MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT

CETĂŢENIA ROMÂNĂ

Îndrumători:
Prof. Toncean Ioana - Luieran

Student
Varga – Dragos Daniel

Tîrgu Mureș
2020
 Cuprins

1. Principiile şi noţiunea cetăţeniei române.................................................................................2

1.1. Regimul juridic şi principiile generale ale cetăţeniei române...........................................................2

1.2. Statul român suveran şi cetăţeanul român.......................................................................................6
2. Drepturile, îndatoririle şi capacităţile cetăţenilor români.....................................................7

2.1. Drepturile cetăţenilor români după Constituţie...............................................................................7

2.2. Îndatoririle cetăţenilor români după Constituţie..............................................................................8
3. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române.............................................................................9

3.1. Generalităţi.......................................................................................................................................9
3.2. Dobândirea cetăţeniei române.......................................................................................................10
3.3. Pierderea cetăţeniei române..........................................................................................................18
3.4. Redobândirea cetăţeniei române...................................................................................................23
3.5. Dovada cetăţeniei române.............................................................................................................27
3.6. Cetăţenia română de onoare şi cetăţenii români onoraţi...............................................................31
 CETĂŢENIA ROMÂNĂ

1. Principiile şi noţiunea cetăţeniei române

1.1. Regimul juridic şi principiile generale ale cetăţeniei române

Cetăţenia română este prevăzută în articolul 5 al Constituţiei României din

2003.

În dispoziţiile acestui articol cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează

sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică. Fireşte, acestea implicau

adoptarea unei legi organice prin care să fie determinate modalităţile şi condiţiile

de dobândire sau de pierdere a cetăţeniei române.

Prevederile cuprinse în articolul 5 din Constituţie nu s-ar spune că au un

caracter formal, deoarece ele nu sunt simple declaraţii lipsite de orice consecinţe

juridice561.

Constituţia şi legile conferă cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele

politice), în timp ce persoanele care nu au această calitate nu le conferă decât o

parte din aceste drepturi562.

Cetăţenia trebuie considerată acea calitate a persoanei fizice ce exprimă

relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi

stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice

posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi indicatorilor prevăzute de

Constituţia şi de legile României.

 Caracteristici generale ale cetăţeniei române:

•formaţie politică autonomă – statul roman;

• un număr de persoane fizice determinate- cetăţenii români;

• dreptul acestora de abeneficia de ordinea de drept a statului şi de a

participa, cât mai direct la constituirea acestei ordini, la activitatea de

stat precum şi obligaţia ce corespunde acestui drept, soldul acestora

principal pozitiv, fiind neacceptabil de fluctuaţii temporare;

• conştiinţă colectivă, o prezumţie de ataşament afectiv la societatea

creatoare de stat, a fiecărei persoane, conştiinţă care justifică

existenţa statului şi apartenenţa la el, constituirea şi menţinerea lui;

• egalitatea principală a cetăţenilor în faţa ordinei de drept;

• superioritatea principală a condiţiei cetăţenilor români în raport cu

străinii – o superioritate relativă şi limitată.

Normele juridice prin care se reglementează cetăţenia sunt norme ale dreptului constituţional, ele
formând o instituţie specifică a acestei ramuri de

drept.

În calitate de instituţie juridică, cetăţenia este privită ca ansamblu de

norme juridice care reglementează modul de dobâdire sau pierdere a calităţii de

cetăţean, adică raporturile sociale ale cetăţeniei563.

Potrivit autorului Ioan Muraru în obiectul dreptului constituţional sunt

cuprinse două categorii de relaţii:

• relaţii cu o dublă natură juridică, adică acele relaţii care, fiind

reglementate şi de alte ramuri de drept, sunt reglementate în acelaşi

timp şi de Constituţie, devenind implicit raporturi de drept

constituţional;

• relaţii specifice de drept constituţional, care formează obiectul de

reglementare numai pentru normele de drept constituţional564.

În opinia Tudor Drăganu noţiunea de drept constituţional este chemată să

desemneze ansamblul normelor juridice care reglementează forma de stat, forma

de guvernământ, organizarea şi funcţionarea parlamentului, raporturile acestuia cu

celelalte organe ale statului inclusiv dispoziţiile cu orice alt obiect dacă sunt

consacrate prin însuşi textul Constituţiei565.

Izvoarele juridice ale instituţiei cetăţeniei sunt: Constituţia (art. 5), izvorul

principal al dreptului constituţional şi Legea cetăţeniei române.

Trebuie adăugate şi reglementările cuprinse în Legea nr. 396/2002 privind

ratificarea Convenţiei europene asupra cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6

noiembrie 1997. Prin această ratificare, potrivit art. 11 din Constituţie, Convenţia

face parte din dreptul intern.

Toate legile care au reglementat cetăţenia română au pornit de la idea că

cetăţenia este expresia relaţiilor social – economice, politice şi juridice dintre

persoanele fizice şi statul român.

Art. 1 din Legea nr. 21/1991, în noua sa formă, defineşte cetăţenia română

ca fiind legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la statul român.

Din Constituţie, cât şi din alte legi, în principal din Legea cetăţeniei

române decurg principiile generale ale cetăţeniei române.

Principiile generale ale cetăţeniei române sunt acele reguli, de mare

generalitate care guvernează întreaga materie a cetăţeniei566

► Principiile generale ale cetăţeniei române sunt:

■ Cetăţenia română se dobândeşte pe baza principiului ius

sanguinis, ceea ce înseamnă că dobândeşte imediat cetăţeniaromână, indiferent de locul naşterii

sale, copilul ai cărui părinţi

(sau numai unul dintre ei) sunt cetăţeni români;

■ Stabilitatea modului de dobândire sau de pierdere a cetăţeniei, ca

şi a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor

reprezintă un atribut inerent, exclusiv, al statului suveran;

■ Cetăţenii români au, de regulă, o singură cetăţenie, dar, potrivit

legii române a cetăţeniei, pot dobândi şi a doua cetăţenie – fără a

face aici vorbire de cetăţenia europeană;

■ Căsătoria nu produce efecte asupra cetăţeniei soţilor iar

schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce efecte asupra

cetăţeniei române a celuilalt soţ;

■ Cetăţenia română nu poate fi retrasă celui ce a dobândit-o prin

naştere;

Egalitatea cetăţenilor rămâne, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de

origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică de

avere sau de origine socială (potrivit art. 6, alin (2) din Constituţie)567.

