Sunteți pe pagina 1din 8

CURSUL 1

Metodologia cercetării sociale

1.1.Caracteristici generale
Şi în ştiinţele sociale, ca şi în ştiinţele naturii, cercetarea are loc după anumite seturi de reguli şi
norme, sau altfel spus după o anumita „logică” pe care o numim metodologie. Teoriile elaborate în
cadrele acestor ştiinţe sunt probate din perspectiva valorii şi validităţii lor cu ajutorul cercetării
empirice. Altfel spus nu se derulează haotic ci după anumite normative (N.Goodman, Introducere
în sociologie, 1998, p.29).
O distincţie importantă pe care trebuie să ne-o însuşim este aceea dintre studiile pozitive şi studiile
metodologice. Dacă primele vizează fenomenul social (sau natural, după caz) încercând să ofere
descrieri şi explicaţii cu privire la originile lui, modul de manifestare, factori favorizanţi, modalităţi
de eliminare sau diminuare etc, cele din a doua categorie sunt concentrate pe analiza instrumentelor
aplicate pe teren pentru culegerea datelor în vederea îmbunătăţirii lor şi chiar a conceperii altora
noi, mult mai flexibile şi adaptate noilor realităţi. Există o întrebare care persistă de mult în lumea
ştiinţelor sociale: care este forma sub care trebuie să se manifeste metodologia cercetării sociale?
Există două curente de gândire. Primul, care susţine o despărţire categorică din punct de vedere
metodologic între ştiinţele sociale şi cele ale naturii, iar cel de-al doilea care propune utilizarea în
ştiinţele sociale a mijloacelor şi instrumentelor folosite şi în ştiinţele naturii (T.Rotariu, P.Iluţ
(coord.), Sociologie, 1996, pp. 46–47). O poziţie interesantă este cea după care cercetătorii din
domeniul social trebuie să înţeleagă că nu există o metodă universală, unică, ce poate fi aplicată
oricând şi oriunde, ci un pluralism metodologic care se răsfrânge în cele din urmă în mod pozitiv
asupra cunoaşterii (Van Meter apud I.Ionescu, Metodologia cercetării socialului. Repere pentru
asistenţii sociali, în, G.Neamţu (coord.), Tratat de asistenţă socială, 2003, p.214).
Noţiunea de metodologie este rezultatul compunerii a două cuvinte greceşti: methodos (drum,
cale) şi logos (ştiinţă), iar înţelesul ei este de „ştiinţă a metodelor” sau de „ştiinţă a efectuării
cercetării”. Din dorinţa unei evidenţieri cât mai sugestive şi relevante cu privire la ce este şi ce
presupune metodologia am ales să prezint mai multe definiţii ale acesteia într-o ordine cronologică:
1.„Prin metodologia cunoaşterii ştiinţifice înţelegem:
a)teoria generală a metodelor de cunoaştere ştiinţifică şi a regulilor de folosire a acestora;
b)practica ştiinţifică de folosire a acestor metode, în conformitate cu principiile şi regulile stabilite
în (a) (P. Apostol, Viitorul, 1977, p.115);
2.„Considerăm metodologia ca parte a discursului filosofic, care conţine analiza metodelor folosite
în ştiinţa modernă, întemeind o viziune generală asupra acestora” (A.Cazacu, Teorie şi metodă în
sociologia contemporană, Partea I-a, 1991, p.1);
3.„Prin metodologie înţelegem ansamblul metodelor folosite în cunoaşterea realităţii sociale”
(A.Mihu, Introducere în sociologie, 1992, p.165);
4.„Metodologia nu este altceva decât studiul sistematic şi logic al metodelor” (T.Roman,
T.Simionescu, Elemente de sociologie, 1993, p.90);
5.„Metodologia este o analiză a metodelor şi tehnicilor aplicate în realizarea şi finalizarea cercetării
sociale, având un caracter predominant normativ” (L.Vlăsceanu, Metodologia cercetării
sociologice, în, L.Vlăsceanu şi C.Zamfir (coord.), Dicţionar de sociologie, 1993, p.353);
6.„Metodologia înseamnă traiectoria demersului ştiinţific”, satisfacerea deplină a exigenţelor
epistemologice, singura care poate asigura „saltul” spre maturitate al ştiinţei (V.Miftode,
Metodologia sociologică, 1995, p.39);
7.„Metodologia are şase teme principale: delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice,
analiza conceptelor, analiza metodelor şi tehnicilor de utilizate, sistematizarea datelor obţinute în
cercetarea empirică, formalizarea raţionamentelor” (P.Lazarsfeld apud S. Chelcea, Cunoaşterea
vieţii sociale, 1995, p.56);

