Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Cap.1 TEORIA CLASICĂ A COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
2
formularea de recomandări de politică comercială care să asigure
maximizarea acestor avantaje.
Aceste probleme principale care constituie obiectul teoriei comerţului
internaţional au fost sesizate încă de la începuturile analizei teoretice a
schimburilor comerciale internaţionale de mercantilişti şi de economiştii
clasici.
Aşa cum vom vedea, primele încercări de analiză teoretică a schimburilor
internaţionale întreprinse de mercantilişti rămân orientate doar spre avantajele
generate de comerţul exterior şi măsurile de politică comercială adecvate
pentru însuşirea lor. Ulterior, în opera clasicilor (A. Smith, R. Torrens, D.
Ricardo şi J. St. Mill), obiectul teoriei comerţului internaţional se extinde şi se
definitivează, cuprinzând cele patru probleme mai sus menţionate.
Dacă răspunsurile oferite de întemeietori vor fi considerate de urmaşi,
din anumite puncte de vedere, incomplete, contururile câmpului de analiză
teoretică schiţate de ei aveau să rămână neschimbate pe parcursul unei evoluţii
de aproape două secole, până la noua teorie a comerţului internaţional.
3
Animaţi de un asemenea scop, ei nu vedeau altă posibilitate de mărire a
stocului de aur, în afara extracţiei, decât comerţul exterior. Potrivit concepţiei
mercantiliste, specificitatea comerţului exterior constă tocmai în faptul că, spre
deosebire de circulaţia internă a mărfurilor care nu măreşte cantitatea de aur şi
de bani, excedentul exporturilor faţă de importuri poate servi acestei cauze. În
acord cu aceasta, recomandările lor de politică comercială sunt orientate spre
maximizarea exporturilor şi limitarea importurilor. Semnificativ este faptul că,
deşi inconsistentă, mentalitatea “mercantilistă” a primatului exporturilor faţă de
importuri răzbate până în zilele noastre.
În concluzie, încercările de analiză teoretică ale mercantiliştilor au fost
orientate doar spre avantajele pe care comerţul exterior le generează şi măsurile
de politică comercială adecvate pentru însuşirea lor.
Limitele gândirii mercantiliste au fost bine sesizate de clasicii englezi:
A.Smith şi D.Ricardo. Ei şi-au plasat analiza nu numai în sfera circulaţiei, ci, în
primul rând, în sfera producţiei. Spre deosebire de mercantilişti, ei caută
posibilitatea măririi gradului de bunăstare, nu într-un sold activ permanent al
balanţei comerciale, ci în structura producţiei ţărilor participante la schimb.
Astfel, abordarea teoretică a comerţului exterior în opera clasicilor capătă
noi obiective: pe de o parte, se încearcă definirea criteriilor de fundamentare a
specializării internaţionale, iar, pe de altă parte, se urmăreşte identificarea
cauzelor, dezvăluirea specificităţii şi explicarea avantajelor generate de
comerţul exterior.
Definind sfera de cuprindere a obiectului analizei teoretice a
schimburilor comerciale externe, economiştii clasici se înscriu ca adevăraţii
fondatori ai teoriei comerţului internaţional.
Principalele secvenţe ale teoriei clasice a comerţului internaţional sunt:
teoria avantajelor absolute, elaborată de A.Smith (1723-1790);
teoria costurilor comparative, iniţiată de Robert Torrens (1780-1864)
în lucrarea Essay on the External Corn Trade (1815) şi desăvârşită de
D.Ricardo (1772-1823);
teoria valorilor internaţionale, al cărei autor este J.St.Mill (1806-
1873).
4
A. Smith, în lucrarea Avuţia naţiunilor2, formulează teza ce avea să
rămână cunoscută în literatura economică drept “teoria avantajelor
absolute”. Potrivit acesteia, avantajele obţinute prin schimburile comerciale cu
străinătatea decurg din diferenţele dintre costurile absolute înregistrate în
producţia aceleiaşi mărfi în ţări diferite. Diferenţele respective se
materializează în avantaje absolute şi sunt considerate drept singura cauză a
comerţului dintre ţări.
Smith, în calitate de economist al perioadei manufacturiere, în care
Anglia se confrunta cu problema cuceririi pieţelor, simte nevoia să ofere un
criteriu de orientare a structurii exporturilor britanice. În acest sens, pe lângă
valoarea explicativă, el învesteşte criteriul avantajelor absolute şi cu valoare
normativă (proiectivă, de recomandare). Astfel, pentru o ţară, apare
recomanadabilă specializarea internaţională în producţia acelor bunuri pentru
care dispune de avantaje absolute faţă de străinătate, respectiv de costuri
absolute mai mici. Ele vor fi exportate în schimbul importurilor care n-ar putea
fi produse în interior decât cu costuri absolute mai mari decât în străinătate.
Pentru exemplificare, facem apel la binecunoscutul model ipotetic clasic,
care ia în consideraţie două ţări: Anglia şi Portugalia, respectiv două mărfuri:
vinul şi stofa (vezi Tabelul 1.3.1.)
Tabelul 1.3.1. Teoria avantajelor absolute
2
Smith, A., Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I şi II, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1965
5
Procedându-se astfel, la nivel internaţional, cantitatea produsă din fiecare
marfă va creşte, iar comerţul exterior va permite celor două ţări partenere să-şi
sporească bunăstarea.
Explicaţia oferită de Smith ar părea verosimilă în situaţia pe care el o ia
în consideraţie, adică atunci când o ţară dispune de avantaje absolute la unele
marfuri şi de dezavantaje absolute la altele, iar partenerii săi sunt într-o situaţie
inversă.
Dar, chiar într-o asemenea situaţie, generalizarea apare discutabilă. Ne
referim la situaţia în care o ţară dispune de superioritate absolută faţă de
străinătate la producţia unor mărfuri inferioare sub aspectul gradului de
prelucrare. Chiar dacă nivelul costurilor absolute este mai mic, specializarea
internaţională în asemnea produse ar atrage pierderi sub aspectul gradului de
valorificare a factorilor de producţie. Ţara în cauză ar putea fi mai avantajată
specializându-se şi exportând produse superior prelucrate, chiar dacă nivelul
costurilor interne este mai mare decât în străinătate. În baza acestei observaţii,
valabilitatea explicaţiilor formulte de Smith apare strict limitată la cazul când
superioritatea absolută faţă de străinătate pentru unele produse este dublată de
superioritatea absolută faţă de celelalte bunuri autohtone.
Insuficienţa teoriei lui Smith apare mult mai evidentă în situaţia invocată
de D. Ricardo: diferenţele sub aspectul costurilor absolute nu permit nici o
explicaţie şi nu oferă nici un criteriu de orientare a specializării şi schimburilor
internaţionale atunci când o ţară dispune de avantaje absolute faţă de străinătate
în producţia tuturor mărfurilor.
6
încât pentru a produce stofe să necesite munca a 100 de oameni timp de un an,
iar dacă ar încerca să obţină vinul, s-ar putea să aibă nevoia de munca a 120 de
oameni pe aceeaşi perioadă de timp. De aceea, Anglia va găsi că este în
interesul ei să importe vin şi să-l cumpere prin exportul de stofă. Pentru
producţia vinului în Portugalia s-ar putea cere doar munca a 80 de oameni timp
de un an; iar pentru a produce stofa în aceeaşi ţară s-ar putea cere munca a 90
de oameni pe aceeaşi perioadă de timp. Ar fi, prin urmare, avantajos pentru ea
să exporte vin în schimbul stofei. Acest schimb s-ar putea face chiar dacă
marfa importată de Portugalia ar putea fi produsă de ea cu mai puţină muncă
decât în Anglia. Deşi ar putea să facă stofa cu munca a 90 de oameni, ea ar
importa-o dintr-o ţară în care se cere munca a 100 de oameni pentru a o
produce…”4.
Din textul de mai sus rezultă că, asemenea lui Smith, Ricardo îşi dezvoltă
raţionamentul pe baza unui model ipotetic care ia în consideraţie două ţări şi
două produse.
Însă, ipotezele lui Ricardo privind costurile exprimate în muncă pentru
fiecare produs, diferă de cele presupuse de Smith. Ele vizează situaţia în care o
ţară dispune de superioritate absolută în producţia tuturor bunurilor, iar
partenerul ei de schimb, de inferioritate absolută generală.
Concret, se consideră că (vezi Tabelul 1.4.1.):
• Anglia poate produce vinul cu 120 ore de muncă (sau cu munca a 120
de lucrători) şi stofa cu 100 de ore;
• Portugalia poate obţine aceleaşi cantităţi de vin cu 80 de ore de muncă
şi de postav cu 90 de ore de muncă.
Ma Vin Stofă
rfa
Ţara
Anglia 120 100
Portugalia 80 90
4
Ibidem, p.127
7
Într-o astfel de situaţie, conform postulatelor lui Smith, schimburile
comerciale dintre cele două ţări nu ar avea nici o motivaţie.
Pentru a soluţiona un asemenea caz, Ricardo formulează un nou criteriu
de specializare, potrivit căruia fiecare ţară este avantajată, dacă se
specializează şi exportă acele produse pentru care dispune de cea mai
mare superioritate comparativă sau, la limită, de cea mai mică
inferioritate comparativă. Conform acestui principiu, consacrat în literatură
sub denumirea de “criteriul costurilor comparative”, explicaţia de esenţă a
diviziunii muncii şi a schimburilor comerciale internaţionale rezidă în
diferenţele dintre ţări sub aspectul costurilor comparative.
De remarcat că, în contextul explicaţiilor deosebit de complexe cu privire
la cauzele şi efectele specializării şi schimburilor internaţionale diseminate în
opera lui Ricardo, tezele de mai sus nu sunt întotdeauna clare, având adesea
caracter implicit.
Însăşi noţiunea de cost comparativ n-a fost definită de Ricardo cu
rigurozitate, deşi dezvoltă, pe baza ei, numeroase raţionamente. Acest fapt avea
să genereze ulterior opinii şi interpretări diferite privind elementele de
construcţie a costului comparativ. Ele pot fi clasate pe două principale
orientări:
• Prima interpretează costul comparativ ricardian ca fiind rezultat din
raportarea nivelurilor absolute ale costurilor aceloraşi produse în ţări diferite şi
este susţinută de teoreticieni remarcabili, precum: Bö Södersten, A. Grjebine
etc.
• A doua interpretează costul comparativ ricardian ca fiind determinat
prin confruntarea costurilor relative interne ale aceluiaşi produs în diferite ţări,
şi este la fel de mult vehiculat în literatură de autori consacraţi, printre care se
numără: M. Bye, G. Marcy, P.A. Samuelson, W. J. Ethier, R. T. Byrns, G. W.
Stone etc.
În cele ce urmează, vom detalia aceste două interpretări în ideea de a
arăta că ambele au suport în scrierile lui Ricardo şi mai ales de a demonstra că
luarea în consideraţie a unor elemente de calcul diferite, dar păstrarea
principiului comparativ şi aplicarea lui la scară internaţională (compararea
costurilor absolute sau relative pentru acelaşi produs în ţări diferite) nu
afectează natura concluziilor teoriei.
8
1.5 Costurile absolute comparate
5
Idem, p.128
6
Ibidem
9
Revenind la exemplul ricardian, specializarea Portugaliei în producţia de
vin este recomandabilă, întrucât la acest produs, raportul dintre costurile
absolute din cele două ţări (80/120) este mai mic decât în cazul stofei (90/100).
Cu alte cuvinte, Portugalia are un avanataj comparativ mai mare în
producţia vinului: costul vinului portughez reprezintă 66% din cel al vinului
englez, în timp ce în cazul stofei, costul portughez reprezintă 90% din cel
englez; şi invers, Anglia are o inferioritate relativă mai mică în producţia stofei,
care este recomanadat să devină obiect al exportului ei.
Conchidem, deci, că, într-o primă accepţiune, costul comparativ ricardian
poate fi definit ca expresie procentuală a rapoartelor costurilor absolute la
fiecare produs, în cele două ţări, respectiv:
Cv=80/120*100=66% şi
Cs=90/100*100=90%
Această accepţiune a fost preluată de numeroşi teoreticieni de inspiraţie
clasică şi neoclasică.
Dintre opiniile autorilor moderni care interpretează în acest mod
construcţia costurilor comparative, cu titlu exemplificativ o cităm mai întâi pe
cea a economistului suedez Bo Södersten. După analiza şi interpretarea
modelului ricardian în ideea de a “clarifica înţelesul termenului de avantaj
comparativ” el notează: “Pentru a vorbi despre avantajul comparativ trebuie să
fie cel puţin două ţări şi două bunuri. Se compară raportul costurilor de
producţie a unui bun în ambele ţări (80:120) cu raportul costului de producţie
al celuilalt bun în cele două ţări (90:100). Din moment ce cele două rapoarte
diferă, o ţară are un avantaj comparativ în producţia unuia din cele două
bunuri, în timp ce cealaltă ţară are un avanataj comparativ în producţia celuilalt
produs. Într-un asemenea caz, ambele ţări vor câştiga din comerţ, în ciuda
faptului că una din ele ar avea un dezavantaj absolut la ambele producţii”7.
Aceeaşi interpretare este dată de A.Grjebine care consideră că avantajul
comparativ ricardian poate fi determinat “dacă se compară costurile de
producţie ale celor două bunuri în cele două ţări, respectiv: pentru vin
80/120=0,66, adică productivitatea viticultorilor britanici nu reprezintă decât
66% din cea a confraţilor portughezi; pentru stofă 90/100=0,9, adică
productivitatea fabricanţilor de stofă britanici atinge 90% din cea a
fabricanţilor portughezi. În consecinţă, Portugalia deţine un avantaj comparativ
7
Sodersten, Bo, International Economics, The Macmillan Press Ltd, London, 1977, p.16-17
10
pentru vin, iar Anglia pentru stofă”8, specializarea urmând a se face în
conformitate cu acestea.
În baza acestei accepţiuni a noţiunii de cost comparativ, teoria lui
Ricardo ar putea fi denumită “teoria costurilor absolute comparate”. O
asemenea denumire ar apărea justificată, întrucât definirea costurilor
comparative în maniera mai sus arătată nu face decât să conserve şi să
completeze teoria avantajelor absolute a lui Smith.
În această perspectivă, principiul de bază al comparării costurilor
absolute pentru acelaşi bun în ţări diferite folosit în analiză de Smith este
conservat. Iar elementul de completare îl reprezintă răspunsul formulat de
Ricardo pentru cazul în care o ţară se bucură de superioritate absolută faţă de
străinătate la toate produsele, iar partenerii de schimb se află în poziţii de
inferioritate absolută.
Faptul că se ia în consideraţie nu dimensiunea absolută a avanatajelor sau
dezavantajelor, respectiv a superiorităţii sau inferiorităţii faţă de străinătate
(120h-80h=40h şi 100h-90h=10h), ci intensitatea sau gradul acestora,
exprimate în mărimi relative (120/80*100 şi 100/90*100) prezintă importanţă
şi are implicaţii pentru analiza economică, dar nu schimbă esenţa teoriei.
În această primă interpretare, concluzia că o ţară trebuie să se
specializeze în producţia acelor bunuri pentru care are cea mai mare
superioritate faţă de străinătate sau, la limită, cea mai mică inferioritate, apare
doar ca o simplă completare a teoriei lui Smith.
8
Grjebine, A., La nouvelle économie internationale. De la crise mondiale au développement
autocentré, PUF, Paris, 1982, p.22
11
Ea are mai mulţi adepţi (P.A. Samuelson, W.J. Ethier, R.T. Byrnus, G.W.
Stone, M. Bye, G. Marcy etc.) şi este consacrată în literatură prin sintagma
“legea costurilor relative comparate”9.
Şi din perspectiva acestei a doua interpretări, teoria ricardiană conservă
principiul de comparaţie folosit şi de Smith; dar definirea costurilor
comparative se face pe baza altor elemente. Şi anume, nu se compară nivelurile
absolute ale costurilor pentru acelaşi bun în ţările partenere, ci costurile relative
ale produsului considerat din cele două ţări participante la schimb.
Reprezentativă pentru această versiune a teoriei ricardiene este
interpretarea ei de către P.A.Samuelson10. El consideră legea costurilor relative
comparate pe deplin valabilă, deoarece surprinde una din cauzele fundamentale
ale schimburilor comerciale internaţionale, izvorâtă din diversitatea condiţiilor
specifice ţărilor coeşangiste.
Pentru a ilustra conţinutul acestei legi, Samuelson imaginează un studiu
de caz pe exemplul relaţiilor dintre S.U.A. şi Europa Occidentală (vezi Tabelul
1.6.1.). Iniţial, bunurile americane şi europene sunt ordonate după costurile lor
relative, exprimate în ţesături de lână. Ulterior, avantajul comparativ este dedus
raportând costurile relative ale fiecărei grupe de produse din cele două zone.
Rezultă că pentru Europa avantajul comparativ maxim este înregistrat în
producţia de parfumuri iar cel minim în cultura de grâu.