Conform concepţiei autorilor Ion Muraru şi Simina Tănăsescu, analiza

sistematică a normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei

române, permite formularea principiilor care stau la baza ei :

• numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de

Constituţie şi de legi;

• numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin

Constituţie şi legile ţării;

• cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de

rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,

apartenenţă politică, de avere sau origine socială şi indiferent de

modul cum au dobândit cetăţenia;

• cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat;

• căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor568;

1.2. Statul român suveran şi cetăţeanul român

Principiile care fundamentează constituţional cetăţenia română sunt:

• principiul suveranităţii statului;

• principiul distincţiei dintre cetăţeni şi străini în sensul unui statut

privilegiat al celor dintâi;

• principiul egalităţii dintre cetăţeni.

Numai deplinătatea acestor principii asigură, juridic, cetăţenia română, în

toate determinările ei569.

Ideea constituirii unui stat naţional român pornită de la existenţa şi

conştiinţa naţiunii române, s-a concretizat juridic treptat, până la primul război

mondial, care a adus formarea statului naţional unitar şi încetăţenirea românilor

din ţinuturile reîntregitoare ca cetăţeni români.

 Juridic, statul roman, a fost considerat în tot timpul, de atunci, un stat

independent şi suveran. Cetăţeanul român este cel care e socotit şi se socoteşte

membru al comunităţii a cărei expresie e statul roman, faţă de care are drepturi şi

obligaţii cetăţeneşti şi faţă de care se presupune că are un sentiment de patriotism.

Convenţia europeană privind cetăţenia prevede că fiecare stat parte are

datoria de a-şi determina prin legislaţia sa cetăţenii şi că această legislaţie trebuie

acceptată de celelalte state (cu condiţia ca ea să fie în conformitate cu convenţiile

internaţionale aplicabile, cu dreptul internaţional cutumiar şi cu principiile de

drept general recunoscute în materie de cetăţenie.)

De la înfiinţarea statului roman, fiecare Constituţie a atestat egalitatea

cetăţenilor români. Principiul egalităţii cere, în primul rând, legi egale pentru toţi

cetăţenii şi întregul teritoriu.

Constituţia din 1991 a adăugat pentru prima dată în dreptul românesc

faptul că “dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor

vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a

Dreptului Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”.

În raport cu legile interne, “pactele şi tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte”570, în caz de neconcordanţă,

au prioritate. Legea cetăţeniei precizează că egalitatea cetăţenilor e implicit şi în

drepturi şi în datorie 571.

Principiul egalităţii constituie “cheia de boltă a întregului nostru sistem

legal de reglementare a cetăţeniei” 572.

 2. Drepturile, îndatoririle şi capacităţile cetăţenilor români

2.1. Drepturile cetăţenilor români după Constituţie

Prin constituţie (art. 15 alin 1) se stabilesc drepturile fundamentale dar şi

obligaţiile corespunzătoare cetăţenilor fiind explicate de întreaga legislaţie, care

dispune pentru viitor numai, cu excepţia legii penale mai favorabile (alin 2)573.

De la intrarea României în ONU (15 decembrie 1955) putem vorbi şi de

protecţie internaţională, iar de la Legea 30/199457414, şi de una europeană.

Conform art. 22 alin 1 cetăţenilor li se garantează dreptul la viaţă, fiind

interzisă pedeapsa cu moartea (alin 3), li se garantează dreptul la ocrotirea

sănătăţii, de a alege şi de a candida în vederea constituirii autorităţilor statului575.

Cetăţenii români participă la referendumuri şi au iniţiativă legislativă, ei nu por fi

expulzaţi, nici extrădaţi şi se bucură în străinătate de protecţia statului român.

2.2. Îndatoririle cetăţenilor români după Constituţie

Pentru cetăţenii români, obligaţiile depăşesc caracterul lor juridic, fiind

legate şi de morală şi de religie. Constituţia declară că “fidelitatea faţă de ţară este

sfântă”576.

► Îndatoririle constituţionale ale cetăţenilor români sunt:

• obligaţiile, ca persoane civile în caz de riscuri grave, de catastrofe sau

de calamităţi natural;

• contribuţia la cheltuielile publice prin impozite şi taxe;

• orice alte prestaţii în situaţii excepţionale;

• obligaţia de a respecta Constituţia şi legile statului;

• obligaţia de a-şi exercita drepturile şi libertăţile constituţionale cu

bună credinţă;

• a nu încălca drepturile şi obligaţiile celorlalţi;

• de a suporta sancţiunile legale ale încălcării ordinului de drept.

Îndatoririle cetăţeanului se păstrează şi pentru românii absenţi din ţară, cu

excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu această absenţă.

3. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române

3.1. Generalităţi
În ultimul capitol al Legii cetăţeniei române se precizează că sunt şi rămân

cetăţeni români “persoanele care au dobândit şi păstrat această cetăţenie potrivit

legislaţiei anterioare”. Acest număr de cetăţeni este preluat din situaţia juridică

anterioară.

O dobândire de cetăţenie în condiţiile legii în vigoare în momentul

dobândirii, îşi păstrează efectele în regimul tuturor legilor care îi urmează, atâta

timp cât nu punem în discuţie continuitatea însăşi a statului, pierderea cetăţeniei

neputând fi decât efectul voinţei cetăţeanului, respective al faptelor cetăţeanului

sancţionate de legea votată de el, cu pierderea cetăţeniei.

Constituţia României în vigoare, stabileşte că “cetăţenia română se

dobândeşte, se păstrează şi se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică”,

text care a întărit Legea nr. 21/1991 prin consacrarea caracterului ei de lege organică.

Cât priveşte “dreptul la o cetăţenie” care i se recunoaşte fiecărui om de

către “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană”,

aceasta nu se referă la obligaţia statului de a acorda cuiva cetăţenia, ci la obligaţia

de a nu o retrage cuiva decât în măsura în care se asigură că e în situaţia de a

dobândi o altă cetăţenie.

Statul are atributul exclusiv de a-şi determina cetăţenii, de a le stabili

drepturile şi obligaţiile şi de a da precădere condiţiei de cetăţean al său.

Încheierea căsătoriei între un cetăţean român şi un străin, nu produce

efecte asupra cetăţeniei soţiilor. Convenţia europeană, precizând că nici căsătoria,

nici desfacerea cetăţeniei între un cetăţean al unui stat parte şi un străin, nici

schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi, nu poate avea efect juridic asupra

cetăţeniei celuilalt soţ, obligă statele părţi să faciliteze, în dreptul său intern,

dobândirea cetăţeniei sale de către soţii cetăţenilor săi, şi să permită cetăţenilor săi

să aibă o altă cetăţenie atunci când această altă cetăţenie e dobândită automat prin

căsătorie.

