Sunteți pe pagina 1din 20

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ


FACULTATEA DE DREPT

REFERAT

COMPETENTA CURTII CONSTITUTIONALE

Îndrumători:
Prof. Toncean Ioana - Luieran

Student
Varga – Dragos Daniel

Tîrgu Mureș
2020
O autoritate publica, indeplinind functia pentru realizarea careia a fost instituita, se
defineste nu numai prin competenta si organizarea sa, elemente esentiale sub aspect strict
institutional, dar si prin stilul sau de activitate, adica prin modul in care isi indeplineste
menirea. In perspectiva menirii sale autoritatea publica reprezinta o organizatie in slujba
unei idei, ca si orice alta structura sociala destinata implinirii unui scop de natura politica,
culturala, religioasa etc., deci cu excluderea structurilor comerciale, generatoare de profit,
subordonate unui scop economic. Diferenta fundamentala a autoritatii publice fata de
aceste structuri sociale, este apartenenta sa la stat, adica faptul ca fiind o componenta a
acestuia exercita puterea de stat in limitele atributiilor ce i-au fost conferite. Modul de
indeplinire a acestei puteri este diferit, nu numai in functie de competenta si procedurile
instituite in acest scop, ci si in functie de stilul activitatii sale. Va fi stilul adoptat
transparent sau ocult, flexibil sau rigid, permeabil dialoglui sau, dimpotriva, opac, ferm
sau sovaielnic, clar sau confuz. Caracterizarile pot fi din cele mai diferite unghiuri de
vedere deoarece daca organizarea constituie premisa majora, in sens larg cuprinzand si
sfera competentei, intrucat exprima o anumita configuratie pentru exercitarea atributiilor
conferite, stilul de activitate este caracteristic pentru modul de realizare a scopului
organizatiei, ce determina menirea sa.
Este in afara oricarei indoieli ca explicarea competentei Curtii Constitutionale implica
anumite determinari teoretice prealabile si, in orice caz, unele precizari ale exprimarilor si
conceptelor.
Pentru inceput trebuie sa facem precizari ce privesc conceptele de Constitutie,
constitutionalitate si, desigur, de suprematie a Constitutiei, toate acestea fiind intr-o
stransa legatura.
Constitutia este legea fundamentala a unui stat, constituita din norme juridice,
investite cu forta juridica suprema si care reglementeaza acele relatii sociale
fundamentale, esentiale pentru instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii politice a
poporului. Din moment ce conceptul de Constitutie, cu toata evolutia sa, a conservat un
miez permanent, si anume „ideea unui principiu suprem care determina ordinea statala in
intregul sau si esenta comunitatii constituite prin aceasta ordine”, iar legislatia este in
raport cu Constitutia „aplicarea dreptului” este obligatorie o corespondenta intre lege si
constitutie, o corespondenta „intre un grad inferior si unul superior in ordinea juridica”.
Constitutionalitatea, simplu definita, nu este altceva decat conformitatea legii cu
Constitutia.
Constitutionalitatea rezulta din ierarhia juridica, fiind consecinta suprematiei
Constitutiei in sistemul juridic. De aceea, am definit suprematia Constitutiei ca fiind o
notiune complexa, in continutul careia intra trasaturi si elemente (valori) politice si
juridice, care exprima pozitia supraordonata a Constitutiei nu numai in sistemul de drept,
ci in intregul sistem social-politic al unei tari.
Constitutionalitatea fiind unul din pilonii ordinii juridico-statale nu este un simplu
concept, este o realitate care se exprima si trebuie realizata. De aici controlul de
constitutionalitate, categorie cheie in functionarea ordinii constitutionale. Iar controlul de
constitutionalitate nu este altceva decat verificarea conformitatii cu Constitutia. Controlul
de constitutionalitate priveste normele juridice, dar si alte acte si activitati (actiuni). De
aceea, el poate apartine oricarui subiect de drept, in functie de prevederile si delimitarile
constitutionale, contrar unor sustineri in literatura juridica. El se poate infatisa sub mai
multe fatete, in functie de prevederile constitutionale din fiecare stat. Cea mai cunoscuta,
atat prin vechime, cat si prin importanta este controlul constitutionalitatii legilor, care,
intr-o explicatie simpla, nu este altceva decat controlul conformitatii legilor cu
Constitutia.
Trebuie precizat ca acest control al constitutionalitatii legilor acopera doar o zona
a controlului de constitutionalitate, de unde rezulta ca sunt si alte forme de control si deci
mai multe autoritati imputernicite. Precizarea este foarte importanta si ea va permite
intelegerea corecta a functiilor Curtii Constitutionale, clarificand unele confuzii din
doctrina si practica.
Controlul constitutionalitatii intr-un stat este una din formele importante nu numai de
verificare, dar si de consolidare a comportamentului constitutional, categorie ce se
defineste prin ea insasi.
Desigur, lucrurile astfel prezentate ar putea aparea ca fiind complete si s-ar putea
merge mai departe cu explicatiile, considerand ca suntem de acord cu totii ce este
Constitutia. Numai ca ar insemna ocolirea unor probleme de mare subtilitate juridica ce
se ridica uneori.
Credem ca raportarea legilor si activitatilor (actiunilor sau institutiilor) trebuie facuta
la Constitutia statului, asa cum exista ea, scrisa sau nescrisa, Constitutie ce guverneaza, la
momentul dat, ansamblul insitutuiilor politice, statale si juridice. Aceasta da concretete si
eficienta controlului de constitutionalitate, il face util, il mentine in sfera institutiilor pur
juridice1.
Pana in prezent, Curtea Constitutionala a operat numai cu acest concept.
Fara a intra in detalii, trebuie totusi sa mentionam in istoria constitutionala doua mari
tendinte. O tendinta de a considera justitia constitutionala „un instrument in serviciul
regulilor sau valorilor supraconstitutionale”, regasita in lucrarile lui Francois Geny,
Maurice Hauriou, Leon Duguit, iar a doua, exprimata clar de Charles Eisenmann, care
considera legitima existenta unui drept ideal, natural sau metapozitiv, subliniind ca
judecatorul nu poate decide decat in numele regulii de drept. Asa cum scrie Georges
Vedel, logica lui Eisenmann este fara greseala si de o „pretioasa actualitate”, deoarece
„adesea controlul constitutionalitatii legilor este, naiv sau savant, prezentat ca urmarind
sa prevaleze vointa judecatorului contra vointei generale si, la limita, ca fiind esecul
democratiei: insa nu poate fi asa decat daca judecatorul constitutional poate impune un
drept supraconstitutional”.
Edificator pentru prima tendinta, care da controlului de constitutionalitate o sefra
nedefinita aproape, este ceea ce scria Leon Duguit, si anume: „Numesc lege contrara
dreptului orice lege formala care contine o dispozitie contrara fie unui principiu de drept
superior asa cum este el receptat de constiinta colectiva a poporului..., fie unei dispozitii
inscrise in Declaratia de drepturi, fie, in sfarsit, unei dispozitii a legii constitutionale
rigide... Voi califica lege neconstitutionala orice lege contrara unui principiu superior de
drept inscris sau nu intr-o lege superioara legii ordinare. Intr-un cuvant, folosesc
exprimarea: lege neconstitutionala ca sinonim de lege contrara dreptului superior scris
sau nescris”.
In ce ne priveste, optam pentru pozitia stiintifica a decanului Georges Vedel, in sensul
careia „judecatorul nu poate statua decat in numele regulii de drept” si judecatorul nu
poate impunde un drept supraconstitutional”.