Costurile relative
Produsul (în unităţi de ţesături de lână) Costurile
S.U.A. Europa Occidentală comparative
(Ca) (Ce) (Ce/Ca)
Automobile 1000 3000 3000/1000=3
Pânză de in 0,8 1,6 1,6/0,8=2
Parfumuri 5,0 3,0 3/5=0,6
Ceasuri 50 75 75/50=1,5
Grâu 0,2 0,8 0,8/0,2=4,0
Ţesături de lână 1,0 1,0 1/1=1
9
Marcy, G., Op.cit., p.45
10
Vezi Samuelson, P.A., L’Economique, Armand Colin, Paris 1964, p.479-525
12
Sursa: Samuelson P.A., L’Economique, Armand Colin, Paris, 1964, p.483
13
stofa din Portugalia, cu rapoartele corespondente din Anglia şi nu raportul
costul absolut al vinului în Portugalia supra costul absolut al vinului în Anglia,
cu raportul costul absolut al stofei în Portugalia supra costul absolut al stofei în
Anglia, deşi – apreciază autorul – şi aceste rapoarte pot fi considerate drept
costuri relative”15.
Argumentul cel mai convingător pe care opera lui Ricardo ni-l furnizează
pentru a susţine determinarea costurilor comparative prin raportarea costurilor
relative îl reprezintă concepţia sa despre valoare şi preţ. Combătând concepţia
lui Smith, Ricardo subliniază în mod expres că valoarea unei mărfi nu este dată
de nivelul absolut al cheltuielilor de muncă, ci de “cantitatea relativă de muncă
pentru producerea ei16”. Raţionamentul în termenii costurilor/preţurilor relative
constituie o axiomă a întregii sale opere.
Dacă comparăm cele două interpretări ale teoriei ricardiene, faptul
esenţial rămâne coincidenţa concluziilor furnizate privind participarea ţărilor la
diviziunea muncii şi comerţul internaţional: potrivit ambelor variante,
Portugalia ar trebui să se specializeze în producţia de vin, iar Anglia în
producţia de stofă. Conchidem, deci, că deşi a doua variantă de interpretare
conţine elemente diferite de construcţie a costului comparativ, ele nu schimbă
nici esenţa teoriei elaborată pe principiul comparării condiţiilor pentru acelaşi
produs în ţări diferite şi nici concluziile pe care le furnizează pentru
specializarea în vederea participării la diviziunea internaţională a muncii.
Apelul lui Ricardo atât la compararea costurilor absolute cât şi a
costurilor relative nu este după părerea noastră o contradicţie şi are o explicaţie
logică. Autorul clasic a resimţit probabil nevoia unui criteriu distinct al
specializării internaţionale faţă de cel al comerţului exterior.
Analizând atent, se poate trage concluzia că, intuitiv, în concepţia lui
Ricardo, superioritatea/inferioritatea comparativă evidenţiată de costurile
absolute comparate constituiau fundamentul specializării internaţionale, în timp
ce motivaţia comerţului este asociată mai mult cu avantajele relative.
Avantajele relative comparate exprimă gradul sau intensitatea
superiorităţii/inferiorităţii comparative şi definesc avantajul comparativ obţinut
în sfera comerţului.
15
Marcy, G., Op.cit., p.46
16
Ricardo, D., Op.cit., p.61
14
Dar, nedisociind pe plan teoretic avantajul producţiei furnizat de
specializare de cel obţinut în sfera schimbului, Ricardo fundamentează
participarea la diviziunea internaţională a muncii, exclusiv prin avantajul
comercial.
În perspectiva unei asemenea disocieri, dilema asupra definirii costurilor
şi avanatajelor comparative izvorâtă din abordarea lor mai mult sub raportul
tehnicii de construcţie şi mai puţin al conţinutului pe care îl exprimă apare
falsă. Cele două interpretări posibile alcătuiesc una şi aceeaşi teorie unitară sub
aspect conceptual, care ar putea fi mai adecvat denumită “teoria costurilor
relative şi a avantajului comparativ”.
15
avantajoase. Această urmărire a avantajului individual este admirabil legată de
binele universal al tuturor. Stimulând activitatea, recompensând talentul şi
folosind în modul cel mai eficace forţele speciale oferite de natură, acest sistem
distribuie munca în mod cât mai folositor şi mai economicos, în timp ce, prin
sporirea masei generale a produselor, el răspândeşte avantajul general şi leagă
printr-o ţesătură comună de interese şi relaţiuni societatea universală a
naţiunilor, de la un capăt la altul al lumii civilizate. Acesta este principiul care
face ca vinul să fie produs în Franţa şi Portugalia, ca grâul să fie cultivat în
America şi Polonia şi ca obiectele de metal şi alte bunuri să fie fabricate în
Anglia”18.
18
Ibidem
19
Vezi Todosia, M., Doctrine economice contemporane, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1985, p.139
16
muncă egală.” Adică o marfă produsă într-un anumit număr de ore sau de un
anumit număr de lucrători se schimbă pe o cantitate din altă marfă, obţinută cu
acelaşi număr de ore de muncă sau de acelaşi număr de lucrători.
Dar însuşi Ricardo constată că “aceeaşi regulă care reglementează
valoarea relativă a mărfurilor într-o ţară nu reglementează şi valoarea relativă a
mărfurilor schimbate între două sau mai multe ţări”20. Ca urmare, “Anglia ar da
produsul a 100 de oameni, pentru produsul muncii a 80”21.
Rezultă că în cazul exemplului ricardian, în condiţii de autarhie
rapoartele de schimb ar fi:
o Pentru Portugalia: 1 unitate de vin=8/9 unităţi de stofă
o Pentru Anglia: 1 unitate de vin=12/10 unităţi de stofă
Acestea sunt limitele între care, potrivit opiniei lui Mill, pot varia
rapoartele internaţionale de schimb.
Presupunând că în relaţiile dintre cele două ţări s-ar adopta raportul de
schimb al Portugaliei în condiţii de autarhie, adică 1 unitate de vin=0,89 unităţi
de stofă, avanatajul ar reveni în exclusivitate Angliei. Comparativ cu situaţia de
autarhie, când în Anglia pentru o unitate de vin se plăteau 1,2 unităti de stofă,
prin importul vinului, fiecare unitate din acestă marfă va fi plătită cu 0,89
unităţi de stofă. Deci, Anglia economiseşte 0,31 unităţi din marfa dată ca
monedă de schimb (stofa). În cazul practicării acestui nivel al raportului de
schimb, Portugalia se va afla exact în aceeaşi situaţie ca în condiţii de autarhie,
fără a pierde sau câştiga ceva.
Un raţionament similar conduce la concluzia că, dacă pe plan
internaţional s-ar impune raportul de schimb al Angliei (1 unitate de vin = 1,2
unităţi de stofă), avantajul ar reveni, în exclusivitate, Portugaliei.
În realitate, probabilitatea este mult mai mare ca raportul de schimb să se
stabilească între aceste limite. Ca urmare, fiecare partener îşi va însuşi o parte
mai mare sau mai mică din câştigul generat de comerţul exterior. În cazul
raportului de schimb propus de Ricardo (1 unitate de vin=1 unitate de stofă),
faţă de autarhie, Anglia economiseşte 0,2 unităţi de stofă, iar Portugalia obţine
un excedent de 0,11 unităţi de stofă.
20
Ricardo, D., Op.cit., p.126
21
Idem, p.127
17
În general, consideră Mill, mărimea acestei părţi, respectiv, nivelul
raportului de schimb depinde de intensitatea cererii străine pentru bunurile
fiecărei ţări.
18
4. identificarea avantajului naţional cu cel comercial, definit în termenii
maximizării utilităţii.
Teoria mercantilistă şi cea clasică, în variantele prezentate, au oferit
cadrul iniţial al analizei teoretice a diviziunii muncii şi schimburilor comerciale
internaţionale. Ele aveau să devină, pe de o parte, sursa de inspiraţie a
strategiilor comerciale de dezvoltare iar, pe de altă parte, punctul de referinţă al
teoreticienilor din perioadele ce au urmat. În planul strategiilor economice,
“aceste două mari curente ale gândirii economice – constată A.Grjebine – au
jucat un rol preponderent în elaborarea şi propagarea concepţiei unei dezvoltări
economice orientate spre exterior, a unei dezvoltări extrovertite”22.
În plan teoretic, urmărind treptele esenţiale ale dezvoltării logice şi
istorice a teoriei comerţului internaţional, se poate constata că ele pot fi definite
în raport cu teoria valorii la care autorii sunt afiliaţi. Aceasta deoarece teoria
valorii se află în centrul teoriei comerţului internaţional. Cum bine precizează
J.Bhagwati, “teoria pură a comerţului internaţional reprezintă esenţialmente
aplicarea teoriilor valorii şi bunăstării la problemele economiei
internaţionale”23.
În funcţie de teoria valorii pe care autorii o adoptă, economistul american
Chris Edward distinge trei linii de evoluţie ale teroriei comerţului internaţional
în cadrul a trei şcoli: şcoala costului de producţie – neoricardiană; şcoala
muncii abstracte – marxistă şi neomarxistă; şcoala psihologică a economiştilor
neoclasici.
Alături de dezvoltările neoricardiene, variantele marxiste şi cele
neoclasice elaborate pe parcursul a mai bine de un secol şi jumătate s-au
constituit în adevărate linii de câmp magnetic care polarizează teoreticienii de
diferite orientări, preocupaţi de analiza relaţiilor economice internaţionale.
22
Grjebine, A., La nouvelle économie internationale. De la crise mondiale au développement
autocentré, PUF, Paris, 1982, p.19
23
Bhagwati, J.N., The Pure Theory of International Trade: a Survey in Survey of Economic
Theory of Growth and Development, vol. II, Macmillan, New York, 1969, p.156
19
Cap. 2 TEORIA NEOCLASICĂ A COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL
24
Haberler, G., The Theory of International Trade, William Hodge and Co. Ltd., London,
1936.
25
Vezi: Marcy, G., Economie Internationale, PUF, Paris, p. 94-170.
20
preluată în majoritatea tratatelor consacrate de relaţii economice
internaţionale26.
Alfred Marshall preia ipoteza clasică a asimilării naţiunii cu agentul
economic şi îi atribuie, ca şi acestuia din urmă, propria scară de opţiuni de
combinaţii de factori de producţie şi de preferinţe de consum. El elimină din
teoria comerţului internaţional teoria valorii – muncă şi conduce analiza ofertei
şi cererii de exporturi şi importuri în termenii raţionamentului marginalist.
Alături de curbele de indiferenţă ale producţiei şi consumului, Marshall
defineşte şi introduce în teoria comerţului internaţional curba ofertei – cererii
reciproce. Cu acest instrumentar, dezvoltă un model de analiză a comerţului
dintre două ţări în condiţiile costurilor de producţie constante şi ale
specializării complete.
G. Haberler lărgeşte câmpul investigaţiilor prin abandonarea ipotezei
costurilor de producţie constante şi a specializării complete. El consideră
fiecare naţiune ca un complex de factori care, prin diversa lor combinare,
permit producţia diferitelor mărfuri. Dintre acestea, unele pot implica costuri
constante, altele costuri crescânde sau descrescânde. Este vorba, bineînţeles, nu
de costurile clasice exprimate în consum de muncă, ci de costurile de
oportunitate sau de substituţie.
Pentru definirea lor, avem in vedere că, din punct de vedere al unei
singure ţări, în condiţiile deplinei utilizări, producţia unui bun nu poate fi
lărgită decât în detrimentul altuia. Cu alte cuvinte, obţinerea unei cantităti
adiţionale dintr-un produs va avea drept cost de substituţie sau de oportunitate
cantitatea din cea de-a doua marfă, la producţia căreia va trebui să se renunţe.
Pentru explicarea diviziunii muncii şi schimburilor internaţionale în
termenii costurilor de substituţie, ca şi clasicii, autorii mai sus menţionaţi iau în
consideraţie numai două ţări şi două produse.
Ne putem referi pentru exemplificare la modelul ricardian în care Anglia
şi Portugalia pot produce vin şi stofă.
Să analizăm mai întâi situaţia Angliei. Cantităţile din cele două mărfuri
produse sunt în funcţie de dotarea cu factori de producţie şi de posibilităţile de
26
Vezi: Kindleberger Ch., International Economics, 1968, p. 96-114; Lindert P., ş.a.,
Economie internationale, Economica, Paris, 1981, p. 17-67; Meade G., A Geometry of
International Trade, Londres, 1952; Barne R., Economie politique, PUF, Paris, 1965, p. 600-
603; Hebler R., International Trade – Theorie and Empirical Evidence, Prentice – Hall Inc.,
New Jersey, 1972, p. 29-50 etc.
21
combinare a lor. Ele pot fi reprezentate grafic, considerând cantitatea de vin
plasată pe axa Y şi cea de stofă pe axa X (vezi Fig. 2.1.1.).
22
Costurile de oportunitate descrescânde presupun că pentru a produce
unităţi suplimentare de vin se renunţă la cantităţi din ce în ce mai mici de stofă.
Curba posibilităţilor de producţie capătă formă convexă. Facem însă observaţia
că situaţia costurilor descrescânde se plasează în afara cadrului ipotetic clasic şi
neoclasic iniţial. Aceasta întrucât cauzele care determină descreşterea
costurilor de substituţie este legată de economiile de scară, externalităţi etc,
care sunt incompatibile cu ipoteza concurenţei perfecte.
Revenind la cazul costurilor de oportunitate crescânde, precizăm că panta
tangentei la curba AB, în oricare din punctele sale, exprimă costul alternativ al
producţiei de vin, exprimat în unităţi de stofă (adică numărul de unităţi de vin
la care trebuie să se renunţe pentru a obţine o unitate adiţională de stofă).
Haberler consideră că, în absenţa comerţului exterior, valoarea de schimb
a fiecăruia din cele două produse este determinată de costurile de substituţie.
De exemplu, dacă trebuie să se renunţe la producţia a două unităţi marginale de
vin pentru a obţine o unitate adiţională de stofă, atunci două unităţi de vin se
vor schimba pe o unitate de stofă.
Însă, pentru moment, raportul de schimb pe plan intern este nedeterminat
întrucât sunt posibile mai multe rate de substituţie. Selectarea uneia din ele ca
preţ relativ pe piaţă va avea loc în funcţie de cerere.
În fig. 2.1.1. cererea este reprezentată prin curba de indiferenţă a
consumului. Această curbă surprinde diversele combinaţii din cele două
bunuri, pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere, pentru a-şi asigura
acelaşi nivel de satisfacere a nevoilor de consum.
Curba de indiferenţă a consumului, ca şi cea a posibilităţilor de producţie
se defineşte printr-o serie de rate marginale de substituţie. După exprimarea
plastică a lui M. Moret, „consumatorul, ca şi producătorul se plimbă pe curba
de indiferenţă, operând substituţii.”27
În absenţa comerţului internaţional, echilibru dintre cerere şi ofertă s-ar
realiza în punctul K, în care curba de indiferenţă a consumului MM’ este
tangenta curbei posobilităţilor de producţie.
Alternative de consum mai avantajoase, cum ar fi cele reprezentate prin
curba PP’ nu pot fi obţinute decât făcând apel la comerţul exterior.
Să presupunem de exemplu că, prin compararea condiţiilor de producţie
din Anglia cu cele din Portugalia (vezi fig. 2.1.2.), ar reieşi că prima ţară ar
27
Moret, M., L’échange international, Librarie Marchel Riviére et Cie, Paris, 1957, p. 78
23
trebui să sacrifice o cantitate mai mare de stofă faţă de a doua, pentru a obţine
aceeaşi cantitate de vin. Aceasta înseamnă că vinul în raport cu stofa este mai
scump în Anglia şi mai ieftin în Portugalia. Sau, ceea ce este acelaşi lucru,
stofa este mai ieftină în Anglia.
În acord cu principiul costurilor comparative pe care neoclasicii îl
conservă, specializarea s-ar face în consecinţă: Anglia va exporta stofă iar
Portugalia vin.
Ca urmare a unei asemenea specializări, odată cu creşterea producţiei de
stofă în Anglia se vor înregistra costuri din ce în ce mai mari. La fel va evolua
costul vinului în Portugalia.
Cele două mişcări vor avea loc simetric şi vor continua până ce preţurile
relative în cele două ţări vor fi identice. Grafic această identitate se realizează
în punctele în care tangentele nn’ şi n1n’1 din figura 2.1.2. sunt paralele.
24
Fig. 2.1.3 Curbele ofertei-cereii reciproce (reprodus după Marcy G., Op. cit.,
p.104)
25
produce în continuare cele două bunuri, dar unul în cantităţi excedentare
devenind şi obiect de export, iar celălalt în cantităţi mai mici decât necesarul
intern, aşa încât se va recurge şi la import.
Specializată parţial în producţia de stofă, Anglia, de exemplu, în
condiţiile noului echilibru va fi în următoarea situaţie:
- va produce cantitea Og de vin şi cantitatea Oc de stofă;
- va consuma cantitatea Oh de vin şi Of de stofă;
- va importa cantitatea gh de vin şi va exporta cantitatea fc de stofă.
Similar ar putea fi descrisă situaţia Portugaliei, specializată parţial în
producţia de vin.
Din prezentarea succintă realizată mai sus, putem aprecia că introducerea
instrumentarului de analiză neoclasic în teoria comerţului internaţional permite
reprezentări sugestive şi raţionamente interesante.