1
8.„Metodologia se referă la procesul de cercetare, la perspectiva teoretică adoptată în procesul
cunoaşterii realităţii de către cercetător” (I.Lupu, I.Zanc, Sociologie medicală, 1999, p.225);
9.„Metodologia este ştiinţa integrată a metodelor” (R.Caude apud S.Chelcea, Metodologia
cercetării sociologice, 2001, p.50);
10.„Metodologia reprezintă setul de metode, tehnici şi instrumente aplicate de regulă în acelaşi
domeniu” (L.Marina, Investigaţia socialului, 2003, p.12);
11.„Metodologia sociologică este aceea teorie normativă care indică instrumentele (metodele şi
tehnicile) şi căile optime de efectuare a cercetărilor sociale”(L.Vlăsceanu, Teorie şi metodologie
sociologică, în, L.Vlăsceanu (coord.), Sociologie, 2011, p.50).
Pe baza definiţiilor expuse putem spune că metodologia se află în ipostaza de garant în privinţa
respectării condiţiilor de obiectivitate şi corectitudine a oricărui demers ştiinţific. Ea obligă la
adecvarea metodelor, tehnicilor şi instrumentelor la problema socială pusă pe tapet. Mai mult,
metodologia influenţează şi asupra modului în care datele culese de pe teren sunt analizate şi
interpretate dar şi asupra concluziilor la care se ajunge în urma demersului ştiinţific şi totodată
asupra teoretizării lor, trebuind să existe o unitate a întregului parcurs ştiinţific.
O idee interesantă, în afara ariei definiţionale în care ne-am plasat până acum, la care subscriem,
este aceea după care metodologia cercetării ştiinţifice, ca disciplină de studiu, are numeroase
valenţe pozitive asupra celor care îşi însuşesc normele şi principiile ei, ajutând la dezvoltarea
spiritului ştiinţific şi critic, la exersarea din plin a probelor şi verificărilor, la respingerea tuturor
explicaţiilor facile ce se dovedesc fără fundament (M.Şt.Rădulescu, Metodologia cercetării
ştiinţifice, Ediţia a II-a, 2011, p.13). Altfel spus metodologia acţionează nu doar asupra cercetării ci
şi asupra celui care face cercetare. Dar acesta este un aspect pe care îl vom dezbate atunci când vom
analiza neutralitatea metodologică (întâlnită şi sub numele de neutralitate ideologică sau
axiologică).
După cum aminteam anterior în momentul de faţă nu este constituită o metodologie generală a
cercetării ştiinţifice (şi se pare că nici nu se întrevede prea curând o astfel de posibilitate), existând
însă toate şansele unei metodologiei particulare gen metodologia cercetării sociale. De menţionat
că în viziunea aceluiaşi autor deocamdată nu este vizibilă constituirea unei paradigme unice în
câmpul ştiinţelor sociale. Ori, acest fapt este un impediment în realizarea unei metodologii unice a
socialului (L.Vlăsceanu, art. cit., în, L.Vlăsceanu, C.Zamfir, (coord.), op.cit., p.354). Noile realităţi
aduc în faţă ideea lui Cătălin Zamfir care susţine că dacă până acum în ştiinţele socio-umane, şi în
special în sociologie, nu a existat o paradigmă unică de gândire, ci abordări înalt personalizate, care
de multe ori se exclud unele pe altele, în ultimul timp începe să se facă simţită o paradigmă coerentă
de gândire (C.Zamfir, Spre o paradigmă a gândirii sociologice, Ediţia a II-a, 2005, p.9), adică un
pas în faţă spre o metodologie unică, cel puţin în ştiinţele sociale.
Cele spuse sunt cu atât mai valabile cu cât cercetătorii din domeniul socialului, cum sunt cei din
asistenţa socială de exemplu, îndeamnă la cunoaşterea tuturor teoriilor sociologice, avertizând însă
ca teoriile la care ne racordăm să nu fie dogmatice (I.Ionescu, art.cit.,în, G.Neamţu (coord.), op.cit.,
p.214). Se ridică firesc o întrebare: de ce este atât de importantă teoria? O dată pentru că teoria este
şi începutul şi produsul final al cercetării şi al metodologiei (L.Vlăsceanu, art.cit., în, L.Vlăsceanu
(coord.), op.cit., p.50). În altă ordine de idei pentru că ajutorul ei este nepreţuit în imaginarea de
către noi a unei lumi clare alcătuită dintr-o multitudine de întâmplări individuale care puse cap la
cap, într-o reţea vastă de relaţii alcătuiesc un tablou amplu al lumii sociale (R.F.King, Strategia
cercetării, 2005, p.18). Imaginaţia sociologică, concept elaborat de către C.W.Mills, este însă un
bun sau o capacitate de care nu dispune fiecare. Cel care o are în posesie îşi poate face o părere