1
Ioan Muraru, “Contenciosul constitutional”, pag. 78
Este deosebit de important sa convenim ca, in controlul de constitutionalitate,
Constitutia trebuie privita ca o categorie juridica si o realitate politico-juridica ce
reprezinta fundamentul statului de drept si democratic. Diluarea continutului si
dimensiunilor sale nu este de natura sa favorizeze echilibrul dintre puteri sau dintre puteri
si societate si nici protectia libertatilor publice. Daca totul devine Constitutie, atunci sunt
inutile diferentierile dintre Constitutie si lege (sau restul dreptului), devine inutila chiar
ideea de suprematie a Constitutiei si, ca o consecinta logica, s-ar putea pune sub semnul
intrebarii chiar existenta Curtii Constitutionale. Si atunci, ierarhizarea normelor juridice
nu ar mai fi o realitate, ci un joc al imaginatiei fiecarui judecator. Mai mult chiar,
diferenta dintre Constitutie si Dreptul Constitutional este total neglijata, se topeste
Dreptul Constitutional in categoria Constitutie, viziune daca nu in intregime gresita, in
orice caz discutabila.
Controlul constitutionalitatii trebuie apreciat ca avand o contributie decisiva la
realizarea echilibrului institutional, principiu de mare aplicatie in sistemul comunitar si
care, prin simetrie, trebuie sa functioneze si la nivelul fiecarui stat.
Legitimitatea controlului de constitutionalitate este desigur valabila si pentru
controlul constitutionalitatii legilor ca parte a acestuia.
Statul de drept exista si se exprima cel mai clar prin suprematia Constitutiei, inteleasa
nu numai ca o trasatura sau principiu al sistemului juridico-statal, ci si ca esenta a
constitutionalismului, ca stare ce garanteaza Constitutiei viabilitate si eficienta.
Constitutionalismul trebuie interpretat ca masura (gradul) in care Constitutia este
receptata, nu numai inteleasa, ci considerata ca un bun propriu al fiecaruia, ca realitate si
speranta, in sensurile si exigentele sale, de catre cetateni si de catre autoritatile publice.
Constitutionalismul, ca stare si constiinta civila si juridica, depinde de foarte multi
factori materiali, spirituali, de gradul de civilizatie si cultura, dar, si acest lucru este
determinant, si da modul (masura, gradul) in care Constitutia recepteaza (exprima) si da
raspunsuri exigentelor ce rezulta din acesti factori. Pentru ca, sublinia Hegel, cu forta
geniului sau filozofic, „Poporul trebuie sa aiba fata de Constitutia lui sentimentul
dreptului sau si al starii sale de fapt, altfel ea poate exista, e drept, in chip exterior, dar nu
are nici o semnificatie si nici o valoare”.
Privita prin prisma ierarhiei normelor juridice (ierarhie necesara in orice sistem de
drept), suprematia Constitutiei implica stricta conformitate cu litera si spiritul Constitutiei
a tuturor normelor juridice. Aceasta concordanta (conformitate) este verificata si
asigurata, in general, prin controlul de legalitate, control care este o componenta a
activitatii statale (o functie a puterii organizata statal) si care se exercita continuu in
forme si structuri clar institutionalizate. Controlul de legalitate priveste toate actele
juridice ale autoritatilor publice si el se exercita, de regula, de autoritatile statale ierarhice
asupra celor inferioare, iererhia implicand subordonare si control.
Dar ierarhia statala are limite firesti, la granita superioara, ea sfarsindu-se la nivelul
Parlamentului. Parlamentul este puterea deliberativa si se bucura de o anumita
preeminenta legitimata prin modul sau de formare si prin imputernicirile care care
Constitutia i le confera. De unde rezulta ca formele si mijloacele de control asupra
Parlamentului nu pot fi cele comune, aplicabile in legatura cu restul autoritatilor statale.
Este vorba de controlul juridico-statal, pentru ca din punct de vedere politic controlul este
exercitat de carte electorat (macar teoretic).
Parlamentul situandu-se pe o pozitie statala privilegiata, teoretic ar fi in afara
posibilitatilor de control, iar legea, ca principalul sau act juridic, de asemenea. Daca toate
celelalte acte juridice subordonate legii pot fi supuse controlului, in cadrul ierarhiei