Generalizarea lor comportă însă anumite observaţii critice:
Mai întâi, asimilarea naţiunii cu individul este o ipoteză falsă. Trasarea
curbelor de indiferenţă ale naţiunii este un artificiu ştiinţific. În fapt, naţiunea
nu are propria sa scară de preferinţe şi nici nu se poate considera că o asemenea
scară poate fi realizată prin însumarea preferinţelor individuale.
Apoi, determinarea mărimii rapoartelor de schimb exclusiv pe baza
curbei de indiferenţă a consumului comportă discuţii. Aşa cum am arătat, se
consideră că odată cu începerea schimburilor externe, curba consumului se
deplasează, în timp ce curba posibilităţilor de producţie rămâne invariabilă,
conferindu-i-se un rol pasiv.
O astfel de interpretare, împinsă la extrem, a condus unii teoreticieni de
inspiraţie neoclasică la concluzia că deteriorarea rapoartelor de schimb ale unor
ţări în curs de dezvoltare se datorează numai structurii consumului lor. Ori, în
proporţie mai importantă, deteriorarea poate fi legată de diferenţele dintre
nivelurile de productivitate, care ţin de structura şi nivelul de dezvoltare al
producţiei şi nu de structura consumului.
În al treilea rând, concluzia privind avantajele comerţului exterior
motivat de diferenţele dintre costurile de oportunitate poate fi prea optimistă.
Ea este formulată pe baza unui mod impus de deplasare a curbei de indiferenţă
a consumului: se consideră că înainte, ca şi după începerea schimbului
internaţional, curbele de indiferenţă a consumului sunt paralele şi, deci, în orice
26
punct, curba unei colectivităţi naţionale se situează deasupra când ea devine
comerciantă.
Ori, trecerea de la un nivel la altul al consumului implică, nu numai o
creştere absolută a venitului naţional, ci şi o modificare a repartizării lui. În
atari condiţii, curbele pot să nu fie paralele, ci chiar să se întretaie. Aceasta ar
însemna că, teoretic, schimburile cu exteriorul pot genera şi o situaţie mai
dezavantajoasă: posibilităţile de consum se pot diminua, noua curbă de
indiferenţă putându-se situa în anumite zone sub cea specifică situaţiei de
autarhie.
Dincolo de aceste observaţii se poate lesne observa că reformularea
teoriei comerţului internaţional în termenii costurilor de oportunitate este o
extensie directă a celei de-a doua accepţiuni a costurilor comparative
ricardiene, determinate prin raportarea costurilor relative din ţările patenere.
Criteriul de specializare şi avantajele participării la diviziunea
internaţională a muncii se definesc după acelaşi principiu al comparaţiei,
utilizat de Ricardo. Mai mult, ceea ce se compară pentru evidenţierea
avantajului comparativ sunt tot costurile relative interne ale ţărilor participante
la schimb. Doar conţinutul acestor costuri diferă: nu mai este vorba de costurile
ricardiene exprimate în unităţi de muncă , ci de costurile de oportunitate
exprimate în numărul de unităţi de substituire din celălalt produs.
„Ca şi în schema ricardiană-apreciază M. Moret, referindu-se la această
problemă, curentele comerciale şi specializările pe care le implică se vor naşte
din confruntarea preţurilor sau costurilor relative, în forma costurilor de
substituţie: o dreaptă mai înclinată pentru Anglia implică că ea este obligată să
sacrifice mai multă stofă comparativ cu SUA, pentru a obţine aceeaşi cantitate
de grâu. Acesta este în raport cu stofa, scump în Anglia şi ieftin în SUA sau,
dacă vrem, stofa este relativ ieftină în Anglia.”28
Conţinutul diferit al costurilor relative şi înlocuirea aritmeticii lui
Ricardo cu geometria lui Marshall şi Haberler nu modifică cu nimic esenţa
teoriei costurilor comparative.
Dar noua formulare prezintă neîndoielnic anumite avantaje. În
fomularea lui R. Heller acestea constau în:
- eliminarea oricărei referinţe la teoria valorii-muncă;
28
Moret, M., Op. cit., p. 79-80
27
- posibilitatea luării în consideraţie a mai multor factori de producţie în
mod simultan;
-determinarea mai exactă şi exprimarea mai sugestivă a câştigului generat
de comerţul exterior şi
- „posibilitatea de utilizare a instrumentarului geometric în analiză, ceea
ce face teoria mai elegantă.29
Dar, mai important ni se pare faptul că asimilarea şi adaptarea
instrumentarului matematic neoclasic a conferit rigoare şi profunzime analizei
teoretice a comerţului internaţional, şi, mai mult, a deschis perspectiva
modelării ei ajungându-se la modelele sofisticate actuale, concepute pentru „n
ţări” şi „n produse”.
29
Heller, R., International Trade- Theory and Empirical Evidence, Prentice-Hall Inc., New
Jersey, 1972, p.40
30
Tradus din suedeză de S. Laursen, acest articol a fost inserat în lucrarea lui Howard S.E. şi
Metzler L.A., Readings in the Theory of International Trade, American Economic
Association, Philadelphia, 1950, p.272-300
31
Ohlin, B., Interregional and International Trade, Oxford University Press, London, 1967,
p.IX
28
Menger, Jevons, Marshall, Clark, Fischer, Pareto şi Cassel (deci, independentă
de teoria clasică a valorii-muncă);
2. de a demonstra că diviziunea internaţională a muncii se explică prin
diferenţele în ce priveşte dotarea cu factori de producţie a fiecărei ţări;
3. de a analiza influenţa comerţului internaţional asupra preţului
factorilor de producţie
Consecvenţi acestor obiective, reprezentanţii şcolii suedeze elimină
teoria valorii-muncă din teoria comerţului internaţional şi conduc
raţionamentul în termenii preţurilor exprimate în monedă.
Preţurile sunt considerate identice cu costurile de producţie. Acestea, la
rândul lor, se compun din preţurile factorilor utilizaţi la producţia bunurilor
respective.
Dacă două ţări au aceeaşi dotare cu factori (în aceeaşi cantitate şi de
aceeaşi calitate) şi utilizează o tehnică de producţie identică, atunci costurile de
producţie şi implicit, costurile comparative vor fi aceleaşi.
Pentru ca să existe diferenţe între costurile comparative, Heckscher
consideră că sunt necesare două condiţii:
1. dotarea proporţională cu factori să difere de la o ţară la alta;
2. să difere proporţia factorilor utilizaţi în producţia fiecărui bun.32
La rândul său, Ohlin, bazându-se pe aceeaşi identitate între costurile de
producţie şi preţurile mărfurilor, consideră că acestea din urmă depind de
raportul dintre cerere şi ofertă.
Cererea de bunuri depinde de nevoile şi preferinţele consumatorilor,
precum şi de veniturile indivizilor.
La rândul ei, oferta de mărfuri este condiţionată de oferta de factori şi de
condiţiile fizice ale producţiei, adică de funcţiile de producţie.
Deoarece factorii de producţie sunt presupuşi de aceeaşi calitate, funcţiile
de producţie sunt identice pentru acelaşi produs. Ca urmare, diferenţele dintre
preţurile/costurile relative se datorează fie condiţiilor cererii de mărfuri, fie
diferenţelor sub aspectul ofertei de factori de producţie.
Considerând că, de regulă, diferenţele privind cererea au o influenţă mai
mică decât cele care se referă la oferta de factori, Ohlin ajunge şi el la
concluzia că factorul determinant al diferenţelor dintre preţurile relative
32
Howard, S.E., Readings in the Theory of International Trade, American Economic
Association, Philadelphia, 1950, p.277-278
29
generatoare de comerţ exterior îl constituie dotarea diferită cu factori de
producţie a fiecărei ţări.
Pe scurt, fiecare ţară are interes să producă bunurile care încorporează în
proporţie mare factorul relativ abundent şi ieftin şi să importe bunurile a căror
producţie necesită cantităţi mari de factor rar şi scump33.
În această perspectivă, comerţul exterior apare ca un schimb de factori
abundenţi contra factorilor rari.
În concepţia reprezentanţilor şcolii suedeze, libera circulaţie a mărfurilor
compensează parţial imobilitatea factorilor de producţie. Totodată, ea tinde să
egalizeze preţurile absolute şi relative ale factorilor, adică tinde să egalizeze
salariile, rata dobânzii şi renta funciară.
Mecanismul explicativ al tendinţei de egalizare este simplu: pentru
satisfacerea cererii suplimentare de export creşte cererea de factor relativ
abundent şi ieftin şi, în consecinţă, preţul acestuia urcă, iar importurile măresc,
de fapt, oferta de factor rar şi scump, aşa încât preţul acestuia va avea tendinţă
de scădere.
30
neutralizată de creşterea cererii, respectiv a preţului pentru capital, rezultată din
modificarea tehnicii de producţie.
Un al doilea factor de contracarare a tendinţei de egalizare invocat de
Heckscher îl reprezintă posibilitatea creşterii interne a ofertei de factor rar.
Aceasta ar putea avea loc chiar în ipoteza imobilităţii internaţionale a
factorilor, prin crearea lor pe plan intern (acumulare de capital etc.).
În al treilea rând, după cum menţionează Richard Caves, Heckscher a
întrevăzut posibilitatea ca ramurile generatoare de export care se dezvoltă să
absoarbă factori de producţie în aceeaşi proporţie cu eliberarea lor din ramurile
concurente ale importurilor, care îşi restrâng activitatea. O asemenea evoluţie
ar fi de natură să împiedice orice mişcare de egalizare a preţurilor.
Concluzia teoremei Heckscher-Ohlin, referitoare la tendinţa de egalizare
a preţurilor factorilor, a fost preluată de P.A.Samuelson, în două articole
apărute în Economic Journal35.
Pentru analiza acestei tendinţe, autorul introduce o serie de ipoteze
restrictive. Dintre ele, unele sunt cele luate în consideraţie de teoria clasică şi
neoclasică, respectiv:
imobilitatea internaţională a factorilor de producţie,
identitatea funcţiilor de producţie,
absenţa economiilor de scară;
inelasticitatea perfectă a curbei ofertei de factori (dotarea cu factori
este considerată fixă).
Pe lângă acestea, Samuelson formulează şi o serie de ipoteze noi,
specifice modelului său. Este vorba de:
productivitatea marginală descrescândă a factorilor de producţie;
costurile de producţie descrescânde;
specializarea internaţională incompletă;
intensitatea ireversibilă a utilizării factorilor (ceea ce înseamnă că
intensitatea utilizării factorilor de producţie este considerată diferită pentru
fiecare bun).36
35
Samuelson, P.A., International Trade and the Equalisation of Factor Prices, The
Economic Journal, June, 1948, p.163-184 şi International Factor-Prices Equalisation, Once
Again, The Economic Journal, 1949, p.181-197
36
Vezi Caves, R.F., Trade and Economic Structure Models and Methods, Harvard University
Press, Cambridge, Massachusettes, 1967, p.99-200
31
Pe baza ipotezelor mai sus menţionate, Samuelson elaborează două
demostraţii, una geometrică şi alta algebrică37, din care rezultă că schimburile
comerciale internaţionale ar conduce în mod necesar, în condiţiile presupuse, la
o egalizare absolută, a preţurilor factorilor de producţie la scară internaţională.
Asemenea concluzii corespund întrutotul idealului de egalizare a
şanselor, indicând condiţiile abstracte ale realizării unui echilibru armonios la
nivelul global al economiei mondiale.
După completarea cu aceste demonstraţii, teorema Heckscher-Ohlin
capătă denumirea de “modelul H-O-S” (Heckscher-Ohlin-Samuelson). Odată
definitivat, acest model devine principalul punct de referinţă şi de inspiraţie al
teoreticienilor comerţului internaţional. Despre acest model s-au scris
numeroase lucrări, din care unele îl contestă, altele îl confirmă în întregime sau
parţial, tinzând la o aprofundare şi dezvoltare a lui.
Aşa cum apreciază Harry G.Johnson, “perfecţionarea modelului H-O-S
constituie cea mai mare realizare a cercetării în domeniul teoriei pure a
comerţului internaţional de după al doilea război mondial”38.
37
Vezi Marcy, G., Op.cit., p.90-200
38
*** L’avenir des relations economiques internationales, presenté par P.A.Samuelson,
Edition preparée et prefacée par R.Mossé, Calmann-Levy, Paris, 1971, p.79
32
Intensitatea factorilor de producţie se determină ca fiind raportul
care exprimă proporţia în care ei se combină pentru producerea diferitelor
bunuri. În cazul în care avem de-a face cu coeficienţi ficşi (de tip Leontieff)
pentru fiecare dintre activităţi, clasificarea bunurilor după raportul capital-
muncă se poate face uşor. Problemele apar în cazul în care luăm în calcul şi
posibilitatea substituirii unui factor cu celălalt, alegerea tehnologiei realizându-
se în aşa fel încât să asigure minimizarea costului de producţie39.
Considerăm că producţia bunului A necesită utilizarea intensivă a
factorului muncă, în timp ce bunul B utilizează intensiv factorul capital.
Notăm cu MA şi MB numărul de ore de muncă necesare pentru a
produce o unitate de bun A, respectiv B, şi cu KA şi KB numărul de unităţi
valorice de capital necesare pentru a produce aceleaşi bunuri.
A = (MA, KA)
B = (MB, KB)
Considerăm că producţia bunului A necesită utilizarea intensivă a
factorului muncă, în timp ce bunul B utilizează intensiv factorul capital.
Putem exprima acest lucru în două moduri:
KA/MA< KB / MB - adică producţia bunului B necesită un număr mai
mare de unităţi de capital per muncitor decât producţia bunului A. Rezultă că
bunul B este intensiv în capital, iar bunul A în muncă.
Sau:
KA/KB<MA/MB - adică proporţia relativă de capital folosită pentru
producerea bunului A este mai mică decât proporţia relativă de muncă folosită
pentru producerea aceluiaşi bun. Rezultă că bunul A este intensiv în muncă, iar
bunul B în capital.
Intensitatea relativă a factorilor, deşi importantă în înţelegerea
modelului, nu este suficientă pentru determinarea direcţiilor de specializare. Pe
de altă parte, modelul ricardian nu mai poate oferi un răspuns la problema
direcţiilor de specializare, deoarece costurile comparative ale bunurilor nu mai
depind doar de productivitatea muncii din cele două ţări. Avantajul
comparativ apare, astfel, ca fiind determinat de măsura în care cei doi
factori sunt disponibili în ţările respective.
39
Bhagwati, Jagdish N., Panagariya, Arvind, Srinivasan, T.N., Lectures on International
Trade, MIT Press, Cambridge, 1998, p.59-60
33
Pentru a evidenţia disponibilitatea factorilor de producţie, introducem
noţiunile: abundenţă relativă şi raritate relativă40, definite în funcţie de
raportul în care factorii de producţie se găsesc în diferite ţări, pe baza a două
criterii principale:
• criteriul fizic, care ia în calcul existenţa fizică a factorilor, măsurată prin
cantitatea (volumul) acestora (de exemplu: mărimea populaţiei apte de
muncă, valoarea estimată a capitalului, suprafaţa de teren destinată
agriculturii etc.)
• criteriul economic, bazat pe valoarea economică a factorilor de producţie,
măsurată prin preţul acestora (nivelul salariilor pe piaţa muncii, dobânda
practicată pe piaţa capitalului, preţul terenului etc.)
Corespunzător criteriului fizic, ţara X este considerată abundentă
(respectiv săracă) în factorul capital atunci când raportul agregat capital
fizic/forţă de muncă este mai mare (mai mic) decât în ţara Y:
Kx/Mx> Ky/My ţara X este mai abundentă în factorul capital
decât ţara Y
Unde:
Kx – capital fizic în ţara X
Mx- muncă disponibilă în ţara X
Ky- capital fizic în ţara Y
My – muncă disponibilă în ţara Y.
Acest lucru se mai poate exprima şi astfel:
Kx/Ky> Mx/My.
Conform criteriului economic, ţara X este abundentă (săracă) în
factorul capital dacă preţul relativ al capitalului este mai mic (mai mare)
decât în ţara Y.
Adică: PKx/PMx< PKy/PMy sau PKx/PKy< PMx/PMy ceea ce semnifică
faptul că ţara X este abundentă relativ în factorul capital faţă de ţara Y (în ţara
X preţul capitalului este relativ mai ieftin decât în ţara Y).
Unde:
PKx – preţul capitalului în ţara X
PMx – preţul muncii în ţara X
PKy – preţul capitalului în ţara Y
40
Caves, Richard E., Frankel, Jeffrey A., Jones, Ronald W., World trade and payments,
Harper Collins, New York, 1996
34
PMy – preţul muncii în ţara Y
Dacă luăm în considerare faptul că preţul capitalului într-o ţară se poate
exprima prin nivelul mediu al ratei dobânzii din acea ţară (d), iar preţul muncii
prin nivelul mediu al salariului orar din acea ţară (w), putem scrie relaţiile de
mai sus astfel:
dx/wx < dy/wy sau
dx/dy< wx/wy
Şi Bhagwati sesizează existenţa celor două posibilităţi de definire a
abundenţei unui anumit factor de producţie41, fie luând în considerare criteriul
fizic (comparând raporturile capital/muncă pentru cele două ţări), fie cel al
preţurilor (comparând nivelurile raportului w/d din cele două economii
naţionale).
