) Margine încastrată;
c) Margine liberă

Pe marginea simplu rezemată, momentul încovoietor (n fiind direcţia normală la

contur) este nul, deci:
2w wint − 2wc + wext
Mn = 0 → =0 → =0 (2.58)
n 2
 2

Întrucât wc = 0 rezultă: wext = − wint (2.59)

 b. Pe o margine încastrată (fig. 2.13 b) deplasările sunt nule şi, de
asemenea, pantele în direcţia normală la contur,
 w  wext − wint ⇒
wc = 0,   =0 → =0 wext = wint
 n c 2 (2.60)
 c. Într-un punct de pe o margine liberă, neîncărcată (fig. 2.13c), se scriu
condiţiile:
M ns
M n = 0, Vn* = Vn + =0 (2.61)
s
sau, în raport cu deplasările w
2w 2w 3w 3w
+ 2 = 0; + (2 − ) =0
n 2
s n 3
ns 2
(2.62)
Momentul de torsiune fiind nul pentru două laturi adiacente libere, reactiunea
din colţ, egală cu 2Mxy, este de asemenea nulă (reprezentare în fig. 2.14e),
2w 2w (2.63)
2 M xy = −2 D(1 − ) =0 → =0
xy xy
Operatorii de exprimare în diferenţe finite a condiţiilor (2.62) sunt daţi în fig.
2.14a, b, pentru ∆x ≠ ∆y şi în fig. 2.14c, d, pentru ∆x = ∆y .
 Fig. 2.14. Operatorii de transcriere a condiţiilor de pe o margine liberă
Necunoscutele din afara conturului plăcii pot fi eliminate din aproape în aproape, din
condiţiile pe contur, rămânând de rezolvat un număr de ecuaţii egal cu numărul
deplasărilor nenule din nodurile reţelei aparţinând plăcii. În cazul utilizării calculatorului
se pot considera toate ecuaţiile simultan.
 Prin rezolvarea sistemului de ecuaţii cu diferenţe finite se află deplasările
în nodurile reţelei, iar pentru alte puncte se procedează la interpolare.
Având deplasările w, în continuare se determină eforturile. Ca exemplu,
acestea se scriu în punctul (i,j) al unei reţele dreptunghiulare:
D    
( M x )i , j  − 2 
−2(1 + ) w + ( wi −1, j + wi +1, j ) + ( wi , j −1 + wi , j +1 ) 
( x )   
i, j


D    
(M ) − −2(1 + ) w + ( w + w ) + ( w + w )
( y ) 
i , j −1 i , j +1 i +1, j 
y i, j 2
 i, j  i −1, j 
− D(1 − )
( M t )i , j  ( wi −1, j +1 − wi −1, j −1 + wi +1, j −1 − wi +1, j +1 ) (2.64)
4xy
M x ,i +1, j − M x ,i −1, j M t ,i , j +1 − M t ,i , j −1
(Vx )i , j  +
2x 2y
M t ,i +1, j − M t ,i −1, j M y ,i , j +1 − M y ,i , j −1
(V )
y i, j 
2x
+
2y
 Pentru o reţea pătrată, în relaţiile (2.64) se face x = y =  şi λ = 1, caz
în care expresiile eforturilor devin:
D
( M x )i , j  −  w − 2(1 +  ) wi , j + wi +1, j +  ( wi , j −1 + wi , j +1 ) 
2  i −1, j

(M ) y i, j
D
 − 2  wi , j −1 − 2(1 +  ) wi , j + wi , j +1 +  ( wi −1, j + wi +1, j ) 

− D(1 − )
( M t )i , j  ( wi −1, j +1 − wi −1, j −1 + wi +1, j −1 − wi +1, j +1 ) (2.65)
4 2
(Vx )i , j 
1
2
( M x,i+1, j − M x,i −1, j + M t ,i, j +1 − M t ,i, j −1 )