juridice si statale, in legatura cu legea, controlul ar aparea ca o imposibilitate practica din
moment ce deasupra Parlamentului nu se mai situeaza nicio autoritate publica. O
asemenea ipoeza contravine insa flagrant separatiei/echilibrului puterii in stat, ea ar
permite unei din puteri sa devina tabu. Separatia/echilibrul puterilor a fost sursa originara
a unei solutii juridice ingenioase si eficiente si anume crearea unei institutii juridice
speciale, distincte, care sa organizeze si sa permita extinderea controlului si asupra
actelor Parlamentului, indeosebi asupra legilor.
Astfel, daca suprematia Constitutiei este dominanta statului de drept, este firesc ca si
Parlamentul, la randul sau, trebuie sa se subordoneze Constitutiei. Aceste ratiuni s-au
cristalizat in controlul constitutionalitatii legilor. Iar de aici rezulta o idee fundamentala,
si anume cea in sensul careia crearea si organizarea constitutionalitatii legilor este
rezultatul exigentei ca si legea, ca act juridic al Parlamentului, sa fie supusa unui control
de legalitate pentru ca si ea trebuie sa fie conforma Constitutiei. Din aceasta rezulta o
consecinta fireasca: ratiunile infiintarii controlului constitutionalitatii legilor
fundamenteaza ideea ca numai legea trebuie sa formeze obiectul controlului. Includerea
si a altor acte juridice (normative sau eventual cu caracter individual), cu exceptia,
desigur, a actelor cu putere de lege, nu este justificata din punct de vedere al rigorilor
stiintifice. Desigur, multe Constitutii extind acest control si asupra altor acte juridice, dar
aceasta extindere poate fi motivata prin inventivitatea constituantului (o anumita
extravanganta), prin suspiciunile cu privire la unele autoritati publice. Aceasta extindere
complica mult institutia si ridica firesti semne de intrebare. Dar ea se indeparteaza de
ratiunile si legitimitatea controlului veritabil. Aceasta extindere risca sa dea autoritatilor
insarcinate cu controlul constitutionalitatii aura unor organisme care se implica direct in
guvernare sau, in orice caz, pot influenta guvernarea.
Aceasta extindere poate ridica semne de intrebare in legatura cu receptarea si
intelegerea corecta a rostului si semnificatiilor controlului constitutionalitatii legilor.
Vom adauga, fara a incerca sa si argumentam ca vorbim de legea promulgata si
publicata, nu si de proiectul de lege, deoarece numai controlul sanctionator (posterior)
realizeaza controlul constitutionalitatii legilor in ratiunile, deplinatatea continutului,
semnificatiilor si consecintelor sale.
De altfel, Louis Favoreu scrie ca, in definitiv, ceea ce conteaza este ca tribunalul
constitutional sa spuna dreptul cu autoritatea de lucru judecat si ca declaratiile de
neconstitutionalitate sa poate ajunge la declararea anularii cu efecte erga omnes; daca, in
schimb, Curtea nu poate decat sa retrimita legea la Parlament, fara a o putea anula ea
insasi, ne putem indoi ca exista o veritabila jurisdictie.
Cat priveste justificarea, Pierre Avril si Jean Gicquel arata ca dezvoltarea controlului
de constitutionalitate in Europa se inscrie intr-o experienta istorica, aceea a
totalitarismului care a aratat ca majoritatea populara poate fi liberticida. Dar, arata aceeasi
autori, controlul de constitutionalitate are explicatii mai putin dramatice si mai actuale,
care decurg din evolutia democratiilor noastre.
Din punct de vedere teoretic, ideea controlului de constitutionalitate a fost repudiata
in Franta, mai mult, pentru ca a fost considerata contrara suveranitatii nationale, care este
exercitata de cetateni prin reprezentantii sai. Dar, un argument teoretic justifica controlul
deoarece Constitutia determina conditiile in care poporul este reprezentat; organul
constituit, Parlamentul isi trage puterile sale din Constitutie si el nu reprezinta valabil
poporul decat in conditiile in care respecta conditiile impuse de aceasta, iar legea nu
exprima vointa generala decat daca respecta Constitutia.
Controlul de constitutionalitate a fost si este teoretizat intr-o maniera larga, facandu-
se foarte multe clasificari.