corectă despre lume şi despre plasarea fiecăruia dintre noi (ca biografie) în contextul istoric
(cultural, economic şi politic). În acest fel vom interioriza convingerea că nu ne puteam realiza ca
destin decât trăind în epoca noastră, şansele de reuşită fiind estimate prin comparare cu ale
celorlalţi. Imaginaţia sociologică va conduce la dobândirea conştiinţei de sine, realizând trecerea de
la înţelegerea lumii la nivel microsocial (necazurile personale generate de mediul în care trăim) la
cel macrosocial (conflictele existente în societate, clivajele manifeste în tiparele structurii sociale
etc) (C.W.Mills, Imaginaţia sociologică, 1975, pp.33-37).
2
Demn de arătat este că în cazul apariţiei unei metodologii globale relaţiile dintre ea şi
metodologiile specifice fiecărei discipline, sau domeniu în parte, nu ar fi de subordonare categorică,
ci de comunicare permanentă, de schimb de informaţii şi întrajutorare. Metodologia globală ar
insista asupra unităţii care trebuie să domine cunoaşterea ştiinţifică, ghidată de obiectivitate şi
verificabilitate (L.Vlăsceanu, art. cit., p.354). Recunoaştem aici ideea după care unitatea ştiinţei
constă în metodă, nu în materialul de studiu, căci materialul este fără sfârşit (K.Pearson apud
G.King, R.Keohane, S.Verba, Fundamentele cercetării sociale, 2000, p.23).
Orientările metodologice majore din ştiinţele sociale, precum pozitivismul, funcţionalismul,
interacţionalismul simbolic, etnometodologia, fenomenologia sociologică, operaţionalismul etc,
sunt expresia diversităţii de gândire şi de imaginaţie sociologică dar în acelaşi timp a unităţii care
trebuie să domine cercetarea ştiinţifică prin prisma rezultatelor obţinute, care trebuie să conveargă.
Deşi numeroase, toate aceste orientări pot să fie restrânse la două modalităţi de abordare a realităţii
sociale.
Prima orientare, numită şi obiectivă, presupune orientarea după obiect. Cea de-a doua orientare,
numită interpretativă sau subiectualistă, este axată pe subiect. Iată deci o clasificare a lor după
referenţialul filosofic pe care îl au ca element central. Deşi nu ne propunem detalierea în amănunt a
celor două orientări metodologice apreciem ca pertinentă descrierea lor, cel puţin din perspectiva
curentelor pe care le înglobează şi a trăsăturilor care le caracterizează.
În cadrele marii orientării obiectualiste întâlnim următoarele tipuri de abordări ale realităţii
sociale:
a)Pozitivismul. În are ca fondator pe A. Comte care a promovat câteva idei de forţă, cum ar fi
„defilosofarea” sociologiei (adică îndepărtarea de discursul speculativ şi obiectivarea lui), adoptarea
şi adaptarea în ştiinţele sociale a unor metode/modele din ştiinţele naturii etc (A.Cazacu, op.cit.,
p.9). Pozitivismul susţine că omul poate fi cunoscut din perspectiva comportamentului său şi în mod
obiectiv, exterior, utilizând în acest sens metode precum observaţia, experimentul sau documentarea
(A.Hurubean,Construcţia metodologică a asistenţei sociale, în, G.Neamţu (coord.),op.cit., p.285).
Reacţiile negative la adresa pozitivismului manifestat în socio-uman au fost energice. S-a adus ca
argument faptul că esenţa socialului, a culturii şi a spiritului uman diferă profund de mediul natural,
adoptarea metodelor din ştiinţele naturii fiind o greşeală. Ca atare s-a propus cunoaşterea umanului,
şi a socialului ca plăsmuire a reţelelor sociale, din interior, sondând în subiectivitatea umană (P.Iluţ,
Abordarea calitativă a socioumanului, 1997, p.41). Aceasta presupunea însă, după pozitivişti, un
pericol real şi anume renunţarea la neutralitatea metodologică (A.Cazacu, op.cit., p.10). Sintetizând,
pentru adepţii pozitivismului cunoaşterea socialului este una bazată pe determinarea factorilor
cauzali ai faptelor, evenimentelor, fenomenelor şi proceselor sociale, fiind posibilă emiterea de
legităţi şi predicţii (I.Lupu, I.Zanc, op.cit., pp.51-52).
b)Empirismul. Este un curent care a avut o importanţă deosebită în sociologie (şi încă mai are din
perspectiva anumitor autori) dar care se dovedeşte oarecum depăşit din câteva considerente. În
primul rând i se reproşează faptul că rezultatele demersurilor ştiinţifice de această natură sunt unele
