Prezentarea tehnologiilor de bioremediere

Principiile generale ale procesului de bioremediere

În cadrul proceselor de bioremediere a mediilor poluate cu compuşi organici

sunt implicate câteva componente importante, care sunt incluse în aşa numitul
triunghi al bioremedierii (figura 2.10.). Aceste componente sunt reprezentate de:
 substratul supus bioremedierii care se referă la diferite medii terestre
sau acvatice contaminate cu diferite categorii de poluanţi, inclusiv compuşi
foarte greu biodegradabili şi substanţe xenobiotice;
 microorganismele (indigene sau special selectate) care au rolul de a
degrada parţial sau total agentul poluant din substratul supus bioremedierii;
 parametri fizico-chimici (nutrienţii – sursă de azot, fosfor, magneziu,
potasiu; aerare; temperatură; pH; umiditate etc.) care să susţină eficienţa
biodegradării poluanţilor şi o evoluţie optimă a procesului de bioremediere.
Atunci când cele trei componente de bază sunt corect armonizate, procesul
bioremedierii, indiferent dacă se desfăşoară în condiţii aerobe, microaerofile sau
anaerobe, duce în final la mineralizarea totală a poluantului, până la produşi
„prietenoşi” pentru mediul înconjurător (H 2O, CO2, biomasă microbiană şi alţi compuşi
netoxici).
Un rol important în procesul de bioremediere revine microorganismelor care
prin activităţi catalitice asigură îndepărtarea parţială sau totală a poluantului din
mediu sau conversia acestuia în forme mai puţin toxice sau chiar inofensive pentru
mediu. În acest context, pentru succesul aplicaţiilor de bioremediere se impune
respectarea câtorva condiţii legate de microorganismele responsabile de acest
proces.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească microorganismele ce vor fi
utilizate în procesele de bioremediere sunt:
 să provină din natură, de preferinţă din situl poluat supus bioremedierii şi să nu
prezinte patogenitate;
 să nu fie rezultatul unor procedee de manipulare genetică;
 să posede un echipament enzimatic adecvat şi implicit o flexibilitate metabolică
faţă de o gamă cât mai diversă de poluanţi;
 să se integreze în arealul poluat, fără să afecteze echilibrul ecologic al zonei;
 să nu producă efecte nedorite, care să contravină legislaţiilor şi normelor de
protecţie a mediului.
 AGENTUL
POLUANT

PUNCT
CONTACT

PARAMETRI FIZICO-
MICROORGANISME CHIMICI
(N, P, Mg, K; O2; t0; pH;
umiditate, etc.)

CO2, H2O, biomasă

microbiană,
alţi compusi
netoxici

Fig. 2.10. Elementele implicate în procesul de bioremediere

(“triunghiul bioremedierii”)