Clasificarea atributiilor:

a) Criteriul inscrierii in Constitutie

In functie de consacrarea sa in legea fundamentala, controlul constitutionalitatii a fost


clasificat in control explicit si control implicit. Suntem in fata unui control explicit atunci
cand in mod expres Constituia il prevede si suntem in prezenta unui control implicit
atunci cand Constitutia nu-l prevede in mod expres, dar el exista implicit, ca urmare a
principiului legalitatii.

b) Criteriul organului competent sa efectueze controlul

Un alt criteriu de clasificare a controlului constitutionalitatii legilor este si cel al


autoritatii statale investite cu aceasta competenta. In functie de acest criteriu au fost
stabilite chiar mai multe clasificari.
Intr-o opinie ar exista trei forme de control: controlul prin opinia publica, controlul
politic si controlul judecatoresc. Controlul prin opinia publica este controlul elementar,
cuprinde reactia opiniei publice la violarea constitutiei. In ce priveste aceasta forma de
control, doctrinarii o considera primitiva, deoarece se apeleaza la violenta. In aceasta
opinie se considera ca cel mai eficient si, mai ales, cel mai conform cu natura lucrurilor
este controlul constitutionalitatii legilor exercitat prin judecatori. Cat despre controlul
politic, acesta este realizat de autoritatile constituite ale statului (mai ales adunarile
legiuitoare interne ale acestora), altele decat cele judecatoresti.
Intr-o a doua opinie, controlul constitutionalitatii legilor ar cunoaste trei forme si
anume: controlul parlamentar, controlul politic si controlul jurisdictional. In aceasta
opinie, controlul politic este exercitat de un organ cu caracter politico-statal si care
functioneaza independent si in afara parlamentului. Controlul jurisdictional se realizeaza
sau prin instantele ordinare sau prin jurisdictiile speciale.
Intr-o a treia opinie, se considera ca cea mai potrivita clasificare a controlului
constitutionalitatii legilor, in raport cu organele care il exercita, cea mai conforma cu
exigentele stiintifice, este aceea care distinge intre controlul exercitat de adunarile
legiuitoare si cel exercitat de organe din afara lor, care, prin aceea ca pot lipsi de efecte
votul acestor adunari, apar ca fiindu-le supraordonate; in cadrul organelor supraordonate
adunarilor legiuitoare se face distinctie intre organele politice, cele judecatoresti si cele
politico-jurisdictionale.
In sfarsit, intr-o a patra opinie, in functie de organul competent, controlul
constitutionalitatii legilor cunoaste doua forme: controlul politic si controlul judecatoresc.
Aceasta clasificare are avantajul de a evoca si procedura diferita dupa care se realizeaza
controlul si permite o abordare sistematica a institutiei analizate.
In cadrul acestei clasificari, prin control politic se intelege atat controlul exercitat de
catre organele legiuitoare, cat si cel exercitat de organe de stat, altele decat cele
legiuitoare, fie ca li s-a incredintat alaturi de menirea lor de baza si aceasta sarcina, fie ca
sunt special infiintate in acest scop.
Controlul zis jurisdictional poate fi exercitat fie de organe, altele decat cele
judecatoresti, care folosesc insa o procedura de lucru asemanatoare cu cea
judecatoreasca, fie de catre organele judecatoresti propriu-zise. Interes deosebit a
prezentat si prezinta controlul judecatoresc al constitutionalitatii legilor. Controversat, cat
priveste fundamentarea sa stiintifica, controlul judecatoresc al constitutionalitatii legilor
s-a impus in practica multor state, astazi exercitandu-se sau in temeiul unor dispozitii
legale clare, sau pur si simplu in temeiul dreptului pe care organele judecatoresti singure
si l-au arogat. Precum am aratat anterior, dreptul judecatorilor de a decide asupra
constitutionalitatii legilor a fost viu contestat si greu de admis initial de doctrina juridica.
Chiar si cei care sustineau posibilitatea controlului judecatoresc al constitutionalitatii
legilor admiteau ca aceasta presupune indeplinirea a doua conditii prealabile: existenta
unei diferentieri precise intre legile fundamentale si cele ordinare si o constitutie scrisa,
de tip rigid.
c) Criteriul temporal

In functie de momentul in care se efectueaza, controlul constitutionalitatii legilor se


clasifica in control anterior adoptarii legilor si control posterior adoptarii lor. Controlul
anterior adoptarii legilor, denumit si control prealabil, preventiv sau a priori, se exercita
in faza de proiect a legii. Cu privire la acest control trebuie sa observam ca nu este un
veritabil control al constitutionalitatii, caci atat timp cat legea nu este adoptata, proiectul
poate fi imbunatatit chiar de initiator sau poate fi abandonat. Mai mult Parlamentul poate
fi investit cu dreptul de a decide chiar el, in ultima instanta, asupra constitutionalitatii
textului in discutie. Acest control este mai mult o garantie de legalitate si deci si de
constitutionalitate.
Controlul posterior adoptarii legilor, denumit si ulterior sau a posteriori, se
exercita asupra legilor deja adoptate sau asupra actelor cu forta juridica egala cu a legii.
In aceasta situatie, in cadrul controlului explicit, de regula, se prevad organele de stat care
pot sesiza neconstitutionalitatea, organele de stat care pot decide cu privire la
constitutionalitate, procedura de urmat si sanctiunile. Acesta este veritabilul control al
constitutionalitatii legilor.

