Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Unde Fugim de Acasa de Marin Sorescu PDF
Unde Fugim de Acasa de Marin Sorescu PDF
MARIN SORESCU
Lumea-format mic
Scamatorii, scamatorii, scamatorii
La grădina zoologică
Cunoştinţe peste cunoştinţe
Fugă cu mingea
Marea, o apă folositoare
Muntele cel Hodoronc-Tronc
De-a Delta Dunării
Pământul
La ce latră Grivei?
La Polul Nord
Într-o poveste
Gâştele în afară de pericol
Calul fermecat, dar nefermecat bine
Zmeule, nenorocitule!
Măr
Unu şi cu celelalte numere
În clocotul pieţii
Pe fundul tuturor ploilor
Să îmbătrânim-de-o probă
La Polul Sud
La o adică
Feriţi cerul!
Cai verzi şi întâmplări breze
Căutăm o frunză
La şcoală, dar nu rămânem acolo
Capitala Bazaconiei
Nu ne-a rămas decât să fumăm o ţigară
2
Lumea - format mic
3
Scamatorii, scamatorii, scamatorii
Aţi văzut voi, copii, un om care mănâncă săbii de trei ori pe zi? Şi
care scoate un porumbel, soarele şi tot cerul dintr-o batistă? N-aţi
văzut, puneţi-l pe listă. Dar ursul care a învăţat carte şi spune la toată
lumea că vrea să urmeze mai departe? Ştiţi cum se face să dispară în
ceaţă un borcan cu dulceaţă?
Tii! Dar multe nu ştiţi voi, copii! Repede la circul cel mai înall să
vă îmbogăţiţi cunoştinţele în asalt. Aici e ca la teatru, înţelegi totul dacă
eşti cu ochii în patru. Cântă muzica, spectatorii au înlemnit: programul e
nemaipomenit. Un om pescuieşte, aruncând undiţa în sală, ca în iazul
de la moară. Din coafura unei doamne frumoase a scos două broaşte
ţestoase, iar din sufletul unui vecin a pescuit un rechin. Să nu credeţi că
toate acestea sunt minciuni sau că, doamne fereşte, la circ se întâmplă
minuni.
Acrobaţii aceştia, care se dau peste cap în aer, pot sări aşa
fiindcă sorb multă cafea. Eu – las' că-s şi mai uşor – dacă beau două
cafele, zbor! Mă ţine atmosfera ca pe aeroplan şi scriu poezii pe tavan.
Atenţie, urmează un număr interesant: dansează un elefant. Dansează
singur, maimuţele l-au refuzat; mi se pare că le-a călcat pe picioare. Şi
acum, aoleu, un om bagă capul în gura unui leu. Doar Emil zâmbeşte
iară: "Hm, e leu doar pe dinafară. C-am mai văzut eu un urs alpin şi-n el
era unchiul Marin". Să ştiţi că la circ animalele nu sunt de pâslă sau de
plută, ci sunt autentice, sută la sută. Leul l-ar mânca pe omul acela într-
o clipită, dar e dresorul lui şi nu poate să-l înghită. Şi apoi l-au învăţat
părinţii: dacă mănâncă prea mulţi oameni i se strepezesc dinţii.
Bum! Bum! A apărut fachirul dintr-un nor de fum. Fachirul e un
om extraordinar – dacă vrea ne bagă toată fericirea în buzunar. El e
spaima aricilor, fiindcă îi place să doarmă numai pe ace.
O, dar am rămas singuri. Toată lumea a plecat, că programul s-a
terminat. Şi n-o să se mai dea o dată numai fiindcă am rămas noi, cu
gura căscată. Aşa că mergeţi acasă, închideţi bine uşile şi, dacă vreţi,
faceţi şi voi circ cu păpuşile. Scufiţa Roşie şi încă vreo câteva
domnişoare sunt bune dansatoare. Iepuraşul de catifea va face salturi
mortale în gura celorlalte animale. Pisica se va împrieteni la cataramă
cu – săraca – rândunica. Dacă o să vi se pară prea mică trupa, priviţi-o
numai cu lupa. Aşa o să puteţi vedea cele mai grozave animale din
pădurile ecuatoriale.
4
La Grădina Zoologică
5
Cunoştinţe peste cunoştinţe
6
Fugă cu mingea
7
Marea, o apă folositoare
8
Muntele cel hodoronc-tronc
9
de-a pituluşul pe după stâncă şi când se prind se mănâncă. Iar acum au
fugit de aici, fiindcă ştiu că noi suntem voinici, şi urcăm către vârful
muntelui, pe poteci, ţinându-ne de ciuperci.