(V )
y i, j 
1
2
( M t ,i+1, j − M t ,i −1, j + M y ,i, j +1 − M y ,i, j −1 )
 Notă: În relaţiile (2.64), respectiv (2.65), forţele tăietoare s-au exprimat cu
ajutorul momentelor încovoietoare şi de torsiune, pentru a evita exprimările
laborioase ale derivatelor de ordinul 3 ale deplasării w.
 În unele situaţii este mai avantajoasă utilizarea ecuaţiilor dedublate ale
plăcii, caz în care se exprimă în diferenţe finite sistemul de ecuaţii cu
derivate parţiale (1.51), (1.52), obţinându-se:
2(1 +  ) M i , j −  ( M i −1, j + M i +1, j ) − ( M i , j −1 + M i , j +1 ) =  pi , j (x) 2
 (x) 2 (2.66)
2(1 +  ) wi , j −  ( wi −1, j + wi +1, j ) − ( wi , j −1 + wi , j +1 ) = M i, j
D

 Pentru o reţea pătrată, ecuaţiile precedente devin:

M i −1, j + M i +1, j + M i , j −1 + M i , j +1 − 4M i , j = − pi , j  2
M i, j 2 (2.67)
wi −1, j + wi +1, j + wi , j −1 + wi , j +1 − 4wi , j =
D
 În particular, la plăcile dreptunghiulare simplu rezemate pe toate laturile,
condiţia de contur (  w )contur = 0 conduce la ( M )contur = 0 şi primul sistem
2

din (2.66) sau (2.67) se poate rezolva separat, după care se introduc
valorile Mi,j în al doilea sistem, din care se determină săgeţile wi,j.
 Ipoteza simplificatoare comună admite că planul median la plăcile
dreptunghiulare este format din două familii de fâşii, paralele cu laturile
plăcii. Se înlocuieşte astfel calculul specific plăcilor cu un calcul de grindă
aplicat acestor fâşii, de unde şi denumirea de metoda fâşiilor.
 Se descrie, pe un caz simplu, metoda Grashof sau metoda echivalenţei
săgeţilor, în care aproximaţia este dată de ipotezele simplificatoare admise.
 Se consideră o placă plană dreptunghiulară încărcată cu o forţă uniform
distribuită de intensitate q, normală pe planul median, şi având rezemarea
pe contur ca în fig. 2.15. Cu ajutorul a două familii de planuri verticale,
normale pe planul median al plăcii (Px – paralele cu axa x şi Py – paralele
cu axa y), placa este divizată în două familii de fâşii, paralele cu laturile.
 O primă aproximaţie constă în faptul că se consideră numai cele două fâşii
centrale, cărora li se poate aplica un calcul obişnuit de grindă [3], [4].
Pentru aceasta însă trebuie determinată încărcarea aferentă fiecăreia dintre
cele două fâşii, qx, respectiv qy, care constituie necunoscutele iniţiale ale
problemei (qx – intensitatea încărcării aferente fâşiei în direcţia x, AB; qy –
intensitatea încărcării aferente fâşiei în direcţia y, CD).
Fig. 2.15. Placă dreptunghiulară divizată în fâşii
Metoda echivalenţei săgeţilor (Grashof)
 Aspectul static este dat de condiţia de echilibru a elementului cu centrul în
O, considerat că face parte din ambele fâşii, condiţie din care rezultă:
q = qx + q y (2.68)
 Aspectul geometric este dat de egalitatea săgeţilor celor două fâşii în
punctul comun O (centrul plăcii):
wOx = wOy (2.69)
 Egalitatea săgeţilor (2.69) se explicitează în funcţie de distribuţia încărcării
şi de natura rezemărilor plăcii. În general cele două săgeţi se scriu:
qx a 4 qyb4
w = kx
x
O , wO = k y
y

EI y EI x (2.70)
în care kx şi ky sunt coeficienţi numerici ce depind de factorii menţionaţi.
 În particular, cele două fâşii pot fi de aceeaşi lăţime (egală cu unitatea), caz
în care Ix = Iy = I, iar pentru rezemările din fig. 2.15 se ştie că
4 4
5 q a 1 q b
wOx = , wOy =
x y