Pentru exemplificare, presupunem existenţa în realitate a situaţiei
prezentate în tabelul următor:
Ţara X Y
35
factorul muncă (munca este relativ mai ieftină), în timp ce ţara Y este relativ
abundentă în factorul capital şi relativ săracă în factorul muncă.
Capital Muncă
A 1/4 1/2
B 1/2 1/3
1/ 4
KA/MA= =1/2
1/ 2
1/ 2
KB/MB= =3/2
1/ 3
Deci: KA/MA < KB/MB
Ceea ce inseamnă că bunul A este consumator intensiv de muncă, iar
bunul B este consumator intensiv de capital.
Asupra posibilităţilor de producţie ale ţării X se exercită două
constrângeri:
42
Caves, Richard E., ş.a., Op. cit., p.131
36
- una din partea factorului muncă, exprimată prin relaţia:
1 1
A + B ≤ 10
2 3
1 1
- alta din partea factorului capital, exprimată prin relaţia: A + B ≤9,
4 2
unde A şi B reprezintă cantităţile produse din fiecare bun.
1 1 3
2 A + 3
B=10 B = −
2
A+ 3 0
⇒
1 A+ 1
B= 9 B = − 1 A+ 1 8
4 2 2
Prin rezolvarea sistemului obţinem următoarea soluţie:
3
B = − A + 3 0
2 3 1
⇒ − A + 3 0= − A + 1 8⇒ A = 1 2
1 2 2
B = − A + 1 8
2
3
⇒ B = − 1 2+ 3 0= − 1 8+ 3 0⇒ B = 1 2
2
Combinaţia 12 unităţi din bunul A şi 12 unităţi din bunul B este
combinaţia optimă care se poate obţine utilizând la maximum resursele de care
dispune ţara X.
37
Constrângerea factorului muncă:
1 1 3
A + B = 10 ⇒ B = − A + 30
2 3 2
A = 0 ⇒ B = 30 ⇒ M ( 0,30 )
B = 0 ⇒ A = 20 ⇒ N ( 20 ,0 )
Dreapta MN reprezintă constrângerea factorului muncă. De-a lungul
acestei drepte se obţin combinaţii de bunuri care utilizează integral resursele de
muncă şi parţial resursele de capital.
38
M(0,30)
E(12,12)
P(0,18)
Figura 1
B
N(20,0) Q(36,0)
O A
39
1 1
2 A + 3 B ≤ 1 1
1 A+ 1 B ≤ 1 2
4 2
Similar cu exemplul anterior, va fi reprezentată grafic frontiera
posibilităţilor de producţie pentru Y:
Astfel, constrângerea factorului muncă devine:
3
B =− A + 33
2
A = 0 ⇒ B = 33 ⇒ M ' ( 0,33 )
B = 0 ⇒ A = 22 ⇒ N ' ( 22 ,0 )
Constrângerea factorului capital devine:
1
B =− A + 24
2
A = 0 ⇒ B = 24 ⇒ P ' ( 0,24 )
B = 0 ⇒ A = 48 ⇒ Q ' ( 48 ,0 )
Rezolvînd sistemul de ecuaţii ce reprezintă constrângerile factorilor
pentru ţara Y, obţinem soluţia optimă:
3 1
− A + 3 3= − A + 2 4
2 2
A= 9
B = 1 9.5
Reprezentăm grafic şi obţinem frontiera posibilităţilor de producţie
pentru ţara Y: linia frântă N’E’P’:
40
M’(0,33)
E’(9;19,5)
B
Figura 2 P’(0,24)
N’(22,0) Q’(48,0)
O
A
41
Astfel, combinaţia produsă de fiecare ţară depinde de înzestrarea
cu factori, naţiunile tinzând să producă acele bunuri consumatoare
intensive de factori relativ abundenţi.
Posibilităţile de producţie evidenţiate anterior au fost calculate pentru
cazul în care cele două economii naţionale se află în stare de autarhie. Situaţia
se schimbă în cazul în care acestea se vor implica în activităţi de comerţ. În
acest caz, se va aplica legea avantajului comparativ: fiecare ţară se va
specializa în producţia bunului la care deţine avantaj comparativ, fără a
abandona, însă, complet producţia celuilalt bun; schimbul dă posibilitatea
realizării unui consum superior la ambele bunuri.43
Cunoscând intensitatea relativă a factorilor de producţie (proporţia în
care ei se combină pentru producerea celor două bunuri) şi abundenţa relativă a
factorilor (determinată aplicând cele două criterii), stabilirea avantajului
comparativ şi a direcţiilor de specializare se face pe baza a două judecăţi44:
• dacă avantajul comparativ depinde de condiţiile de producţie, adică de
nivelul ei de eficienţă, este normal ca ţara în care un factor este fizic mai
abundent să dispună de condiţii mai bune pentru producerea bunului care
foloseşte intensiv acel factor.
• dacă naţiunile se specializează în producerea de bunuri la care deţin avantaj
comparativ cu scopul de a le exporta, este logic ca specializarea să se
realizeze în ramurile care utilizează intensiv factorii relativ mai ieftini,
adică factorii relativ mai abundenţi, după criteriul economic.
Astfel, poate fi formulată teorema Heckscher-Ohlin conform căreia o
naţiune are avantaj comparativ şi exportă bunul pentru producerea
căruia utilizează intensiv factorul de producţie de care naţiunea respectivă
dispune relativ abundent45.
43
Burnete, Sorin, Comerţ internaţional. Teorii, modele, politici, Ed. Economică, Bucureşti,
1999, p. 62
44
Idem, p. 63
45
Bhagwati, Jagdish N.,Op.cit., p.79-80
42
Modificările gradului de dotare cu factori, schimbând constrângerile
asupra producţiei, au efecte diferite asupra capacităţii economiei de a produce
diferite bunuri46.
Impactul pe care creşterea economică orientată spre un anumit factor îl
are asupra producţiei de bunuri este numit efectul Rybczinski, după numele
economistului polonez T.M. Rybczinski. Într-o economie în care resursele
sunt complet folosite, o creştere economică echivalentă cu sporirea
cantităţii disponibile dintr-un factor de producţie are ca efect sporirea
producţiei bunurilor care utilizează intensiv acel factor şi scăderea
producţiei celorlalte bunuri47.
Acest lucru poate fi reprezentat grafic, presupunând că, pornind de la
situaţia iniţială, dotarea cu capital a ţării X creşte cu 33%.
În acest caz, constrângerea factorului capital devine:
1 1
A + B =12
4 2
1
B = − A + 24
2
A = 0 ⇒ B = 24 ⇒ P ' ( 0,24 )
B = 0 ⇒ A = 48 ⇒ Q ' ( 48,0 )
A = 0 ⇒ B = 30 ⇒ M ( 0,30 )
B = 0 ⇒ A = 20 ⇒ N ( 20,0)
46
Burnete, Sorin, Op. cit., p. 65
47
Bhagwati, Jagdish N. ş.a., Op. cit., p.68-69
43
1
B = − 2 A + 2 4 1 3
⇒ − A + 2 = 4− A + 3 0
B = − 3 A+ 3 0 2 2
2
⇒ A = 6, B = 2 1
În aceste condiţii, dreapta constrângerii factorului capital se deplasează
spre exterior, în P1Q1. Capitalul disponibil devine 12 (în loc de 9) iar noua
frontieră a posibilităţilor de producţie devine linia frântă NE1P1. Utilizarea
completă a resurselor este marcată pe grafic de punctul E1(6,21). Se observă că
producţia de bun B (consumator intensiv de capital) în punctul de optim, a
crescut de la 12 la 21, cu 75%. În acelaşi timp, producţia de bun A scade de la
12 la 6, cu 50%.
Deci, creşterea cantităţii disponibile din factorul capital a condus la
creşterea producţiei bunului intensiv în factorul capital.
44
M(0,30
E1(6,21)
B
P1(0,24
Figura 3 P(0,18)
E(12,12)
O
A
a muncii în industria bunului pe baza caruia a fost definit salariul real. Deşi
45
pleacă, iniţial, de la o ipoteză restrictivă, considerând că lucrătorii consumă
doar unul din cele două bunuri, ulterior, concluzia enunţată precizează că
comerţul internaţional influenţează negativ venitul real al factorului relativ rar,
indiferent la care din bunuri se raportează acest venit.
Generalizând, creşterea preţului relativ al unui bun determină
creşterea în termeni reali a veniturilor proprietarilor factorului utilizat
intensiv în producerea acelui bun şi diminuarea veniturilor reale ale
posesorilor celuilalt factor48.
Pentru a sublinia efectele modificării preţului relativ a două bunuri într-
o economie cu doi factori de producţie, capital şi muncă, continuăm exemplul
anterior. Vom introduce ca noi variabile salariul mediu orar (w) şi rata de
împrumut a capitalului (r) - adică preţul care trebuie plătit pentru folosirea unei
unităţi valorice convenţionale de capital. De asemenea, presupunem că preţul
unei unităţi din bunul A este 6, iar cel al unei unităţi din bunul B este 9.
În condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă, preţul unui bun este egal
cu costul de producţie, profitul fiind considerat element constitutiv al costului.
Astfel:
48
Burnete, Sorin, Op. cit., p.66
46
r = − 2w + 2 4
2
r = − 3 w + 1 8
2
− 2w + + 2 4= − w + 1 8
3
2
2w − w = 6
3
4
w= 6
3
w = 4,5
r = 1 5
Reprezentăm grafic (figura 4):
r = −2 w + 24
w = 0 ⇒ r = 2 4⇒ M ( 0,2 )4
r = 0 ⇒ w = 1 2⇒ N ( 1 ,20)
47
2
r = − w+ 1 8
3
w = 0 ⇒ r = 1 8⇒ M 1( 0,1 )8
r = 0 ⇒ w = 2 7⇒ N1( 2 ,70)
r
Figura 4
P(0,30)
M(0,24)
M1(0,18) E(9,12)
E(4,5;15)
48
1 1
2 w + 4 r = 7,5
1w+ 1 r = 9
3 2
r = − 2w + 3 0
2
r = − 3 w + 1 8
r = − 2w + 3 0
w = 0 ⇒ r = 3 ⇒0 P( 0,3 ) 0
r = 0 ⇒ w = 1 ⇒5 Q( 1 ,05)
2
− 2 w + 30 = − w +18
3
4
w =12
3
w =9
r =12
49
muncitorilor cresc, în timp ce veniturile proprietarilor de capital se
diminuează.
Efectul amplificat (o creştere mai mult decât proporţională) al preţului
bunurilor asupra preţului factorilor de producţie şi, implicit, asupra distribuirii
venitului naţional între proprietarii de factori, este denumit efectul Stolper-
Samuelson.
50
a lucrătorului indian. În orice caz, concluziile nu au nici o semnificaţie în afara
ipotezelor.”49
Mulţi teoreticieni consideră teorema H-O-S drept argument pentru a
demonstra lipsa de semnificaţie practică a teoriei comerţului internaţional. În
opinia lor, confruntarea principiului egalizării preţurilor factorilor cu realitatea
persistenţei decalajelor internaţionale de venit pe locuitor, probează
inadvertenţa dintre teorie şi realitate.
În acest sens, sugestivă este concluzia neoliberalului Kindleberger, care
susţine că „egalizarea preţurilor factorilor poate fi considerată mai mult o
curiozitate intelectuală decât o apreciere semnificativă pentru lumea reală.”50
Aceeaşi opinie este exprimată de M. Moret, care subliniază că „Teorema
egalizării constituie doar un exerciţiu didactic.....Afirmaţia că preţurile
factorilor se egalizează de la naţiune la naţiune, în timp ce se constată de fapt
disparităţi profunde între ele, constituie un act pur şi simplu gratuit.”51
Chiar Haberler nu ezită să conteste teorema egalizării. „În aceşti ultimi
ani-notează autorul neoclasic, reviste serioase şi-au oferit paginile unor
dezbateri foarte savante, în cadrul cărora unii participanţi s-au simţit în măsură
să demonstreze că, în anumite ipoteze, liberul schimb de produse ar fi un
substitut perfect al migraţiilor libere ale muncitorilor şi a liberei mişcări a
factorilor de producţie pe plan internaţional şi că din acest fapt ar decurge o
egalizare completă a preţurilor factorilor. Dar, ipotezele pe care aceste rezultate
fericite se bazează au apărut mai puţin conforme cu realitatea decât s-a gândit
la început. Ca urmare, această agitaţie teoretică a condus la o concluzie
diametral opusă: ea a demonstrat că egalizarea preţurilor factorilor este în
realitate aproape de neconceput.”52
Critici şi mai vehemente au fost formulate de „tiers-mondialişti” precum
G. Myrdal, Th. Balogh etc. G. Myrdal considera teza egalizării „total în
contradicţie cu experienţa faptelor, care atestă că între diferite naţiuni
disparităţile de venit s-au adâncit şi se adâncesc mereu.”53
49
Byé M., Rélations économiques internationales, Dalloz, Paris, 1971, p.178
50
Kindleberger, Ch., P., Economie internationale, Economica, Paris, 1981, p.33
51
Moret, M., Op. cit., p.89
52
Haberler, G., L’Échange international et développement économique, Série Articles et
Etudes, IDE-BIRD, 1963, vol. II, p.25
53
Myrdal, G., Le Défi de monde pauvre; un programme de lutte sur le plan mondial,
Gallimard, Paris, 1971, p.271
51
Pornind de la această constatare el contrapune teoremei egalizării aşa-
numitul „principiu al cauzalităţii circulare şi cumulative”. Potrivit acestui
principiu, schimburile comerciale şi mişcările internaţionale de capitaluri au, în
general, ca efect adâncirea condiţiilor de inegalitate. „Printr-un fel de cerc
vicios al efectelor cumulative-notează Myrdal, o ţară a cărei putere productivă
şi venituri sunt deja ridicate va tinde din ce în ce să se îmbogăţească, în timp ce
o ţară rămasă în urmă se va menţine la nivelul scăzut sau nu va înceta să
sărăcească, atâta timp cât se va mulţumi să conserve legile naturale ale
schimbului.”54
Th. Balogh susţine şi el că „mecanismul de egalizare a remuneraţiei
factorilor poate funcţiona într-o manieră perversă.”55 El invocă drept argument
faptic pentru infirmarea acestei teze fenomenul degradării rapoartelor de
schimb ale ţărilor sărace.
Sintetizând criticile adresate tezei egalizării, apare îndreptăţită concluzia
formulată de H. Johnson56 că singura semnificaţie de ordin pozitiv, pe care ea
ar putea-o avea, constă în aceea că, demonstrând imposibilitatea egalizării în
absenţa condiţiilor formulate, sunt evidenţiaţi tocmai prin reversul ipotezelor
impuse o parte din factorii care împiedică o asemenea egalizare (diferenţele
internaţionale în calitatea factorilor, diversitatea tehnologiilor de producţie,
prezenţa elementelor de monopol etc), fără însă a conduce la dezvăluirea
tuturor cauzelor inegalităţilor de preţ şi de venit.
54
Idem, p.273
55
Balogh, Th., Partenaires inégaux dans l’échange international, Dunod, Paris, 1971, p.40
56
*** L’Avenir des relations économiques internationales, p.40
52
aceasta întrucât abundenţa sau raritatea factorilor de producţie reprezintă una
din cele mai importante cauze ale diferenţelor dintre costurile comparative.
Apoi, dotarea cu factori de producţie reprezintă un criteriu de sine
stătător de specializare, care în aplicabilitatea teoretică şi practică precede
criteriul costurilor comparative. Avem în vedere faptul că oferta de factori de
producţie de care o ţară dispune, constituie factorul determinanat decisiv al
posibilităţilor naţionale de producţie.
Oferta de factori, privită nu în raport cu alte ţări, ci ca o variabilă
specifică economiei naţionale respective, permite identificarea multitudinii de
bunuri ce pot fi obţinute pe cale directă din producţia proprie. La rândul ei,
dimensiunea şi structura cererii naţionale este cea care condiţionează
compoziţia mulţimii de bunuri necesare pe plan naţional.
Din confruntarea seriei bunurilor posibil de produs în cadrul naţional cu
cea a bunurilor necesare consumului autohton s-ar degaja lista aşa-numitelor
„importuri necesare”. Ele au ca obiect bunurile necesare pentru care nu sunt
disponibili factori de producţie în cadrul naţional.
Volumul şi structura „importurilor necesare” sunt condiţionate de
insuficienţa/inexistenţa factorilor de producţie şi de structura şi intensitatea
nevoii sociale, indiferent de criteriile de rentabilitate.
Dincolo de punctul importurilor necesare, se ridică problema specializării
internaţionale. Ea presupune a alege din multitudinea de bunuri ce pot fi
obţinute prin diversa combinare a factorilor de producţie interni, pe cele care
realmente vor fi produse în ţară şi pe cele a căror producţie va fi abandonată în
favoarea străinătăţii, care vor constitui „gama importurilor alternative”.
Pentru delimitarea seriei bunurilor obţinute pe cale directă de seria
importurilor alternative, criteriul dotării cu factori apare ca o pre-condiţie.
Dincolo de această pre-condiţie, teoretic şi practic, delimitarea se explică şi se
operează după numeroase criterii de profitabilitate evidenţiate de scara
nivelurilor de productivitate a factorilor, nivelul costurilor comparative etc. La
acestea se adăugă, bineînţeles, numeroase alte criterii ce ţin de echilibrul
strategic al dezvoltării economiei naţionale sau a firmelor.