Eficienţa tehnologiilor microbiene bazate pe folosirea microorganismelor în

scopul remedierii diferitelor zone poluate (terestre sau acvatice) depinde în mare
măsură de microorganismele utilizate.
Pentru depoluarea mediilor contaminate cu hidrocarburi sau reziduuri
petroliere sunt utilizate cu precădere microorganismele hidrocarbon-oxidante, care
fac parte din cinci grupe de microorganisme: bacterii (Achromobacter, Acinetobacter,
Bacillus, Corynebacterium, Flavobacterium, Mycobacterium, Pseudomonas etc.);
cianobacterii (Anabaena, Nostoc, Oscillatoria); levuri (Candida, Rhodotorula,
Sacharomyces); fungi filamentoşi (Aspergillus, Cladosporium, Fusarium, Penicillium,
Trichoderma) şi alge (Chlorella, Chlamydomonas, Dunaliella etc.). Dintre
microorganisme, grupul cel mai utilizat în procesele de bioremediere este reprezentat
de bacteriile hidrocarbon-oxidante. Dimensiunea celulelor este de 1-4 m lungime şi
de 0,1-3 m grosime. Sunt de obicei mobile, fiind capabile să se deplaseze şi să se
orienteze mai uşor spre sursele de hrană care în siturile poluate pot fi reprezentate
de poluantul respectiv. De asemenea, bacteriile hidrocarbon-oxidante au un grad
ridicat de hidrofobicitate al suprafeţelor celulare, fapt ce determină un grad ridicat de
afinitate pentru substraturile hidrofobe de tipul hidrocarburilor poluante.
În funcţie de natura acceptorului final de electroni, bacteriile utilizate în
procesele de bioremediere pot prezenta trei tipuri de metabolism energetic, şi
anume: bacterii aerobe, care necesită pentru creştere şi dezvoltare prezenţa
oxigenului molecular ca acceptor final de electroni; bacterii anaerobe, care nu pot
creşte în prezenţa oxigenului, utilizând alţi compuşi diferiţi de oxigen (de tipul NO 2-,
SO42-, CO2), ca acceptori finali de electroni şi bacterii facultativ anaerobe care se pot
dezvolta atât în prezenţa cât şi în absenţa oxigenului. (figura 2.11.).
Prezenţa diferitelor categorii de poluanţi organici hidrofobi în mediile
contaminate, determină modificări structurale şi funcţionale ale comunităţilor de
microorganisme existente în mod natural în aceste situri şi apariţia unor comunităţi
microbiene specifice adaptate condiţiilor de poluare, de unde pot fi izolate şi
selectate microorganisme ce vor fi utilizate în procese de bioremediere. În general, în
mediile poluate, se constată o creştere numerică a populaţiilor de bacterii care
utilizează substratul poluant, cu o reducere concomitentă a diversităţii lor
taxonomice, predominante fiind speciile care degradează hidrocarburile, pentru
mediile contaminate cu hidrocarburi.

Donatori de electroni
hidrocarburi

Reacţii enzimatice
BIODEGRADAREA  oxigenaze
HIDROCARBURILOR  dehidrogenaze
 hidrolaze
Calea aerobă
O2 CO2, H2O, biomasă

Acceptori de
electroni Calea anaerobă
NO3, NO2, Fe3+, Mn4+,
SO42-, CO2 N2, Fe2+,
Mn2+, S2-, CH4

Fig. 2.11. Caracteristici fiziologice ale microorganismelor

hidrocarbon-oxidante

Una dintre caracteristicile fundamentale ale microorganismelor utilizate în

procese de bioremediere, este diversitatea metabolică, cuplată cu o extraordinară
flexibilitate fiziologică ce permite microorganismelor să utilizeze un spectru larg de
poluanţi. În general, cele mai eficiente sunt comunităţile microbiene care acţionează
sinergic asupra poluanţilor organici, speciile individuale fiind mai puţin eficiente în
ceea ce priveşte metabolizarea poluantului respectiv.
Pe lângă utilizarea poluantului ca unică sursă de carbon şi energie,
microorganismele pot utiliza şi co-metabolismul, care reprezintă o cale alternativă
prin care un anumit poluant poate fi metabolizat. În general, se consideră că
densitatea populaţiilor microbiene care degradează hidrocarburile şi proporţia lor în
comunităţile naturale de microorganisme reprezintă un indicator sensibil al expunerii
mediului respectiv la poluarea cu anumiţi compuşi organici de tipul hidrocarburilor.
 Studiul cât mai aprofundat al proceselor de degradare microbiană a
hidrocarburilor în mediu, face posibilă dezvoltarea unor tehnologii de bioremediere
care să se bazeze pe utilizarea activităţii degradative a microorganismelor, pentru
îndepărtarea acestor poluanţi din ecosistemele contaminate.
O caracteristică importantă a microorganismelor care cresc pe substraturi
reprezentate de hidrocarburi este sinteza unor substanţe tensioactive cunoscute sub
denumirea de biosurfactanţi [10]. Surfactanţii produşi de microorganisme sunt în
general lipide, iar proprietăţile lor de agenţi de suprafaţă derivă din structura lor
asimetrică ce include într-o singură moleculă, atât o componentă hidrofobă cât şi o
componentă hidrofilă, influenţând prin aceasta caracteristicile fizice ale interfeţei
dintre faze nemiscibile.
Din punct de vedere chimic, biosurfactanţii pot fi: glicolipide, lipopolizaharide şi
complexe polizaharid-lipide, lipopeptide, acizi graşi şi lipide neutre. În figura 2.12.
sunt prezentate unele aspecte legate de structura chimică şi rolul biosurfactanţilor în
decontaminarea unor medii poluate cu compuşi organici hidrofobi. Natura chimică a
biosurfactanţilor este influenţată de microorganismul producător şi natura substratului
folosit ca sursă de carbon în mediul de biosinteză [74].