d) Criteriul procedurii de realizare a controlului

De regula se folosesc doua procedee si anume: controlul pe calea actiunii si controlul


pe cale de exceptie. In ce priveste controlul pe calea actiunii este considerat a fi un
procedeu ofensiv, care permite atacarea unei legi in fata unei instante determinate, careia
i se cere sa examineze validitatea constitutionala a unui act juridic si, eventual, sa
pronunte anularea lui daca a fost gasit neconstitutional. Controlul constitutionalitatii pe
cale de exceptie este considerat un procedeu ofensiv, cand pentru a ataca trebuie sa
astepti ca legea sa ti se aplice.
e) Criteriul sistemic

In doctrina s-a afirmat ca ar exista doua modele de justitie constitutionala, anume


modelul american si modelul european (L. Favoreu). Modelul american de justitie
constitutionala presupune realizarea controlului constitutionalitatii legilor de catre
tribunale obisnuite (toate instantele judecatoresti dintr-un stat), un control posterior,
efectuat pe cale de exceptie si care se finalizeaza prin hotarari judecatoresti care au un
caracter obligatoriu numai pentru partile care au participat la respectivul proces
(autoritate relativa de lucru judecat). Modelul european atribuie controlul
constitutionalitatii legilor unor autoritati special abilitate, denumite tribunale sau curti
constitutionale, iar acesta se poate realiza, in egala masura si pe cale de actiune si pe cale
de exceptie, poate opera fie anterior, fie ulterior intrarii in vigoare a legii si se finalizeaza
prin decizii care beneficiaza de autoritate absoluta de lucru judecat.
In Romania, controlul constitutionalitatii isi gaseste reglementarea in art. 142-147
din Constitutie, precum si in Legea nr. 47/1992, republicata 2, privind organizarea si
functionarea Curtii Constitutionale. In dezvoltarea dispozitiilor constitutionale si legale,
Curtea Constitutionala si-a adoptat Regulamentul de organizare si functionare. Dispozitii
privind competenta Curtii Constitutionale mai sunt si in alte legi, ca de exemplu in Legea
pentru alegerea Presedintelui Romaniei.
In activitatea Curtii, esential este controlul constitutionalitatii legii, atat sub forma
controlului a priori, prin solutionarea obiectiilor de neconstitutionalitate privind legea
inainte de promulgare, cat si sub forma controlului a posteriori a regulamentelor
parlamentare si, mai ales, prin solutionarea exceptiilor de neconstitutionalitate, invocate
in fata instantelor judecatoresti, privind o lege sau ordonanta in procesul sau de aplicare.
Potrivit art. 146 din Constitutie, Curtea indeplineste si alte atributii prevazute de legea
organica a Curtii. Dar, in general, jurisdictia constitutionala, indiferent ca se realizeaza
printr-un organ specializat sau prin intermediul autoritatilor judecatoresti, a fost
intotdeauna legata de controlul constitutionalitatii legii. De aceea, elementele
caracteristice ale stilului de activitate al Curtii se refera nemijlocit la activitatea de control
al constitutionalitatii legii, in toate cele trei modalitati evocate anterior. Pentru a deosebi