De remarcat că, în calitate de criteriu al diviziunii internaţionale a
muncii, dotarea cu factori de producţie prezintă semnificaţie pentru
fundamentarea specializării de tip inter-sectorial sau inter-ramuri. Acestea sunt
într-adevăr riguros condiţionate de diferenţele privind dimensiunea şi structura
53
stocului naţional de factori de producţie, spre deosebire de specializarea de tip
intra-ramură, care se produce pe fondul unor condiţii similare de înzestrare
factorială.
Referitor la semnificaţia teoriei dotării cu factori ca fundament al
strategiilor de dezvoltare, se impune a fi subliniat că, mai mult decât analiza în
termenii costurilor de substituţie, ea a contribuit la răspândirea ideii că
schimbul internaţional, prin efectele sale asupra repartiţiei veniturilor, creează
aceleaşi condiţii de dezvoltare economică pentru toate ţările.
„Raritatea unui anumit factor - nota în acest sens E. Hecksher, va creşte
în unele ţări şi va descreşte în altele, ca rezultat al comerţului exterior. Dacă
fiecare ţară tinde să exporte mărfuri care încorporează în cantităţi mari factorul
ei abundent, prima problemă este în ce condiţii, cum şi în ce proporţie,
comerţul exterior va egaliza raritatea factorilor de producţie între ţări. Evident -
conchide autorul, aceasta este problema tendinţei comerţului de a crea aceleaşi
condiţii economice în diferite ţări.”57
Aşa cum am arătat, conform acestei teorii, condiţiile similare de
dezvoltare economică pentru toate ţările ar fi create prin mecanismul egalizării
mai mult sau mai puţin complete a remuneraţiei factorilor de producţie.
Prin postulatele sale, teoria dotării cu factori de producţie a devenit în
scurt timp de la elaborare fundamentul teoretic al unei strategii de dezvoltare,
pe care teoreticienii o denumesc „legea proporţiei factorilor.” Succint, în
formularea lui R.S. Eckaus, această lege ar putea fi definită ca fiind „tehnica
care, plecând de la factorii disponibili, asigură producţia maximă.”58
Pe parcursul „deceniilor dezvoltării” această lege s-a situat în centrul
aprinselor dezbateri asupra strategiilor de dezvoltare ale ţărilor rămase în urmă;
conform acestei legi, apare recomandabil pentru ţările mai slab dezvoltate ca,
având în vedere structura diferită a stocului de factori comparativ cu ţările
avansate, să acorde prioritate investiţiilor în ramurile care necesită puţin capital
şi multă forţă de muncă. În argumentarea lui Henry G. Aubrey, o asemenea
recomandare este întemeiată, deoarece „apare evident că, dacă capitalurile sunt
mai puţin abundente decât forţa de muncă, intensitatea capitalului trebuie să fie
57
Howard, S., E., Op. cit., p.285
58
Eckaus, R., S., The Factor Proportions Problem in Underdevelopped Areas, în The
American Economic Review, September, 1955, vol. 45, p.2
54
slabă şi nivelul tehnologiei relativ mai scăzut; aceasta într-adevăr permite să se
facă economii asupra costului în capital pentru maşini şi utilaje.”59
Fără a generaliza şi absolutiza valabilitatea lor, soluţiile recomandate în
baza „legii proporţiei factorilor” apar raţionale, cu condiţia compatibilizării lor
cu cerinţele specifice ale mediului economic vizat.
59
Aubrey, H., G., Le role de la petite industrie dans le développement économique, în
Développement industrial et commercial, Série Articles et Etudes, Paris, IDE-BIRD, 1963, vol.
I, p.33
55
Ca nouă secvenţă a teoriei comerţului internaţional, noua teorie s-a impus
atenţiei la sfârşitul anilor ’70. Dar punctul de plecare îl reprezintă, de fapt,
contestările postbelice ale ipotezelor teoriei tradiţionale. De remarcat că cele
mai multe din contestările formulate vizează modelul H-O-S şi, mai puţin,
teoria lui Ricardo.
Sinteza realizată la sfârşitul anilor ’70 şi, mai ales, în anii ’80 a criticilor
şi dezvoltărilor postbelice ale teoriei tradiţionale reprezintă punctul de început
al noii teorii a comerţului internaţional.
Important de reţinut este faptul că cele mai multe din insuficienţele
teoriei tradiţionale au fost semnalate în urma verificărilor empirice.
Confruntate cu profundele mutaţii înregistrate în diviziunea internaţională a
muncii în deceniile postbelice, multe din ipotezele clasice sunt cofirmate doar
parţial sau chiar infirmate.
Caracterul static al teoriilor tradiţionale le face mai puţin apte să ofere
explicaţii generale fenomenului actual deosebit de dinamic al specializării
internaţionale. Pentru explicarea noilor forme ale specializării internaţionale de
tip inter- şi intra-ramură, teoreticienii postbelici au recurs la abordarea în
perspectivă dinamică a numeroşi factori care influenţează atât oferta, cât şi
cererea de mărfuri şi de factori de producţie.
Explicaţiile dinamicii diviziunii internaţionale a muncii prin prisma
factorilor ce condiţionează oferta se înscriu în logica analizei clasice. Ca
urmare, aşa cum vom arăta, contribuţiile teoreticienilor contemporani ai ofertei
reprezintă mai mult o aprofundare a tezelor clasice şi neoclasice. În schimb,
demersurile întreprinse din unghiul de vedere al „economiei cererii” s-au soldat
cu elemente de renovare a fundamentelor specializării şi schimburilor
internaţionale.
56
Heckscher, Ohlin şi teoreticienii substituţiei explică diviziunea muncii şi
schimburile dintre ţări pe baza diferenţelor dintre costurile absolute, respectiv
comparative.
Aceste diferenţe se datorează posibilităţilor diferite de producţie, care
generează o ofertă de mărfuri diferenţiată ca mărime şi structură. Şi avantajul
din schimburile internaţionale este explicat tot în termenii unei „oferte
suplimentare de consum”60. Rolul cererii a fost minimalizat, fiind luat în
consideraţie cel mult ca nivel (J. St. Mill, A. Marshall, G. Harberler etc) şi
aproape ignorat sub aspectul structurii.
Exclusivitatea rolului ofertei apare şi mai pronunţată în cazul teoriei
dotării cu factori de producţie. În contextul acestei teorii, limitele izvorâte din
absolutizarea rolului ofertei de factori sunt amplificate de ipotezele restrictive
cu caracter static, referitoare la omogenitatea factorilor de producţie şi la
invariabilitatea stocului sub aspect cantitativ. Criticile formulate din
perspectiva ofertei nu neagă valoarea explicativă a modelului H-O-S. Aceasta
deoarece oferta de factori de producţie, ca element determinant al posibilităţilor
de producţie ale unei ţări constituie într-adevăr una din cauzele fundamentale
ale diferenţelor dintre costurile comparative. Volumul şi structura stocului de
factori diferă de la ţară la ţară, fapt ce diferenţiază ofertele naţionale de export
sub aspectul structurii şi costurilor.
Ceea ce contestă însă criticii din perspectiva ofertei este ipoteza
identităţii funcţiilor de producţie, bazată pe omogenitatea factorilor de
producţie şi identitatea tehnologiilor. Criticile formulate în acest sens pleacă de
la premisa că diferenţele în dotarea cu factori nu constituie singura sursă a
avantajelor comparative. În condiţiile economiei moderne, diferenţele în ceea
ce priveşte stocul de cunoştinţe tehnice şi organizatorice, ca şi diferenţele în
calitatea muncii, exprimate de nivelul productivităţii, au o contribuţie decisivă
ca surse ale avantajelor comparative şi ele nu pot fi ignorate.
60
Kindleberger, Ch. P., ş.a. Economie Internationale, Economica, Paris, 1981, p.26
57
Pe acest fir logic se înscriu numeroasele verificări empirice ale modelului
H-O-S, care au pus în cauză ipoteza omogenităţii fatorilor de producţie. 61
Dintre acestea, cea mai semnificativă este cea cunoscută în literatură drept
„paradoxul lui Leontieff”. În logica teoriei dotării cu factori ar fi trebuit ca
SUA să exporte bunuri intensive în capital şi care încorporează mai puţină
muncă. Ori, pe baza datelor empirice, Leontieff ajunge la concluzia paradoxală
că „participarea americană la diviziunea internaţională a muncii se bazează pe
o specializare caracterizată prin tipuri de produse care conţin relativ mai multă
muncă decât capital.”62
Raportându-ne la realităţile perioadei interbelice, şi la cele ale perioadei
imediat postbelice, putem evidenţia meritele de necontestat ale modelului H-O-
S. El lărgeşte şi îmbină problematica de cercetare în domeniul comerţului
internaţional cu problemele legate de combinarea mai raţională a factorilor de
producţie, de amplasarea teritorială a acestora.
Dintre slăbiciunile subliniate de controversele teoretice ulterioare, este
remarcată abordarea statică a comerţului internaţional, atribuindu-se un rol
exagerat factorilor naturali şi repartiţiei lor geografice în explicarea avantajului
relativ. Sunt ignorate practicile protecţioniste ale ţărilor dezvoltate, ca şi marile
decalaje din economia mondială contemporană, care pun sub semnul întrebării
şi ideea alocării raţionale a resurselor şi caracterul reciproc avantajos al
comerţului internaţional63.
Modelul Heckscher-Ohlin a determinat, prin faptul că stabilea o
legătură strânsă între dotarea cu factori de producţie, comerţul internaţional şi
preţurile factorilor64, un interes deosebit pentru cercetători în a demonstra
empiric valabilitatea teoriei. Reprezentativă în acest sens este contribuţia
economistului american W. Leontieff, prin studiile sale: “Producţia internă şi
61
Vezi: Leontieff, W., Factor Proportions and the Structure of American Trade, în The
Review of Economics and Statistics, November 1956 şi Leontief, W., Domestic Production
and Foreign Trade, in Proceedings of American Philosophical Society, September, 1973;
Wahl, D. F., Capital and Labor Requirements for Canada’s Foreign Trade, în Canadian
Journal of Economics and Political Science, August, 1968 şi Bharadway, R., Factor
Proportions and the Structure of India-US Trade în Indian Economic Journal, October, 1962
62
*** Echange international et croissance, Textes choissis et présentés par B. Lassudnie-
Duchane, Economica, 1972, p. 117
63
Sută, Nicolae, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, vol. II, Ed.
Eficient, Bucureşti, 2004, p.701-702
64
Caves, Richard E., Op. cit., p.140
58
comerţul exterior: reexaminarea poziţiei capitalului american” (1953) şi
“Proporţiile factorilor şi structura comerţului american” (1956). Scopul lui
Leontieff a fost de a demonstra că mărfurile exportate de SUA erau produse cu
un consum preponderent de muncă şi nu de capital, aşa cum ar fi trebuit,
conform modelului H-O-S65.
Demersul său porneşte de la structura schimburilor externe ale Statelor
Unite. Imediat după cel de-al doilea război mondial, SUA s-au impus pe plan
mondial drept cea mai industrializată economie, cu cel mai mare stoc de capital
din lume. Urmând raţionamentul propus de modelul H-O-S, ar fi trebuit ca
SUA să exporte preponderent bunuri intensive în capital şi să importe bunuri
intensive în factorul muncă. În acest sens, Leontieff calculează cantităţile de
capital şi muncă necesare pentru a produce bunuri americane destinate
exportului în valoare de 1 milion $ şi bunuri care să înlocuiască importuri
americane de 1 milion $.
Sursa: W.W. Leontieff, Factor Proportions and the Structure of American Trade: Further
Theoretical and Empirical Analysis, Review of Economics and Statistics, 38 (November
1956), p.392-397
59
exportate în valoare de 1 milion $. Similar, excluzând bunurile importate, dar
care, oricum, nu puteau fi produse în SUA (cafea, banane etc.), au fost
determinate cantităţile medii de capital şi muncă necesare pentru a produce
bunuri care să înlocuiască importuri americane în valoare de 1 milion $.
El se aştepta, conform teoriei H-O-S, ca exporturile SUA să necesite un
număr mai mare de unităţi de capital per muncitor, decât în cazul celorlalte
bunuri. Rezultatele obţinute arătau, însă, că bunurile care ar înlocui importurile
cer cu 30% mai mult capital per unitate de muncă decât cele exportate.
Concluzia ar fi fost că structura de comerţ exterior a Statelor Unite corespunde
cu cea a unei ţări relativ abundente în muncă 66. Considerând că rezultatele
empirice au fost viciate de efectele celui de-al doilea război mondial, Leontieff
a repetat raţionamentul pentru anul 1951. Se poate observa că, deşi intensitatea
în capital a bunurilor importate de SUA scade, ea rămâne, totuşi, superioară
bunurilor exportate.
Procedând la o astfel de testare, Leontieff a ajuns la concluzii diametral
opuse faţă de teoria proporţiei factorilor, în ceea ce priveşte specificul şi, mai
ales, structura exporturilor americane. SUA recurge la comerţul exterior mai
degrabă pentru a economisi capital şi a dispune de surplusul de forţă de muncă,
decât pentru a valorifica o presupusă abundenţă relativă de capital67.
Concluzia lui Leontieff se bazează pe faptul că el examinează mai
profund faptele economice, sesizând nu numai deosebirile cantitative privind
dotarea cu factori de producţie (ponderea mai mare a capitalului faţă de muncă
în SUA), ci şi deosebirile calitative (disparităţi tehnologice, grade diferite de
calificare a forţei de muncă etc.)68.
Astfel, Leontieff consideră că factorul de producţie abundent în SUA
este munca, şi nu capitalul, aşa cum rezulta din analiza propusă de modelul H-
O-S. Factorul muncă devine preponderent în produsele americane nu sub
aspect cantitativ, al numărului de ore muncă, ci calitativ, al productivităţii.
Calitatea superioară a muncii americane, reflectată într-un înalt grad de
productivitate (chiar de trei ori mai mare decât în alte ţări), schimbă raportul
muncă-capital în favoarea primului factor de producţie69.
66
Caves, Richard E., Op. cit., p.142
67
Leontieff, W., Analiza input-output, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.110
68
Sută Sută, Nicolae, Op. cit., p.749
69
Pohoaţă, Ion, Doctrine economice universale, Ed. Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Iaşi,
1996, vol. II, p.279
60
Paradoxul este explicat de autor prin productivitatea mai mare a
muncitorilor americani faţă de cei străini, datorită nu numai condiţiilor
naturale, ci mai ales educaţiei, calificării, eficacităţii antreprenorilor, spiritului
de iniţiativă, organizării întreprinderii etc. Apelul la aceşti „factori cooperanţi”
- cum îi numeşte Haberler, infirmă ipoteza omogenităţii factorilor de producţie.
Demersul empiric şi concluziile teoretice şi practice formulate de W.
Leontieff au avut o influenţă puternică asupra cercetărilor ulterioare, stimulând
testările practice ale diferitelor modele privind comerţul internaţional. Astfel,
Tatemoto şi Ichimura (1959) au studiat structura comerţului exterior al
Japoniei, descoperind un alt paradox. Japonia era o ţară abundentă în forţă de
muncă, dar exporta preponderent bunuri intensive în capital, situaţie total
incompatibilă cu modelul H-O-S. Explicaţia a constat-o locul pe care Japonia îl
are în comerţul mondial. O evaluare diferenţiată pe diferite relaţii a demonstrat
că în comerţul cu Statele Unite, ca şi în cel cu noile ţări industrializate, modelul
propus de Heckscher şi Ohlin era respectat.
Stolper şi Roskamp au verificat în 1961 aplicabilitatea acestei teorii pe
cazul Republicii Democrate Germane. Deşi peste 75% din exporturile est-
germane se îndreptau către ţări din blocul comunist, teorema H-O-S era
verificată; exporturile realizate de RDG erau intensive în capital, factor
considerat relativ abundent pentru această ţară.
Testări empirice au fost realizate şi pentru Canada de către Wahl (1961)
pentru a arăta că, deşi relativ abundentă în muncă, exporturile sale (majoritatea
către Statele Unite) erau intensive în capital. Nici India nu corespundea
modelului propus de Heckscher şi Ohlin în ceea ce priveşte relaţiile sale cu
Statele Unite. Pe ansamblu, teorema nu era respectată, exporturile fiind
intensive în capital, în timp ce factorul considerat abundent era munca.
“Paradoxul lui Leontieff”, prin semnalarea unor insuficienţe reale ale
modelului H-O-S, poate fi considerat o piatră de hotar în teoria comerţului
internaţional.
Analizând concepţia reprezentanţilor şcolii suedeze, Ch. Kindleberger
subliniază că „explicaţia fondată pe avantajul comparativ pe care B. Ohlin a
dezvoltat-o plecând de la intuiţiile lui E. Hecksher neglijează faptul că există
grupuri de factori neconcurenţiali şi factori specifici... deci că aceşti factori, în
numeroase cazuri, nu sunt omogeni.”70
70
Kindleberger, Ch. P. ş.a., Economie Internationale, Economica, Paris, 1981, p.36
61
3.4 Controverse asupra ipotezei identităţii funcţiilor de producţie
62
Diferenţele în ce priveşte dimensiunea economică a ţărilor, respectiv a
pieţelor naţionale, se înscriu ca importante surse de avantaje sau dezavantaje
comparative, mai întâi, prin combinaţiile de factori de producţie pe care le
permit prin oportunităţile create de complexul economic naţional; apoi, prin
economiile de scară furnizate de posibilităţile de extindere a volumului
producţiei până la atingerea seriilor optime de fabricaţie.