Surfactanţi chimici

COMPUŞI TENSIOACTIVI
MICROBIENI

STRUCTURĂ ROL AVANTAJE

CHIMICĂ  desorbţia poluanţilor hidrofobi  proprietăţi fizice
 glicolipide de pe particulele de sol sau comparabile sau
 lipopolizaharide sedimente superioare
 lipopeptide  emulsionarea şi dispersia surfactanţilor chimici
 fosfolipide hidrocarburilor  eficienţă la conc.
 acizi graşi  dezemulsionarea emulsiilor scăzute
 lipide neutre ţiţei-apă, apă-ţiţei  utilizarea în condiţii
 stimularea aderenţei de mediu variate
microbiene la suprafaţa (temp., pH,
compuşilor hidrofobi salinitate)
 facilitarea transportului  biodegradabili;
substanţelor hidrofobe prin  netoxici
membrane  structuri variate
 reducerea tensiunii dificil de reprodus
superficiale a mediilor apoase chimic
 reducerea tensiunii interfaciale
în sistemele lichid-lichid,
lichid-solid

Fig. 2.12. Rolul surfactanţilor microbieni în procese de bioremediere

Proprietăţile fizice caracteristice ale biosurfactanţilor sunt: tensiunea
superficială, tensiunea interfacială, concentraţia critică micelară, solubilitatea şi
balanţa hidrofil-lipofilă.
În procesele de bioremediere, datorită structurii şi proprietăţilor fizico-chimice
caracteristice, biosurfactanţii pot avea o acţiune importantă în degradarea diferitelor
tipuri de hidrocarburi poluante, inclusiv a celor greu biodegradabile şi compuşilor
xenobiotici.
Mecanismele prin care biosurfactanţii acţionează asupra compuşilor organici
hidrofobi de tipul hidrocarburilor sunt:
- dispersia hidrocarburilor în mediu, ceea ce conduce la creşterea
suprafeţelor de contact prin reducerea tensiunii interfaciale dintre faza apoasă
şi faza neapoasă [84]
- creşterea gradului de solubilitate al poluanţilor organici hidrofobi cu
slabă solubilitate în apă [84,109]. Surfactanţii acţionează la interfaţa dintre faze
nemiscibile datorită componentei hidrofobe şi hidrofile din structura lor. Astfel,
adaosul de surfactant determină creşterea concentraţiei de compuşi hidrofobi în
faza apoasă, prin solubilizarea sau emulsionarea substraturilor hidrofobe de
tipul hidrocarburilor. În general, solubilizarea are loc înainte de a se atinge un
prag specific de concentraţie, numit concentraţie critică micelară, când
moleculele de surfactant se agregă în micele;
- facilitarea transportului poluantului din faza solidă în faza apoasă,
acţiune care poate fi cauzată de numeroase fenomene cum ar fi: scăderea
tensiunii superficiale a apei în particulele de sol, interacţiunea surfactantului cu
interfeţele solide şi interacţiunea poluantului cu moleculele de surfactant [35,
99, 107].
Stabilirea formulei optime de nutrienţi constituie o problemă importantă care
condiţionează eficienţa procesului de bioremediere. Natura surselor de azot şi fosfor
şi concentraţia lor trebuie stabilită în funcţie de mediul contaminat în care se aplică