10
De-a Delta Dunării
Delta, după câte ştiu, seamănă cu lacul cel Cenuşiu, unde peli-
canul bătrân stă toată ziua grav, aşteptând un fotograf. Ca să-i iasă
poza bine, nici nu se mişcă din loc. Şi ţine şi-un peşte-n cioc. Dar, râdea
un guguştiuc, cică peştele-i de cauciuc! Aici, în deltă, vedeţi, pe lângă
foarte mulţi pelicani, mai există şi lişiţe, nagâţi şi cormorani. O, aici sunt
toate păsările de pe pământ (dacă nu şi ceva în plus, adică păsările din
Luna de sus). S-au adunat în aceste locuri pline de vrajă, ca să facă
plajă. Eu mai cred că ele bat mările şi poienele până aici şi ca să-şi
arate penele. Pentru că, anual, în Delta Dunării se deschide, pentru o
lună şi jumătate, Expoziţia păsărilor neîmpăiate. Nu vedeţi că toate au
sprâncenele şi penele care mai de care mai frumos colorate? Unele şi le
vopsesc cu verdeaţă de alge din fluviul Gange, altele cu untură de
crocodil din Nil, sau mai ştiu eu cu ce boia din Africa. După aceea îşi
lustruiesc penele cu un pluş şi îşi fac ciocul cu ruj. Bineînţeles, la
sfârşitul sezonului pasărea cea mai frumoasă primeşte premiu o
broască ţestoasă.
Intrăm acum într-o pădure unde nu cresc mure. Copacilor înalţi,
care au în vârf un pămătuf, li se spune în limba deltei "stuf". În fiecare
dimineaţă, aici e raiul puilor de raţă, de nagâţ şi de bâtlan. Trestiile le
ţin loc de tobogan. Se suie unul în capul altuia până când ultimul ajunge
în vârful trestiei, cea mai înaltă, şi de-acolo alt pui îi dă brânci în baltă.
Acolo încep să bea apă – nu ca să se înece, ci, aşa, le place, că e rece.
Să ştiţi: păsările astea toate ştiu de mici să înoate. Cineva spunea un
lucru nou: că ele ar învăţa să înoate chiar în ou. Cică în fiecare găoace
cartea de citire zace. Când puiul de raţă învaţă pe de rost totul, sparge
coaja cu ciocul. Şi cât e el de pui toată balta e a lui.
Ce să vă mai spui? Apa asta, pe care pluteşte plaurul, e scumpă
ca aurul. În primul rând, e dulce, de la cercul de la suprafaţă rotund, şi
până la ierburile de la fund. Şi apa dulce mult aduce. Unde mai pui
aceste păsări şi aceşti pui, aceşti peşti, de care nu ai loc să te-nvârteşti;
şi aceşti brotaci care scot limba la fluturi şi la gândaci! Vedeţi stuful că-
şi scutură pămătuful? Ei, aflaţi că eu, cu o şmecherie, pot scoate din
stuf hârtie. C-am aflat că-n fiecare trestie ce se leagănă peste mâl stau
coli de hârtie sul. Dacă eşti scriitor eşti fericit: cu o trestie de-asta te-ai
procopsit. Scoţi tot papirusul din ea seara, şi trestia se umple la loc
dimineaţa. Pe o trestie de-asta îţi poţi mâzgăli, cum vrei, toată viaţa.
Şi acum să lăsăm lotca să ne poarte mai departe. Păcat că ea nu
poate trece de-a curmezişul prin toate coclaurile şi pe sub tot păpurişul.
Dar iată aci un cârd de bâtlani pescari, cu ciocurile aspre, bătute de
11
vânturi mari. Dacă le dau nişte guvizi, ei o să ne fie ghizi.
Câte unul, uşor, trecem din barcă pe spinarea lor. Aşa ... E mai
bine aşa. Doamne, ce ne vom plimba! N-o să ne rămână nici o insulă
necunoscută, nici una, nici o barză nearătată cu mâna. Ba chiar şi
stelele din baltă le vom număra. Şi-n timpul ăsta, lin, lin, pe sub picioare
vom simţi cum se varsă Dunărea în mare.