profund inspirate din statistică, opinia publică fiind principalul său obiect de studiu. Un eşantion
selectat probabilistic stă la baza răspunsurilor reprezentative pentru întregul corp social cu privire la
un anumit fenomen, proces social sau a comportamentului electoral (C.W.Mills, op.cit., pp.93-95).
În al doilea rând i se reproşează sărăcia aparatului teoretic ce a condus la eşecul său metodologic,
empirismul nedispunând de o teorie proprie cu privire la social (A.Cazacu, op.cit., p.10). Cu toate
acestea cercetările empirice nu trebuie să fie subapreciate, chiar dacă uneori sunt de natură pur
sociografică (P.Iluţ, op.cit.,34), adică se rezumă la descrierea unei situaţii într-un mod cât mai
obiectiv posibil, fără a avea însă o poziţie teoretică sau de principiu (L.Vlăsceanu, Sociografie, în,
L.Vlăsceanu şi C.Zamfir (coord.), op.cit., p.563). Aceasta nu înseamnă că empirismul nu mai este
apelat de cercetătorii socialului. Dimpotrivă, R.K.Merton a demonstrat foarte clar legăturile
cercetării empirice cu teoria, sau mai precis funcţiile cercetării empirice:1)iniţiere teoretică. Atunci
când demersul ştiinţific relevă fapte noi, neaşteptate, chiar „aberante” în raport cu ce ştiam până
atunci se iveşte posibilitatea apariţiei unor noi teorii care să ne ajute în explicarea şi înţelegerea a
ceea ce consideram iniţial ca „aberant”;2)reformularea teoriei. Trebuie înţeleasă ca reajustare, ca
3
readaptare a ei la noile realităţi. În acest fel sunt eliminate eventualele contradicţii care pot să apară
între vechiul şi noul corp de cunoştinţe;3)orientarea interesului teoretic. Prin intermediul
cercetărilor de teren şi obţinerea unor rezultate interesante este foarte posibil să apară un nou set de
probleme sociale ce se cer analizate astfel încât interesul teoretic să se deplaseze de la vechile la
noile probleme;4)clarificarea conceptelor. În urma traseului teorie-cercetare are loc implicit o
limpezire a conceptelor vehiculate şi o mai bună înţelegere a problemelor sociale (R.K.Merton apud
L.Marina, op.cit., pp.15-16).
c)Operaţionalismul. Este un curent care îl are la origini pe fizicianul american P.W.Bridgman şi
introdus în sociologie de către G.A.Lundberg. Esenţa sa constă în folosirea şi verificarea
conceptelor (A.Cazacu, op.cit., p.11). Mai exact, se referă la definiţia operaţională care are în
centrul său pregătirea instrumentelor cercetării ştiinţifice prin stabilirea dimensiunilor, variabilelor
şi indicatorilor (C.Bulzan, Sociologie, 1998, p.69). Despre toate acestea vom aminti mai multe
atunci când vom trata în mod special analiza şi operaţionalizarea conceptelor.
d)Structuralismul. Are ca idee centrală primatul structurii asupra evenimentului sau fenomenului.
Aceasta pentru că adepţii structuralismului sunt convinşi că procesele sociale sunt provenite din
structurile fundamentale ce rămân cel mai adesea inconştiente încercându-se explicaţii ce provin de
la locul ocupat de un anumit fenomen în sistem. Curentele structuraliste sunt multiple şi pot fi
întâlnite în antropologie şi etnologie, economie, psihanaliză, filosofie, în postmodernism dar şi în
sociologie(M.Rariţa, Teorii sociologice contemporane, 2009, p.51; p.53). Şi pentru că am amintit de
antropologie trebuie spus că Levi Strauss a adoptat primul analiza structurală ca metodă ce era în
măsura să revoluţioneze ştiinţele socio-umane, după modelul lingvisticii. Controversele iscate cu
privire la potenţialul metodei structurale dezvăluie dificultăţile trecerii de la un structuralism pur
declarativ la unul efectiv, care să aducă un plus cognitiv în uşurarea înţelegerii şi interpretării
socialului comparativ cu alte metodologii (I.Aluaş, Prefaţă la traducerea lucrării lui C.L.Strauss,
Antropologia structurală, 1973, p.X, p.XV). Referindu-ne strict la sociologie arătăm că orientarea
structuralistă prinde formă metodologică prin analiza structurală (M.Rariţa, op.cit., p.58) care îi
imprimă lui P.Bourdieu o intuiţie fundamentală: sistemul de relaţii dintre indivizi şi clase este
prioritar în înţelegerea fenomenelor sociale (M.Lallement, Istoria ideilor sociologice, Vol.II, 1994,
p.141).
e)Funcţionalismul. Cu origini ce se întind până la E.Durkheim şi H.Spencer acest curent pune în
