Sunteți pe pagina 1din 118

Fiscalitatea

Dr. Adrian Petre Danciu

Dreptul fiscal, ca ramură a dreptului public, reglementează raporturile


juridice care se nasc în procesul colectării impozitelor şi taxelor de la persoanele fizice
sau juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile sau taxabile.
Conform dicţionarului Larrousse, fiscalitatea reprezintă “totalitatea impozitelor şi
taxelor, a reglementărilor de natură fiscală precum şi a aparatului fiscal ce vin să
influenţeze direct sau indirect activitatea unui agent economic denumit contribuabil”.
O definiţie într-un sens mai restrâns arată că fiscalitatea se poate aprecia ca fiind
ansamblul obligaţiilor către bugetul public, a mijloacelor de percepere a acestor obligaţii
şi a reglementărilor şi practicilor relative la acestea.
Fiscalitatea poate fi definită ca un sistem de percepere a impozitelor şi taxelor
de către autoritaţile publice, în scopul realizării funcţiilor social-economice ale
statului.
Într-o abordare sistematică, sistemul fiscal este definit astfel:
“Sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese,
cu privire la o mulţime de elemente (materie impozabilă, cote, contribuabili) între care
se manifestă relaţii care apar ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii
impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale, în scopul realizării
obiectivelor sistemului.”
De asemenea, putem defini sistemul fiscal ca reprezentând ”totalitatea
impozitelor şi taxelor provenite de la persoanele juridice şi persoanele fizice care
alimentează bugetele publice”.
În practica financiară, se utilizează noţiunea de fiscalitate, care este definită ca un
“sistem de constituire a venitului statului prin redistribuirea venitului naţional cu
aportul impozitelor şi taxelor, reglementat prin norme juridice”.
Structura fiscalităţii este dată de diversitatea impozitelor prin intermediul cărora
statul colectează veniturile fiscale.
Spre deosebire de politica fiscală promovată de ţările dezvoltate unde se observă
un echilibru între impozitele directe şi cele indirecte, ţările în curs de dezvoltare practică

1
o politică fiscală axată cu preponderenţă pe impozitele indirecte , în special pe TVA, care
le procură aproximativ 60-80% din totalul veniturilor fiscale.
Cu cât ponderea veniturilor indirecte în totalul veniturilor publice va fi mai mare,
cu atât repartizarea obligaţiilor fiscale pe clase şi pături sociale va fi mai inechitabilă., iar
povara fiscală este invers proporţională cu puterea economică a plătitorilor de impozite.
Sistemul fiscal este structurat pe trei elemente componente, şi anume
impozitele, taxele şi contribuţiile fiscale ca venituri ale statului (prelevările fiscale),
mecanismul fiscal şi aparatul fiscal.
Impozitele, taxele şi contribuţiile reprezintă principala sursă a veniturilor
bugetare, venituri care provin de la persoane fizice sau juridice. Veniturile fiscale se
compun din impozite directe, impozite indirecte, din taxe şi contribuţii.
Mecanismul fiscal este ansamblul de metode şi tehnici de impunere privind
veniturile fiscale ale statului, precum şi instrumentele impunerii.
Impunerea constă în identificarea tuturor categoriilor de persoane fizice sau
juridice care deţin un anumit obiect impozabil sau realizează un venit impozabil, în
determinarea exactă mărimii sau a cuantumului acestuia.
Tehnicile de impunere sunt variate, iar printre ele putem aminti: autoimpunerea,
impunerea directă, impunerea forfetară.
Instrumentele impunerii sunt reprezentate de documente fiscale, şi anume titlurile
de creanţă fiscală, cum ar fi declaraţiile de impunere, înştiinţarea de plată, decontul de
TVA, etc.
Aparatul fiscal este compus din autorităţile publice cu competenţe în domeniul
financiar şi fiscal: Parlamentul care îndeplineşte activitatea legislativă fiscală a statului, şi
Guvernul, care îndeplineşte latura executivă a activităţii fiscale, prin instituţiile
administraţiei publice de specialitate în structura cărora se include şi aparatul fiscal.
Pentru ca un sistem fiscal să funcţioneze cu eficienţă trebuie respectate anumite
principii care stau la baza fiscalităţii cum ar fi:
Principiul universalităţii sistemului fiscal, care presupune ca un impozit să fie
plătit de către toate persoanele care realizează venituri din aceeaşi sursă sau deţin acelaşi
tip de avere şi să cuprindă întreaga masă impozabilă.