12
Pământul
Noi n-am fost sub pământ – dacă-mi aduc bine aminte. Vom da
acum o raită, în câteva cuvinte. Făt-Frumos cobora pe tărâmul celălalt
pe o funie de coajă din teiul cel mai înalt. El cobora, cobora, şi teiul se
descojea, se descojea. Când i se uscau toţi teii ca unul, însemna că,
gata, i s-a sfârşit şi lui drumul. Noi trebuie să găsim însă un loc mai
puţin alunecos în jos. Să căutăm locul cel mai bun de ducă (numai
leneşii dau buzna în pământ pe unde apucă). Dar pe aici nu văd fântâni,
numai găurici foarte mici. Cum fac furnicile de nu dau în ele, păcatele
mele? Iată şi una de şarpe, care cine ştie din ce bea acum lapte. Dar
nici ea nu duce decât până sub rădăcinile de arţari, iar noi avem
gânduri infinit mai mari. Vulpea dă din cap ca o hoaţă mare: ea ştie într-
un gard o bortă oarecare. Lasă, intrăm mai bine printr-o peşteră,
descoperită acum de mine sub o foaie veştedă. Sunt aici două
ferestruici gemene: "Poftiţi înăuntru ca-n ţara lui Cremene".
Globul pământesc văzut din interior îţi dă un alt fior decât văzut
din exterior. Sună pietrele pe unde treci, iar de tavan atârnă lilieci (ca
nişte lămpi negre şi chioare care fac bezna să aibă continuare). Au
rămas în urmă iarba şi vântul, sub pământ e altfel pământul. E mai
îndesat, mai adevărat. Parcă cel de afară e numai fumul şi putregaiul,
aici e focul şi jeregaiul. Toate lucrurile de acolo sunt începute aici, de la
elefanţii circului şi până la nedresatele furnici. Vulturul, care prin vârful
cerului zboară, are sub pământ măcar o gheară. Măcar umbra care-l
ţine e pământească, ea-l face printre stele să nu se risipească.
Să încetăm o clipă gălăgia din gând şi să ascultăm cum începe
lumea din pământ. Cum creşte din el lent, ca o statuie din postament.
Ciuruit e acest glob ca un ou, dar la mijloc parcă e nou. Stâlpii de
gheaţă şi vetrele de foc stau, uite, la un loc. Cărbunele prinde încet să
facă pene, vor ieşi din el cine ştie ce coţofene. Că dintr-un pietroi sărac
s-a-ncropit abia un rac. Iar dintr-unul şi mai sărac – un ac. Aurul prin
firide-l ghiceşti, ca nişte ochi pentru peşti. Doamne, e extraordinară
această peşteră, descoperită sub foaia cea veştedă! Când ne vom
întoarce la lumină, tot ce aici era abia urzit, vom găsi acolo de mult
isprăvit. Va fi frumos, cu cer pe sus şi drum pe jos. Soarele va avea
răsărit şi soare apune şi veveriţele vor ronţăi alune. Pe oameni va
creşte barba şi după aceea iarba. Iepurii vor fi goniţi tot pe patru
picioare – mă rog, totul exact ca-n poveştile noastre anterioare.
13
La ce latră Grivei?
14
La Polul Nord
16
Într-o poveste
Fără veste, intraţi şi într-o poveste. Aşa, fără vorbe prea multe,
unul după altul, cu mine în frunte. Luaţi-o pe poarta asta pe care
scrie ,,A fost doar odată, ca niciodată", care ne aşteaptă desferecată. I-
am spus portarului că aveţi treabă pe-aici, fiindcă voi sunteţi cei
doisprezece pitici. De fapt, sunteţi paisprezece (dacă-o să observe, doi
dintre voi spuneţi: "Suntem rezerve"). Şi mai spuneţi că sunteţi în
căutarea Zânei Zânelor, furată de-un zmeu din greşeală, crezând că e
cine ştie ce procopseală.
Atenţie! Aici la fiecare pas te poţi întâlni cu primejdia nas în nas.
Uite, parcă ne-ar fi auzit, un balaur s-a şi ivit. Unul, două, trei, patru...
are capete şapte. Numai ca să le numeri, pierzi o zi şi-o noapte. Ca
scamatorul suflă foc pe nări. Dacă aş avea la mine ţigări, i-aş ieşi în
întâmpinare, suflând şi eu dintr-o ţigare. L-aş învălui cu fumul, n-ar mai
vedea nimic şi noi ne-am lua drumul. Dar aşa, fuga a rămas ultima
noastră salvare. Luaţi-o voi înainte, că mie mi-e că fug prea tare. E pe
urmele noastre, care de frică s-au făcut stele verzi şi albastre. Mirela,
aruncă tu acum o gresie, să nu-şi facă balaurul cine ştie ce impresie. Să
ştie şi el că noi l-am citit pe Ispirescu Petre şi ştim că apar munţi înalţi,
numai dacă arunci în urmă cu nişte pietre. Priviţi-i acum, he, he, he!