Convenţia europeană în materie de adopţie de copii577 stabileşte că dacă

“copilul adoptat nu are, în cazul adopţiei de către o singură persoană, cetăţenia

adoptatorului, sau, în cazul adopţiei de către soţi, cetăţenia lor comună, partea

contractantă (a Convenţiei) ai cărui cetăţeni sunt adoptatorul sau adoptatorii va

înlesni dobândirea de către copil a cetăţeniei acestora” şi că “pierderea cetăţeniei

ce ar putea rezulta din adopţie este subordonată posesiei sau dobândirii unei alte

cetăţenii”. În ocrotirea copilului legea nu se mai mărgineşte la adoptări.

Convenţia cu privire la drepturile copilului stabileşte că acesta “este

înregistrat imediat după naşterea sa şi are de la această dată dreptul la un nume,

dreptul de a dobândi o cetăţenie, şi, în măsura posibilului, dreptul de a-şi cunoaşte

părinţii şi de a fi crescut de aceştia”.

 3.2. Dobândirea cetăţeniei române
► Dobândirea cetăţeniei române prin naştere

Dobândirea cetăţeniei române cunoaşte două sisteme:

• sistemul care are la bază principiul ius sanguinis (dreptul sângelui);

• sistemul care are la bază principiul ius loci sau ius soli (dreptul

locului, adică al teritoriului unde s-a născut o persoană)578. Aceste

două moduri de dobândire a cetăţeniei denumite şi originare, sunt

aplicate de diferite state fie separat, fie combinate579.

Modurile de dobândire a cetăţeniei sunt expres şi limitativ prevăzute de lege580. Ele pot
fi de drept şi prin efectul unui act juridic.

Cea mai impotantă modalitate de dobândire a cetăţeniei române şi unica

este cea reglementată de articolul 5 din lege: dobândirea cetăţeniei române ca

efect al naşterii581.

Fiecare sistem are avantaje şi dezavantaje. Nici unul dintre criterii nu are

calitatea de a putea fi aplicat în toate cazurile, căci părinţii pot fi necunoscuţi, cu

cetăţenie necunoscută, iar locul naşterii poată să nu fie cunoscut.

Oricare dintre cele două criterii ar fi aplicat el trebuie completat cu

celălalt, care s-ar aplica în subsidiar.

În succesiunea generaţiilor sistemul ius sanguinis mai e completat de legi

excepţionale iure loci, menite a ţine apropiate sfera cetăţenimii de aceea a

populaţiei.

Succedarea drepturilor de-a lungul generaţiilor e o lege generală, copilul

primeşte condiţia juridică a părinţilor el primeşte cea mai accesibilă cetăţenie

pentru el, cea în care poate fi cel mai bine pregătit şi cel mai bine protejat.

Sistemul este lipsit de eficacitate când părinţii sunt apatrizi şi e imprecis când

părinţii au cetăţeni diferite.

Criteriul ius soli este arbitrar şi imprecis într-o oarecare măsură. El are

avantaje proprii: o principală universalizare de aplicare în supoziţia unicităţii

locului de naştere.

Înţeles ca o aplicare a lui ius domicilii el este o expresie a influenţei

mediului.

Legiuitorul în România a dat prioritate principiului ius sanguinis, iniţial

fiind aplicat prin atribuirea copilului iniţial tatălui, apoi de la Constituţia de la

1948 părinţii având aceleaşi îndatoriri faţă de copii, indiferent dacă s-au născut în

cadrul căsătoriei sau în afara ei, orice copil putând revendica cetăţenia tatălui

român.

► Cetăţenia de origine a copilului cu cel puţin un părinte cetăţean

român

Legea cetăţeniei române prevede că sunt cetăţeni români cei care sunt

născuţi din cel puţin un părinte cetăţean român. Constituţia subînţelege, odată cu

garantarea dreptului de întemeiere a unei familii, şi garantarea transmiterii

cetăţeniei iure sanguinis582.

Fără perpetuarea şi fără continuitatea unei condiţii cetăţeneşti n-ar putea

exista statul însăşi, şi cu atât mai puţin o civilizaţie.

Convenţia europeană, fără a se pronunţa pentru unul din cele două sisteme,

obligă pe fiecare stat să prevadă în dreptul său intern, dobândirea de drept a

cetăţeniei sale pentru copiii al căror unul din părinţi are în momentul naşterii lor,

cetăţenia acelui stat, acesta putând exclude de la beneficiul cetăţeniei sale pe copii născuţi în
străinătate, care, excluşi ca atare, devin de drept ai statului pe teritoriul

căruia s-au născut.

► Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României

Atunci când nu este cunoscută ascendenţa, în care principiul ius sanguinis

nu poate fi aplicabil, cel puţin în mod direct, cazul obişnuit al copilului găsit,

există mai multe rezolvări:

• copiilor găsiţi nu li se acordă cetăţenia (aparţinând sistemului în care

ius sanguinis se aplică în mod absolut);

• copiilor găsiţi li se acordă cetăţenia, fiind prezumaţi ca având cel

puţin un părinte cetăţean (în care ius sanguinis se aplică exclusiv);

• li se acordă cetăţenia, fiind prezumaţi ca născuţi pe teritoriul ţării în

care au fost găsiţi (aparţinând sistemului în care se aplică ius soli în

subsidiar sau exclusiv);

• li se acordă cetăţenia pentru că s-au aflat pe teritoriul român, iniţial

fiind prezumaţi a nu avea nici o cetăţenie (aparţinând sistemului în

care se aplică ius domicilii, în subsidiar).

Legislaţia românească stabileşte că copilul găsit pe teritoriul statului

român este cetăţean român dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut.

Cetăţenia română se atribuie numai în lipsa posibilităţii de aplicare a principiului

ius sanguinis, deci sub condiţia de a nu apărea părinţii.

Caracterul condiţionat al cetăţeniei române atribuite copilului găsit

încetează cel mai târziu la majorat. După majorat, chiar dacă apar părinţii cetăţeni

străini, acest copil e considerat de legea română ca având definitiv cetăţenia

română.

Convenţia europeană a prevăzut obligaţia pentru fiecare stat parte de a

acorda cetăţenia de drept nou născuţilor care se află pe teritoriul său care, altfel ar

fi apartizi, reglementare concordantă, dacă nu identică dreptului românesc

existent.