2
Principiul unităţii, conform căruia aşezarea impozitelor trebuie să se facă după
criterii unitare pentru toate persoanele fizice sau juridice care posedă acelaşi obiect
impozabil, fară discriminare de natură socială sau subiectivă.
Principiul echităţii sistemului fiscal, care presupune dreptate socială în materie
de impozite, fară discriminare pentru contribuabili.
Principiul teritorialităţii, conform căruia un stat deţine suveranitatea fiscală de a
institui impozite şi taxe pe teritoriul naţional.
Acest principiu prezintă o importanţă deosebită în cazul evitării dublei impuneri
internaţionale.
Principiul anualităţii impozitelor, conform căruia impozitele sunt instituite anual,
pe baza anualităţii exerciţiului financiar şi al instituţiei bugetare, corelată cu cazurile de
retroactivitate prevăzute de lege.
Principalele obiective ale sistemului fiscal sunt de finanţare a autorităţii publice
prin alocarea resurselor, de a acţiona în sens de reglare a economiei de schimb şi de a-şi
realiza rolul social prin redistribuirea bogaţiei societăţii şi protecţia persoanelor
defavorizate.
Obiectivele generale ale societăţii nu pot fi îndeplinite în absenţa fiscalităţii, iar
aceasta creează o anumită presiune fiscală asupra contribuabililor. Potrivit multor autori,
presiunea fiscală este definită şi ca sarcină sau obligaţie fiscală suportată de către
contribuabili.
Presiunea fiscală este denumită şi coeficient fiscal, coeficient care se determină ca
raport între încasările fiscale şi Produsul Intern Brut (PIB). Coeficientul fiscal serveşte la
stabilirea sarcinilor fiscale, la evaluarea evoluţiei, în timp, a impozitelor, la comparaţii
internaţionale.
Însă fiscalitatea şi sistemul fiscal nu pot fi numai mijlocul prin care statul acoperă
cheltuielile publice, ci trebuie să constituie şi obiectivul politicii fiscale a guvernului în
sensul optimizării acestora în beneficiul contribuabililor şi a societăţii.
Într-o societate modernă, gradul de fiscalitate, rata de presiune fiscală, trebuie să
fie reduse, această idee stând la baza demonstraţiei profesorului american Arthur Laffer,
prin care s-a susţinut că se poate stabili punctul optim al curbei randamentului unui
anumit impozit.