2
Monitorul Oficial nr. 643/16 iulie 2004.
aceste elemente, o distinctie prealabila este necesara: ele nu pot privi procedura
jurisdictionala si nici solutiile adoptate care, desi esentiale in activitatea Curtii,
caracterizeaza exclusiv legalitatea controlului; stilul activitatii reflecta, insa, altceva si
anume singularitatea ei, depasind sfera stricta a actului de executare a legii, fara insa sa i
se opuna; stilul activitatii rezulta, de aceea, din aportul complementar destinat sa umple,
in cat mai mare masura, spatiul care, in mod inevitabil, exista intre menirea unei institutii,
in functie de scopul pentru care a fost infiintata si cadrul sau legal specific, obiectivizat
de legiuitor prin atributii, proceduri si reguli de organizare.
Trebuie observat ca activitatea Curtii Constitutionale nu priveste numai controlul
constitutionalitatii legilor, ci cuprinde si alte domenii, desigur in stransa legatura cu
aplicarea si respectarea Constitutiei.
Competenta Curtii este configurata in art. 146 din Constitutie, ale carei prevederi
sunt dezvoltate de Legea nr. 47/1992, republicata. Din lectura textelor care stabilesc
atributiile Curtii rezulta ca in competenta acesteia intra pe langa controlul propriu-zis al
unor acte ale Parlamentului si Guvernului ori ale unor initiative legislative exercitate de
cetateni si verificarea constitutionalitatii unor proceduri care nu au legatura cu procesul
legislativ.
Din analiza textelor constitutionale referitoare la competenta Curtii
Constitutionale rezulta ca aceasta autoritate publica jurisdictionala exercita un control de
legalitate si nu unul de oportunitate. Curtea Constitutionala statueaza numai asupra
problemelor de drept. Ca atare, in solutionarea cauzelor ce i-au fost remise potrivit art.
146 din Constitutie, Curtea Constitutionala trebuie sa se limiteze la verificarea
conformitatii constitutionale a dispozitiilor legale cu a caror neconstitutionalitate a fost
sesizata. Curtea nu ar fi, de pilda, competenta sa se pronunte asupra necesitatii sociale a
reglementarii, sau a implicarilor sale care nu sunt de natura juridica.
Curtea indeplineste si alte atributii, pronuntandu-se, din oficiu, asupra proiectelor
de revizuire a Constitutiei, indeplinind functia de judecator electoral in alegerile
prezidentiale, solutionand contestatiile ce au ca obiect constitutionalitatea unui partid
politic, avizand propunerea de suspendare din functie a Presedintelui Romaniei, precum
si indeplinind anumite prerogative in ce priveste referendumul, initiativa populara sau
interimatul functiei prezidentiale.
In afara controlului constitutionalitatii unor acte normative, Curtii Constitutionale
ii revin si alte atributii prin care este imputernicita a se pronunta asupra
constitutionalitatii unor actiuni sau masuri intreprinse de catre unele autoritati publice
situate la inalte nivele statale.
Competenta Curtii da expresia colaborarii puterilor in stat. Astfel Curtea exercita
controlul constitutionalitatii legii inainte de promulgare la sesizarea fie a presedintelui
unei Camere a Parlamentului sau cel putin 50 de deputati ori 25 de senatori – deci a unor
subiecte din cadrul puterii legiuitoare -, fie a Presedintelui Romaniei sau Guvernului –
deci a autoritatilor caracteristice puterii executive – fie a Inaltei Curti de Casatie si
Justitie, pentru puterea judecatoreasca. De asemenea, Curtea exercita si controlul a
posteriori a legii si ordonantelor guvernamentale la sesizarea unei instante judecatoresti,
ca urmare a invocarii unei exceptii de neconstitutionalitate de catre partile implicate intr-
un proces sau de catre instanta din oficiu. Desi, in acest caz, sorgintea sesizarii este
exclusiv din cadrul puterii judecatoresti, colaborarea puterilor in exercitarea competentei
Curtii se manifesta prin aceea ca, in vedera solutionarii exceptiei, in faza prealabila a
judecatii propriu-zise, Guvernul si Camerele Parlamentului au posibilitatea de a-si
exprima punctul de vedere asupra exceptiei invocate. Acelasi drept exista si in cazul
obiectiilor de neconstitutionalitate privind o lege inainte de promulgare, de asemenea ca
expresie a principiului colaborarii, in virtutea caruia aceste autoritati au rolul de parteneri
ai Curtii in exercitarea controlului. Singura derogare o constituie controlul
constitutionalitatii regulamentelor parlamentare, in care caz sorgintea sesizarii este numai
parlamentara – presedintele uneia din Camere, un grup parlamentar, cel putin 50 de
deputati sau 25 de senatori – iar punctul de vedere se cere numai de la birourile
permanente ale Camerelor. Aceasta particularitate isi afla temeiul in principiul
autonomiei parlamentare a Camerelor, consfintit de art. 64 din Constitutie.
Competenta Curtii Constitutionale este expresia, poate cea mai pregnanta, a unui
fenomen general a carui intensitate este specifica statului de drept si anume incadrarea
juridica a fenomenelor politice. Legea, prin excelenta, reprezinta plitica ce a invins prin
intermediul majoritatii ce a adoptat-o. Pe cale de consecinta, controlul constitutionalitatii
legii, adica a legitimitatii sale constitutionale asigura incadrarea fenomenului politic
legislativ in rigorile normei constitutionale.
f) Criteriul continutului atributiilor

Examinarea comparativa a atributiilor jurisdictiilor constitutionale europene implica