Dintre politicile guvernamentale, componenta cu cea mai mare incidenţă
asupra concuenţei o reprezintă politica comercială. Toate instumentele şi
reglementările de politică comercială care protejează producătorii interni
favorizează localizarea producţiei în ţările în care există piaţă de desfacere, în
pofida dezavantajelor comparative. La acestea se adaugă avantajele sau
dezavantajele comparative generate de barierele de ordin natural-geografic,
cum sunt costurile de transport, de care teoria tradiţională a comerţului
internaţional face abstracţie, dar care uneori au rol decisiv în localizarea
producţiei.
În plus, politicile guvernamentale pot favoriza în proporţii diferite
extinderea dimensiunilor economice ale naţiunii. Un rol important în acest sens
îl pot juca şi diferenţele culturale şi sociale, care stimulează sau nu cercetarea
ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, diferenţiază costul achiziţionării
informaţiilor, contribuind astfel, într-o anumită măsură, la delimitarea pieţelor.
63
Nemulţumiţi de acest fapt, numeroşi economişti contemporani, printre
care: H. Johnson, T.M. Rybczysnski, J. Bhagwati, G. M. Meir etc. şi-au
orientat eforturile spre înlăturarea ipotezelor statice şi „dinamizarea” teoriei
comerţului internaţional.73 Dinamizarea a constat în principal în studiul
variaţiei avantajelor comparative generate de modificările în dimensiunea,
structura şi calitatea dotării cu factori, respectiv: acumularea capitalului,
creşterea populaţiei, creşterea productivităţii, perfecţionarea tehnologiei. Dar
toate aceastea sunt surse ale creşterii economice. Variaţia costurilor
comparative se înregistrează pe parcursul creşterii economice. Prin urmare,
„dinamizarea” teoriei comerţului internaţional a permis studiul efectelor
creşterii economice asupra schimburilor comerciale externe. Iniţial, acest
studiu a fost întreprins în cadrul de analiză neoclasic, considerat a fi „extrem de
flexibil şi aplicabil unui evantai extrem de vast de probleme”74.
În acest cadru, creşterea economică este definită prin sporirea output-ului
ca efect al creşterii populaţiei, acumulării capitalului şi progresului tehnic (H.
Johnson) sau al ridicării nivelului productivităţii (G. Meir); geometric, procesul
creşterii poate fi reprezentat ca o deplasare a curbei posibilităţilor de producţie
în sus şi spre dreapta.
Scopul unei asemenea abordări a fost de a stabili dacă procesul de
creştere majorează oferta de exporturi sau cererea de importuri, mai puţin, mai
mult sau în aceeaşi proporţie cu creşterea output-ului, atenuând sau accentuând
dependenţa faţă de exterior. Pentru aceasta se are în vedere că exporturile (E)
reprezintă diferenţa dintre producţie (P) şi consum (C), adică: E=P-C; la rândul
lor, importurile (I) apar ca diferenţă dintre consum şi producţie, adică: I=C-P.
În aceste condiţii, efectul creşterii economice asupra comerţului exterior apare
ca rezultat al combinării „efectelor de producţie” cu „efectele de consum”.
Aceste efecte sunt definite în funcţie de „elasticitatea-produs” („output-
elasticity”) a producţiei, respectiv a consumului intern. Elasticitatea producţiei
se calculează ca raport între rata creşterii producţiei bunului exportabil (∆Pe/Pe)
sau importabil (∆Pi/Pi) şi rata creşterii produsului intern brut (∆P/P). Similar
poate fi determinată elasticitatea-produs a consumului intern.
73
Vezi: Johnson, H. G., International Trade and Economic Growth, George Alben and
Unwiv. Ltd., 1958; Meir, G.M., International Trade and Development, A Harper International
Student Reprint, 1963
74
*** L’Avenir des rélations économiques internationals, présenté par P.A. Samuelson,
Editions préparées et préfacée par R. Mossé, Calman-Lévy, Paris, 1971, p.81
64
Pe baza acestor concepte şi mărimi, mai întâi Hicks, apoi inspirându-se
din lucrările lui, Johnson şi Meir, în terminologii diferite, definesc aceleaşi
cinci tipuri de creştere economică.
În terminologia lui Johnson din punct de vedere al producţiei aceste
tipuri sunt:
- creştere economică neutră, când oferta de bunuri exportabile şi
cea de bunuri importabile cresc în aceeaşi proporţie;
- creştere economică defavorabilă schimburilor externe, dacă
oferta de bunuri importabile creşte în proporţie mai mare decât oferta de bunuri
exportabile;
- creştere economică favorabilă comerţului exterior, când oferta de
bunuri importabile creşte în proporţie mai mică decât oferta de bunuri
exportabile;
- creştere economică „ultrafavorabilă” comerţului exterior, când
se soldează numai cu reducerea ofertei de bunuri importabile;
- creştere economică „ultradefavorabilă” comerţului exterior,
dacă pe parsursul ei are loc numai reducrea ofertei de bunuri exportabile.
Cu alte cuvinte, în termeni matematici, notează Johnson, „creşterea va fi
favorabilă, neutră sau defavorabilă comerţului exterior, după cum elasticitatea -
produs a ofertei de bunuri importabile este mai mică, egală sau mai mare decât
1”75; iar cu referire la ultimele două tipuri, „o creştere ultrafavorabilă înseamnă
o elasticitate-produs negativă a ofertei de bunuri importabile şi o creştere
ultradefavorabilă o elasticitate-produs negativă a ofertei de bunuri
exportabile”76
Similar, sunt definite cinci tipuri de creştere din punct de vedere al
„efectelor de consum”. Prin combinarea cu tipurile precedente, poate fi
evidenţiat efectul global al creşterii economice asupra comerţului exterior. Deşi
abstractă, tipologia prezentată poate conduce la identificarea pe plan teoretic a
unor tipuri şi grade diferite de deschidere faţă de exterior şi de intensitate a
dependenţei economiei naţionale faţă de piaţa internaţională.
În acest sens, atenţia teoreticienilor comerţului internaţional a fost
reţinută de „creşterea de tip pauperizant” (la croissance appauvrissante).77 Ea a
75
Johnson, H.G., Op.cit., p.77
76
Ibidem
77
Vezi: Kindleberger, Ch. P. ş.a., Economie Internationale, Economica, Paris, 1981, p.82-84
65
fost definită de J. N. Bhagwati prin analiza efectelor creşterii ofertei de factori
şi ale progresului tehnic nu numai asupra volumului şi compoziţiei exporturilor
şi importurilor, ci şi a raporturilor de schimb. Creşterea pauperizantă constă
într-o creştere a ofertei de factori sau a productivităţii care, în mod paradoxal,
se soldează cu efecte negative pentru ţara în cauză. Un asemenea proces poate
avea loc atunci când procesul creşterii stimulează producţia de bunuri
exportabile, accentuând dependenţa de exterior sub aspectul desfacerii şi dacă
sporirea ofertei de export contribuie ea însăşi sau are loc într-o perioadă de
scădere a preţurilor internaţionale la mărfurile în cauză.
Varianta „dinamizată” a teoriei neoclasice reprezintă, de fapt, un model
de analiză a corelaţiei creştere economică-comerţ exterior. Dar, condusă
exclusiv din perspectiva ofertei, această analiză rămâne incompletă deoarece
surprinde doar una din laturile corelaţiei, şi anume: impactul procesului de
creştere economică asupra comerţului exterior.
La fel de importantă este cea de-a doua latură care vizează influenţa
comerţului asupra creşterii economice. Studiul comerţului exterior ca factor al
creşterii economice, ca şi cel al mecanismelor de propagare a fenomenelor de
expansiune sau depresiune de la o ţară la alta, prin canalul schimburilor
externe, fac însă apel la cadrul conceptual keynesist şi la abordarea
fenomenelor în optica cererii.
66
Cap. 4 RENOVAREA FUNDAMENTELOR SPECIALIZĂRII ŞI
SCHIMBURILOR INTERNAŢIONALE
67
De remarcat că, elaborate în optica cererii, aceste elemente nu exclud, ci
le completează pe cele definite în optica ofertei. De regulă, autorii lor, chiar
dacă acordă atenţie deosebită cererii, nu fac din aceasta factorul explicativ
exclusiv. În mod explicit, ei îmbină analiza cererii cu cea a ofertei, evitând
greşeala „teoreticienilor ofertei” care, după expresia lui Kindleberger „folosesc
un foarfece cu o singură lamă şi aplaudă cu o singură mână”.78
Interrelaţia cerere-ofertă este considerată în complexitatea ei biunivocă,
fiind abordate atât efectele ofertei de export asupra dimensiunii şi structurii
cererii în ţara importatoare, cât şi rolul cererii de stimulent al ofertei de export.
78
Kindleberger, Ch. P., Op. cit., p.43
79
Nurkse, R., Problems of Capital Formation in Underdeveloped Countries and Patterns of
Trade and Development, Oxford University Press, New York, 1970, p.59
80
Idem, p.65
68
consum de la care Nurkse porneşte, evidenţiază lipsa de realism a ipotezei
identităţii şi omogenităţii funcţiilor consumului.
Este adevărat că reacţia structurală a cererii, declanşată de contactul cu o
ofertă calitativ superioară, este orientată în direcţia omogenizării, dar rămâne
departe de a o atinge. În consecinţă, în numeroase cazuri, acţiunea efectului de
demonstrare oferă explicaţia intensificării sau creării de noi fluxuri comerciale,
a delocalizării producţiei unor bunuri şi a unor variaţii în structura schimburilor
internaţionale.
Dezbaterile ulterioare asupra tezei efectului de demonstrare converg în
confirmarea acestui fenomen drept cauză a unor segmente ale comerţului dintre
anumite ţări. Astfel, Prebisch ajunge la concluzia că în ţările în curs de
dezvoltare (mai ales în cele din America Latină), în perioada postbelică,
tendinţele de imitare a consumului din ţările dezvoltate au devenit deosebit de
puternice, datorită contactelor dintre popoare şi creşterii veniturilor.81
Kindleberger consideră că acţiunea efectului de demonstrare poate fi
observată încă dinaintea primului război mondial. Dar în acea perioadă
intensitatea lui era mult mai mică, rămânând departe de a antrena o
omogenizare semnificativă a gusturilor în materie de îmbracăminte, regim
alimentar, bunuri de consum şi aspiraţii culturale. În perioada postbelică însă,
când „Japonia abandonează din ce în ce mai mult orezul în favoarea grâului, iar
Coca-Cola a devenit o marcă comercială cunoscută în întreaga lume”,82
consecinţele acestui efect în planul comerţului internaţional nu mai pot fi
ignorate. Deşi ele sunt mai vizibile asupra ţărilor în curs de dezvoltare, unde
consideră autorul „ efectul de demonstrare este mai net, modificările de gusturi
generate de introducerea noilor bunuri au o anumită importanţă chiar în ţările
dezvoltate.”83 Iar în relaţiile dintre acestea din urmă influenţa efectului de
demostrare nu se resimte numai dinspre SUA către Europa Occidentală şi
Japonia, ci şi invers: „orientarea gusturilor americanilor către produsele
europene şi automobilele de mic litraj constituie un exemplu în acest sens.”84
Mai recent şi mai aproape de noi, o confirmare a acţiunii efectului de
demostrare ne este oferită de deschiderea spre exterior a pieţei ţărilor din
81
Prebisch, R., The Economic Development of Latin America and Its Principal Problems,
UN’s Department of Economic Affairs, New York, 1950
82
Kindleberger, Ch. P., Op. cit., p.73
83
Ibidem
84
Ibidem
69
Europa Centrală şi de Est. Adoptarea rapidă şi pe scară largă a telefoniei
mobile şi expansiunea pieţei achiziţiilor de autoturisme străine în România
reprezintă un sugestiv exemplu de efect de demostrare, cu implicaţii directe
asupra structurii şi dimensiunii importului şi a soldului balanţei de plăţi.
70
În concepţia lui Linder, exportul de bunuri manufacturate este
condiţionat de existenţa, în prealabil, a unei cereri naţionale reprezentative şi a
unei perioade de desfacere numai pe piaţa internă. În acest timp, bunul este
perfecţionat şi adaptat cât mai bine la nevoile cărora le este destinat.86 Aceste
condiţii prealabile sunt valabile pentru toate produsele, cu excepţia acelora care
nu presupun un efort de invenţie şi de adaptare sau când cererea străină poate fi
mai uşor cunoscută.
O altă teză enunţată de Linder, care îşi găseşte pe deplin confirmarea în
realitate este că „potenţial, schimburile cele mai intense sunt cele între ţările cu
structuri asemănătoare ale cererii”.87
Cum dintre factorii care determină structura cererii (natural-geografici,
social-culturali, tradiţii religioase etc) nivelul venitului este cel mai important,
se poate deduce că schimburile comerciale cele mai intense se vor derula între
ţări cu niveluri apropiate ale venitului de locuitor. În atari condiţii, bunurile
exportabile şi importabile ale uneia dintre ţările partenere, sunt bunuri
importabile şi exportabile ale celeilalte.
Opţiunea de a selecţiona din bunurile exportabile pe acelea care vor fi
realmente produse şi pentru a fi livrate la extern depinde, după părerea lui
Linder, de un mare număr de factori economici, psihologici, sociologici,
culturali etc. Acţiunea acestui complex de factori poate fi de asemenea natură
încât fiecare ţară să fie producătoare şi exportatoare la aceeaşi grupă de
produse. Avantajele comparative pot fi aceleaşi pentru fiecare partener, dar nu
ele explică specializarea. Pentru explicarea unor asemenea situaţii, Linder
invocă principiul diferenţierii produselor definit de Chamberlin.
Odată introdus ca element de fundamentare a schimburilor internaţionale,
criteriul diferenţierii a devenit larg recunoscut şi acceptat de noile teorii ale
comerţului internaţional, pentru explicarea comerţului cu bunuri manufacturate
dintre ţările cu nivel de dezvoltare similar şi cu structuri economice paralele.
71
Acceptând ca premisă postulatul formulat de Linder, potrivit căruia exporturile
apar ca o deversare a producţiei autohtone peste limitele nevoilor interne,
Duchêne îşi concentrează atenţia spre fundamentarea nevoii de diferenţiere a
producţiei. El este de părere că „atunci când cantitatea vândută dintr-un produs
creşte pe o arie dată, nevoia de diferenţiere pentru bunul în cauză, nulă la
început, apare şi este în creştere dincolo de un anumit prag care este cel al
banalizării. Produsul autohton va suscita deci o cerere de diferenţiere, care se
va adresa străinătăţii.”88
Cererea naţională de import, generată de nevoia de diferenţiere va fi cu
atât mai mare, cu cât producţia naţională va fi mai uniformizată. Aşa-numitul
prag al banalizării produsului autohton reprezintă un punct de „echilibru între
nevoia de exotism şi nevoia de familiaritate, între elementele de monopol
legate de calitatea străină şi cele legate producţia internă.”89 Se subînţelege că
avantajul care decurge din schimburile generate de nevoia de diferenţiere, nu
pot fi evaluate numai prin prisma diferenţelor de preţ, de cantitate sau calitate,
ci mai ales în termenii diversităţii bunurilor cedate şi obţinute.
Confruntate cu realitatea, fără a avea caracter general, tezele mai sus
prezentate oferă explicaţii plauzibile comeţului cu bunuri manufacturate derulat
între ţări cu structuri economice paralele. Edificator în acest sens este testul
inţiat de G. Ch. Servier, pe exemplul economiei japoneze. El îşi propune să
verifice tezele lui S.B. Linder în cazul principalelor produse de export ale
Japoniei, respectiv: televizoare, motociclete, automobile, camioane, ţesături din
fibre sintetice, ţevi de oţel, ceasuri etc. „Din investigarea empirică la care am
procedat-notează autorul, rezultă clar că exporturile japoneze sunt mai intense
spre ţările apropiate geografic, cu venituri similare şi că în Japonia, conform
argumentului lui S.B. Linder, cererea interioară a precedat exporturile şi nu
invers.”90
Putem conchide că, prin integrarea principiului diferenţierii produsului
formulat de E. H. Chamberlin91 în teoria comerţului internaţional, autorii mai
88
Citat după Grjebine, A., La nouvelle économie internationale. De la crise mondiale au
dèveloppement autocentré, PUF, Paris, 1982, p.37
89
Ibidem
90
Chouraqui-Serviere, G., Le Japon et la theorie de la spécialisation internationale, în
Economie et Societes, Cahiers de l’ISMEA, serie , P, nr. 25, 1976, p.735
91
Chamberlin, E. H., La théorie de la commerce monopolistique. Une nouvell orientation de
la théorie de la valeur, PUF, Paris, 1953
72
sus prezentaţi au permis aprofundarea şi orientarea analizei spre studiul unor
fenomene de mare actualitate în practica tranzacţiilor de comerţ exterior.