Munţii au răsărit şi-n vârful lor sunt oi care behăie. Ce mari sunt, bată-i
vina! Eu nu i-aş sări nici cu prăjina. Dar balaurul – cu el te pui? Ar mai
sări peste încă un munte, dar nu-i. Nu mai rămâne decât să azvârl eu
pluşul de pantofi, nedespărţitul meu pluş, să se facă în urmă un mare
gheţuş! Va aluneca pe el şi va cădea. Ha, ha, ha, dacă-o să-şi spargă
măcar un cap tot e ceva. Mi s-a părut, ori 1-a trecut şi n-a căzut? E
lângă noi, cum bine vedem. Opriţi-vă, n-are nici un rost să mai fugim
când nu mai putem. Balaurul s-a oprit şi el, la un pas. De ce-o fi
strâmbând din nas? Zice:
– Hei, voi sunteţi din povestea Merele de aur?
Răsuflăm uşuraţi.
– Bată-te să te bată de balaur! Povestea Merelor de aur e pe
aleea cealaltă, frăţioare. N-ai văzut tăbliţa indicatoare? În concluzie,
bine c-a fost o confuzie.
Şi uite-aşa mergi şi mergi... Zi de vară, zăpuşeală. Nici tu,
troleibuze, care alunecă pe aţe, nici tu, bunici, să te ia în braţe. Până
când... ce sclipeşte acolo în depărtare? Un palat la care nu te poţi uita
decât cu ochelari de soare. De altfel, în faţă se află şi trei stejari, în care
sunt agăţaţi tot felul de ochelari. Puneţi-vă pe nas sticlele astea colorate
– cred că nu-i vreuna lipsă – afumate ca pentru o mare eclipsă. Uite şi-
17
un copac ceva mai măricel. Vă dau voie să vă suiţi în el. Cât mai sus,
care mai de care, poate vedeţi ce urmează-n continuare.
18
Gâştele în afară de pericol
19
nouă, penele. Deci, cum să nu plângem, copii dumneavoastră, când
închişi în această situaţie nu putem sări pe nici o fereastră?
Văzând noi ce mare jale, am ajuns la concluzia că gâştele trebuie
ajutate şi nicidecum mâncate. Dacă apa se face bocnă la o minciună de
raţă, ea tot c-o minciună se dezgheaţă. Asta a fost părerea lui Radu,
fireşte, care în privinţa minciunilor ştie el ce vorbeşte. Dar eu, în timpul
ăsta numai ce mă aplec şi montez pe o ramură de salcie un bec. L-am
aprins ziua, amiaza-mare, şi lacul a-nceput să se dezgheţe, crezând că e
soare. Gâştele, ga, ga, ga! huştiuluc, în apă într-o clipă. Gânsacul mi-a
mulţumit, dându-mi o pană dintr-o aripă. Când n-o să mai ştii ce să mai
spui – zice – când te va ajunge năpasta, uită-te o dată la pana asta.
20
Calul fermecat, dar nefermecat bine
Acum, fiindcă pe Zâna Zânelor tot n-am găsit-o, putem porni mai
departe. Eu am şi pornit-o. Zmeul care-a furat-o din greşeală, crezând
că e cine ştie ce procopseală, văzându-ne c-am plecat pe urmele lui cu
dreptul, s-a retras tot mai în adâncul poveştii. Deşteptul. Dar oriunde s-
o ascunde, oriunde-o fi, tot l-om dibui! Că, om fi mici, dar (oricine poate
să observe) noi suntem cei doisprezece pitici (în frunte, bineînţeles, cele
două rezerve). Chestiunea care ne pune puţin în încurcătură e că aici
drumul face o cotitură. Şi se ştie, zmeii când fug prind o viteză atât de
drăcească, încât le vine foarte greu să cotească. Vom lăsa drumul cel
drept, deci, tăind povestea pe una din poteci. Dar nu vă risipiţi ca iepurii
care încotro, ho! Mergeţi mai strânşi, aşa, că din moment în moment se
poate întâmpla ceva. Vreo întâmplare care să vă lase cu gura căscată
de mirare. Şi cel care-o să fie prea la coadă, n-o s-o vadă. Că minunile
nu se repetă ca filmul în culori, să-l vedeţi cu bunica, în şapte zile de
şapte ori.