centrul său ideea de funcţie, făcând o paralelă între funcţiile organelor din corpul uman şi funcţiile
organelor societăţii. Ori, organele societăţii au rolul de asigurare a coeziunii între indivizi, de
mediere între ei atunci când apar disensiuni ce pot provoca diminuarea coeziunii şi a solidarităţii
(M.Rariţa, op.cit., pp.30-31). Se pot distinge următoarele forme ale funcţionalismului:
funcţionalismul absolut (cei are ca iniţiatori pe B. Malinowski, A.R.Radcliffe-Brown), structuro-
funcţionalismul sau funcţionalismul sistemic (reprezentat de către T.Parsons) şi funcţionalismul
moderat (ce se exprimă prin R.K.Merton) (M.Lallement, op.cit., p.85). Demersul funcţionalist, faţă
în faţă cu cercetarea unui fenomen social, este cel mai bine caracterizat de trei tipuri de întrebări:
1)care este funcţia/rolul său?; 2)care sunt determinanţii săi?; 3)ce loc ocupă în ansamblul social?
(J.F.Dortier, Ştiinţele umaniste, 2006, p.31).
În continuare vom analiza curentele care se manifestă în orientarea subiectualistă:
a)Interacţionismul simbolic. Este o concepţie opusă celei a lui E.Durkheim care considera că
descrierea faptelor sociale de către actori este prea vagă, propunând astfel tratarea (conceperea)
faptelor sociale ca lucruri. În acest orizont de gândire interacţionismul subliniază natura simbolică a
vieţii şi a întregului câmp de relaţii care se întemeiază între cei care populează spaţiul social. În
acest fel ceea ce cred oamenii despre lumea socială este adevăratul obiect de studiu al sociologiei.
Este pentru prima dată când sociologia oferă actorului social postura de interpret al lumii
înconjurătoare. Aceasta înseamnă apelul la o metodologie diferită, la un set de metode şi tehnici
care să se plieze pe noua poziţie acordată actorului social (A.Coulon, Interacţionism simbolic, în,
A.Mucchielli (coord.), Dicţionar al metodelor calitative, 2002, pp.195-197).Specifice
interacţionismului simbolic sunt metodele calitative precum observaţia nestructurată, interviul liber,
metoda biografică etc (A.Cazacu, op.cit., p.15).
4
b)Etnometodologia. Cel care a fondat curentul este Harold Garfinkel şi deşi etimologic am fi tentaţi
să credem că etnometodologia este metodologia etnologiei, realitatea este cu totul alta.
Etnometodologia nici măcar nu este o abordare metodologică nouă în sociologie. Ea reprezintă
analiza ştiinţifică a modurilor obişnuite, de zi cu zi, a indivizilor obişnuiţi de a duce la îndeplinire
sarcinile care le revin A.Coulon, Etnometodologie, în, A.Mucchielli (coord.), op.cit., p.138).
c)Fenomenologia sociologică (sau fenomenologia vieţii sociale). Este o concepţie sociologică cu
rădăcini filosofice iniţiată de către Alfred Schutz în 1932. Potrivit acestei concepţii sarcina
sociologului fenomenolog este una integratoare, în sensul că eforturile lui trebuie să conducă la
obţinerea unei „realităţi multiple” care presupune îmbinarea şi includerea propriei realităţi şi a
celorlalţi (M.Rariţa, op.cit., p.96).
Toate aceste orientări majore, pot fi însă grupate, după L.Vlăsceanu, în două practici unilaterale
de cercetare ale socialului: practica metodologică „obiectivă” şi cea „interpretativă”. Prima are în
vedere orientarea după obiect, iar cea de-a doua orientarea după subiect. Ar fi şi alte criterii de
grupare care ar conduce la diferenţierea între materialism şi idealism sau între individualism şi
holism. Să nu se creadă că orientarea după obiect duce la rezultate obiective (adevărate), iar cea
după subiect la rezultate subiective (false). Rezultatele cercetării sunt obiective, indiferent de
practica metodologică utilizată, dacă reflectă realitatea, iar reflectarea ei are loc în condiţiile create
de „adoptarea unei poziţii de neutralitate ideologică (axiologică), atenţionează C. Zamfir, care se
obţine printr-o conduită echidistantă în interpretarea rezultatelor” (apud I. Mărginean, Proiectarea
cercetării sociologice, 2000, pp.37-38).
Şi tot C.Zamfir arată că atitudinea echidistantă se obţine prin triangularea a trei
elemente:a)realitatea socială este caracterizată de o multitudine de interese, pluralitatea lor fiind