Potrivit acestui principiu, în comerţul internaţional, firmele nu se
limitează la a suporta în mod pasiv concurenţa şi modificările cererii. Din
contră, comportamentul lor este activ, de anticipare şi chiar de determinare şi
orientare a schimburilor în sensul dorit. Ele îşi diferenţiază produsele şi
efectuează cheltuieli de creare şi stimulare a cererii pentru produsele lor.
În accepţiunea lui Chamberlin, diferenţierea produsului este o sursă a
puterii de monopol şi se realizează prin numeroase elemente care
particularizează produsul. Dintre acestea cele mai importante sunt: brevetele,
mărcile de fabrică, ambalajul, modelul, culoarea, calitatea superioară, stilul de
vânzare etc.
Diferenţierea produselor prin brevet sau printr-o calitate superioară
exprimată şi garantată prin marca de fabrică sau de comerţ este o practică
curentă, specifică îndeosebi marilor societăţi pentru a-şi asigura penetrarea şi
stabilitatea pe pieţele internaţionale.
Însăşi locul de origine poate fi un element de diferenţiere a produsului.
Dacă firma care îl produce este localizată într-o economie puternică,
cumpărătorul poate avea anumite avantaje, cum sunt: intensificarea relaţiilor
economice şi politice cu o zonă dezvoltată şi dinamică, obţinerea accesului la
sursele de credit, realizarea unor alianţe utile cu firme şi state puternice etc.
De asemenea, teza stimulării cererii prin efectuarea unor cheltuieli
suplimentare, surprinde variatele metode şi tehnici de reclamă şi publicitate
comercială prin care firmele reuşesc să atragă atenţia consumatorului asupra
produselor lor, să sădească convingerea privind importanţa şi utilitatea acestora
şi să transforme dorinţa de achiziţionare în decizie de cumpărare. În prezent,
nivelul înalt al cheltuielilor de publicitate comercială constituie adevărate
bariere de pătrundere pe anumite pieţe internaţionale.
Cheltuielile de diferenţiere şi de stimulare a cererii sunt denumite de
Chamberlin costuri de vânzare şi ele au un rol deosebit de important în
generarea avantajului competitiv. Distincţia dintre costul de producţie şi costul
de vânzare este după părerea autorului la fel de importantă ca şi distincţia
dintre ofertă şi cerere. Aceasta deoarece costul de producţie poate mări oferta,
iar costul de vânzare cererea.
73
Aceste teze teoretice servesc astăzi ca fundament al alternativelor
strategice adoptate de firme: elementele care condiţionează volumul vânzărilor
pot fi ajustate succesiv sau concomitent pentru a se obţine maximizarea
profitului. Dacă preţul este fixat de practica comercială, vânzătorul poate ajusta
produsul prin diferenţiere. Din contră, dacă prin natura sa produsul nu poate fi
adoptat, atunci se ajustează preţul.
92
Vernon, R., Les entreprises multinationales, Colman-Lévy, 1973. Vezi şi Attali J., ş.a.
L’opinion européenne face aux multionationales, Editions d’Organisation, Paris, 1977, p. 89-
145
74
standardizare. În faza de maturitate, cererea internă şi externă pentru produsul
devenit tot mai cunoscut creşte şi exporturile, iniţiate încă din faza de noutate,
sunt în plină ascensiune.
Treptat, în faza de maturitate economiile de scară permise de producţia
de masă se epuizează. Odată cu aceasta, amplasarea producţiei capătă o
anumită flexibilitate, făcându-se cu prioritate în funcţie de costuri. Vernon
apreciază că începând tot din faza de maturitate, dacă costurile producţiei în
exterior sunt mai mici, în virtutea salariilor mai scăzute, iar cererea este
îndeajuns de ridicată, producţia începe să se deplaseze spre exterior, mai întâi
în alte ţări dezvoltate (din Europa Occidentală etc).
Costurile mai scăzute, cererea ridicată şi, eventual, cheltuielile de
transport şi taxele vamale determină fie implantarea de firme ale societăţii
inovatoare în strainătate, fie adoptarea de către antreprenorii străini a producţiei
bunului până atunci importat, prin cumpărarea de brevete şi licenţe.
În faza a treia, produsul devine standardizat şi se caracterizează prin
cunoaşterea precisă şi simplificarea procedeelor de fabricaţie. Limitarea
sistematică a sarcinilor fiecărui lucrător permite utilizarea unei forţe de muncă
cu calificare mai scăzută. Ca urmare, amplasarea producţiei devine posibilă
chiar şi în ţări în curs de dezvoltare.
Ciclicitatea vieţii produsului determină o anumită evoluţie a exportului
său. Produsul nou este vândut mai întâi pe piaţa ţării inovatoare. Străinii care
doresc noul produs îl vor comanda firmei inovatoare. Ea deţine monopolul
producţiei, adesea protejat pentru o anumită perioadă de timp prin brevetul de
invenţie. Începând chiar din prima fază sunt amorsate şi exporturile, care tind
să crească datorită decalajului tehnic şi ascensiunii cererii străine.
Spre sfârşitul fazei de maturitate, ritmul de creştere al exporturilor scade.
Datorită concurenţei firmelor străine care au achiziţionat brevetul sau chiar a
propriilor filiale, acestea ajung la stagnare sau chiar la creşteri negative.
Delocalizarea producţiei poate fi atât de mare, încât ţara inovatoare
devine importatoare a produsului sau a anumitor sortimente din acesta.
Schimburile dintre ţările producătoare pot continua pe baza diferenţierii
produsului. Ţara inovatoare continuă să exploateze monopolul ei tehnologic,
vânzînd tehnologia de fabricaţie noilor producători.
75
4.4 „Dezvoltarea după zborul gâştelor sălbatice” (K. Akamatsu)
76
companiilor multinaţionale: „firmele americane-susţine Vernon, încep prin a
crea noi produse pe care le exportă; când poziţia de exportator le este
ameninţată, ele îşi implementează filiale în străinătate, pentru a exploata ceea
ce le-a rămas din avantajul lor iniţial. Ele reuşesc să îşi menţină poziţia de
oligopol un anumit timp, după care o pierd când avantajul lor dispare.”94
Limitarea analizei la economia SUA şi firmele americane se explică
prin avansul tehnologic şi prevalenţa firmelor americane pe piaţa mondială.
Dacă astăzi şi alte ţări avansate au dobândit calitatea de surse de inovaţie şi
multinaţionalizarea firmelor lor a căpătat amploare, nu înseamnă că teoria lui
Vernon este infirmată. Nimic nu împiedică generalizarea teoretică a
postulatelor teoriei respective.
După publicarea ei, mulţi teoreticieni, pe baza studiilor empirice, au
ajuns la concluzia că realitatea economică confirmă în bună măsură teoria
ciclului de viaţă al produsului.
În acest sens, Rolando Polli şi Victor Cook, studiind piaţa americană, au
constatat că într-adevăr producţia unui bun parcurge în general patru faze:
demarajul, creşterea exponenţială, încetinirea şi declinul, care sunt similare şi
confirmă fazele de evoluţie descrise de Vernon.95
De asemenea, evoluţia pe termen lung a structurii comerţului
internaţional denotă că ponderea „textilelor” şi cea a „altor articole
manufacturate” au cunoscut o continuă descreştere după anul 1913 în
exporturile ţărilor industrializate Anglia, SUA şi Germania, care în secolul al
XX-lea erau exportatoare de produse textile, au devenit importatoare. Ele
continuă, totuşi, să producă şi să exporte textilele de calitate superioară,
diferenţiate.
Paralel, ţările în curs de dezvoltare au asimilat producţia de textile de
calitate obişnuită, pe care le exportă în ţările dezvoltate. Invadarea pieţei SUA
de produsele textile şi alte bunuri de consum livrate de noii producători
industriali din Asia de Sud-Est este cel mai semnificativ exemplu în acest sens.
Explicaţia dată de Vernon este confirmată în ultimele decenii şi pentru o
gamă largă de produse ale industriei constructoare de maşini, industriei
chimice, maşini de birou, bunuri de consum de lungă durată şi chiar
94
Vernon R., Les entreprises multinationales, Colman-Lévy, 1973, p.90
95
Rolando, P., ş.a., Validity of the Product Life Cycle, Journal of Business, nr. 4, October,
1969, p.385-400
77
automobile. Asemena produse au devenit prezente în proporţii tot mai
importante în producţia şi exportul ţărilor în curs de dezvoltare, aflate în stadii
mai avansate ale industrializării.
Fără discuţie, mecanismul ciclicităţii vieţii produsului propus de Vernon
nu reprezintă o explicaţie cu caracter de generalitate a transformărilor din
diviziunea internaţională a muncii. Din perspectiva generalităţii pot fi
formulate numeroase limite.
Mai întâi, numeroase produse nu se încadrează în schema ciclicităţii.
Cel mai sugestiv exemplu în acest sens îl reprezintă rezultatele activităţilor de
cercetare ştiinţifică, activităţi care rămân centralizate în ţara de origine, în
laboratoarele societăţilor-mamă.
Apoi, cauzele transformărilor structurale din diviziunea internaţională a
muncii, respectiv ale delocalizării producţiei, nu se reduc numai la evoluţia
cererii, efortul de inovare şi diferenţa de salarii.
Tot din perspectiva caracteristicilor cererii putem invoca un semnificativ
mobil al delocalizării surprins de mecanismul acceleratorului. Integrată în
teoria comerţului internaţional, teoria acceleratorului permite dezvăluirea unei
cauze importante a redesfăşurării industriei pe glob legată de specificitatea
cererii pentru bunurile de echipament. Comparativ cu alte produse, bunurile de
echipament au un grad mult mai înalt de dependenţă sub aspectul desfacerii pe
piaţa externă. Aceasta întrucât, în măsura în care, într-o ţară, într-un anumit
domeniu, cererea internă este satisfăcută şi s-a stabilizat la un anumit nivel,
pentru care capacităţile de producţie sunt suficiente şi deja echipate, cererea
internă de maşini şi utilaje pentru domeniul respectiv cade accelerat la
necesarul pentru înlocuire. Dacă ţara în cauză şi-a dezvoltat producţia de
echipamente specifice domeniului, aceasta nu poate fi menţinută la nivelul
atins decât prin export. Presiunea intereselor de desfacere cu care firmele
producătoare de echipamente din ţările avansate s-a confruntat şi se confruntă
este mai importantă decât cea a intereselor de păstrare a monopolului
industrial. Ea se constituie într-o forţă importantă de delocalizare a producţiei,
care lucrează în favoarea aspiraţiilor de industrializare ale ţărilor rămase în
urmă.
La acest argument adăugăm şi faptul că mobilul delocalizării nu se
limitează doar la diferenţa de salarii invocată de Vernon. Transnaţionalizarea
producţiei are motivaţii mult mai complexe. Printre acestea, din punctul de
78
vedere al societăţii-mamă şi al ţării de origine sunt de luat în consideraţie
interesele de: evitare a tarifelor vamale, consolidare a poziţiilor pe piaţa de
desfacere, întărire a poziţiilor în zonele de influenţă, controlul asupra surselor
de aprovizionare cu materii prime, maximizarea profitului etc. La fel de
nuanţat apare mixul de interese al ţărilor - gazdă, care, cel mai frecvent,
vizează: dezvoltarea unor noi activităţi, achiziţionarea de noi tehnologii,
modernizarea metodelor de management şi marketing, accesul pe piaţa externă,
promovarea exporturilor, intensificarea relaţiilor economice şi politice cu
marile puteri industriale etc. În plus, procesul de delocalizare a producţiei
industriale din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în numeroase cazuri, nu
poate fi disociat de localizarea geografică a resurselor de materii prime. Este
larg recunoscută deplasarea producţiilor industriale mari consumatoare de
materii prime (îndeosebi siderurgia şi ramurile cu care se află în relaţie în aval
etc.) din ţările dezvoltate, lipsite de asemenea resurse, spre cele în curs de
dezvoltare, care deţin importante zăcăminte (de minereuri de fier, cărbune
coxificabil etc.).
S-ar putea adăuga pentru completarea teoriei lui Vernon şi faptul că
firmele multinaţionale ce reprezintă un principal vehicol al delocalizării, nu
este singurul.
Desigur observaţiile formulate mai sus nu sunt de natură să infirme, ci să
completeze explicaţia propusă de R. Vernon.
Din cele expuse în prezentul capitol se poate concluziona că studiul
dinamicii diviziunii internaţionale a muncii în optica „economiei cererii” a
contribuit la formularea de noi elemente explicative, care, chiar dacă nu au
caracter de generalitate sunt deosebit de semnificative pentru interpretarea
evoluţiei specializării şi schimburilor internaţionale. Este motivul pentru care
ele au fost preluate drept repere de conţinut pentru noua teorie a comerţului
internaţional.
79
Cap. 5 PROPAGAREA INTERNAŢIONALĂ A FLUCTUAŢIILOR
96
Keynes J. M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti 1970
80
de multiplicator”.97 Aceeaşi constatare o face L. Currie care notează că
„înaintea lui Keynes, Richard Kahn (1931) a analizat relaţia dintre investiţii şi
utilizarea braţelor de muncă, care conţine conceptul de multiplicator”.98
Deşi multiplicatorul n-a fost „inventat” de Keynes, el are meritul de a fi
dezvăluit semnificaţia acestui mecanism pentru descrierea procesului creşterii,
integrându-l în analiza economică a celui mai interesant aspect al efectului de
antrenare, propagat pe canalul fluxurilor monetare.
Multiplicatorul investiţiilor descris şi utilizat de Keynes a devenit punctul
de plecare pentru investigarea altor aspecte ale efectului de antrenare din
diferite domenii. Una din aceste orientări o reprezintă adaptarea
multiplicatorului la condiţiile economiei deschise, respectiv la analiza
incidenţei fluctuaţiilor din export asupra creşterii economice, precum şi a
propagării fluctuaţiilor în economia mondială.
Dintre contribuţiile notabile în această direcţie, putem menţiona pe cele
aduse de F. Machlup, R. Robinson, R. F. Harrod, R. Nurkse, F. D. Holzman, A.
Zelner, L.A. Metzler, R.M. Goodwin, J. Chipman etc. Ei au extins teoria
keynesistă a multiplicatorului la condiţiile unei economii participante la
schimburile internaţionale, elaborând aşa-numitul „multiplicator al comerţului
exterior”.99
Sesizând insuficienţele acestuia, Fr. Perroux, dezvoltă în completare, aşa-
numitul „multiplicator al sectorului dominant”, ce antrenează dezvoltarea
ramurilor cu care acest sector se află în relaţii în amonte şi în aval.100 La acestea
se adaugă alte variante de multiplicator cu conotaţii de macroeconomie
internaţională, cum sunt multimplicatorul lui Young-care descrie susţinerea
procesului de creştere prin introducerea noilor tehnologii şi multiplicatorul
input-output, care surprinde interdependenţa dintre ramurile de activitate.101
Deşi se referă preponderent la cadrul economic intern, aceste două contribuţii
au o semnificaţie deosebită şi pentru explicarea transformărilor ce se produc în
97
Todosia, M. (coord.), John Maynard Keynes - doctrinar al capitalismului monopolist de
stat, Publ. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1987
98
Currie, L., The multiplier in Economic Literature, în Journal of Economic Studies, Vol. 10,
nr. 3, 1983, MCB University Press
99
Vezi Byé, M., Rélations économiques internationales, Dalloz, Paris, 1971, p.193-207 şi
Marcy G., Economie internationale, PUF , Paris, 1976
100
Vezi Perroux, Fr., L’économie du XX-éme siècle, PUF, Paris, 1969 şi Perroux, Fr.,
Independence de la Nation, Aubier Montagne, Paris, 1969
101
Currie, L., Op.cit., p.42-48
81
structura specializării şi a schimburilor internaţionale pe parcursul procesului
de creştere.
Cele mai semnificative pentru analiza macroeconomică internaţională
rămân variantele keynesistă şi perrousiană a multiplicatorului comerţului
exterior.
82
venitului naţional o constituie creşterile sau reducerile înregistrate de exporturi,
importuri, sau de raportul de schimb.
În viziunea keynesistă, exporturile au asupra venitului naţional o
influenţă similară cu cea a investiţiilor (I). Încasările din export măresc
cuantumul venitului naţional în expresie monetară, dar nu şi în termeni reali în
aceeaşi perioadă. Adică volumul bunurilor şi serviciilor nu creşte concomitent
cu încasarea contravalorii exporturilor. La fel poate fi privit câştigul ce decurge
din îmbunătăţirea raportului de schimb, care de fapt se reflectă tot în încasările
din export.
La rândul lor, importurile, ca şi pierderile înregistrate prin degradarea
raportului de schimb, se repercutează asupra venitului naţional într-o manieră
similară cu economiile (S). Ele prelevă o parte din sumele ce ar putea fi
detinate investiţiei sau consumului de bunuri autohtone şi nu contribuie, deci,
la crearea unor venituri suplimentare.
În logica celor spuse, ecuaţia de echilibru din modelul lui Keynes, S=I, se
cere a fi completată cu influenţa exporturilor (X) şi cea a importurilor (M).
Relaţia de echilibru pentru o economie deschisă devine:
S+M=E+X
83
multiplicare a venitului naţional este mai important. Dacă o altă parte din
excedentul de venit provenit din exporturi va fi destinată economiilor, ea ve fi
deturnată momentan de la reacţia de propagare a creşterii.