Mergem noi, mergem, când, deodată, în iarba cea grasă, Mirela
dă de un pui de broască ţestoasă. Era supărat foc şi, ca orice copil,
plângea cu lacrimi de crocodil. Zicea că broasca ţestoasă doarme de
vreo patru zile sub ţestul ei de-o sută de chile. Şi degeaba ciocăneşte el
cu lăbuţele ude, că ţestul e gros şi broasca nu-l aude. Şi uite, n-are cine
să-l bage-n seamă, n-are cu cine să mai vorbească, aşa, ca de la pui la
mamă. Încercăm noi s-o trezim, dar ţi-ai găsit! Poţi trezi un pietroi
adormit? Ne-nvârtim în jurul ei până când lui Ilie îi dă prin gând să-i
pună o sonerie. Când a fost gata, a doua zi în zori, i-am spus puiului să
sune de-o sută de ori. La a nouăzeci şi noua oară, broasca a scos capul
afară. Mare i-a fost bucuria când şi-a văzut odrasla jucându-se cu
soneria. "Adio somn – a zis – n-o să te mai întâlnesc! Drumeţilor, vă
foarte mulţumesc!" Am plecat lăsând gălăgie în jurul ei ca-n jurul
şarpelui cu clopoţei. Dar nu făcusem nici o sută de paşi în continuare,
când un vultur s-a repezit şi-a luat broasca în gheare. Cu ea,
nemaipomenit, uite tocmai în vârful cerului s-a suit. De-acolo o s-o
arunce, cum aruncă jucătorii discul, să-i spargă platoşa groasă şi-apoi s-
o sfâşie cu pliscul. Hai să strângem flori şi frunze, să le risipim pe vale,
să cadă broasca pe moale. A nimerit într-o claie de fân; ura! am scăpat-
o de la moarte. Vulturul morocănos s-a dus în altă parte. De-acum
broasca va trăi sub ţestul ei, 400 de ani, ehei! Că aşa trăiesc ele, mult
cât evul mediu, nu ca unii oameni, cât un concediu! Vine şi puiul cel mic
dintr-o parte, frecându-se la ochi de cele-ntâmplate. Explică-i tu cum a
fost, Ilie, şi spune-i să nu mai facă abuz de sonerie. Că asurzeşte iarba şi
21
mărăcinii şi, uite, întărâtă vecinii.
Şi iar mergi şi iar mergi, numai pe jos staţii întregi! Totul ar fi
fost excelent, dacă nu ni se-ntâmpla un accident. Tot bătând atâţia
câmpi de când răsare până apune soarele, nu-i normal să ne doară
picioarele? Eram la o cotitură când Radu zice: "Gata, eu am făcut o
bătătură. Of, parcă mi-a intrat un munte-n pantof". Atunci ne-am oprit
şi, punând toţi degetul la tâmplă, ne-am gândit. Ne-am concentrat cât
ne-am concentrat, până-am hotărât: ne trebuie un cal fermecat! Unul
cât tot magazinul de jucării de mare, un cal care să zboare. Şi-n loc de
copite, să aibă aripile potcovite. Ştiţi: ca să nu li se tocească vârfurile
prea tare şi să fie numai zimţi, când s-ating în zbor de stelele fierbinţi.
22
Zmeule, nenorocitule
24
Măr
25
Unu şi cu celelalte numere
Fiecare dintre voi a-nvăţat să numere până la doi. Aici v-aţi oprit
şi, de osteneală, aţi adormit.
– Aoleu, ce-i?
Dar în vis l-aţi văzut pe 3. Era ceva, ca o namilă înfiorătoare, şi –
culmea – mergea şi mai departe cu groaza: avea 4 picioare. Când v-aţi
trezit era ora 5; pe câmp veneau oile de la servici. Câte oi acum dau cu
praf pe drum, parcă încondeiază un ou? Na, c-aţi adormit din nou.
– O, chiar de-aţi dormi sub pat, nimeni nu va scăpa de numărat.
Numerele vă vor urmări în adormirile voastre cele mai adânci şi le veţi
visa pe brânci. Deoarece ele trebuie să vă intre bine în cap – asta e. Dă-
le naibii, că sunt şi importante, ca în viaţă toate celelalte.