384 EI 384 EI (2.71)

Deci coeficienţii numerici rezultă:
5 1 (2.72)
kx = , ky =
384 384
 Reunind cele două aspecte ale problemei se ajunge la sistemul:
qx + q y = q
k x a 4 qx − k y b 4 q y = 0 (2.73)
ale cărui soluţii sunt
k yb4 kx a4 (2.74)
qx = q, q y = q
kx a 4 + k yb4 k x a 4 + k yb4

 Pentru placa din fig. 2.15, încărcările aferente celor două fâşii rezultă:
b4 5a 4
qx = 4 q, q y = 4 q
5a + b 4 5a + b 4 (2.75)
cu care se pot determina eforturile din fiecare fâşie.
 Eforturile pentru fâşia AB se scriu:
qx a 2 1 b4
M xA = M xB = 0, M x max = M xO = =  4 qa 2
8 8 5a + b 4

qx a 1 b4
(2.76)
VxA = −VxB = =  4 qa
2 2 5a + b 4
 În mod similar, eforturile pentru fâşia CD se scriu:
qyb2 1 5a 4
M yC = M yD =− =−  4 qb 2
12 12 5a + b 4

qyb2 1 5a 4
M yO = =  4 qb 2 (2.77)
24 24 5a + b 4

qyb 1 5a 4
VxC = VxD = =  4 qb
2 2 5a + b 4
 Metoda are un grad de precizie mai redus din următoarele considerente:
- factorii de distribuţie kx şi ky se consideră constanţi în lungul fâşiilor
respective (o sporire a preciziei aduce metoda Guidi);
- se consideră că fâşiile lucrează numai la încovoiere cu forfecare, neglijând
efectul torsiunii (efectul este luat în considerare de metoda Marcus).
 Rezolvarea unei plăci plane ⇒ determinarea parametrilor de
răspuns;

 Parametrul determinant săgeata w(x,y) ⇒ reprezintă soluţia

ecuaţiei diferenţiale a suprafeţei mediane deformate a plăcii.

 Având în vedere modurile complexe de rezemare şi încărcare a

plăcilor plane, găsirea acestei soluţii este, adesea, o problemă
dificilă. Metodele de rezolvare se pot clasifica după diverse
criterii în:
 Metode bazate pe ecuaţia diferenţială a suprafeţei mediane
deformate
 Metode exacte (încovoiere cilindrică, soluţii prin polinoame,
soluţii prin serii Fourier simple/duble, serii de funcţii
fundamentale, serii hiperbolice);
 Metode variaţionale (metoda abaterii pătratice minime, metoda
ortogonalizării, metoda energiei potenţiale minime);
 Metode numerice bazate pe discretizarea plăcii (MDF, MEF);
 Metode aproximative.
 Metode bazate pe ipoteze simplificatoare de calcul (metoda
echivalenţei săgeţilor – Grashof, metoda Marcus, metoda
Guidi, metoda Bach).
 Metode experimentale (tensometrice): tensometria electrică
(rezistivă, inductivă, capacitivă etc.), fotoelasticimetria,
metoda moiré etc.
 Încovoierea cilindrică apare în condiţii particulare de
geometrie, rezemare şi încărcare: două laturi paralele de
lungime mare; rezemare şi încărcare constante în direcţia
lungă; laturile scurte libere. Placa se rezolvă pe o fâşie de
lăţime egală cu 1, cu rigiditatea D, aplicând un calcul de
grindă.

 La plăcile acţionate de momente pe contur (neîncărcate în

câmp) se pot obţine soluţii elementare riguroase prin
polinoame algebrice.

 Soluţia prin serii Fourier simple se poate aplica la plăcile

care au două laturi paralele simplu rezemate, iar încărcarea se
poate dezvolta în serie.
 Soluţia lui Navier prin serii Fourier duble este aplicabilă
plăcilor simplu rezemate pe tot conturul.

 MDF se bazează pe aproximarea derivatelor din ecuaţia

diferenţială a plăcii şi a condiţiilor la limită cu diferenţe finite.
Soluţiile se obţin în nodurile unei reţele ortogonale
(dreptunghiulare sau pătrate), trasate pe suprafaţa mediană a
plăcii.