(apă, sol, şlam etc.) şi de gradul de contaminare.
În general, în sol sursele de azot şi fosfor se adaugă sub formă de fertilizatori
azotaţi şi fosfatici. În mediile acvatice contaminate cu ţiţei s-a sugerat administrarea
fertilizatorilor cu azot şi fosfor încapsulaţi într-o matrice, care le permite să plutească
şi din care sunt eliminaţi lent.
De asemenea, se optează şi pentru utilizarea unor surse de azot şi fosfor
oleofile (uree parafinizată şi cetil-fosfat) care rămân la interfaţa apa/ţiţei şi induc o
stimulare a degradării cu 30-40% [22, 60, 83].
Selectarea formulelor optime de nutrienţi se realizează pe baza următoarelor
criterii: durabilitate, uşurinţă de aplicare şi preţul de cost. În general, concentraţiile
optime de fertilizatori sunt cuprinse între 0,2-0,4% pentru sursa de azot (utilizată mai
ales sub formă de sulfat de amoniu - (NH 4)2 SO4) şi de 0,02-0,2% pentru sursa de
fosfor (utilizată mai ales sub formă de K2HPO4).
Oxigenul este un parametru deosebit de important pentru desfăşurarea
procesului de bioremediere. Biodegradarea ţiţeiului şi a reziduurilor petroliere
reprezintă un proces deosebit de activ în aerobioză, datorită faptului că toate căile
biochimice cunoscute funcţionează cu aportul oxigenazelor şi al oxigenului
molecular.
În mediile acvatice, anoxice şi în sedimente, lipsa oxigenului limitează foarte
mult biodegradarea ţiţeiului, deşi astăzi este unanim recunoscut că procesul poate
avea loc şi în anaerobioză, dar este foarte lent. Bacteriile anaerobe capabile să
degradeze hidrocarburile reprezintă un potenţial considerabil pentru a fi testate şi
folosite în degradarea anaerobă a ţiţeiului din medii poluate slab aerate. Astfel de
bacterii pot utiliza ca acceptori finali de electroni SO 4, NO3, CO2.
 Cunoscându-se faptul că biodegradarea ţiţeiului se face cu randamente mari
în prezenţa oxigenului molecular, au fost propuse, în cadrul multor tehnologii
microbiene o serie de măsuri de stimulare prin aerare intensă. Astfel, poate fi folosită
aerarea forţată, foarte eficientă în cazul multor medii acvatice sau aratul repetat al
solurilor, care îmbunătăţeşte gradul de aerare şi favorizează biodegradarea. Alţi
factori care influenţează buna desfăşurare a procesului de bioremediere sunt
temperatura şi pH-ul. Temperatura optimă se încadrează în limitele 20-28 oC,
temperaturile inferioare valorii de 5-10 oC conducând la încetinirea procesului de
biodegradare, până la stoparea lui.
pH-ul optim pentru biodegradarea hidrocarburilor este cuprins între 5,0-8,0,
valorile extreme, atât de aciditate cât şi de alcalinitate producând o diminuare a
procesului de biodegradare.

2.4.2. Tehnologii microbiene de remediere a siturilor contaminate cu

hidrocarburi

În ultimii ani, au luat o amploare pretutindeni în lume activităţile de cerecetare-