3
Prin această demonstraţie se arată că majorarea impozitelor atrage după sine, de la
un anumit procent, o scădere a veniturilor fiscale.
Conform acestei demonstraţii, o rată micşorată de impozitare poate atrage la buget
venituri cel puţin egale cu o rată mai ridicată, prin efectul de antrenare pe care l-ar avea
asupra activităţii economice generale.
Evoluţia istorică a fiscalităţii a fost însoţită permanent de caracterizări teoretice şi
de concepţii privitoare la necesitatea şi rolul acesteia, de principii referitoare la modul de
stabilire şi încasare a impozitelor.
Dintre caracterizările privind necesitatea şi instituirea impozitelor sunt de reţinut
cele exprimate în contextul unor teorii despre stat ca rezultat al contractului social,
intervenit între indivizi, ori ca produs al solidarităţii sociale sau naţionale a indivizilor.
Dreptul de a reglementa sistemul de impunere
În decursul timpului, în literatura de specialitate, au fost studiate mai multe teorii
în legatura cu dreptul statului de a reglementa un sistem de impunere, teorii dintre care
amintim pe cea organică, cea a contractului social, cea a echivalenţei şi cea a
sacrificiului.
Teoria organică, fundamentată de catre gânditori de frunte ai filozofiei clasice
germane – Hegel, Fichte, Schelling – susţine ca „statul s-a născut din însăşi natura
omenească”, iar dreptul de impunere reprezintă un „produs necesar dezvoltării istorice a
popoarelor”.
Dreptul de impunere trebuie să fie justificat, deoarece popoarele trăiesc organizat
în viaţa de stat, iar statele, pentru asigurarea existenţei lor, au nevoie de exercitarea
dreptului de impunere.
Scopul exercitării dreptului de impunere este de a se constitui fonduri băneşti care
să fie utilizate pentru menţinerea ordinii în stat, iar conform acestei teorii, dacă scopul
este absolut necesar, atunci şi mijloacele pentru realizarea acestui scop trebuie să fie
absolut necesare.
Teoria contractului social a fost întemeiată de catre Thomas Hobbes (1588-1679)
în lucrarea “Leviathan” (1651), continuată şi dezvoltată de către Jean-Jacques Rousseau
(1712-1788) în “Contractul social”.

4
Potrivit acestei teorii, contractul social reprezintă o formă de asociere ideală a
indivizilor, care nu se mai supun unii altora prin coerciţie sau dominaţie, ci numai
statului, ca expresie suverană a voinţei generale.
Cetăţenii sunt de acord să renunţe la o parte din libertăţile lor, facând, în acelaşi
timp şi sacrificii de ordin material (plata impozitelor), iar statul garantează realizarea
anumitor activităţi. În contractul social, dreptul formal al statului de impunere apare ca
rezultat al unei înţelegeri între stat şi contribuabili.
Teoria echivalenţei (teoria schimbului sau teoria intereselor) a fost formulată de
către Adam Smith şi continuată de către Montesquieu. Această teorie stă la temelia
sistemului în care impozitele îşi gasesc justificarea prin serviciile şi avansările realizate şi
garantate de stat, afirmându-se, de exemplu, că „impozitele reprezintă preţul serviciilor
prestate de stat”.
Statul este cel care stabileşte cota de impunere a veniturilor contribuabililor în
raport cu avantajele pe care le creează acestora, dând, în acelaşi timp, mărimea
impozitelor în raport cu mărimea serviciilor. Cu cât serviciile vor fi mai mari, cu atât
impozitele vor fi mai ridicate.
Teoria sacrificiului, a datoriei sau a solidarităţii propune ca raţiunea impozitului
să fie justificată prin natura statului, care este privit ca un punct necesar pentru
dezvoltarea istorică, şi nu ca o organizare socială bazată pe voinţa declarată a cetăţenilor.
În aceste condiţii, cei care vor admite ca viaţa socială, în complexitatea ei, este
strâns legată de organizarea statului, vor trebui sa admită dreptul statului de a impune
taxe şi impozite.
Dreptul statului de a stabili şi percepe impozite apare ca o consecinţă directă a
obligaţiei sale de a-şi îndeplini funcţiile şi sarcinile. Impozitul stabilit de stat este
comparabil cu o datorie pe care o au cetăţenii pentru asigurarea propriei existenţe şi a
condiţiilor de dezvoltare a întregului corp social căruia îi aparţin.
În acest sens, datoria contributivă a cetăţenilor este analogă cu datoria de cetăţean,
distinctă însă de datoria faţă de ţară (impozitul sângelui), care reprezintă o contribuţie
cetăţenească având caracter personal.
Maximele fundamentale ale impunerii

