Profesorul de religie – pedagog şi misionar

Predarea religiei în şcolile de stat, după 1989, prin reactivarea învăţământului religios,
practicat până la instaurarea comunismului ateu, în ţara noastră, este una dintre marile binefaceri
ale schimbărilor intervenite în societatea românească în ultimii 14 ani. Scos brutal din planul de
învăţământ şi din formarea şi educarea tinerilor şi consfinţit prin Constituţie, ca separat sau
înlăturat din preocupările tineretului, prin acea formulare bine cunoscută: "Şcoala este despărţită
de Biserică", învăţământul religios s-a întors din nou,în sala de clasă, în şcoală, fiind oficial
asigurat de actuala Constituţie a României. Religia este materie de studiu, ca toate celelalte
discipline de învăţământ.
Cât este de benefic pentru formarea completă şi complexă a personalităţii umane, cu toate
împotrivirile care s-au manifestat şi se mai manifestă, din păcate, prin unele părţi, de către
persoane incapabile să înţeleagă rolul religiei în modelarea sau dăltuirea caracterului, nu mai este
cazul să vorbim. Un om, şi cu atât mai mult o persoană care se pretinde intelectual sau cu o
instruire care îl defineşte ca pe un om de carte, nu poate să aibă această calitate dacă îi lipseşte
acest compartiment care înseamnă cunoştinţele religioase, atât de bogate şi de interesante şi care,
de cele mai multe ori, constituie o cheie a înţelegerii valorilor culturale şi artistice. Să ne gândim
ce ar însemna pentru o persoană care nu are cunoştinţe religioase, să viziteze pinacotecile marilor
muzee din lume. Sunt convins că n-ar înţelege mai nimic din aceste valori artistice care sunt
inspirate, în majoritatea lor, din Biblie, teologie şi istoria Bisericii în general. De asemenea, mă
gândese cât este de penibil, ca să nu spun ridicol, văzând o personalitate, pretinsă a fi om de
cultură, care nu ştie nici măcar modul de adresare fată de o persoană bisericească sau clericală, sau
care confundă termeni teologici ori îi întrebuinţează necorespunzător.
Dar, pentru ca învăţământul religios, ora de religie în general, să fie eficientă sau să-şi atingă
scopul propus, aceasta trebuie să fie de calitate. în procesul instruirii şi educaţiei religioase, trebuie
să fie implicaţi tofi factorii de răspundere. Aşa cum sublinia P F Părinte Patriarh T e o c t i s t al
Bisericii Ortodoxe Române, în mesajul adresat elevilor la deschiderea noului an şcolar, 2001-2002,
"în această unitate, elevi, dascăli şi părinţi, trupeşti şi sufleteşti, instituţii şi foruri cu atribuţii în
domeniu, suntem chemaţi să împlinim menirea şi datoria sfântă de a instrui, educa şi forma noua
generaţie. De la mic la mare, de la copil la părinte, de la aceştia la dascăli şi educatori şi, mai
departe, la autorităţile de stat, cu responsabilităţi în acest domeniu, şi până la autoritatea spirituală,
Biserica, avem datoria ca, în ciuda greutăţilor, să găsim calea împlinirilor" 287. Dar rolul cel mai
important, în procesul învăţământului religios, îl are, fără îndoială, profesorul de religie, cel
chemat să vorbească, să înveţe şi să facă să fie cunoscute valorile religioase şi frumuseţea
învăţăturii creştine, să mişte sufletele învăţăceilor şi să formeze caractere moral-re-ligioase.
Profesorul de religie "este chemat la munca deloc uşoară, dar frumoasă, de educator şi formator,
să-şi deschidă inima şi sufletul către învăţăcei cu acea dragoste de pedagog, socotită miracolul
oricărei activităţi didactice, care luminează mintea şi sensibilizează sufletul în duhul valorilor
morale"288. De aceea, el trebuie să îndeplinească anumite condiţii sau să aibă calităţi şi virtuţi
deosebite pentru ca lucrarea lui să fie eficientă şi să rodească în sufletele învăţăceilor, făcând
interesanta şi mai ales utilă lecţia de religie. Ne vom referi la câteva dintre aceste calităţi care
trebuie să împodobească chipul adevăratului profesor de religie.
287.Vezi mesajul Prea Fericitului Părinte T e o c t l s t la deschiderea noului an şcolar - Predarea religiei in şcoală
vine să adâncească ştiinţa cărţii, în "Vestitorul Ortodoxiei", anul XII (2001), nr. 275-276, p. 3.
288. Ibidem, p. 3.
1. Prima condiţie sau calitate, care se cere profesorului de religie, este buna şi solida sa pregătire
profesională. învăţământul religios trebuie profesat de persoane calificate, adică să aibă pregătire
de specialitate, înţelegând prin aceasta absolvenţi ai şcolilor de teologie, seminar sau facultate de
teologie. A lăsa învăţământul religios pe seama profesorilor improvizaţi, care nu au nici o legătură
cu Biserica şi teologia este o mare greşeală. De aceea, este bine să fie făcut de preoţi sau absolvenţi
de teologie şi seminar. Oricât s-ar strădui o persoană, care nu a trecut printr-o şcoală teologică, să
facă învăţământ religios, nu va reuşi să obţină rezultate satisfăcătoare, cu atât mai mult cu cât
persoana respectivă a avut preocupări străine sau contrare învăţăturii de credinţă. Acolo unde
preotul are suficient timp, ca pe lângă obligaţiile pastoral-misionare, să predea şi religia la şcoală,
putem vorbi despre o situaţie ideală, pentru că prezenţa preotului, în uniforma preoţească, cu
autoritatea şi prestanţa lui, impune mai mult respect şi mai multă seriozitate orei de religie. O dată
cu preotul intră Hristos în şcoală, preotul fiind prin excelenţă un slujitor al Mântuitorului. Fireşte
că şi profesorul mirean de religie, bărbat sau femeie, poate fi un foarte bun cadru didactic pentru
predarea acestei materii.
2. Pentru ca ora de religie să fie cât mai eficientă, lecţia trebuie foarte bine pregătită. încercarea
sau îndrăzneala de a ne prezenta în faţa elevilor fără pregătirea temeinică a lecţiei este o mare
eroare. Improvizaţia, tendinţa sau intenţia de a spune câte ceva la lecţia de religie sunt foarte
păgubitoare ca şi cealaltă deficientă de a spune orice sau de toate la ora de religie, care nu poate
aduce decât carenţă în formarea elevilor. Lecţiile trebuie să se desfăşoare după programa analitică,
aprobată de Sfântul Sinod şi de inspectoratele şcolare, şi care trebuie să cuprindă titlurile exacte ale
lecţiilor, pe care profesorul trebuie să le respecte. Am asistat la o inspecţie de definitivat într-un
oraş mare din ţară, la o oră de religie, predată de un fost student foarte bun de la Facultatea de Teo-