dezvoltare sub aspectul implicării tehnologiilor microbiene în depoluarea mediului
înconjurător contaminat cu diverşi compuşi organii de tipul hidrocarburilor şi
reziduurilor petroliere. Normele de legislaţie privind protecţia mediului înconjurător au
devenit foarte severe, iar găsirea celor mai adevate metode şi tehnologii de
decontaminare vizează deopotrivă atât cercetarea fundamentală cât şi cea aplicativă.
Dezvoltarea tehnologiilor microbiene de remediere a zonelor poluate
reprezintă o modalitate de depoluare tot mai agreată datorită eficienţei, economicităţii
şi nealterării echilibrului natural al mediului.
Cei mai des întâlniţi contaminaţi organici prezenţi atât în sol cât şi în mediul
acvatic sunt: compuşi organici semivolatili (SVOC), compuşi organici volatili (VOC),
hidrocarburi poliaromatice (PAH), compuşi organici halogenaţi (HO), compuşi
organici nehalogenaţi (NHO), dioxine/furani (D/F), pesticide (P), benzen-toluen-
etilbenzen-xilen (BTEX), 1,1,1-tricloroetene (TCA), 1,1-dicloretan (DCA).
Procesele de bioremediere pot surveni spontan în natură, ca o modalitate
proprie de autoapărare, în acest caz fiind vorba de bioremedierea intrinsecă, sau
este vorba de bioremedierea stimulată, proces indus ca urmare a intervenţiei omului
prin tehnologii adecvate siturilor poluate cu diferiţi contaminanţi.
Astfel tehnologiile de bioremediere pot fi aplicate mediilor terestre sau
acvative, in situ sau ex situ.
Ambele modalităţi de bioremediere se diferenţiază în tehnologii specifice
diferitelor medii poluate sau tipuri de contaminanţi.
Utilizarea biotehnologiilor de decontaminare are în vedere şi asigurarea
condiţiilor de aero sau anaerobioză, specifice microorganismelor utilizate.
În figurile 2.13. şi 2.14. sunt prezentate, schematic, tehnologiile de
bioremediere aplicate in situ sau ex situ, mediilor terestre sau acvatice.
  Bioaugmentare
(enhanced
bioremediation)
 Land treatment
BIOREMEDIEREA  Co-metabolism
SOLULUI IN SITU  Bioslury
 Bioventilare (bioventing)
 Biosparging
 Biofiltrare
 Stimulare cu agenţi
tensioactivi
 Fitoremediere

EX SITU

 Bioreactoare
 Land farming
 Bioslury
 Biopile
 Composting (static/
agitare mecanică)

Fig. 2.13. Tehnologii de bioremediere a solurilor

 Bioaugmentare
(enhanced
bioremediation)
 Bioventilare (bioventing)
BIOREMEDIEREA  Barbotare cu aer
APELOR IN SITU  Biofiltrare
SUBTERANE  Biosparging
 Co-metabolism
 Stimulare cu agenţi
tensioactivi
 Bariere permeabile/
impermeabile

EX SITU

 Bioreactoare

Fig. 2.14. Tehnologii de bioremediere a apelor subterane

 Tehnologiile de bioremediere in situ implică intervenţii direct pe locaţia
contaminată, prin aplicarea unor tehnologii microbiene specifice, fără a mai fi
necesară o exacavare a solului sau o pompare a apei. De obicei se urmăreşte
depoluarea simultană a solului şi apei subterane. Tratarea biologică in situ este
recomandabilă cu precădere în cazul unor extensii importante ale poluării, atât în
profunzime, cât şi lateral.
Tehnologiile de remediere ex situ implică activităţi preliminare aplicate sitului
contaminat: excavare, mutare, aerare etc. (în cazul solurilor contaminate); pompare,
filtrare, separare (în cazul apelor poluate). Principalele condiţii menite să asigure
accelerarea procesului de degradare sunt aerarea, umiditatea şi aportul de
nutrimente. Sursa de microorganisme provine în mod obişnuit din flora bacteriană
prezentă în sol, dar există şi situtii în care se procedează la un adaos suplimentar de
microorganisme din exterior.
În alegerea celor mai adecvate tehnologii de bioremediere este obligatoriu a
se analiza o serie de factori fizici, chimici şi biologici care influenţează procesele de
bioremediere a mediilor poluate cu hidrocarburi reziduale, după cum sunt prezentaţi
în figura 2.15.