Din punct de vedere al comerţului exterior se impun a fi luate în
cosideraţie şi alte elemente de deturnare. Primul este reprezentat de partea din
venitul naţional adiţional alocat imediat pentru importuri (∆M).
După logica lui Keynes, mărimea ei depinde de aşa-numita „înclinaţie
marginală spre import”. Simetric cu înclinaţia marginală spre economii, ea
poate fi exprimată prin raportul:
∆M
m=
∆Y
Dar facem observaţia că nu este o înclinaţie de natură psihologică. Mai
întâi, pentru că importurile pot avea ca obiect nu numai bunuri de consum, ci şi
bunuri de echipament. Apoi, ea nu are o determinare de natură psihologică din
partea operatorului de import. Pentru aceasta, determinarea este preponderent
obiectivă, depinzând de structura prezentă şi viitoare a producţiei naţionale.
Înclinaţia marginală spre import exprimă proporţia în care venitul
adiţional din importuri se reîntoarce în străinătate fără a genera vreun efect de
antrenare pe plan intern.
Un al doilea element de deturnare constă în aşa-numitul „choc en retour”,
care s-ar putea traduce drept „repercursiunea externă”. Sensul dat de autor103
acestei noţiuni este de a desemna reducerea venitului în ţara B, ca urmare a
sporirii importurilor ei din A, care în timp se va concretiza într-o reducere a
importurilor lui A şi respectiv diminuarea exporturilor lui B, cu o anumită
mărime ∆R. Coeficientul repercursiunii externe poate fi exprimat prin raportul:
∆R
r=
∆Y
Pe baza relaţiilor de mai sus, multiplicatorul comerţului exterior (c) poate
fi determinat prin formula:
1
c=
m +s +r
Sporul cumulat al venitului generat de excedentul iniţial al exporturilor
este:
103
Marcy, G., op. cit. p.402
84
1
∑∆Y = ∆X ∗ m + s + r
Sub această formă, avem de-a face cu aşa-numitul „multiplicator
orizontal al comerţului exterior”. Pentru a exprima creşterea finală a venitului
atunci când, la începutul fiecărei etape de multiplicare, se înregistrează
excedente (anuale, de exemplu) ale exporturilor a fost imaginată varianta mai
complicată a „multiplicatorului vertical”.104
În cazul în care, datorită reducerii cererii străine pentru exporturile unei
ţări, ar rezulta o variaţie negativă a încasărilor, mecanismul descris mai sus
capătă semnificaţia „demultiplicatorului”.
Analiza multiplicatorului keynesist este concepută numai în termeni
monetari şi elementele de constrângere vizate sunt tot de ordin monetar. În
plus, ea se bazează pe ipoteza explicită a existenţei unor factori de producţie
disponibili şi pe cea implicită a abundenţei de resurse de materii prime.
Ori, repetatele fenomene de criză energetică şi de materii prime,
începând cu cele din 1973, au tranformat resursele de materii prime într-o dată
restrictivă a modelului economic. Lipsa sau raritatea materiilor prime poate
paraliza sau frâna efectul de antrenare descris de multiplicatorul keynesist, atât
pe plan intern cât şi în relaţiile dintre ţări. Consecinţa o constituie coexistenţa
şomajului şi inflaţiei. Stagflaţia nu infirmă însă relaţiile de dependenţă dintre
mărimile integrate în modelul lui Keynes. Ea demonstrează absenţa condiţilor
de funcţionare a lui. Ca urmare, modelul îşi pierde din valoarea sa normativă,
ca ghid teoretic şi practic de intervenţie a statului în economie. Dar îşi
păstrează valoarea explicativă, putând orienta cercetarea spre descoperirea
cauzelor pentru care mecanismul nu mai funcţionează.
85
semnificaţia unui mecanism de studiere şi realizare a echilibrului economic
extern. Astfel, pornind de la o balanţă externă echilibrată, exporturile adiţionale
∆X generează un prim dezechilibru de ordin pozitiv. Dacă înclinaţia marginală
spre import este mare, excedentul iniţial al exporturilor va fi repede resorbit şi
echilibrul se va restabili pe termen scurt. Concomitent, efectul încasărilor
suplimentare din export asupra creşterii interne a venitului naţional va fi
proporţional mai mic. Invers, o înclinaţie marginală spre import de nivel scăzut
înseamnă o restabilire mai lentă a echilibrului extern şi o creştere mai mare a
venitului naţional.
Ca instrument de analiză teoretică a echilibrului extern, multiplicatorul
comerţului exterior a fost adaptat şi pentru analiza balanţei contului de capital.
Înlocuind în relaţiile de mai sus exporturile cu investiţiile străine atrase în
economie şi importurile cu investiţiile efectuate în exterior se obţine aşa-
numitul „multiplicator al investiţiilor străine”, cu acelaşi rol şi semnificaţie
teoretică.
O altă faţetă a semnificaţiei multiplicatorului comerţului exterior este de
a dezvălui aspecte interesante ale propagării fluctuaţiilor pe plan internaţional.
Într-adevăr, fenomenele de creştere sau recesiune se propagă, în bună măsură,
de la o ţară la alta, prin canalul schimburilor comerciale externe. Amorsarea
creşterii venitului naţional într-o ţară, pe baza unor programe susţinute de
investiţii interne, se poate repercuta favorabil asupra ţărilor partenere printr-o
cerere ridicată de import, antrenându-le pe calea creşterii economice. Procesul
continuă şi, din aproape în aproape, o fază de asecensiune se poate extinde în
economia mondială, după cum în condiţii contrare, depresiunea va cuprinde
toate ţările participante la schimburile internaţionale.
Condiţia propagării la scară mondială a fluctuaţiilor dintr-o ţară sau dintr-
un grup de ţări este ca acestea să deţină o pondere importantă în comerţul
internaţional, adică să fie principalul client şi furnizor pentru restul lumii.
Marile crize din istoria economică modernă s-au declanşat aproape cu
regularitate în ţările mari şi dezvoltate, extinzându-se apoi la scară mondială. În
timp ce fluctuaţiile care au loc în ţările mici sunt mai puţin resimţite pe plan
internaţional şi, mai ales, de ţările mari, orice fluctuaţie a cererii într-o ţară
mare şi dezvoltată se repercutează asupra venitului naţional al partenerilor săi.
În concluzie, abordarea relaţiilor comerciale externe prin prisma
multiplicatorului keynesist rămâne utilă din multe puncte de vedere pentru
86
explicarea proceselor şi fenomenelor din economia mondială. Aşa cum am
arătat, ea pune în evidenţă aspecte interesante ale corelaţiei dintre încasările din
export şi plăţile pentru import, pe de o parte, şi venitul naţional, pe de altă
parte, ale echilibrării balanţelor de plăţi şi ale procesului de propagare a
creşterii sau recesiunii pe plan internaţional.
87
modernizarea bazei de producţie şi, împreună cu importul anumitor materii
prime, conduc la valorificarea superioară a factorilor de producţie autohtoni. În
anumite etape ale dezvoltării, un excedent al importurilor de producţie şi de
investiţii poate crea baza amorsării demarajului economic, aflându-se la
originea unei etape de creştere a venitului naţional.
Mai mult chiar, importurile de bunuri de consum nu pot fi tratate ca
simple „ieşiri” de venituri, dacă ne gândim că ridicarea gradului de satisfacere
a nevoii sociale este o importantă latură a dezvoltării economice.
În baza celor spuse, se poate face şi aprecierea că analiza keynesistă în
termeni monetari a contribuit într-o anumită măsură la reactualizarea
mentalităţii mercantiliste de exagerare a importanţei exporturilor şi diminuare a
rolului importurilor în economie. De aici poate decurge şi o imagine falsă
asupra semnificaţiei unui sold pasiv al contului curent. Excedentul de importuri
nu este prin el însuşi un fapt negativ. Situaţia favorabilă sau defavorabilă
depinde de natura soldului. Soldul negativ poate evidenţia sau anunţa o situaţie
bună, dacă importurile au ca obiect bunuri care contribuie la dezvoltarea şi
modernizarea bazei de producţie.
O altă insuficienţă se referă la caracterul incomplet al explicaţiei de
factură keynesistă cu privire la echilibrarea balanţei de plăţi prin acţiunea
multiuplicatorului. Pe de o parte, efectele monetare ale exportuilor şi
importurilor nu se resimt în economie decât ca tendinţe, care nu conduc în mod
necesar la realizarea echilibrului extern. În realitate, propagarea efectelor
monetare poate fi obstrucţionată de numeroşi factori. De exemplu, în ţările slab
dezvoltate cu o economie dezarticulată, în care capacităţile de producţie nu
sunt subutilizate, ci inexistente sau insuficiente, pentru a răspunde prompt la
variaţiile cererii străine, reacţia de antrenare nici nu începe sau în cel mai bun
caz, se întrerupe după primele etape de multiplicare.
În plus, echilibrarea balanţei externe prin variaţia venitului naţional
provocată de exporturi şi importuri, descrisă de teoreticienii postkeynesişti,
face abstracţie de rolul cursului de schimb, al salariilor şi al preţurilor în
procesul de realizare a echilibrului extern. Ori, se ştie că însuşi Keynes a
insistat în lucrările sale asupra acestor pârghii. Mai mult, prin acreditarea ideii
că excedentul de exporturi declanşează în mod automat creşterea venitului
naţional, economiştii postkeynesişti exclud din analiză rolul factorilor de
decizie şi al politicilor economice în realizarea echilibrului economic extern. O
88
asemenea poziţie este nu numai în contradicţie cu concepţia fondatorului
keynesismului, ci şi cu realitatea economică.
Insuficienţele analizei în termeni monetari a efectelor de antrenare se
datorează în bună măsură şi conservării ipotezei clasice a concurenţei pure şi
perfecte. O contribuţie importantă la dezvăluirea acestor insuficienţe a fost
adusă de economistul francez Fr. Perroux. Abandonând ipoteza concurenţei
pure şi perfecte şi luând în considerare elemente reale, legate de natura
activităţilor şi a interdependenţelor dintre ele, el dezvoltă teoria efectului de
antrenare în optica sectoarelor şi agenţilor cu poziţie dominantă în economie şi
a inegalităţilor structurale.
105
Perroux, Fr., Independence de la nations, Aubier Montaigne, 1969, p.38
89
În realitate, aşa cum remarcă Fr. Perroux, antreprenorul este continuu
angajat în acţiuni ofensive, de contracarare a conjuncturilor externe
defavorabile şi de promovare activă a exporturilor. El nu reacţionează numai la
semnalele cererii, ci, sub imperiul nevoii de profit, caută să dezvolte cererea
pentru produsele sale. Este vorba, îndeosebi, de marile societăţi transnaţionale,
care pun în aplicare strategii adecvate de marketing şi de promovare a
exporturilor, sprijinite adesea chiar de puterea publică.
Plasându-se în această optică, Perroux defineşte alături de „exporturile
atrase” (pull export) vizate de multiplicatorul keynesist, aşa-numitele
„exporturi presate” spre piaţa externă (push export). Acestea din urmă devin
preponderente într-un climat de concurenţă acerbă dintre producătorii-furnizori
pe piaţa devenită, pe cele mai multe din segementele sale, o „piaţă a
cumpărătorului”. Asemenea schimburi sunt specifice mai ales firmelor din
ţările avansate.
În plus, Fr. Perroux atrage atenţia şi asupra unor fluxuri ale comerţului
internaţional care au altă motivaţie decât diferenţa de preţuri şi creşterea
cererii. În acastă categorie pot fi incluse vânzările de arme şi materiale
strategice care favorizează penetraţia agenţilor economici din ţara exportatoare
pe piaţa importatorului şi cu produse civile; apoi, livrările de grâu şi alte
produse alimentare datorate unor fenomene de dezechilibru alimentar etc. O a
treia grupă inclusă în această categorie, care prezintă interes din punct de
vedere al subiectului discutat, este cea catalogată de Perroux drept „exporturi
antrenate”; ele au caracter complementar faţă de livrările din perioadele
precedente, considerate „exporturi antrenante”.106
Gama „exporturilor antrenante” este alcătuită cu predilecţie din bunuri de
capital. Spre deosebire de bunurile de consum, livrările de echipamente
necesită în perioada imediat următoare exporturi complementare de piese de
schimb, materiale de întreţinere, materii prime de o anumită calitate, asistenţă
tehnică, servicii post-vânzare etc.
Ca urmare, exporturile totale de un anumit gen (Et) pot fi considerate ca o
sumă a exporturilor antrenante (EA) şi a exporturilor antrenate (Ea), adică:
n
Et = E A + ∑ E ai
i =1
106
Idem, p.43-44
90
Pornind de la distincţia dintre exporturile antrenante şi cele antrenate,
Perroux descrie în termeni reali un alt tip de multiplicator şi de efect de
antrenare, diferite de cele kynesiste. Multiplicatorul perrousian este specific
numai anumitor sectoare. Efectul de antrenare pe care îl descrie are la bază
concurenţa monopolistă şi poziţia dominantă a ţării şi operatorilor economici
pe acest segment al comerţului internaţional. Mai mult, o ţară care dispune de
superioritate iniţială în anumite sectoare generatoare de exporturi antrenante,
poate beneficia în mod cumulativ de poziţia sa privilegiată.
Printr-un asemenea mecanism, pot fi explicate procesele de creare a
debuşeelor externe de către ţările cu structuri puternice şi dezvoltate în cele cu
structuri economice în formare. Procese de acest gen pot fi identificate cu mare
frecvenţă în economia mondială contemporană.
Textual, Perroux apreciază că, încă din secolul al XIX-lea, creşterea
economică din Europa de Vest nu se mai poate explica numai prin existenţa
„debuşeelor externe prealabile”, ci şi prin acţiunile deliberate „de creare a
noilor debuşee”.107 Cu atât mai intens şi mai important devine procesul de
creare a debuşeelor în deceniile postbelice, când debuşeele prealabile aprope au
dispărut. Reconstrucţia structurilor industriale din ţările vest-europene a
însemnat, mai întâi, crearea de noi debuşee pentru firmele americane; dar, în
acelaşi timp, contribuind la crearea unor puternice pieţe interne, ţările vest-
europene şi-au oferit reciproc noi debuşee pentru exporturi; ele au făcut
reciproc exporturi de capital, generatoare de exporturi de mărfuri şi servicii. De
asemenea, tratamentul comercial preferenţial generalizat, investiţiile externe şi
implantarea de filiale în ţările ex-coloniale au contribuit la crearea de noi
debuşee pentru firmele vest-europene, antrenând ulterior noi exporturi.
Aceleaşi pârghii, prin aceleaşi canale şi cu efecte similare se operează procesul
actual de reinserţie a ţărilor Europei Centrale şi de Est în reţeaua schimburilor
intra-europene.
Odată amorsate asemenea procese, în mod progresiv, pe măsură ce
cererea autohtonă creşte, încep să apară ofertanţii naţionali. Ca urmare,
schimburile comerciale reciproce se restructurează şi se amplifică în ambele
sensuri.
La baza lor subzistă încă inegalităţi structurale, dar caracterul
complementar al structurilor se atenuează, inegalităţile reproducându-se pe
107
Idem, p.39
91
baza paralelismelor structurale industriale, care se accentuează progresiv.
Ţările partenere devin exportatoare şi, în acelaşi timp, importatoare la aceleaşi
grupe de mărfuri.
92
- coeficientul vânzărilor internaţionale în cererea totală pentru producţia
ramurii, prin care sunt evaluate legăturile în aval.110
După gradul de antrenare evidenţiat prin aceşti indicatori, sunt delimitate
patru grupe de activităţi:111
- industrii manufacturiere care livrează produse intermediare (siderurgie,
produse chimice, textile etc.) şi au legături foarte intense atât în amonte cât şi
în aval;
- industrii manufacturiere care livrează produse finite şi au multiple
legături în amonte, dar puţine în aval;
- activităţi primare, care livrează produse intermediare (extracţia
petrolului, cărbunelui, minereurilor metalice etc) şi au puţine legături în
amonte, dar multe în aval şi
- activităţi primare, care livrează produse finite şi au puţine legături atât
în amonte cât şi în aval.
Se subînţelege că efectele unei investiţii iniţiale asupra investiţiilor,
producţiei şi schimburilor comerciale externe vor fi mai consistente dacă
ramura în care este efectuată este angrenată în circuitul economic prin cât mai
intense legături în amonte şi în aval.
Probabilitatea ca o investiţie străină directă iniţială (IA), efectuată într-un
domeniu cu grad mare de antrenare, să solicite o serie de noi „investiţii
antrenate” (Ia) în alte ramuri este mare, aşa încât, pe total economie, fluxul
investiţiilor totale (IT) poate fi exprimat prin ecuaţia:
n
IT= IA+ ∑I ai
i =1
110
Idem, p.60
111
Idem, p.61
93
se pot avea în vedere coeficienţii de export (k) şi cei de import (l) specifici
fiecărei activităţi. Astfel, surplusurile de exporturi şi de importuri generate de
investiţia iniţială ar putea fi exprimate prin relaţiile:
n
∆X = kT ∗ PT = I A ∗ p A ∗ k A + ∑ I ai ∗ p ai ∗ k ai
i =1
n
∆M = lT ∗ PT = I A ∗ p A ∗ l A + ∑ I ai ∗ p ai ∗ l ai
i =1
94