evidentă; b)ajungerea la anumite soluţii de compromis care să favorizeze progresul social chiar daca
disensiunile dintre exponenţii diferitelor interese nu sunt pe deplin soluţionate;c)cunoaşterea
mecanismelor democratice, în virtutea cărora putem accepta mai repede şi mai uşor pluralitatea
intereselor din realitatea socială (C.Zamfir, op.cit., p.170).
Legat de neutralitatea axiologică ce trebuie să piloteze întreg demersul ştiinţific, de la construirea
instrumentelor până la interpretarea rezultatelor V.Miftode afirmă următoarele: „Constituirea şi
evoluţia metodologiei din ştiinţele socioumane oglindesc cu fidelitate elaborarea şi dezvoltarea
teoriei (sau teoriilor) sociologice, şi totodată, evoluţia raporturilor dintre sociologie, ideologie şi
politică. Falsa independenţă a cercetătorilor sociali în raport cu societatea şi cu factorii ei politici
explică şi generează falsa „neutralitate” a tehnicilor şi procedeelor de cercetare” (V.Miftode, op.cit.,
p.42).
Ioan Mărginean susţine că „cercetătorului nu i se poate interzice să fie un militant social
(politic). Asumarea unei opţiuni ideologice, politice, culturale, religioase, naţionale, NU trebuie să
afecteze însă corectitudinea şi obiectivitatea în efectuarea cercetării, ca şi în interpretarea
rezultatelor” (I. Mărginean, op.cit., p.38). Cu alte cuvinte, spunem noi, ralierea cercetătorului din
ştiinţele sociale la o anumită concepţie ideologică, politică etc., nu trebuie să-i afecteze calitatea de
om de ştiinţă, a cărui datorie este de a prezenta adevărul şi nu de a propune adevăruri; poate
propune un anumit mod de abordare a realităţii, dar nu un adevăr generat de o poziţie partizană.
Revenind la cele două practici metodologice majore: obiective şi
interpretative/subiective/subiectualiste, să precizăm că prima (dominantă în practica socio-umană)
găzduieşte în cadrele ei pozitivismul, empirismul, operaţionalismul, structuralismul şi
funcţionalismul, iar cea de-a doua fenomenologia sociologică, interacţionalismul simbolic şi
etnometodologia (A.Cazacu, op.cit, p.9).
Mai concret, demersul metodologic orientat după obiect preferă analizele cantitative, iar cel
orientat după subiect analiza calitativă. Pentru ambele tipuri de demersuri, în varianta exclusivă
există neajunsuri şi dezavantaje. Cele dominate de analiza cantitativă sunt sortite unui empirism
abstract, iar cele dominate de analiza calitativă se rezumă la simple descrieri (relatări ale unor
evenimente, intercalate cu unele puncte de vedere ale naratorului). Departe de a fi incompatibile,
diferitele orientări metodologice împreună cu abordările lor se cer a fi combinate, adică „abordările
de tip subiectiv cu cele de tip obiectiv, cele de natură cantitativă cu cele de natură calitativă”. Toate
5
acestea conduc spre aşa numita metodologie standard care trebuie să fie una cât mai
cuprinzătoare (evitându-se unilateralitatea şi „ismele”: behaviorism, marxism, funcţionalism,
structuralism, etc.) şi cât mai adecvată domeniului studiat (I. Mărginean, op. cit., pp.44-48).
Legat de principiile metodologice utilizate în cercetările socioumane cu caracter empiric, în
domenii dintre cele mai diverse, se iau în considerare, după S.Chelcea, următoarele tipuri:
1.principiul unităţii dintre teoretic şi empiric: se are în vedere puterea teoriei de a ghida demersul
empiric, adică ideile enunţate iniţial pe baza intuiţiei să fie puse în practică de cercetarea efectivă, şi
mai apoi confirmate sau infirmate;
2.principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune) şi explicaţie: pune în relaţie directă
subiectul şi obiectul cunoaşterii. Mai exact se poate explica ceea ce se înţelege, pe baza unei
experienţe trecute (conform lui K. Jaspers);
3.principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ: enunţă o idee deja expusă care se referă la
utilizarea combinată a metodelor cantitative şi calitative, de exemplu analiza conţinutului;
4.principiul unităţii dintre judecăţile constatative şi cele evaluative: cere sociologului o angajare
morală în sprijinul valorilor înalt umaniste (S.Chelcea, Problemele metodologice al cercetării
sociologice, în S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc, Cercetarea sociologică, 1998, pp.38-40).