 caracteristicile mediului poluat

(permeabilitate, porozitate,
granulozitate, etc.)
 prezenţa O2
FACTORI  umiditate
FIZICI  temperatură
 pH
 aderenţa poluantului la particulele de
sol sau sedimente

 natura şi concentraţia poluantului

 gradul de toxicitate al poluantului
 concentraţia compuşilor toxici
 solubilitatea poluantului (>1000 mg/l)
FACTORI  bioaccesibilitatea poluantului
CHIMICI  prezenţa sau absenţa unui co-substrat
 salinitatea mediului
 prezenţa nutrienţilor accesibili
 conţinutul organic din mediu
 biodegradabilitatea poluantului (BOD/
COD>0,1)

FACTORI  densitatea microorganismelor indigene

BIOLOGICI capabile să degradeze poluantul

Fig. 2.15. Factori care influenţează bioremedierea mediilor poluate

cu rezuduuri petroliere
 Factorii fizici se referă în mod deosebit la carcateristicile mediului poluat
(permeabilitate, porozitate, granulozitate, durata poluării), umiditate, pH, potenţial
redox şi aderenţa poluantului la particulele de sol şi sedimente.
Factorii chimici includ, pe de o parte, caracteristicile poluantului legate de tipul
de poluant în funcţie de gradul de biodegradabilitate, natura şi concentraţia sa,
gradul de toxicitate al acestuia, solubilitate, caracterul lipofil, bioaccesabilitatea şi pe
de altă parte caracteristicile mediului poluat, cum ar fi: prezenţa sau absenţa unui co-
substrat, prezenţa nutrienţilor necesari degradării sau conversiei poluantului,
conţinutul în materie organică a mediului, salinitatea şi mineralizarea mediului.
Factorii biologici se referă la condiţiile privind configuraţia biotică a unui sit
ecologic: tipuri de microorganisme, existenţa unor relaţii trofice între microorganisme,
ceea ce determină funcţionarea unor comunităţi microbiene, densitatea
microorganismelor existente în mod natural într-un sit poluat etc. Un rol important în
determinarea configuraţiei biotice a unui mediu poluat îl are capacitatea
microorganismelor de a se adapta la o gamă diversă de compuşi poluanţi pe care îi
utilizează ca surse de carbon şi energie. Răspunsul adaptativ al microorganismelor
la mediul poluat poate fi determinat de diverse procese cum ar fi: inducţia unor
enzime specifice la o serie de membri ai comunităţii microbiene, fapt ce determină o
creştre a capacităţii degradative a microorganismelor, creşterea ponderii numerice a
unei populaţii componente dintr-o comunitate microbiană, populaţie ce este capabilă
să preia şi să metabolizeze substratul poluat, apariţia unor procese mutaţionale într-
una dintre populaţiile componente ale unei comunităţi microbiene şi selecţia naturală
a unor mutante care au capacităţi metabolice noi.

Enhanced bioremediation reprezintă o tehnologie care se bazează fie pe

biostimularea microbiotei indigene, fie pe bioaugmentare – proces prin care se
suplimentează situl poluat cu inocul bacterian special selectat, a cărui componenţă
include tulpini bacteriene cu eficienţă ridicată în degradarea poluantului. Este o
tehnologie care se poate aplica atât solurilor cât şi apelor contaminate cu
hidrocarburi şi reziduuri petroliere.

Biostimularea microbiotei indigene se realizează prin adaosul de nutrienţi, în

special sursă de azot şi fosfor care sunt în cantităţi insuficiente pentru degradarea pe
cale microbiană a poluantului. Cele mai utilizate surse de azot sunt sărurile de
amoniu, nitraţii şi ureea.