2
logie, dar care nu s-a ţinut deloc de titlul lecţiei, despre Argumentele învierii Domnului, ci a făcut o
expunere de teologie dogmatică, fără prea mare legătură cu titlul lecţiei. De aceea, se impune ca
profesorul să respecte titlul lecţiei, să-1 acopere sau să-1 justifice cu materia predată şi mai ales să
respecte momentele logico-psihologice ale unei lecţii, aşa cum le urmărim la cateheză. Lecţia
trebuie să fie sistematică şi să nu vorbească despre orice. în această privinţă, îmi amintesc cu-
vintele marelui nostru profesor de teologie, Pr. dr. loan Q. Co-man, dascăl erudit şi patrolog de
reputaţie internaţională, care spunea într-o împrejurare festivă legată de susţinerea unei teze de
doctorat a unui tânăr asistent la Facultatea de Teologie: "Orice lecţie la catedră este o Sfântă
Liturghie. Aşa cum ne pregătim pentru Sfânta Liturghie tot aşa să ne pregătim pentru susţinerea
lecţiei. Să nu dăm geană în geană până nu ne pregătim dumnezeieşte lecţia". Ilustrul profesor
vorbea dintr-o experienţă personală de o viaţă, excelând ca profesor cu lecţii care trezeau admiraţia
prin erudiţia, documentarea şi pregătirea lor. Dacă profesorul de religie mirean nu slujeşte la altar,
catedra este pentru el Sfântul Altar. De aceea, se cade să dea lecţiei de religie toată importanţa care
i se cuvine. Tot în sensul acestei idei, se exprima atât de frumos şi de plastic Prea Fericitul Părinte
Patriarh Teoctist, care spunea la începutul anului şcolar: "Sunetul clopotului pentru noul an şcolar
2001-2002 să fie înţeles precum chemarea Bisericii la o lucrare sfântă, la o Liturghie a Cuvântului,
la o comuniune a dragostei şi a înfăptuirilor bine plăcute lui Dumnezeu"
3. Profesorul de religie trebuie să fie un bun pedagog şi psiholog, ştiind să-şi adapteze lecţia la
puterea de înţelegere şi la nivelul de pregătire al elevilor. Dacă el va veni să vorbească în faţa
copiilor despre lucruri de teologie înaltă, de speculaţie teologică rafinată şi cu un limbaj prea
specializat,
riscă să nu fie ascultat sau înţeles. Fireşte că există termeni şi expresii de specialitate,dar ei trebuie
explicaţi pe înţelesul copiilor. Limbajul bombastic, presărat cu neologisme, cu termeni în limbile
clasice sau alte limbi străine denotă preţiozitate şi lipsa de tact pedagogic şi de simt psihologic.
Copiilor trebuie să li se vorbească mereu cât mai simplu, dar atrăgător şi convingător. Erudiţia unui
profesor de religie nu constă în limbajul de preţiozitate şi bombastic întrebuinţat, ci în temeinicia
cunoaşterii problematicii religioase şi a modului de a o preda.
4. Una dintre condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească un profesor de religie este
ca acesta să fie un bun creştin şi credincios cu adevărat. Fără îndoială că lecţia
de religie, având un caracter teoretic, poate fi făcută şi de o persoană care nu are convingeri
puternice religioase, care să ia din cărţi şi manuale informaţii pentru a întocmi lecţia de religie, dar
suntem siguri că lucrul acesta ar fi perceput imediat de către elevi. Una este convingerea sau
ardoarea cu care vorbeşte un credincios şi alta este modalitatea de expunere a unei persoane care
nu este încălzită sau nu vibrează la expunerea adevărurilor despre Dumnezeu. Un asemenea