1 este un pic peste nimic. De exemplu, floarea asta cu care eu
mi-am încrucişat drumul zice: a mai trecut unul. Şi cu asta a isprăvit cu
persoana mea şi aşteaptă să treacă prin dreptul ei altcineva. Noi am
fost la munte – mi-aduc aminte ca azi – şi-am văzut o mie de brazi.
Iepuri o sută dintr-o dată, dar asta cred că era o şmecherie a unuia,
gogonată. Unul singur cred că era, care aşa de repede fugea, încât
oriunde te uitai, îl vedeai.
Deci, orice ai face – hop! un număr, îţi sare ca un papagal pe
umăr. Acasă, să zicem, când vreţi să vă jucaţi şi voi, s-aude, şi vă fac
morală un milion de rude.
Aşa că, aflaţi: numărăm şi suntem număraţi. Pe mine, de
exemplu, mă numără ceasul deşteptător, pe la şapte, spunându-mi să
mă duc la servici, cu limbă de moarte. (Că după aia el adoarme din nou,
ori moare până la învierea din dimineaţa următoare.) Şi soarele mă are
în socoteala lui, bineânţeles. Deocamdată sunt un număr cuminte, care
la fiecare adunare îi ies. Eu simt de departe, dar nu mă doare această
numărătoare. Numai bătrânii se văietă îngrozitor, când li se adună câte-
o mână, câte-un picior. Şi atunci roagă pe câte unul ca voi, vreun pici,
să strige pentru ei: "sunt aici".
De-aia zic: învăţaţi numărătoarea pe degete, pe fraţi, pe clanţele
uşii, pe dinţi, să-i puteţi ajuta pe bunici, pe părinţi. Seara când vi se face
patul să vă gândiţi: unde am ajuns cu număratul? Şi să adormiţi.
26
În clocotul pieţii
27
Pe fundul tuturor ploilor
Este ceasul fermecat, când peştii împing scoicile pe uscat. Peştii
ori racii, nu ţin minte, ca să le-ncarce cu merinde. Râme, firimituri de
pâine, pentru a le trage pline în mare, mâine, făcând să scârţâie nisipul
de pe plajă, încet, la ora patru fără un sfert. Trebuie să profităm de
această tăcere teribilă, când nu se aude nici o chemare la vilă. La mare
am fost anul trecut (scrie la carte), acum o să facem un pas mai
departe. Un pas mare, chiar în mare. Hai, Mirela, nu fi supărată, încalţ-o
ca pe o gheată. Una cam largă, în care ar încăpea şi casa şi strada cu
băieţii şi fetele, şi tot ai putea să-i legi şireturile. Lumea vine aici s-o
privească doar pe dinafară. Ce atitudine superficială! Nouă, va să zică,
nu ne e de loc frică. Am băut apă multă acasă, cam câte o litră. De-aia
acum nu ne-necăm, doar ne scufundăm, ne scufundăm. Ce ne salvează
e că nici unul nu ştim să-notăm. Asta ne-ajută, nici gând, şi ne dă curaj
să-ajungem mai repede la fund. Acolo vom vedea tot felul de alge
amare, printre care înoată topoare. Deocamdată întâlnim numai peşti
strălucind prin apă, parcă ar fi pictaţi pe fereşti. Se miră ca nişte copii
că suntem ca ei, vii. Pentru ei, am luat special în buzunare, presaţi,
pureci de mare, uscaţi. Obraznicii, vin şi mi-i mănâncă din palmă,
frumos, cu botul, mângâindu-mi, cu coada, cotul. Şi se ţin după noi scai,
formând un fel de imens alai. Nu, mai bine zis, un evantai. Dacă cineva
se va-ncălzi, îl poate folosi. Desigur, să nu-l mişte prea furtunos, că
împinge vapoarele-n adâncul primejdios. Unele au mai fost luate de
talaz si, vezi, stau răsturnate si azi. Această corabie cu pânzele numai
aţe se roagă s-o luăm în braţe... Şi, tot-aşa, ne lăsăm încet, la vale. Apa
e un teren alunecos şi foarte moale. Peştii cresc uşor prin ea, ca prin
pământ iarba. După cum era de aşteptat, fundul mării e
supraaglomerat. Fel de fel de şerpi şi alte lighioane fac bule de aer şi
baloane. Caii de mare tropăie peste tot, grămadă, cu covrigi de şerpi în
coadă. Peştişorii se joacă cu cochilii de boabe de fasole şi caută prin
bărcile înverzite busole. Nu c-ar fi ahtiaţi să afle nordul, sudul sau estul,
pe ei îi interesează din busolă restul: după gradul cutiei, de
perfecţionare, ştiu că afară e secolul cutare sau cutare. (Deci tot un fel
de orientare). Ar fi multe de văzut în acest loc sticlos, unde marea se
termină-n jos. De ce vietăţile toate au gurile căscate? Nu e lumină aici,
e un întuneric groaznic, că soarele e tocmai la dracu în praznic. De
aceea, vieţuitoarele ţin deschisă gura, luminând fundul mării cu
dantura.