Potrivit Convenţiei cu privire la drepturile copilului “copilul este

înregistrat imediat după naşterea sa şi are de la această dată dreptul la un nume,

dreptul de a dobândi o cetăţenie” şi de a-şi păstra cetăţenia. Statele părţi au

obligaţia de a veghea la aceste drepturi “în mod deosebit în cazurile în care în

absenţa acestora, copilul s-ar găsi în situaţia de a fi apatrid”.

► Dobândirea cetăţeniei române la cerere

Legea cetăţeniei române recunoaşte oricărei persoane care nu are cetăţenia

română, cetăţean sau persoană fără cetăţenie, dreptul de a solicita cetăţenia

română, fără a-i fi necesar acordul statului a cărui cetăţeni o avea.

România are dreptul, ca stat suveran prin organul ei competent, să acorde

sau să refuze orice cetăţenie solicitată.

► Condiţiile de primire:

• are majoratul civil, 18 ani

• Majorul însuşi trebuie să aibă o capacitate efectivă de a îşi exprima

voinţa.

• s-a născut şi domiciliează la data cererii pe teritoriul României sau,

deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliează pe teritoriul statului

român de cel puţin 5 ani, sau în cazul în care este căsătorit cu un

cetăţean român de cel puţin 3 ani.

• “dovedeşte prin comportarea şi prin atitudinea sa ataşament faţă de

statul şi poporul român”583;

• este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau

în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean

român;

• are asigurate mijloace de existenţă legale;

• cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi

civilizaţie românească în măsură suficientă pentru a se integra în

viaţa socială;

• până la legea în vigoare, se cerea solicitantului renunţarea la cetăţenia

străină;

• depune taxa de timbru şi timbru judiciar;

• cunoaşte prevederile Constituţiei şi imnul naţional.

► Procedura acordată cetăţeniei

Cererea de acordare a cetăţeniei poate fi făcută înainte sau după

îndeplinirea condiţiilor legale. Se face personal sau prin mandatar, cu procură

specială şi autentică şi este însoţită de actele doveditoare ale îndeplinirii

condiţiilor stabilite de lege.

Comisia dispune, pe cheltuiala solicitantului, publicarea în extras a cererii

de acordare a cetăţeniei, în Monitorul oficial al României şi după trecerea a 30 de

zile de la data publicării, procedează la examinarea cererii.

Comisia întocmeşte un raport în care menţionează obligatoriu că sunt

întrunite condiţiile legale pentru acordarea cetăţeniei, pe care-l înaintează

împreună cu cererea de acordare a cetăţeniei ministrului justiţiei.

Pe baza raportului, ministrul de justiţie prezintă Guvernului proiectul de

hotărâre pentru acordarea cetăţeniei sau comunică solicitantului că nu sunt

întrunite condiţiile. Hotărârea de acordare a cetăţeniei o dă Guvernul, el având

libertatea de a o face sau nu. Făcută, ea este publicată în Monitorul Oficial.

► Jurământul de credinţă şi loialitate

Ultimul act al încetăţenirii constă în depunerea jurământului de credinţă faţă

de România, în termen de 6 luni de la comunicarea aprobării încetăţenirii, ce se depune în faţa

ministrului justiţiei sau a altor organe abilitate de lege în acest sens. Odată cu depunerea
jurământului cetăţenia română devine certă şi irevocabilă, iar noul cetăţean e considerat de
dreptul român, că a pierdut cetăţenia străină pe care o avea.

► Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie

Copilul de cetăţenie străină sau fără cetăţenie capătă prin adopţie de către

un cetăţean român sau de către doi cetăţeni români (totdeauna soţi), cetăţenia

română. Când un minor este adoptat de către doi soţi dintre care unul este cetăţean

român iar altul cetăţean străin, Legea nr. 21/1991 a lăsat soţilor dreptul de a hotărâ

cetăţenia căruia dintre ei o dobândeşte minorul adoptat.

Instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze înfierea va decide asupra

cetăţeniei minorului dacă a împlinit vârsta de 14 ani, atunci când adoptatorii nu cad

de acord. Adoptarea ulterioară a celui de-al doilea soţ are efecte similare.
 Soţii pot hotărî schimbarea cetăţeniei minorului adoptat sub regimul Legii

nr. 21/1991584. Instanţa competentă a încuviinţa adopţia este cea a domiciliului

adoptatului, chiar dacă părţile ar fi convenit într-altfel, dispoziţia legii fiind de

drept public şi deci neînlăturată prin convenţia părţilor.

Atunci când se desface adopţia sau chiar se declară nulitatea sau anularea

ei, cetăţenia română se menţine, afară de cazul în care adoptatorul, fiind încă

minor, nu locuia în ţară sau după desfacere declararea nulităţii sau anularea,

părăsea ţara pentru a domicilia în străinătate (înainte de a ajunge la vârsta de 18

ani. De la această dată, minorul rămâne cu o cetăţenie, în virtutea lui ius domicilii,

acordat din considerent umanitar).

Convenţia europeană privind cetăţenia şi Convenţia europeană în materie

de adopţie şi de copii, obligă fiecare stat parte să faciliteze încetăţenirea copiilor

adoptaţi de cetăţenii săi.

► Dobândirea cetăţeniei române prin ivirea în timpul minorităţii a

unui părinte cetăţean român

Timpul minorităţii este intervalul în care persoana nu-şi poate manifesta

voinţa.

Primul caz, rezultat implicit din recunoaşterea cetăţeniei române copilului

născut dintr-un cetăţean roman, e acela al minorului considerat până atunci străin,

la apariţia unui părinte cetăţean român.

Fie că acel părinte apare şi nu e contestat, fie că paternitatea este stabilită

de o instanţă la cererea părintelui român, în contradictoriu cu părintele străin,

minorul e socotit cetăţean român.

 Egalitatea de drepturi între copiii legitimi şi copii nelegitimi le recunoaşte

tuturor copiilor dreptul de cetăţean român în virtutea filiaţiei, deci şi retroactiv.

► Dobândirea cetăţeniei române în timpul minorităţii ca urmare a

dobândirii cetăţeniei de către un părinte sau adoptator

În ceea ce priveşte cetăţenia copiilor minori ai celor ce au dobândit

cetăţenia română avem două rezolvări:

• fie lăsându-i străini, ca pe copiii majori, cu argumentul că cetăţenia se

acordă individual;

• fie acordându-le de drept cetăţenia, ca şi copiilor născuţi după

încetăţenire.

Sub regimul legii actuale a cetăţeniei române, cetăţenia minorului îi e

hotărâtă de părinţi de comun acord.

Tribunalul de la domiciliul minorului va hotărâ ţinând seama de interesul

copilului, în caz de neînţelegere. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani

este necesar consimţământul acestuia. Revolvările nu sunt condiţionate de

domiciliul minorului.