unele precizari privind domeniile de principiu ce intra in sfera controlului de
constitutionalitate. Putem astfel identifica urmatoarele domenii:
 controlul constitutionalitatii initiativelor de revizuire a Constitutiei si in cadrul
procedurii parlamentare a initiativelor legislative;
 controlul constitutionalitatii legilor, ca acte ale Parlamentului;
 controlul constitutionalitatii regulamentelor parlamentare;
 controlul constitutionalitatii normelor juridice cu putere de lege (legislatia delegata);
 controlul constitutionalitatii actelor administrative;
 controlul constitutionalitatii formarii, organizarii si functionarii autoritatilor publice;
 controlul comportamentului constitutional (respectarea separatiei puterilor, sefi de
state si de guvern);
 controlul constitutionalitatii actelor instantelor judecatoresti;
 controlul constitutionalitatii formelor prin care se exercita suveranitatea poporului
(referendum);
 controlul constitutionalitatii asociatiilor ce au un rol aparte in formarea si configurarea
sistemului statal (sindicate, partide politice);
 controlul constitutionalitatii tratatelor internationale.
Fara indoiala, pot fi identificate si alte domenii in care suprematia Constitutiei implica
un control direct si sistematic, ca o conditie a bunei functionari a ordinii constitutionale.
Daca, asa cum am mai spus, aparitia tribunalelor si curtilor constitutionale s-a
legitimat mai intai si decisiv prin controlul constitutionalitatii legilor, in timp, sfera
imputernicilor s-a largit, firesc fata de faptul ca legea fundamentala, Constitutia, este baza
juridica a intregului edificiu social si statal.
Ideea nu este noua, ea a fost subliniata inca de Hans Kelsen, care arata ca
imputernicirile jurisdictiei constitutionale nu trebuie sa se limiteze la controlul
constitutionalitatii legilor, ele pot sa cuprinda, de exemplu, si actele sefului de stat
„pentru ratiuni de prestigiu si pentru alte ratiuni”.
Daca luam ca punct de plecare domeniile pe care le-am nominalizat si le comparam cu
art. 146 din Constitutie vom observa evident ca suntem in prezenta unei competente
restranse a Curtii Constitutionale si, desi legea nr. 47/1992, republicata, stabileste ca
singura in drept sa hotarasca asupra competentei sale este Curtea, tot legea arata ca acest
lucru se face potrivit art. 146 din Constitutie [art. 3 alin. (2)].
Competenta Curtii Constitutionale poate fi apreciata ca restransa si prin raportare la
autoritatile similare din alte tari. Desigur, chiar in aceste limite, competenta Curtii nu
poate fi contestata de nici o autoritate publica (art. 3 alin. (1) din legea nr. 47/1992,
republicata).
Am aratat ca veritabilul articol trebuie considerat controlul posterior, dar, de regula,
constituantii, din multiple ratiuni, inscriu si controlul prealabil al constitutionalitatii
legilor. Se considera ca solutia poate fi apreciata ca practica, numai in masura in care este
prevazut, in acelasi timp, si controlul posterior. Prevederea numai a controlului prealabil,
mai ales in situatia in care decizia autoritatii constitutionale poate fi cenzurata de catre
Parlament, este daca nu chiar inutila, ineficienta fata de exigentele controlului veritabil.
De altfel, in doctrina se sustine deseori ideea in sensul careia controlul preventiv are un
caracter evident politic, deoarece se exercita inainte ca textul sa aiba forta de lege. Oricat
ar parea de ciudat, controlul posterior este cel mai eficient si se constituie intr-un solid
garant al libertatii publice. Este si motivul pentru care Tudor Draganu scrie ca
„neconstitutionalitatea unei legi poate sa nu apara din primul mandat, ci sa devina
evidenta abia in cursul aplicarii ei la diferite cazuri concrete”. Imbinand controlul
prealabil cu cel posterior, constituantul roman a realizat o reglementare reusita.
Intr-o prima gandire, exprimata in Tezele pentru elaborarea proiectului de Constitutie,
Consiliul Constitutional (Curtea) avea si competenta de a inde plini „orice alte atributii
prevazute de Constitutie sau de legi organice" [teza 6, lit. j)].
Procedeul juridic este clasic si des utilizat, el este o supapa permitand deschideri si
solutii in cazuri neprevazute sau greu de prevazut in momentul elaborarii normei
constitutionale. Pentru ca, este indeobste admis, oricat de intelept si de prevazator ar
fi un legiuitor el nu poate surprinde totul cat priveste efectele viitoare ale unei
reglementari.
Cu prilejul discutarii proiectului de Constitutie, art. 143 lit. k) potrivit caruia
Curtea Constitutionala „indeplineste orice alte atributii prevazute prin legi organice",
a starnit multe controverse, cerandu-se eliminarea sa. Adunarea Constituanta a decis
scoaterea textului.
Solutia Adunarii Constituante a fost discutabila, pentru ca erau cunoscute dispozitiile
constitutionale straine care folosesc un asemenea procedeu precum Constitutia
Spaniei, care prin art. 161 lit, d), da in competenta Tribu nalului constitutional
rezolvarea „altor materii atribuite de Constitutie sau de legi organice".
Cu prilejul revizuirii Constitutiei, in anul 2003, Adunarea Constituanta a adaugat un
alineat nou la art. 146 in sensul caruia Curtea indeplineste si alte atributii prevazute de
legea de organizare.

g) Controlul constitutionalitatii tratatelor internationale


Din nominalizarea actelor supuse controlului de constitutionalitate lipseau
tratatele internationale. S-ar parea deci ca fostul art. 144 din Consti tutie nu ingaduia un
asemenea lucru, ceea ce ridica multiple semne de intrebare, stiut fiind ca in constitutiile
altor state acestea sunt mentionate explicit. Astfel, Constitutia Frantei, prin art. 54,
stabileste ca in cazul in care Consiliul Constitutional sesizat de catre Presedintele
Republicii, primul ministru, presedintele uneia sau alteia din adunari sau de 60 de
deputati ori 60 senatori, a declarat ca un angajament international contine o clauza
contrara Constitutiei, autorizatia de rectificare sau de aprobare a angajamentului
international in cauza poate interveni numai dupa modificarea Constitutiei. De
asemenea, si in Legea fundamentala din Germania este o reglementare speciala
privind controlul constitutionalitatii tratatelor internationale.
Solutia corecta rezulta din interpretarea sistematica a dispozitiilor constitutionale.
Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) din Constitutie tratatele ratificate de Parlament, potrivit
legii, fac parte din dreptul intern. Ca atare, ele se inscriu in sistemul juridic. Apoi
ratificarea tratatului era realizata de Parlament prin lege, iar legea, in conditiile
fostului art. 144 din Constitutie, era supusa controlului Curtii Constitutionale.
lntrucat acest control priveste si continutul, nu numai forma legii, in mod firesc el se
extindea si asupra tratatului international. Acest control de constitutionalitate se
exercita numai la sesizare si nu din oficiu.
De aceea Constituanta din anul 2003 a introdus aceasta atributie pentru Curte.