Ce-ar fi să fierbem şi noi o ciorbă pescărească, într-o scorbură de
ţestoasă (broască)? Luaţi cu lingura, cât e fierbinte, ciorba asta bună o
s-o ţineţi minte. Aşa, acum ne-am pus burta la cale – si-n felul ăsta
ieşim din mare.
28
Să îmbătrânim - de-o probă
29
La polul sud
Noi am fost la Polul Nord, dar, după câte aud, Polul Nord e mort
fără Polul Sud. Trebuie să le vezi pe amândouă aceste talere de ceaţă,
dacă vrei să ai un echilibru în viaţă. Câteodată simţiţi şi voi,copii, nu e
aşa, că vă lipseşte ceva? Polul Sud îl simţi că nu-l ai ca zahărul din ceai.
Prin urmare, fiţi gata de plecare. Aoleu, dar în port, pentru călătorie, nu
ne-a rămas decât această corabie de hârtie. Eu zic, cu puţină iniţiativă,
să facem alta, de sugativă. S-o construim repede, că vremea trece şi pe
drum vă explic eu de ce. Gata, catargele şi cârmele? Trageţi acum de
toate sforile şi sârmele! Daţi-mi o pipă, să fac şi eu puţin fum, cam cât
rămâne de la o salvă de tun. Vă miroase a alge şi a sare?
Aflaţi că sunteţi de trei zile pe mare. Iată, valurile cum răsar
dintr-o parte şi-n cealaltă apun, şi se duc să fure de la mal săpun. Săpun
uitat dinadins acolo, pe ţărm, de copiii cuminţi şi uituci, ca să aibă
marea cu ce face clăbuci.
Şi cum plutim noi aşa spre Polul Sud, apa intră in corabie, dar eu
mă fac că n-o aud. Mult mai periculoasă, în acest moment, aflaţi, este
corabia de piraţi. Până acum trebuia să se şi arate, frate. Dar nu s-aude
nici un zvon, tocmai noi o s-avem ghinion! Să n-ai ce povesti acasă,
ceva fioros şi năprasnic, asta e groaznic! Ura, suntem salvaţi! Iată
corabia de piraţi! Au aflat că mergem unde ne duce curentul şi vor să
ne fure subiectul. O, dragii mei marinari, hai să fugim cât mai repede şi
să fim tari. Dar, vai, ei măresc, măresc viteza şi respiraţia lor ne
zburleşte sufletul ca freza. Dar tocmai când să pună mâna pe noi, lip!
corabia li s-a împotmolit în nisip. Căci sugativa noastră, vedeţi! Le-a
supt marea de sub lopeţi. Parcă ne pare rău că nu ne-au prins piraţii un
pic, aşa, măcar de degetul mic. Se-ntâmplau cine ştie ce fapte ciudate.
Dar şi ei au fost nişte mămăligi şi jumătate. Acum mergem înainte în
felul următor: scoţând din corabie nor după nor. Dacă stoarcem, de
exemplu, numai o lopată, se face înainte o baltă lată. Şi noi plutim
mereu pe ea, la ore fixe şi la trei sferturi, de-a valma, peste dealuri şi
deserturi. Străbatem fel de fel de ţări, nu mai vorbim de cele nouă mări.
E frumos să vezi insulele de mărgean, cu obiceiurile lor prin ochean. În
Sahara oamenii sunt legaţi la cap c-un şervet şi mănâncă şerbet. Dar nu
e chip să bea la urmă şi apă din nisip. Că unde dai şi unde crapă tocmai
acolo nu-i apă. Scuturaţi peste ei o pânză mai nouă, să creadă că din
rugăciunile lor a-nceput să plouă.