5
Alături de teoriile care însoţesc dreptul statului de a reglementa sistemul de
impunere se pot exprima şi unele maxime sau principii ale impunerii.
Conform concepţiei economistului Adam Smith (1723-1790), maximele
fundamentale ale impunerii, ca ansamblu de acte şi operaţiuni de stabilire a impozitelor,
sunt urmatoarele:
Maxima justiţiei: „cetătenii fiecărui stat trebuie să contribuie la cheltuielile
guvernamentale atât cât le permit facultăţile proprii, adică în proporţia venitului pe care
îl realizează sub protecţia statului”.
Aceasta maximă impune ca impozitele să fie aşezate şi percepute în limita
„facultăţilor proprii” ale cetăţenilor, condiţionate de „proportia veniturilor pe care le
realizează”, adica de facultatea sau capacitatea contributivă a plătitorilor.
Din enunţul acestei maxime rezultă şi ideea conform căreia impozitele sunt juste
numai dacă sunt reglementate şi percepute în raport de capacitatea contributivă a fiecarui
debitor, fiind totodată instituite în scopul acoperirii cheltuielilor publice. În acest sens
trebuie privită şi dispoziţia constituţională care statuează că “sistemul legal de impunere
trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”.
Maxima certitudinii: „impozitul fiecărui cetăţean trebuie să fie prestabilit şi nu
arbitrar. În epoca modernă, cuantumul plaţii trebuie să fie cert pentru contribuabil, ca şi
pentru orice altă persoană”.
Acest principiu, al certitudinii impozitului, îsi gaseste corespondent într-un alt
principiu, cel al legalităţii impozitelor, conform căruia impozitele percepute trebuie să fie
numai cele reglementate prin legi, iar prevederile acestor legi trebuie să fie aplicate strict,
consacrând aşa-zisa „egalitate a cetăţenilor în faţa impozitului”.
Maxima comodităţii: „toate contribuţiile trebuie să fie pretinse la termenele şi
urmând procedeul care este mai convenabil contribuabilului”.
Maxima economiei: „toate contribuţiile trebuie să fie stabilite de o manieră care
să scoată din buzunarul cetăţeanului cât mai puţin posibil faţă de ceea ce urmează să
intre în trezoreria statului”.

Obligaţia fiscală

6
Conţinutul fundamental al raportului juridic fiscal îl constituie obligaţia stabilită
unilateral de către stat în sarcina persoanelor fizice sau juridice, denumite contribuabili,
de a plăti o anumită sumă de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de stat.
Sumele de bani care sunt plătite de către contribuabili drept taxe, impozite sau
contribuţii reprezintă venituri ale bugetului public, iar obligaţia al cărei obiect le
reprezintă aceste sume va fi denumită obligaţie fiscală.
Obligaţia fiscală este o obligaţie juridică, deoarece ea defineşte conţinutul unui
raport juridic ce ia naştere între stat şi persoanele determinate de lege, contribuabili,
raport juridic al cărui izvor este legea, executarea fiind asigurată, în caz de necesitate,
prin intermediul constrângerii de stat.
Acest specific al raporturilor juridice fiscale, la care statul participă ca purtător al
suveranităţii, al autorităţii publice, este cel care justifică diferenţele ce disting obligaţia
fiscală de obligaţia civilă clasică.
Particularităţile ce individualizează obligaţia fiscală privesc în special izvorul
acestei obligaţii, beneficiarul, obiectul, forma sa, precum şi condiţiile de stabilire,
modificare şi stingere.
Izvorul obligaţiei fiscale va fi întotdeauna legea sau actul normativ cu valoare de
lege care instituie şi reglementează un venit al bugetului de stat (impozit, taxă sau
contribuţie). Prin lege se stabilesc categoriile de persoane fizice sau juridice ce datorează
bugetului de stat venitul respectiv, elementele venitului fiscal, precum şi modalităţile de
plată ale acesteia.
Beneficiară a obligaţiei fiscale este întreaga societate, deşi calitatea de creditor o
are statul reprezentat prin autorităţile publice cu competenţefinanciare şi fiscale.
Scopul instituirii unilaterale de către stat a acestei obligaţii este realizarea
veniturilor bugetului de stat, a fondului general de dezvoltare a societăţii, societatea
având, în final, calitatea de beneficiară a sumelor ce fac obiectul obligaţiei fiscale.
Obiectul obligatiei fiscale consta întotdeauna într-o sumă de bani, aceasta fiind,
în prezent, unica formă în care statele moderne percep veniturile datorate bugetului de
stat.