3.3. Pierderea cetăţeniei române

► Pierderea cetăţeniei române de către o persoană majoră prin

renunţare

În dreptul României pierderea cetăţeniei este un act bilateral ceea ce apare

evident în cazul renunţării la cetăţenie, unde ea are forma cererii de renunţare

coroborată cu decretul de aprobare a ei585.

 Posibilitatea aprobării renunţării rămâne condiţionată de două cerinţe

conforme cu un stat de drept:

• aceea de a nu fi învinuit sau inculpat într-o cauză penală

• aceea de a nu avea obligaţii patrimoniale faţă de stat sau faţă de

persoane juridice sau fizice din ţară sau , având asemenea obligaţii de

a nu le îndeplini ori de a prezenta garanţii corespunzătoare pentru

îndeplinirea lor.

Cererea de renunţare trebuie să fie făcută pentru motive temeinice.

Efectele juridice ale pierderii cetăţeniei pe această cale se produc de la data

publicării în Monitorul Oficial a hotărârii Guvernului de aprobare a renunţării la

cetăţenia română. Fiind o cerere individuală, cererea de renunţare la cetăţenia

română nu produce efecte decât faţă de cel ce o face, nu şi faţă de soţ sau copii586.

► Pierderea cetăţeniei române de către o persoană majoră prin

retragere

Conform Constitiţiei, art. 5, alin. 2 cetăţenia română nu poate fi retrasă

aceluia care a dobândit-o prin naştere.

Retragerea cetăţeniei române apare ca o sancţiune. Cetăţenia română se

retrage aceluia care:

• aflându-se în străinătate săvârseşte fapte deosebit de grave, prin care

vatămă interesele statului sau lezează prestigiul României;

• aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu

care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de

război;
 • a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos;

• este cunoscut ca având legături sau a sprijinit sub orice formă, sau a

săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională;

• e considerat prin efectul legii străine că a dobândit o cetăţenie străină

şi nu a făcut cerere de aprobare a renunţării la cetăţenia română sau,

făcând o asemenea cerere, nu i-a fost aprobată587.

Concluziile care pot fi formulate analizând dispoziţiile Legii cetăţeniei

române cu privire la cazurile în care se poate retrage cetăţenia română sunt:

• se constată că nu se poate retrage cetăţenia română decât persoanelor

care se află în afara graniţelor ţării;

• fiind vorba de o sancţiune, retragerea cetăţeniei române se pronunţă

numai împotriva persoanei vinovate, aflată în una din situaţiile

prevăzute de lege şi menţionate mai înainte şi nu produce efecte

juridice asupra soţilor sau copiilor. În situaţia aceasta principiul

unităţii de cetăţenie a familiei e subordonat principiului

individualităţii pedepsei. În acelaşi timp această separare a cetăţeniei

între cel sancţionabil şi membri familiei lui apar ca o sancţiune

suplimentară a celui dintîi588.

S-a propus chiar generalizarea principiului că cetăţenia romană nu poate fi

retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere, motivându-se că “oricât de gravă ar

fi abaterea unei persoane şi oricât de drastic punitivă nu poate justifica scoaterea

persoanei în afara zidurilor cetăţii, cetăţenia nefiind numai legătura juridcă, ci şi

una genetică, imposibil de distrus prin verdicte juridice”589.

 ► Pierderea cetăţeniei române prin adopţie

Adopţia unui copil cetăţean român de către un cetăţean străin nu duce la

pierderea cetăţeniei române, decât atunci când adoptatorul sau adoptatorii solicită

asta în mod expres, şi dacă adoptatorul este considerat, potrivit legii străine că a

dobândit o cetăţenie străină. Această cetăţenie nou dobândită este cetăţenia

respectivului înfietor, sau, când adopţia e făcută de către doi soţi concomitent sau

succesiv, cetăţenia unuia dintre ei.

Adopţia de către un apatrid nu duce la pierderea cetăţeniei avute de minor.

Data pierderii cetăţeniei nu este neapărat data adopţiei, ci data solicitării acestei

pierderi de către adoptator.

În legislaţia României, adoptatul pierde cetăţenia română la data când

minorul dobândeşte efectiv cetăţenia adoptatorului, acesta fiind singura soluţie

care înlătură în mod absolut riscul de apatridie.

Legiuitorul român lasă libertatea de apreciere adoptatorului străin, pe care

l-a considerat îndeajuns de ataşat de adoptatul cetăţean român şi îndeajuns de

cunoscător al împrejurărilor străine pentru a lua cea mai bună hotărâre de a alege

cel mai bun moment din punct de vedere al intereselor adoptatului.

Minorului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul în

cazul în care va pierde cetăţenia română. În cazul declarării nulităţii sau anulării

adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut

niciodată cetăţenia română590.

► Pierderea cetăţeniei române prin ivirea în timpul minorităţii a

unui părinte cetăţean străin

 Copilul cetăţean român (găsit pe teritoriul României când nu e cunoscut

nici unul dintre părinţi), ca urmare a priorităţii principiului ius sanguinis, pierde

cetăţenia română, dacă, mai înainte de a împlini vârsta de 18 ani, filiaţia sa a fost

stabilită faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt de cetăţenie străină şi dacă, potrivit

legii străine, copilul este considerat ca având aceeaşi cetăţenie cu părinţii sau cel

puţin a unuia dintre ei.

Copilul pierde cetăţenia română dacă filiaţia a fost stabilită numai faţă de

un părinte cetăţean străin iar celălalt a rămas necunoscut.

În acest caz e de observat că şi noua cetăţenie e condiţionată, pe timpul

minorităţii, de neapariţia celuilalt părinte, care ar putea fi cetăţean român, ceea ce

ar reda copilului cetăţenia română, de această dată necondiţionată. Spre deosebire

de dobândirea cetăţeniei române prin ivirea în timpul minorităţii, a unui părinte

cetăţean român, pierderea cetăţeniei române în condiţii similare nu are loc la data

naşterii, ci la data stabilirii filiaţiei copilului.

Convenţia europeană în sensul acestei retrageri a cetăţeniei permite unui

stat parte să prevadă pierderea cetăţeniei minorului când, în perioada minorităţii se

stabileşte că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dreptul intern care

antrenează dobândirea de drept a cetăţeniei statului parte.

► Pierderea cetăţeniei române în timpul minorităţii ca urmare a

pierderii cetăţeniei române prin renunţare de către un părinte sau

adoptator

Pierderea cetăţeniei române de către părinţi, prin aprobarea renunţării la

această cetăţeniei, nu produce efect asupra cetăţeniei copiilor minori.