1.2.Cantitativ şi calitativ în ştiinţele socioumane

În ştiinţele socioumane se întâlnesc o serie de dihotomii (diviziune/împărţire) însă una care se


discută cu o frecvenţă deosebită este cea dintre cercetările de tip cantitativ şi cele de tip calitativ. În
timp, în limbajul ştiinţelor sociale, termenii de cantitativ şi calitativ au cunoscut o trecere spre o
sfera mult mai largă decât în accepţiunea lor iniţială ajungând în cele din urmă să se constituie în
două mari paradigme (modele). Într-un câmp al ideilor extraordinar de vast, cum este cel al
ştiinţelor socioumane, racordarea la una sau alta dintre cele două paradigme a sociologilor
cercetători a fost mai mult decât firească, unii dintre ei afirmând deschis superioritatea sau
inferioritatea unei paradigme în raport cu alta. Pe de altă parte, alţii au văzut în ele numeroase
complementarităţi şi inferenţe (T.Rotariu, P.Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, 1997,
p.24), aşa după cum o certifică si poziţia lui T.Herseni care insistă asupra faptului că sociologia
trebuie să utilizeze deopotrivă metodele cantitative şi pe cele calitative ca formă de întregire
reciprocă. Acelaşi sociolog menţionează cu claritate că nu există realitate socială numai calitativă,
după cum nu există realitate socială numai cantitativă, cele două elemente presupunându-se
reciproc. Ideea de a cuantifica unele dintre metodele sociologiei, adică de a introduce măsurarea, a
fost una benefică şi va continua să rămână aşa daca se vor respecte două condiţii: 1)a nu se părăsi
metodele calitative; 2) aplicarea metodelor cantitative să aibă loc atunci când se obţin rezultate
reale, nu formale. Acest raţionament este argumentat prin aceea că o corelaţie sau un calcul de
covarianţă nu asigură prin ele însele adevărul sociologic, ci numai în măsura în care faptele cuprinse
în ele sunt reale (T.Herseni, Sociologie, 1982, pp.196-197).
Ca orientare metodologică abordarea cantitativă se plasează pe poziţia pozitivismului, care
este modelul de cercetare în ştiinţele naturii, chiar A.Comte oferind termenului de sociologie
alternativa lingvistică de fizică socială, militând pentru trecerea studiului societăţii sub semnul
studiului pozitiv (exact) al faptului, cu ajutorul unor metode identice sau analoage celor din ştiinţele
naturii, pentru a se trece de la speculaţia despre om şi societate la cercetarea efectivă. La
înregistrare, numărare şi măsurare. Pe de altă parte au existat voci precum cea a lui W.Dilthey care
s-au opus unei astfel de abordări, insistând pe deosebirea de esenţă dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele
culturii şi ale spiritului. El a motivat această deosebire prin aceea că socio-culturalul şi istoria sunt
produsul subiectivităţii umane, al motivaţiilor şi intenţiilor lor. De aceea cunoaşterea sociumanului
nu se poate face din exterior, obiectiv, ci de pe baze interioare, cele ale subiectivităţii umane care
stă în spatele faptelor, fenomenelor şi proceselor ce compun realitatea socială. În acest fel a apărut
şi opoziţia dintre comprehensiune (înţelegere) şi explicaţie. În cadrul explicaţiei, plasată pe poziţiile
6
pozitivismului, deci a abordării cantitative, se lucrează cu scheme cauzale, metode statistice, se
determină influenţele unor fenomene asupra altora prin luarea în considerare a unor variabile
independente şi altele dependente. În cadrul comprehensiunii, plasată pe poziţiile fenomenologiei,
deci a abordării calitative, se mizează pe subiectivitatea umană, se face ale la intuiţie şi empatie
(P.Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, 1997, pp.40-41).
Mulţi autori din literatura de specialitate, atât din străinătate cât şi din ţara noastră, au
realizat adevărate tablouri comparative privitor la cercetările de tip cantitativ şi calitativ evidenţiind
diferenţele care apar între ele, dar şi anumite asemănări.

Diferenţe între abordările de tip cantitativ şi calitativ :

1.Cercetările cantitative sunt plasate epistemologic pe poziţia pozitivist-explicativă, în timp ce


abordările calitative pe o poziţie fenomenologico-comprehensivă (fenomenologie = curent
filosofic ce studiază fenomenele conştiinţei sau sufleteşti prin prisma orientării şi a conţinutului lor,
făcând abstracţie de omul real, activitatea lui psihică şi de mediul social, vezi D.Unguraş, A,Staicu,
Dicţionar filosofic, 1994, p.67). Cu alte cuvinte cercetările cantitative au o abordare asemănătoare
ştiinţelor naturale, iar cele calitative o abordare etnologică si a comunicării.
2.În cercetarea cantitativă cuvintele cheie sunt cele de control şi de întindere (nivel macrosocial,
global, formal). În cele calitative ele sunt comprehensiune şi profunzime (microsocial, local,
contextual);
3.Cercetarile cantitative sunt preocupate de obiectivitate şi generalizare, în timp ce în abordările
calitative aceste chestiuni sunt secundare.
4.Cercetările cantitative sunt dominate de logica verificării, iar cele calitative de logica descoperirii
(emergenţă a descoperirii).
5.În cercetările cantitative există interes pentru stabilirea de relaţii cauzale şi corelaţii, în cele
calitative există interes pentru „cauzalitatea” locală, circulară şi simbolică
6.În cercetările cantitative procedurile sunt codificate şi fixe, aspect impus de utilizarea
experimentului şi a chestionarului standardizat, pe când în cele calitative procedurile sunt variabile
prin însăşi natura observaţiei participative şi a interviului intensiv, metodele de bază ale acestui stil
de cercetare.
7.În cercetările cantitative poziţia sociologului cercetător este una exterioară, neutră, distantă, în
timp ce în calitativ poziţia devine de interior, de actor participant, de aici şi relevanţa părerii
cercetătorului în cercetarea cantitativă în opoziţie cu relevanţa părerii subiecţilor în cele calitative.
8.Datele rezultate în urma cercetărilor cantitative sunt considerate de mare fidelitate, iar în
cercetările calitative ele sunt de o mare bogăţie şi profunzime.
9.În cercetările cantitative raportul de cercetare este alcătuit din cifre, tabele, grafice, pe când în cele
calitative limbajul este natural, metaforic, aproape fără date statistice şi reprezentări grafice
(T.Rotariu, P.Iluţ, op.cit, p.25; A.Mucchielli (coord.), Dicţionar al metodelor calitative în
ştiinţele umane şi sociale, 2002, p.57; P.Iluţ, op.cit., p.63).