7
Obligaţia fiscală este constatată în formă scrisă, prin titlul de creanţa fiscală care o
individualizează la nivelul fiecărui contribuabil în raport de veniturile obţinute sau de
bunurile deţinute.
Titlul de creanţă fiscală este întocmit sau confirmat de organele financiare ale
statului care au atribuţii în acest sens, în conformitate cu prevederile legale prin care se
reglementează veniturile fiscale şi cu respectarea procedurii stabilite prin această
reglementare pentru fiecare categorie de venit în parte.
Condiţiile de stabilire şi executare a obligaţiei fiscale sunt reglementate în mod
diferit pentru fiecare categorie de venituri fiscale, datorită particularităţilor prezentate de
aceste venituri.
Variaţia condiţiilor de stabilire şi executare a obligaţiei fiscale mai este
determinată şi de faptul ca impozitele moderne nu mai au doar rolul de a acoperi
cheltuielile publice, ci sunt folosite şi ca pârghii pentru stimularea sau, dimpotrivă,
împiedicarea dezvoltării unor mecanisme economice.
Constatarea calităţii de contribuabil a unei persoane şi stabilirea elementelor ce
caracterizează obligaţia fiscală ce îi revine, în special a cuantumului sumei ce urmează a
o plăti bugetului de stat, precum şi a eventualelor înlesniri legale de care beneficiază, are
loc prin întocmirea de către organele fiscale abilitate a titlului de creanţă fiscală.

8
Impozite, Taxe, Contribuţii
Dr. Adrian Petre Danciu

Veniturile publice sunt reprezentate de către totalitatea fondurilor băneşti pe care


autorităţile publice le pot identifica şi atrage în sistemul bugetar în vederea finanţării
sarcinilor statului şi atingerii obiectivelor generale ale societăţii.
În funcţie de capacitatea previzionării asupra veniturilor publice acestea se împart
în venituri publice ordinare (bugetare) şi venituri publice extraordinare (extrabugetare).
Veniturile ordinare sunt alcătuite din impozite, taxe şi contribuţii, iar veniturile
extraordinare provin din activităţi economice ale statului, credite, moşteniri vacante şi
bunuri fără stăpân, amenzi, donaţii, sponsorizări etc.
Impozitele reprezintă principala categorie de venituri publice şi constau în
obligaţia contribuabililor de a plati, potrivit legii, anumite sume de bani pentru veniturile
obţinute sau bunurile deţinute.
Impozitul poate fi definit şi ca o contribuţie bănească obligatorie la bugetul
public, cu titlu nerambursabil, datorată de către persoanele fizice sau juridice, care obţin
venituri sau deţin bunuri supuse potrivit legii impunerii.
Impozitele au fost clasificate în diferite moduri de către doctrină, însă cea mai
importantă clasificare are drept criteriu modul de stabilire a sarcinii fiscale. Astfel,
potrivit acestui criteriu, impozitele pot fi directe sau indirecte.
Impozitele directe au în vedere identificarea precisă a subiectului impunerii,
stabilirea cuantumului şi termenului de plată a obligaţiei fiscale.
Impozitele indirecte sunt aşezate asupra vânzărilor de bunuri sau prestării de
servicii şi nu vizează existenţa venitului sau averii debitorului, fiind nunite şi impozite pe
consum.
Taxele sunt la rândul lor o categorie importantă a veniturilor publice şi reprezintă
plata unor servicii realizate de către autorităţile publice în favoarea persoanelor fizice sau
juridice, la cererea acestora din urmă.
Spre deosebire de impozite, în cazul taxelor, aparent, iniţiativa intrării în raportul
de taxare aparţine persoanei fizice sau juridice care solicită un anumit serviciu
autorităţilor publice.