3
profesor poate fi un bun teoretician, dar cu siguranţă el nu creează aderenta sufletească necesară
pătrunderii în inimile copiilor. Un asemenea profesor este ca un pictor care pictează sfinţi fără să
creadă în ei sau ca un teolog care vorbeşte despre Dumnezeu fără să creadă în El. în această
privinţă, sunt demne de amintit cuvintele Sfântului Diodoh al Foticeii, care spune: "Nimic nu este
mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu" 290. Un
profesor de religie necredincios este un mercenar, care primeşte simbrie, dar niciodată nu va putea
crea convingeri
5. Profesorul de religie trebuie să fie un model de urmat pentru elevii lui, arătând un caracter
moral bine definit şi o trăire şi comportare demne de un adevărat creştin. în toate domeniile de
activitate, dar mai ales în preoţie şi predarea religiei se cere o strictă şi riguroasă concordantă între
ceea ce se vorbeşte şi se face. Totdeauna elevii vor să vadă în profesor un model de urmat. Modul
de comportare al profesorului în general şi al celui de religie în special poate avea urmări
definitorii în viaţa tinerilor, adică îi poate zidi sufleteşte sau dărâma, creând convingeri religioase
sau, dimpotrivă, depăr-tându-i de credinţă. De aceea, comportamentul unui profesor de religie
trebuie să fie cel al unui adevărat creştin. în această privinţă, el poate fi un exemplu convingător nu
numai pentru elevi, dar şi pentru colegii lui de cancelarie. De la ţinuta exterioară, care înseamnă
grija pentru o costumaţie decentă, care să nu frizeze frivolitatea, de la modul manierat de a se
adresa colegilor şi elevilor, utilizând mereu un limbaj care să nu aibă nimic comun cu trivialitatea
sau vorbirea urâtă de stradă, de la grija de a se feri să fumeze sau să consume băuturi alcoolice, de
a avea viaţă morală exemplară şi până la punctualitatea la orele de curs şi toate activităţile
didactice, ca şi pregătirea serioasă a acestora, profesorul de religie trebuie să fie un permanent
model. Căci ne imaginăm ce impresie urâtă şi ce decepţie creează în sufletele colegilor şi ale
elevilor profesorul de religie, care vorbeşte despre Dumnezeu şi lucrurile sfinte la
290. Diodoh al Foticeii, Cuvânt despre viaţa morală, despre cunoştinţa şi despre dreapta socoteală
duhovnicească, cap. VII, în Filocalia, trad. de Pr. D. Stăniloae, voi. I, Sibiu, 1946, p. 341.
oră, iar în viaţa sa se comportă ca un străin de toate acestea. Un profesor cu ţinuta indecentă, cu
părul neglijent sau o profesoară cu rochii sau fuste scurte şi blugi care fumează şi consumă băuturi
alcoolice, care înjură sau vorbeşte urât, cu viaţă morală dubioasă, care întârzie sau lipseşte de la
ore sau face lecţiile de mântuială sau improvizate, nu vor zidi niciodată, ci vor dărâma. Mu mai
vorbim despre atitudini brutale faţă de elevi, vorbirea răstită, pedepsirea copiilor cu metode
nepedagogice, bătaie, injurii, mod de adresare urât, care nu au ce căuta în atitudinea unui profesor
de religie. Dimpotrivă, bunătatea, blândeţea, delicateţea şi înţelegerea trebuie să primeze.
Tot atât de importantă este şi trăirea religioasă şi participarea la slujbele Bisericii a
profesorului de religie la care trebuie să facă părtaşi şi pe elevii săi, căci, pe lângă instruirea

