Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în evul mediu

şi la începuturile modernităţii

 Istoria politică a Ţărilor Române în secolele al XIV-lea – al XVI-lea

cunoaşte, chronologic, mai multe etape. O primă etapă se desfăşoară
după constituirea statelor româneşti şi până către ultimul deceniu al
secolului al XIV-lea: este perioada consolidării politice interne şi externe,
a reglementării raporturilor cu statele vecine. A doua etapă cuprinde
confruntarea cu Imperiul Otoman fiind marcată de rezistenţa Ţărilor
Române, singure sau coalizate, rezultatul acestei îndelungate
confruntări reprezentându-l păstrarea fiinţei de stat, cu alcătuirea lor
socială, cu legile, instituţiile şi armata proprie. A treia etapă acoperă
aproximativ secolul al XVI-lea, când are loc o progresivă accentuare a
dominaţiei otomane. Ea se încheie la 1593, când începe a patra etapă,
domnia lui Mihai Viteazul, care realizează prima unire politică a Ţărilor
Române.
▫ În secolele al XIV-lea – al XV-lea, relaţiile internaţionale europene sunt
dominate de cea mai mare putere a vremii, Imperiul Otoman (Poarta),
care, în raporturile cu statele europene, se conduce după principiile
dreptului Islamic. Politica agresivă şi rapidă de expansiune teritorială
expunea statele din Peninsula Balcanică şi sud-estul Europei. Poarta a
urmărit şi în statele româneşti impunerea suzeranităţii (dreptul unui stat
asupra altui stat; dreptul suzeranului asupra vasalului său) şi încheierea
de capitulaţii (tratate încheiate între Poartă şi statele Europei
Occidentale; în Ţările Române, sub acest nume sunt desemnate,
începând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, diplomele de privilegii
acordate de sultan domnitorilor de-a lungul Evului Mediu), astfel încât
Ţările Române să nu constituie o piedică în calea expansiunii otomane
spre centrul Europei. În aceste condiţii principalele obiective ale
domnitorilor Ţărilor Române erau menţinerea autonomiei, a identităţii
religioase şi evitarea transformării lor în paşalâc (provincie otomană).
▫ Printre voievozii români implicaţi în lupta antiotomană s-a numărat şi
Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, care a dus o politică externă activă,
caracterizată prin relaţii diplomatice dar, şi conflictuale. Ştefan a ţinut
cont de interesele divergente ale marilor puteri ale zonei (Imperiul
Otoman, Ungaria, Polonia) şi a avut de asemenea grijă să nu aibă doi
duşmani puternici deodată. După o perioadă în care s-a preocupat de
organizarea ţării şi de reglementarea raporturilor cu Polonia şi Ungaria
refuză plata tributului, ajungând la confruntarea cu turcii. Astfel, la 10
ianuarie 1475 armata condusă de Soliman Paşa a fost înfrântă de
oastea lui Ştefan la Vaslui (Podul Înalt). Anul următor, Ştefan s-a
confruntat din nou cu otomanii care au organizat o expediţie în Moldova
condusă de însuşi sultanul Mehmed al II-lea, cel care, cu un an înainte îi
supusese pe tătarii din Crimeea. La început, aceştia au efectuat raiduri
devastatoare, cu greu respinse de Ştefan. Acesta a trebuit să-şi
disperseze forţele şi a fost nevoit să dea bătălia cu turcii la Valea Albă
(Războieni). Deşi învingători, otomanii au suferit pierderi mari.
Încercarea sultanului de a lua cetăţile Moldovei a eşuat. Mobilizarea
,,oastei celei mari”, problemele legate de aprovizionarea armatei
otomane, din cauza aplicării de către moldoveni a tacticii ,,pământului
pârjolit”, a condus la retragerea armatei otomane fără a se reuşi
transformarea Moldovei în paşalâc.
▫ Creşterea puterii otomane în secolul al XVI-lea a dus la accentuarea
dependenţei Ţărilor Române şi la ştirbirea autonomiei, fapt care îl
determină pe Mihai (1593-1601) să intre în contact direct cu împăratul
habsburgic, Rudolf al II-lea. În 1598, la Târgovişte se încheie tratatul de
alianţă dintre Imperiul Habsburgic şi domnul muntean, prin care Rudolf
al II-lea îi recunoştea lui Mihai domnia ereditară şi îi promitea un ajutor
financiar pentru întreţinerea a 5000 de mercenari. În schimb, împăratul
devenea suzeranul Ţării Româneşti, iar Mihai trebuia să-i oprească pe
otomani la Dunăre şi să îi ajute pe ardeleni împotriva acestora. Prin
încheierea acestui tratat se anulează relaţia de vasalitate impusă lui
Mihai de principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, prin tratatul din
1595.
▫ Pe plan european, prin participarea la acţiuni conflictuale de tipul
cruciadelor târzii, statele româneşti s-au constituit într-o adevărată
,,poartă a creştinătăţii europene”, fiind un prim obstacol nord-dunărean.
La marile campanii militare iniţiate de statele catolice apusene, Ţările
Române şi-au adus contribuţia militară înscriindu-se în contextul relaţiilor
internaţionale europene.
Concluzie: Evoluţia relaţiilor diplomatice în Evul Mediu este una
complexă, care determină mari schimbări pe harta Europei şi o mare
situaţie de instabilitate, în cadrul căreia Ţările Române, prin politica
externă promovată, reuşesc să reziste şi să îşi păstrăze fiinţa statală.