Asemănări între abordările cantitative şi calitative

1.În ambele tipuri ce cercetări se pleacă de la un bagaj de informaţii socio-culturale similare,


obiectul cercetării fiind acelaşi dar modul de tratare al problemei diferit.
2.Chiar şi în ştiinţele naturii se face apel la intuiţie („intuiţionismul” în matematică).
3.Şi în cercetările cantitative, caracterizate de distanţa dintre cercetător şi subiect, apar atitudinile
empatice, cazul chestionarelor standardizate completate prin procură, adică A completează un
chestionar aşa cum crede ca ar răspunde B, fiind o dovadă a acestor elemente de natură empatică.

7
4.În cercetările cantitative completarea unor chestionare preponderent de intenţie sau motivaţionale
se bazează tot pe subiectivitatea umană (L.Marina, Investigaţia socialului, 2003, pp.9-10;
T.Rotariu, P.Iluţ, op.cit., pp.25-26).

Caracteristicile cercetării calitative

Referindu-ne strict la cercetarea calitativă în ştiinţele socioumane un studiu poate primi o


astfel de calificare dacă îndeplineşte cinci caracteristici :

1.Perspectiva comprehensivă domină cea mai mare parte a cercetării.


2.Abordarea obiectului de studiu se face amplu şi deschis.
3.Culegerea datelor de pe teren se face cu ajutorul unor metode ce nu presupun cuantificarea lor
ulterioară, cum ar fi de exemplu observaţia participativă, interviul nestructurat, interviul
semistructurat, interviul de grup, jurnalul de bord, introspecţia sau culegerea de documente.
4.Analiza datelor culese este de factură calitativă, cuvintele fiind analizate prin alte cuvinte fără
efectuarea vreunei operaţii numerice.
5.Cercetarea se finalizează printr-o teorie nicidecum printr-o demonstraţie.

Constantele cercetării calitative

Chiar dacă operaţia de comparare a deosebirilor şi asemănărilor dintre cercetarea cantitativă


şi cea calitativă a scos la iveala o serie întreagă de particularităţi ale fiecăreia dintre cele două tipuri
de abordări există totuşi câteva elemente, constituite în constante, ce marchează definitiv cercetarea
calitativă:

1. Contactul personal prelungit cu oamenii şi mediul cercetat, dublat de empatie şi sensibilitate


la cele relatate de aceştia.
2. Planul cercetării, din perspectivă metodologică, este dinamic el evoluând în funcţie de
rezultatele la care se ajunge.
3. Nu există o separare netă între culegerea şi analiza datelor, cele două etape putând chiar
cunoaşte chiar suprapuneri (ca în etnologie, etnometodologie).
4. Cercetătorul este principalul instrument metodologic pe tot parcursul cercetării.
5. Nu se urmăreşte obţinerea de „rezultatelor” ci descrierea şi teoretizarea celor studiate
6. Raportul de cercetare se înscrie într-un spaţiu de dialog al descoperirii şi validării
proceselor, nu într-o logică a dovezii (A.Mucchielli, op.cit., pp.57-58).

Analiza datelor calitative

Dacă în urma unei cercetări sunt strânse o serie întreagă de date calitative aceasta nu implică în mod
automat o analiză calitativă şi aceasta întrucât datele calitative nu duc în mod necesar la analiza
calitativă. Trebuie distins cu foarte mare acurateţe între analiza datelor calitative şi analiza
calitativă a datelor întrucât analiza datelor calitative poate fi la fel de bine statistică intrând astfel
în câmpul metodelor cantitative. De altfel, analiza datelor calitative subsumează analiza calitativă
(analiza fenomenologică, analiza calitativă de teoretizare, analiza tematică) şi analiza cantitativă a
datelor calitative, la intersecţia lor situându-se analiza cvasi-calitativă (analiza de conţinut, analiza
propoziţională a discursului, analiza de protocol) al cărei statut nu este nici calitativ, nici cantitativ
operaţiile calitative fiind urmate de altele cantitative (A.Mucchielli, op.cit., pp. 32-33).