4
religioasă, învăţământul religios trebuie să aibă în vedere şl educaţia religioasă, adică formarea de
buni şi autentici creştini. în această privinţă, de mare importantă este viata litiu gică a Bisericii la
care trebuie să participe şi profesorii şi ele vii, şi care, din păcate, este aproape total neglijată. Ora
dr religie rămâne o oră teoretică fără aplicare în viata practicii, adică în rugăciune şi în slujba
bisericească. Puţini sunt profc sorii de religie care se spovedesc şi se împărtăşesc sau participă la
sfintele slujbe din biserică şi cu atât mai puţini suni cei care duc elevii la biserică, ceea ce este o
mare carenţă a învăţământului religios. Căci, aşa cum arăta Prea Fericitul Părinte Patriarh
T e o c t i s t , "predarea religiei în şcoală vine să adâncească ştiinţa cărţii în izvorul limpede şi
pururea curgător al Cuvântului şi astfel să modeleze sufletul copilului, să-1 purifice, să-1
înnobileze, să-1 facă mai bun, să-1 ferească de toate ispitele şi capcanele vieţii..., iar dascălii îşi
asumă responsabilitatea nu doar în planul strict didactic, ci şi al confruntării cu provocările epocii,
ca aşteptările părinţilor copiilor să îşi găsească împlinirea în realizările acestora, în formarea lor ca
oameni cinstiţi şi demni"291. De aceea, acest obiectiv al învăţământului religios, adică educaţia sau
formarea de caractere creştine trebuie urmărită cu mult mai multă atenţie şi interes.
6. Profesorul de religie este şi trebuie să rămână un misionar. El nu face numai munca ştiinţific
- didactică de a instrui pe elevi, adică de a-i îmbogăţi cunoştinţele religioase sau de a-i forma ca
buni trăitori ai învăţăturilor de credinţă, ci el este şi un misionar. El nu trebuie să uite niciodată că,
deşi este un salariat al şcolii sau al Inspectoratului şcolar ori al Ministerului Educaţiei, Cercetării şi
Tineretului, el este un om al Bisericii şi în slujba Bisericii. El îndeplineşte un mandat al Bisericii şi
încă unul dintre cele mai frumoase şi mai importante, acela de a mărturisi adevărurile de credinţă.
Profesorul de religie este un apostol şi face apostolat creştin. De aceea, şi cunoştinţele lui
religioase sau teologice, ca şi comporta-mentul ireproşabil îi sunt absolut necesare pentru o aseme-
nea lucrare de apostolat didactic. în acest sens, pe lângă predarea corectă şi temeinică a învăţăturii
de credinţă a Bisericii elevilor săi, el trebuie să fie şi un apărător al acesteia în faţa celor care se
pronunţă împotriva Bisericii, a învăţăturii sale, care dispreţuiesc tradiţiile şi obiceiurile creştineşti
ortodoxe sau pur şi simplu răstălmăcesc dreapta învăţătură de credinţă, în împlinirea acestei
misiuni, profesorul de religie este un slujitor fără sutană al Bisericii. De aici şi necesitatea
ataşamentului său faţă de Biserică, ierarhie şi rânduielile şi buna vieţuire creştină ortodoxă.