 Excepţia prevăzută de art. 27, alin 2 din lege are semnificaţia unei

modalităţi distincte de pierdere a cetăţeniei române de către copilul minor.

Astfel, în cazul în care ambii părinţi sau unul dintre ei – celălalt fiind

cunoscut sau nefiind în viaţă - pierde cetăţenia română, prin aprobarea renunţării la această
cetăţeniei iar copilul minor se află cu părinţii săi sau cu acel părinte în

străinătate sau părăseşte împreună cu ei sau el ţara, minorul pierde cetăţenia

română odată cu părinţii săi. Dacă aceştia au pierdut cetăţenia la date diferite,

minorul pierde cetăţenia română pe ultima dintre aceste date.

Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate părăseşte ţara după ce

ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia română la data plecării

sale din ţară.

În toate situaţiile arătate, copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere

consimţământul.

În noua sa formulare, art. 27 din lege prevede că în cazul încredinţării

copilului prin hotărâre judecătorească părintelui care are domiciliul în străinătate

şi care renunţă la cetăţenie, minorul pierde cetăţenia română pe aceeşi dată cu

părintele căruia i-a fost încredinţat şi la care locuieşte, cu condiţia obţinerii

acordului celuilalt părinte, cetăţean român.

3.4. Redobândirea cetăţeniei române

► Repatrierea

Repatrierea reprezintă tot o dobândire de cetăţenie. Se numesc (români)

repatriaţi toţi cei care, având odată cetăţenia română, se reîntorc din proprie

iniţiativă pe teritoriul statului român pe care-l părăsiseră sau din care fuseseră
exilaţi.

“Foştii cetăţeni români care înainte de 22 decembrie 1989 au pierdut

cetăţenia română din diferite motive, o pot redobândi la cerere, în baza unei

declaraţii autentificate, în străinătate, la reprezentanţele diplomatice sau oficiile

consulare ale României, iar în ţară la Notariatul de Stat al Municipiului Bucureşti

chiar dacă au o altă cetăţenie şi nu îşi stabilesc domiciliul în România” 591

– stabileşte decretul – lege nr. 137/1990.

Obţinerea frauduloasă a repatrierii se tratează ca şi obţinerea frauduloasă a

cetăţeniei. În cazul repatrierii, cetăţenia se acordă prin acelaşi act şi de acelaşi

organ prin hotărârea Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei.

Data redobândirii cetăţeniei, pentru repatriat, a fost, întâi, data intrării în

ţară după momentul aprobării acestei repatrieri, apoi după prescrierea

jurământului pentru repatriat, data depunerii lui, repatriatul având un termen

pentru a-l depune de 6 luni.

► Redobândirea cetăţeniei române cu păstrarea domiciliului în

străinătate

Legea cetăţeniei prevede şi posibilitatea legală de a se aproba redobândirea

cetăţeniei române de către un fost cetăţean român domiciliat în străinătate, doritor

de a se redobândi, dar cu păstrarea domiciliului în străinătate.

Se înţelege că această păstrare a domiciliului în străinătate cu revenirea la

cetăţenia română, e condiţionată în fapt şi de voinţa statului străin respective, de a

menţine sau de a primi pe teritoriul său pe redevenitul cetăţean român, sau de a

găsi compatibilă, şi el şi statul român, bipatridă.

 Ea mai e condiţionată şi de neexercitarea dreptului României de a chema

în ţară pe cetăţeanul său, care, şi în străinătate, are îndatorirea de fidelitate faţă de

aceasta. Sensul legii este de a înlesni unui fost cetăţean român să redobândească

cetăţenia română, aprobându-i-o fără obligaţia repatrierii.

► Situaţia copilului minor al celui ce a redobândit cetăţenia română

Situaţia acestui copil a diferit, în funcţie de diferitele legislaţii. Iniţial el a

privit cetăţenia română dacă l-a urmat pe repatriat, apoi a redobândit cetăţenia

română oricum, afară de cazul în care a domiciliat în străinătate la celălalt părinte,

deci şi dacă locuia în altă parte decât la celălalt părinte.

După decembrie 1989, situaţia cetăţeniei lui era hotărâtă de părinţi, aceştia

putând atribui şi altă cetăţenie decât cea română.

În cazul în care părinţii nu cad de acord, tribunalul de la domicilul

minorului va decide ţinând seama de interesele acestuia.

Se mai cere şi consinţământul minorului, deci opţiunea sa, dacă acesta a

împlinit vârsta de la 14 ani592.

Copilul celui care redobândeşte cetăţenia cu păstrarea domiciliului în

străinătate, are sub legea actuală, acelaşi regim cu cel al copilului naturalizatului,

adică numai după ce părintele îşi stabileşte domiciliului în România şi copilul îşi

stabileşte domiciliul la acesta.

De aceleaşi condiţii se bucură şi înfiaţii repatriaţilor ori ai reîncetăţeniţilor

cu păstrarea domiliului în străinătate.

► Situaţia soţului străin al repatriatului

Redobândirea cetăţeanului de către unul dintre soţi nu are nici o consecinţă

asupra cetăţeanului celuilalt soţ, rămânând ca soţul, dacă doreşte să dobândească

cetăţenia să o poată obţine în condiţiile legii, prin acordarea la cerere.

Soţul unui cetăţean român, deci şi al repartriatului, beneficiază de o

reducere a stagiului pe teritoriul statului român (3 ani în loc de cinci).

► Alte situaţii posibile de redobândire a cetăţeniei

Desfacerea, respective declararea nulităţii ori anularea înfierea unui copil

român de către un înfietor străin care dusese la schimbarea de cetăţenie, se

rezolvă, în mod firesc, prin recăpătarea cetăţeniei de către copil în cazul

desfacerii, la data desfacerii, în cazul declarării nulităţii sau al anulării, ca şi cum

pierderea cetăţeniei române nu a avut loc niciodată.

Redarea cetăţeniei române celui căruia i s-a anulat o încetăţenire străină dobândită prin
fraudă mai trebuie amintită aici.

Cererea nesatisfăcută de a dobândi o încetăţenire străină nu prejudiciază

cetăţenia română.

Nici frauda spre a o dobândi, descoperită de acel stat şi deci lipsită de

efect, nu ar putea avea altă consecinţă oricât de condamnabilă moral şi oricât de

penalizabilă sau de penalizată ar fi în statul cetăţeniei de origine, România593.