Bioaugmentarea – tehnologie care se bazează pe aportul în mediul

contaminat, de microorganisme biodegradative special selectate [59]. Această
tehnologie se aplică mai ales în anumite condiţii: în medii în care bacteriile indigene
nu au eficienţă în degradarea poluantului deoarece nu au avut timpul necesar pentru
a se adapta la contaminant; pentru contaminanţii recalcitranţi pentru care numai un
număr limitat de microorganisme sunt capabile să-i transforme sau să-i degradeze în
compuşi mai puţin toxici sau inofensivi.

Land farming este o tehnologie de tratare a solurilor contaminate cu

hidrocarburi petroliere uşor sau moderat biodegradabile, mai puţin costisitoare, care
implică o bună aerare realizată prin arare/excavare sau amestecul solului poluat cu
sol nepoluat, nisip sau alte materiale care permit o mai bună aerare [48].
 Bioslury – tehnologie ex situ de tratare a solurilor contaminate prin umectare şi
adaos de aditivi, nutrienţi şi oxigen, pentru a asigura condiţiile optime de degradare
aerobă a contaminanţilor. Pasta (noroiul) asfel obţinut este introdusă într-un
bioreactor, permiţând astfel un mai bun contact între microorganisme şi contaminanţi.
Bioreactorul asigură un set de parametri controlabili (aerare, temperatură, pH,
omogenizare) care eficientizează procesul de degadare a poluanţilor. Această
tehnologie este recomandată decontaminării solurilor poluate cu lubrifianţi.

Bioventing – tehnologie de bioremediere a solurilor poluate prin adaos de

oxigen cu rol în stimularea proceselor microbiene degradative aerobe. Aportul de
oxigen se realizează prin sonde şi pompe pentru asigurarea injecţiei şi absorbţiei în
soluri cu o anumită permeabilitate [85]. Procedeul implică în afara degradării
microbiene a contaminanţilor şi o stimulare a gradului de volatilizare a unor
contaminanţi.

Biosparging – biotehnologie de reducere a contaminanţilor petrolieri (volatili şi

lubrifianţi) din soluri cu permeabilitate ridicată şi ape freatice prin stimularea
biodegradării compuşilor poluanţi, ca urmare a injecţiei de oxigen şi nutrienţi.

Biopile – tehnologie de bioremediere a solurilor contaminate cu hidrocarburi

care constă în excavarea solului şi construirea unor movile în care printr-un sistem
de suflante şi tuburi se pompează aer şi nutrienţi asigurându-se totodată
umectabilitatea pentru a favoriza procesul de biodegradare. Tehnologia are avantajul
economicităţii, necesitând suprafeţe reduse şi uşor controlabile pe durata procesului,
negenerând poluare secundară [47].

Composting este o tehnologie prin care solul contaminat este mărunţit

(triturat), umectat şi amestecat cu agenţi de gonflare (fân, paie) pentru o mai bună
aerare şi asigurarea condiţiilor de bioremediere printr-un metabolism microbian
fermentativ. Această tehnologie necesită temperaturi relativ înalte (54-65 oC),
biodegradarea poluanţilor având loc atât în condiţii aerobe cât şi anaerobe [46, 90].

Biofiltrarea reprezintă un procedeu complementar altor tehnologii de

bioremediere realizat prin crearea unor bariere active de microorganisme, capabile
să reţină fizic, prin adeziune, dar şi să descompună hidrocarburile poluante în
compuşi cu greutate moleculară scăzută şi cu grad redus de toxicitate.

Fitoremedierea reprezintă o biotehnologie specifică, care se poate aplica în

vederea reecologizării unor suprafete de sol contaminate cu compuşi organici şi/sau
anorganici prin dezvoltarea unui covor vegetal. Tehnologia se bazează pe utilizarea
unor plante ierboase sau lemnoase specifice, care au rolul de a stimula rata de
degradare sau transformare a unor poluanţi organici în forme netoxice şi de
stabilizare a substratului poluat. Totodată, la nivelul rizosferei se dezvoltă o
microbiotă specifică, cu un metabolism foarte activ în descompunerea unor poluanţi.