Prin urmare, pentru buna reusita a educatiei religioase este nevoie ca profesorul de religie,
factorul cel mai important al educatiei religioase, sa corespunda anumitor cerinte ; fara profesori
adevarati, nici cea mai buna organizare a invatamantului, nici cele mai potrivite metode si mijloace
nu pretuiesc nimic.    Datorita faptului ca profesorul este cel care influenteaza decisiv educatia
elevilor, acesta trebuie sa aiba o personalitate deosebita. Un educator adevarat poate fi numai acela
care se implica in viata sociala, fiind stapanit de o mare iubire pentru Dumnezeu si pentru oameni.

5
    Pentru un bun educator se cer şi:

a). vocatia . Vocatia este o simtire launtrica , daruita omului de Dumnezeu. Educatorul cu vocatie
este cel care manifesta incredere si iubire fata de Dumnezeu in primul rand si apoi fata de elevi. El
este preocupat de dezvoltarea personalitatii acestora si are constiinta importantei misiunii lui si a
faptului ca este trimisul lui Dumnezeu in fata elevilor, pentru a le preda invatatura revelata de Fiul
Sau inomenit;

b). dragostea . Profesorul de religie are datoria sa pretuiasca sis a iubesca pe elevi, asa cum
Mantuitorul a iubit copiii. Virtutea cea mai inalta care trebuie sa impodobeasca sufletul
profesorului de religie este iubirea copiilor si intelegerea copilariei, deoarece “ a educa inseamna a
iubi “ . Iubirea il face pe professor sa asculte orice dorinta buna a copiilor , sa inteleaga scaderile
lor pentru a le inlatura. Iubirea fata de elevi nu se manifesta numai la scoala , la biserica sau pe
strada, ci si in “ camara de rugaciune “ a profesorului.;

c). smerenia . Aceasta il face pe professor sa-si recunoaca limitele si-l fereste sa cada in extremele
subestimarii sau supraestimarii puterilor proprii. Profesorul de religie trebuie sa fie un om al
smereniei, raportanu-se mereu la la idealul supreme , Mantuitorul Iisus Hristos. ;

d). rabdarea . A face educatie inseamna a avea rabdare. Rezultatele muncii unui profesor nu se
vad imediat decat intr-o foarte mica masura . Educatia trebuie facuta cu rabdare si temeinic;
rezultatele reale sunt cele care se constata in timp.

e). blandetea . Blandetea ajuta pe professor sa castige increderea elevilor, fara de care nu este
posibila educatia. “ In religie gasim cele mai luminoase si mai blande livezi spirituale , dumbravi
pure de binefacatoare recoare, flori de vis, dar tot in ea gasim si prezenta implacabila a
meridianelor normative. Pentru aceste motive am intrebuintat expresia duala “ blandete severa “ ,
pe care am dorit-o alta calauza pentru spiritualizarea sentimentului religios. E, desigur, greu sa fii
sever fara a fir au, sa fii serios fara a fi arid si e greu sa fii blajin fara a fi pueril si fara linie. Dar
cine a spus ca educatia este o intreprindere usoara ? “ ( V. Bancila , Initierea religioasa a copilului
, p. 82 );

f). profesionalismul . Profesorul de religie are nevoie sa posede aptitudinea si posibilitatea de a

transmite elevilor bunuri spirituale sis a influenteze educativ asupra sufletelor lor. Educatorul
profesionist trebuie sa aiba anumite calitati :

- sa fie un bun psiholog;

-sa aiba tact pedagogic. Acesta se dezvolta prin educatie si autoeducatie si se coreleaza cu
personlitatea educatorului . Cunostintele pedagogice au importanta pentru personalitatea
profesorului dar, singure, nu pot face un educator autentic ;

- sa cunoasca Sfanta Scriptura , Sfanta Traditie si cultura profana;

- sa stapaneasca metodele de educatie si modalitatea de utilizare a acestora ;

- sa-si formeze o cultura generala care sa-l ajute in interdisciplinalitate si in utilizarea mijloacelor
de invatamant ;

- sa aiba capacitatea de autoevaluare a activitatii sale ;