► Recunoaşterea calităţii de român

Recunoaşterea nu se referă la foştii cetăţeni români, ci la toţi cei care, fără

să fi fost cetăţeni ai statului român fără ca ascendenţii lor să fi fost cetăţenii

statului român sau pământenii unuia dintre statele române şi independent de

condiţia lor cetăţenească, au păstrat urma originii lor etnice comune.

Instituţia repatrierii trebuie net deosebită de instituţia “recunoaşterii” ,

existentă în dreptul românesc de la înfiinţarea statului naţional român, până la

intrarea în vigoare a Constituţiei din 1923.

Recunoaşterea a fost o instituţie justificată pentru un stat naţional în

formare, cum a fost statul român până la desăvârşirea unităţii sale. Odată statul

român format, românii care ar fi avut un sentiment de apartenenţă la un stat naţional

român, mai mult sau mai puţin virtual până atunci, aveam ocazia de a-şi realiza

apartenenţa dorită printr-o cerere de recunoaştere59434. Instituţia recunoaşterii după

desăvârşirea unităţii statului, recunoaştere reînfiinţată de Constituţia din 1938,

putând apărea ca expresie a politicii de discriminare între cetăţenii de origine

română şi cei de altă origine, a devenit naturalizare prin recunoaştere.

În istoria statului român e de menţionat şi situaţiile speciale care au

avantajat deosebit încetăţenirea română, a celor de origine română: a celor înrolaţi

în armata română în războaiele din 1877/1878 şi 1916/1918.

A fost inclusă tot în categoria recunoaşterii şi recăpătarea cetăţeniei pentru

cei ce şi-au pierdut-o prin absenţă “dacă se stabileşte în mod efectiv în ţară şi dacă

este român de origine”.

3.5. Dovada cetăţeniei române

► Diploma de încetăţenire. Certificatul de cetăţeniei

Prima dovadă scrisă şi proprie de atestare a calităţii de cetăţean român a

fost actul de încetăţenire (împământenire, naturalizare), menţionat sau publicat în

buletinul oficial al ţării şi materializat în mâna beneficiarului sub forma unei

diplome emisă prin grija Ministerului Justiţiei.

Tipizarea diplomelor şi cotorul respectiv permitea posibilitatea

duplicatelor, posibilitatea dobândirii actului de cetăţenie şi pentru descendenţii

încetăţeniţilor.

Primăriile de domiciliu sau de loc de naştere erau în măsură să elibereze certificate de

cetăţenie. După o nouă reglementare a buletinului de identitate,

primele legi au prevăzut ca unică dovadă a cetăţeniei acest buletin.

Legislaţia în vigoare, păstrând acest sistem probator, mai adaugă

paşaportul şi certificatul constatator care se eliberează naturalizaţilor,

promovându-se astfel un dublu (triplu) sistem probator.

► Actul de identitate, act de cetăţenie

Teoretic, o persoană fizică nu-şi poate dovedi o calitate decât print-un act

care, pe de o parte o identifică fizic, prin semnătură, iar pe de altă parte, îi atestă

respectiva calitate. Este necesară o evidenţă a tuturor cetăţenilor ca cetăţeni şi câte

un act de identitate, şi totodată de cetăţenie asupra fiecăruia dintre ei. Este necesară

o dublă evidenţă, pentru că cetăţenia e în acelaşi timp şi drept şi obligaţie. Practica a

unificat actul de identitate cu cel care atestă cetăţenia, domiciliu, dovada luării în

evidenţă de către serviciul public respectiv. Se face distincţia între buletinul de

identitate, singurul act valabil pentru stabilirea identităţii cetăţenilor români,

denumit după ultima lege carte de identitate şi actele de identitate eliberate de statul

român străinilor.

Actuala lege privind cartea de identitate595, precizează că face dovada

identităţii, a numelui şi a codului numeric, precum şi a cetăţeniei române şi a

domiciliului titularului şi că se eliberează cetăţenilor români care au împlinit vârsta de

14 ani de către formaţiunea de evidenţă a populaţiei de la locul de domiciliu sau

reşedinţă.

Termenul de valabilitate al cărţii de identitate este de 10 ani după care se

preschimbă, cea eliberată cetăţenilor având peste 55 ani fiind permanentă.

În prezent se mai eliberează carte de identitate provizorie până la

eliberarea cărţii de identitate propriu zise cel mult pe termen de un an persoanelor

care au pierdut sau cărora li s-a distrus, deteriorat sau furat cartea de identitate,

deci numai în situaţiile în care acesta nu poate fi cercetată.

Cartea de identitate constituie unicul act de identitate şi totodată dovada

ţinută la zi a cetăţeniei pentru orice cetăţean român, cât timp domiciliează în ţară,

dacă a împlinit 14 ani, vârsta la care, potrivit legii, persoanele fizice încep să

dobândească oarecare capacitate de exerciţiu. În acelaşi mod se reglementează

proba cetăţeniei de către legea cetăţeniei române59636.

Când cetăţeanul nu a împlinit 14 ani, dovada se face prin buletinul de

identitate al părintelui pe cartea de identitate a căruia e înscris sau prin cartea de

identitate a oricăruia dintre părinţi însoţită de certficatul de naştere, sau prin

certificatul eliberat de organele de evidenţă a populaţiei dacă dovada cetăţeniei

copilului până la 14 ani nu se poate face în condiţiile prezentate mai sus.

Dovada cetăţeniei se mai poate face prin paşaport, iar pentru copilul în

vârstă de până la 14 ani prin menţiunea sa pe paşaportul unuia dintre părinţi.

Se prevede prin lege că evidenţa cetăţenilor să nu înceapă odată cu

eliberarea cărţii de identiatte, ci chiar de la naştere.

► Dovada cetăţeniei române în ţară

Buletinul de identitate nu rezolvă întreaga problemă a dovedirii cetăţeniei

române. În primul rând se pune problema dovedirii cetăţeniei române în faţa

organului de poliţie. Apoi se pune problema dovedirii cetăţeniei române de către

cetăţenii români aflaţi în străinătate, care se adresează unei reprezentanţe a

României sau unei instanţe judecătoreşti şi problema celor care socotindu-se

îndreptăţiţi a se afla pe listele electorale ca cetăţeni români, dar fară buletin de

identitate s-ar adresa judecătoriei.

Putem spune că în faţa tuturor acestor organe: poliţie, reprezentanţă

diplomatică sau consulară, instanţa judecătorească, nu ar fi valabile aceleaşi

probe, acelea care se administrau legal şi până la eliberarea primelor buletine de

identitate.