30
La o adică
Vine leul lipa-lipa, mai fioros decât gripa. Simţiţi în inimă o căl-
dură ca para? Asta înseamnă că suntem tot în Sahara. Iată dihania
deschide gura, ridicând şi mai mult temperatura. Totuşi, la noi n-o să
vină, pentru că la toţi ni s-a făcut pielea de găină. Şi leii, după câte am
auzit de la nişte vecini, nu se dau la păsări şi la găini.
În continuare, dragii mei, cred că o să renunţăm la jupuirea
acestor lei. Blănurile le sunt grozav de bine pe trup lipite, din grumaz şi
până la ghearele şlefuite. Şi la urmă trebuie să le cărăm în circa şi,
oricum, ne încurcă. Să nu mai vânăm nici tigri, nici lei, nici leoparzi, nici
nimic. Eu aşa zic. Să ne retragem mai bine în a noastră corabie, care
merge pe sub streşinile valurilor ca o vrabie. Ce dacă rămâne în urmă
pustiul nevăzut? Nu-i primul lucru pe care-l lăsăm noi început! Gata.
Unde vedeţi o mare înfigeţi iute lopata. Brr! E din ce în ce mai rece!
Suntem mai lângă Oceanul îngheţat, cu fiecare spaimă ce trece. Un
pescăruş obosit (n-am aici un loc cald unde să-l culc) ne trimite din zbor
primul fulg. Va veni în curând şi zăpada, ehei, prin asociaţie de idei.
Înseamnă că polul se apropie, vrând-nevrând, acum e la o aruncătură
de gând. Vezi? a şi început să mă ningă în cap cu nori. Fulgii se-
nmulţesc, ca şi stelele prin spori. Adică se sparge fulgul, că nu e de fier,
şi curg din el seminţele de cer. A-ngheţat dintr-o dată şi apa bine, să ne
mutăm toţi pe patine. Căci la Polul Sud nu poţi să te duci cu un cleşte
de spart nuci. Gheaţa aici e groasă cât geamurile caselor toate, chituite
bine şi-ngheţate. Poţi să dai cu mingea-n ea, acum şi pururea. Că n-o să
sară nici un ciob, n-o să faci oceanul zob. Deci, ne apropiem printre
pinguini şi degeraturi. Polul Sud începe cu suflatul în palmă şi cu
celelalte apucături. Daţi-mi mie ocheanul cel cu pluş nou lustruit, să văd
acum unde e pământul uşor turtit? Că acolo cică polul vine, ca să poată
sta mai bine. E punctul unde trebuie să mergem fiecare şi în loc de
steaguri să punem degetul mare. Să strălucească amprentele noastre,
numai semne şi linii, până în ochii viitorimii. Să ştie toată lumea că noi
am ajuns până aici încă de pe când eram pitici. Foarte simplu am ajuns:
învârtind cârma mereu la babord. Dar ce scrie pe tabla aceea? "Polul
Nord". Aoleu, acesta e adevărul goluţ-gol: am greşit calea exact c-un
pol. La o răscruce cred că ne-am încurcat, ca un copil care cade: bum!
din pat. Căci, la fiecare răscruce, aţi observat şi voi, de ce? pentru ce? –
sunt două drumuri identice. Unul este cel bun, pe care trebuie să mergi
înainte cu fală, şi altul e drumul de păcăleală. Noi am pornit falnici spre
sud, ca să ajungem – să nici n-aud! La nordul cel gol şi sărac, pe care-l
ştie după licheni orice pârlit de copac. Dar, la urma urmei, aşa e în
31
viaţă: te mai înşeli. Parcă oamenii mari nu fac şi ei câteodată nişte
greşeli?! Noi am pus mâna pe Polul Nord, nu e aşa? care nu e nici el de
colea. Acum trebuie numai, ca s-o dregem, să punem de acord scopul
cu locul. Ia să se prezinte aici un băieţel cu muşchi de oţel, care să se
urce înapoi pe cuvintele noastre în sus, pe toate câte le-am spus. Ca pe
catargele unei corăbii, numai pânze şi frânghii, de care te ţii. Care eşti
voinicul? Tu, Titu? Urcă-te până în vârful poveştii noastre şi schimbă-i
repede titlu!
32
Feriţi cerul
33
Cai verzi şl întâmplări breze
34
Căutăm o frunză
36
La şcoală, dar nu rămânem acolo
37
Capitala bazaconiei
38
Nu ne-a rămas decît să fumăm o ţigare
39