h) Solutionarea conflictelor dintre autoritati


Deoarece tribunalele si curtile constitutionale au fost create pentru a garanta suprematia
Constitutiei, lor li s-au conferit, pe langa controlul constitutionalitatii si alte functii,
printre care si cea de solutionare a conflictelor dintre autoritatile de varf sau dintre
comunitati etc.
Astfel, Tribunalul constitutional federal din Germania, dotat cu o „com petenta
considerabila”, se pronunta asupra litigiilor de drept public intre federatie si
landuri, intre diferitele landuri, sau din interiorul unei land, daca nu sunt supuse unor
alte jurisdictii (art. 93 al Legii fundamentale).
Tribunalul constitutional din Spania este competent sa rezolve conflictele de
competenta intre stat si comunitatile autohtone si conflictele de competenta dintre
diversele comunitati autohtone si conflictele de competenta intre diversele comunitati
[art. 161 lit. c)].
In Italia, Curtea Constitutionala judeca conflictele dintre diferitele puteri ale statului
(intre Parlament si Guvern, seful de stat si Parlament, autoritatea judiciara si Guvern,
autoritatea judiciara si Parlament), precum si cele dintre stat si regiuni, ori chiar intre
regiuni. In Belgia, dupa 1989, Curtea de Arbitraj a fost imputernicita sa rezolve
conflictele de competenta intre star si colectivitatile competente, precum si intre
comunitati, conflicte care au fost numeroase in procesul de federalizare, proces
incheiat prin declararea statului federal ca urmare a modificarii constitutionale din
1993.
In mod firesc, la redactarea proiectului de Constitutie a Romaniei s-a avut in
vedere si o asemenea atributie.
Prevederea constitutionala a art. 144 din Constitutie din varianta dinaintea revizuirii
reglementa limitativ competenta Curtii, investind-o cu o competenta de atribuire.
Fiind de natura constitutionala, competenta astfel stabilita nu putea fi extinsa, nici
micsorata de legiuitorul ordinar. In comparatie cu competenta autoritatilor similare
din alte tari reglementarea constitutionala era mai restrictiva. De exemplu, Curtea nu
avea competenta de a solutiona eventualele conflicte dintre autoritati.

Modificarea si completarea art. 146 din Constitutie sunt rezultatul valo rificarii
unui deceniu de activitate a Curtii Constitutionale si au urmarit sporirea eficientei
sale, ca garant al suprematiei Constitutiei, in controlul de constitutionalitate. Totodata,
modificarile si completarile au realizat o mai buna corelare cu dispozitiile
constitutionale din tarile vest-europene, avand in vedere ca institutia romaneasca este
una de model european si face parte din Conferinta Curtilor Constitutionale Europene.
Aceasta corelare se inscrie pe ideea compatibilitatii institutiilor, in perspectiva
integrarii tarii noastre in Uniunea Europeana.
Revizuirea Constitutiei din anul 2003 a adaugat competentei Curtii
Constitutionale si atributia de a solutiona conflictele juridice de natura constitutionala
dintre autoritatile publice, atributie care priveste toate auto ritatile publice de la
nivel central prin care se realizeaza puterea legiuitoare, cea executiva si cea
judecatoreasca, dar se limiteaza doar la conflictele juridice de natura
constitutionala, neincluzandu-le si pe cele de natura politica sau pe cele care nu sunt de
rang constitutional.
Prin revizuirea legii fundamentale enumerarea atributiilor constitu tionale ale
acestei jurisdictii s-a transformat din limitativa in enumerativa, adaugandu-se
posibilitatea ca prin legea organica a Curtii Constitutionale sa fie prevazute si alte
competente decat cele expres mentionate in textul constitutional. Aceasta
modalitate de reglementare permite o mai mare flexibilitate a legii fundamentale,
prin aceea ca, in cazul in care ar fi necesara o eventuala adaptare a reglementarii la
realitatea sociala in permanenta schimbare, acest lucru nu ar mai necesita o revizuire,
ci s-ar putea realiza prin modificarea legii organice a Curtii. Cu toate acestea,
interventia liberului arbitru al legiuitorului constituant intr-un domeniu ce tine
exclusiv de competenta puterii constituante, in ultima instanta garantul
independentei jurisdictiei constitutionale, poate ridica unele semne de intrebare.
Examinand dispozitiile constitutionale vom observa ca intra in sfera
controlului de constitutionalitate urmatoarele acte: legile ca acte juridice ale
Parlamentului; tratatele sau alte acorduri internationale; initiativele de
revizuire a Constitutiei; regulamentele Parlamentului; ordonantele Guver nului;
initiativele legislative populare.

Cat priveste legile se disting doua situatii exprimate printr-un control prealabil si
printr-un control posterior.
Controlul prealabil a priori se exercita asupra legilor votate de catre Parlament,
dar inaintea promulgarii lor de catre Presedintele Romaniei.
Cea de-a doua situatie priveste controlul a posteriori al constitutionalitatii legilor
(adica legile intrate in vigoare). Acest control se realizeaza pe calea exceptiei de
neconstitutionalitate.
Intr-o asemenea viziune, a realizarii unei compatibilitati a institutiilor, in
vederea integrarii in Uniunea Europeana, s-a 1argit sfera subiectelor care pot sesiza
Curtea Constitutionala, in cadrul controlului prealabil (a priori), prin adaugarea
Avocatului Poporului.
BIBLIOGRAFIE:

 Ioan Muraru, Nasty Marian Vladoiu, Andrei Muraru, Silviu-Gabriel Barbu –


„Contencios constitutional”, Ed. Hamangiu, Bucuresti 2009.

 Ioan Muraru, Elena Simina Tanasescu – „Drept constitutional si institutii


politice”, Volumul II. Editia 13, Ed. C.H. Beck.

 Legea 47/1992, republicata.

S-ar putea să vă placă și