Buletinul de identitate e numai un act probator al cetăţeniei române,

neconstitutiv de drepturi.

► Dovada cetăţeniei române în străinătate

În general, pentru ca cetăţeanul unui stat să poată trece frontiera statului

său pentru a călători sau domicilia în străinătate şi totodată de protecţie din partea

statului de care aparţine, el are voie de un act de identitate. Acest caz, cel puţin cel

utilizat în principal, este paşaportul.

Paşaportul este proprietatea statului român. Valoarea lui de dovadă a

cetăţeniei nu e de acelaşi grad cu a buletinului de identitate. Paşaportul se

eliberează numai la cerere, pe baza buletinului de identitate şi pe termen limitat.

Acesta face dovada cetăţeniei statului emitent. În România se face distincţie între

tipurile de paşapoarte eliberate pentru cetăţenii români: paşaportul diplomatic, de

serviciu şi paşaportul simplu.

 Paşapoartele se eliberează numai persoanelor care au împlinit vârsta de 14

ani, copii până la vârsta de 14 ani putând primi paşaport personal numai în situaţii

motivate, fiind înscrişi în paşaportul părinţilor ori ai reprezentanţilor legali.

Cetăţenii români pot trece frontiera de stat România şi pe baza actelor

eliberate în acest scop de organele competente ale statului român şi în

conformitate cu înţelegerile internaţionale la care România este parte.

Paşaportul se predă odată cu aprobarea cererii de renunţare la cetăţenie.

Atunci când cetăţenii aflaţi în străinătate nu sunt în măsură a prezenta un

paşaport la care sunt îndreptăţiţi, misiunile diplomatice şi oficiale consulare ale

României le pot elibera dovezi care să le ateste calitatea de cetăţean român.

Ocrotirea cetăţeanului român nu începe în momentul în care o persoană e

atestată cetăţean român, ci din momentul în care acea persoană invocă această

cetăţenie, chiar când ar apărea, sub alte aspecte, ca beneficiar al unei cetăţenii

străine.

3.6. Cetăţenia română de onoare şi cetăţenii români onoraţi

► Cetăţenia română de onoare

În legătură cu cetăţenia oferită de stat odată cu oferta unei funcţii şi

condiţionată de primirea ei putem vorbi de cetăţenia de onoare oferită de Ţara

Românească domnului Moldovei Alexandru Ioan Cuza, prin alegerea sa ca domn

al Ţării Româneşti în anul 1859 şi acceptarea alegerii, a întemeiat cetăţenia

română, fiind cronologic, primul cetăţean român.

Mai apoi Principatele Române unite au oferit cetăţenia română principelui

Filip de Flandra (neacceptată) şi principelui Carol de Hohenzollern- Sigmaringen

(acceptată).

Înainte de Unire, o cetăţenie de onoare s-a dat în 1841 în Ţara Românească

generalului rus Pavel Kiseleff, împreună cu donaţia unei moşii, iar de Moldova în

1858 lui Constantin Hurmuzachi.

La 4 iulie 1866 printr-o lege adoptată le “Camera generală Constituantă” sau mai acordat
drepturi de cetăţeni români, mai multor personalităţi care au

susţinut, în ţara lor şi sub ochii opiniei publice europene, cauza României.

După întregirea neamului în 1918, legea promulgată în 1924 care numea

cetăţenia propriu zisă naţionalitate creează titlul de cetăţean de onoare “pentru

servicii excepţionale aduse ţării sau naţiunii”.

Cetăţenia de onoare ne apare astfel, ca o ofertă de încetăţenire din partea

statului român, în condiţiile oferite românilor de origine. Sub replică, a continuat

să se prevadă posibilitatea acordării cetăţeniei de onoare “pentru servicii aduse

Republicii Populare Române” de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, la

propunerea Guvernului. Următoarele legi sub regimul comunist n-au mai prevăzut

nimic nou în materie.

Actuala lege a cetăţeniei române reia instituţia cetăţeniei de onoare,

precizând de către cine şi cum se dobândeşte. Potrivit reglementărilor în vigoare,

cetăţenia română cu titlu de cetăţenie de onoare se poate acorda unor cetăţeni

străini pentru servicii deosebite aduse ţării şi naţiunii române, la propunerea

Guvernului, fără nici o altă formalitate, de către Parlamentul României.

Cei care au dobândit cetăţenia română de onoare se bucură de toate

drepturile civile şi politice de care se bucură cetăţenii români, cu excepţia

dreptului de a alege şi de a fi ales şi de a ocupa o funcţie publică.

Cetăţenia de onoare prin natura sa nu este transmisibilă şi în general caută a

consemna un raport de afectivitate. Obligaţiile cetăţeanului de onoare nu pot fi

decât de natură morală. Transformarea ei în cetăţenie completă ar cere cel puţin

renunţarea la cetăţenia avută şi jurământul legii româneşti. Titlul de cetăţean de

onoare al unui judeţ ori al unei localotăţi din ţară este adiacent materiei tratate în

lucrarea de faţă, fiind obiect de reglementare privind administraţia locală. Legile

anterioare au prevăzut expres că asemenea acordări nu au nici un efect asupra

cetăţeniei şi că nu pot fi acordate decât prin servicii excepţionale aduse judeţului,

respectiv comunei care o acordă.

► Cetăţenii români titulari de cetăţenii de onoare străine

Primul român care a primit cetăţenia de onoare a unui stat străin, pare a fi

fost Ştefan Duşan, care în secolul al XIV-lea apare ca cetăţean de onoare al

Veneţiei.

O cetăţenie de onoare individuală a fost aceea oferită Mariei Tănase de

preşedintele Turciei, pentru deosebită interpretare a cântecului popular turcesc,

ofertă neprimită.

O cetăţenie locală onorifică a fost acordată de oraşul Geneva lui Tudor

Arghezi. Iar din cele atribuite din considerente politice, cele mai numeroase au

fost atribuite preşedintelui Nicolae Ceauşescu, pentru merite politice în viaţa

internaţională, primite cu ocazia vizitelor sale oficiale, parţial probabil provocate

de onorat şi parţial probabil retrase. Ceauşescu a fost proclamat cetăţean de onoare

al oraşelor: Ankara, Freano, Mardel Plata, Ciudat de Mexico, Atena, Belgrad,

Phenian, Bari şi Harare.

Legislaţia română după 1989 îngăduie dubla cetăţenie. Asemenea situaţie

s-a impus pentru a permite rezolvarea problemelor multor cetăţeni români care, în

perioada 1944-1989, locuind în afara graniţelor ţării au pierdut cetăţenia română597