6
g). sinceritatea . Prin sinceritate , profesorul de religie cucereste increderea elevilor . El trebuie sa-
si pastreze “ curatia inimii “ pentru a putea proteja sufletul curat al elevilor;

h). bunatatea . Bunatatea este iubirea manifestata prin atitudinea profesorului fata de elevi si
exclude razbunarea, nervozitatea, mania, sentimentele josnice etc. ;

i). evlavia . Este expresia credintei marturisite de catre professor prin viata sa. Astfel, profesorul
face dovada ca activitatea sa este spirituala, duhovniceasca, avand o putere educative foarte mare,
penrtu ca din evlavia profesorului se dezvolta si evlavia elevilor ;

j). umorul . Simtul umorului este un mod de existenta care tradeaza un perfect echilibru sufletesc
si se bazeaza pe o temeinica cunostere de sine si pe cunoasterea de sine sip e cunoasterea
nimicniciilor vietii. Conditiile umorului adevarat sunt : caldura interioara si o avansata cultivare a
sufletului . Prin umor, profesorul isi pastreaza superioritatea asupra tragicului existentei si are un
scut de aparare impotriva celor care cauta micsorarea bucuriei educative. Avand umor, profesorul
castiga elevii si le trezeste dragostea de munca si viata, atata timp cat umorul sau nu ii afecteaza
autoritatea. Dar nu orice umor este benefic, ci numai rasul “ optimist, incurajator , generos, o
veselie binevoitoare care sa lase sa se intrevada o reciprocitate favorabila. Nu un ras ascutit ,
malitios, menit sa puna in lumina defectele si inferioritatea celuilalt. Profesorul nu trebuie sa rada
de elevi pentru ca cei din jur sa se bucure cu rautate .” ( V. Prelici, A educa inseamna a iubi , p.
210 ) ;

k) . optimismul . Un professor optimist insufla cuvinte “ cu putere multa “ atat de necesare

elevilor care nu au inca convingeri religioase puternice. Optimismul il ajuta pe professor sa scoata
in evidenta calitatile elevilor, partea buna a lucrurilor si faptul ca , uneori , planurile noastre nu
coincid cu planurile lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

    Profesorul de religie este un model pentru elevii sai. Mai mult sau mai putin evident , elevii,
care la varsta lor sunt in cautarea unui model de viata , evalueaza comportamentul si atitudinea
profesorului de religie. Puterea exemplului este mare deoarece exemplul actioneaza direct asupra
vietii elevului. Nimic nu poate fi mai daunator pentru sufletul elevilor decat un profesor de religie
care nu face ceea ce ii indeamna pe elevi sa faca. Educatorul crestin trebuie sa urmeze modelul
Mantuitorului care nu a venit sa faca teorii filozofice , ci a venit sa raspunda cu viata Sa, la marea
intrebare ce framanta omul: mantuirea. Hristos a raspuns nu printr-o formula teoretica, ci a realizat
mantuirea prin Intrupare, Nastere, Patimi, Inviere si Inaltare la ceruri . Sfantul Apostol Pavel ,
urmator al Domului , indeamna in acest sens : “ Cele ce ati invatat si ati primit si ati auzit si ati
vazut la mine, acestea sa le faceti, si Dumnezeul pacii va fi cu voi “ .( Fil. 4.9).

Iată, prezentate sumar, câteva dintre calităţile şi virtuţile care trebuie să împodobească sufletul
şi personalitatea profesorului de religie, sau câteva din condiţiile pe care acesta trebuie să le
îndeplinească pentru a fi într-adevăr un factor hotărâtor în desfăşurarea, cu frumoase rezultate, a
instruirii şi educaţiei religioase. Predarea religiei în şcoală este o şansă care trebuie fructificată din
plin pentru a forma tânăra generaţie care va juca un rol hotărâtor în reaşezarea morală şi spirituală
a neamului nostru, sărăcit şi pârjolit de vântul şi seceta educaţiei materialist-atee care a afectat în
primul rând sufletele tinerilor, care se cer acum revigorate, educate şi întărite pentru noua lor
răspundere de a fi viitorul unei ţări cu o istorie şi cultură atât de bogate şi frumoase, cu o aşezare
geografică dintre cele mai încântătoare şi cu un creştinism atât de vechi şi de puternic ca însăşi
fiinţa acestui popor. Iată de ce apostolatul profesorului de religie este unul dintre cele mai
frumoase, mai grele şi mai pline de responsabilitate şi el trebuie îndeplinit la înălţimea acestei
chemări.