 Metoda echivalenţei săgeţilor (Grashof) admite că încărcarea

de pe placă se distribuie echivalent la două fâşii centrale, de
lăţime egală cu unitatea, care în punctul de intersecţie au
aceeaşi deplasare w.
 [1] Timoshenko St., Woinowski-Krieger S. (1968) Teoria plăcilor
plane şi curbe, Ed. Tehnică, Bucureşti.
 [2] Caracostea, A. (1977) Manual pentru calculul construcţiilor,
Secţiunea VI Plăci plane (autor Soare V.M.), Ed. Tehnică, Bucureşti.
 [3] Precupanu D. (1981) Plăci subţiri, I.P. Iaşi.
 [4] Precupanu D., (1982), Teoria elasticităţii, I.P. Iaşi.
 [5] Bia C., Ille V., Soare M. (1983) Rezistenţa materialelor şi teoria
elasticităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
 [6] Ciomocoş F.D., Ciomocoş T. (1984) Teoria elasticităţii în probleme
şi aplicaţii, Ed. Facla, Timişoara.
 [7] Mazilu P., Ţopa N., Ieremia M. (1986) Aplicarea teoriei elasticităţii
şi a plăcilor în calculul construcţiilor, Ed. Tehnică, Bucureşti.
 [8] Ungureanu N., (1988), Rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii,
I.P. Iaşi.
 [9] STAS 10107/2 (1992) Planşee curente din plăci şi grinzi din beton
armat şi beton precomprimat. Prescripţii de calcul şi alcătuire.
 [10] Alămoreanu E., Buzdugan Gh., Iliescu N., Mincă I., Sandu M.
(1996), Îndrumar de calcul în ingineria mecanică, Ed. Tehnică,
Bucureşti.
 [11] Ionescu A., Mircea C. (1997) Manual pentru proiectarea plăcilor plane
dreptunghiulare din beton armat, RISOPRINT, Cluj Napoca.
 [12] Ieremia M. (1998) Elasticitate, plasticitate, neliniaritate, Ed. Printech,
Bucureşti.
 [13] Ciomocoş F.D. (2002) Rezistenţa materialelor în ingineria structurilor,
partea a III-a, Teoria elasticităţii, ediţia a II-a, Univ. „Politehnica” Timişoara.
 [14] Eurocode 2 – Proiectarea structurilor de beton (SR EN 1992-1-1-2004 –
Partea 1-1 Reguli generale şi reguli pentru clădiri).
 [15] Eurocod 3 – Proiectarea structurilor de oţel (SR EN 1993-1-7-2007 –
Partea 1-7 Plăci plane solicitate la încovoiere).
 [16] Kiss Z., Oneţ T. (2010) Proiectarea structurilor de beton după SR EN
1992-1, Ed. Abel, Cluj Napoca.
 [17]. Vrabie M., Ungureanu N., Calculul plăcilor – teorie şi aplicaţii,
Editura Societăţii Academice “Matei -Teiu Botez” Iaşi, ISBN 978-606-
582-025-8, 252 pag., 2012
 [18]. Vrabie M., Calculul plăcilor plane şi curbe, curs, material e-learning
publicat pe platforma DIDATEC, iunie 2013, în format pdf şi ppt (227 pagini +
509 slide-uri)
 [19]. Vrabie M., Calculul plăcilor plane şi curbe, lucrări, material e-learning
publicat pe platforma DIDATEC, iunie 2013, în format pdf şi doc (75 pagini)
 A1. Prezenţa la curs şi vizionarea cu maximă
atenţie a prezentării pptx!
 A2. Parcurgerea suportului de curs în format pdf
şi a altor materiale suport indicate în lista
bibliografică!
 A3. Rezolvarea testelor de autoevaluare de la
finalul suportului de curs!
 A4. Frecvenţa obligatorie la orele de aplicaţii,
parcurgerea exemplelor prezentate şi rezolvarea
temelor de casă primite!