9
Contribuţiile au o natură juridică aparte şi constau în prelevarea obligatorie a unei
părţi din veniturile persoanelor fizice sau juridice cu sau fără obţinerea unei
contraprestaţii, în funcţie de fondul către care se îndreaptă.
Indiferent de natura veniturilor publice, acetea au în comun anumite elemente
care le circumscriu în sfera largă a veniturilor publice, dar care în acelaşi timp le şi
definesc pe fiecare în parte.
Din punct de vedere doctrinar şi practic aceste elemente comune şi definitorii sunt
prezente în analiza fiecărui venit public, dintre care cele mai importante sunt :
- denumirea venitului;
- subiectul (debitorul) impunerii;
- obiectul sau materia impozabilă;
- unitatea de evaluare;
- unitatea de impunere;
- asieta sau modul de aşezare a venitului;
- perceperea (încasarea) venitului;
- termenele de plată;
- drepturile, obligaţiile şi înlesnirile debitorilor;
- răspunderea debitorilor;
- calificarea venitului public.

Denumirea venitului este adecvată în raport de natura lui juridică şi financiar-


economică : impozit, taxă, contribuţie, prelevare, vărsământ, obligaţie de plată etc.
Debitorul impunerii este o persoană fizică sau juridică care datorează potivit legii
un impozit, o taxă, o contribuţie, în general are o obligaţie de plată către sistemul bugetar,
în mod generic purtând denumirea de contribuabil.
Obiectul sau materia impozabilă este determinat de bunurile, respectiv
determinată de veniturile, supuse impozitării sau taxării.
Unitatea de evaluare reprezintă cuantumul unitar al venitului în raport cu baza de
calcul fiind exprimată în cote procentuale sau cote fixe în funcţie de natura juridică a
acestuia. ( 16 %, 120 lei / 200 cmc)

10
Unitatea de impunere este reprezentată de materia impozabilă sau obiectul
impozabil, (RON, Euro, sau metrul pătrat, hectarul, capacitatea cilindrică etc.)
Asieta (modul de aşezare al venitului) are la bază identificarea debitorului şi a
obiectului impozabil sau materiei supuse impunerii, evaluarea acestora şi stabilirea
cuantumului obligaţiei de plată.
Perceperea sau încasarea venitului constă în realizarea efectivă a acestuia şi se
poate efectua în mai multe feluri cum ar fi plata directă, reţinerea şi virarea, aplicarea şi
anularea de timbre fiscale sau judiciare mobile.
Termenele de plată sunt datele la care sau până la care impozitele, taxele,
contribuţiile trebuie vărsate către bugetul public, respectiv veniturile trebuie realizate.
Drepturile, obligaţiile şi înlesnirile debitorilor sunt reglementate în raport cu
fiecare venit public în parte.
Răspunderea debitorilor este angrenată potrivit legii în situaţiile în care
prevederile reglementărilor fiscale sunt încălcate de către aceştia. Răspunderea juridică
este graduală, sancţiunile putând fi pecuniare, administrative, contravenţionale sau penale
în funcţie de gravitatea faptei săvârşite.
Calificarea venitului public are rolul de a determina beneficiarul acestuia,
respectiv bugetul public central, sau bugetul public local.
Toate aceste elemente dau posibilitatea practicianului să determine natura juridică
a unui venit public şi mai ales să cunoască eventualele înlesniri fiscale sau sancţiuni.

11
Impozite, Taxe şi Contribuţii în Uniunea Europeană
Uniunea Europeană a elaborat prin intermediul Regulamentului CE nr. 2223 din
19961 (cu modificările ulterioare), Sistemul European de Conturi în scopul asigurării
funcţionării eficiente a Uniunii Economice şi Monetare.
Acest sistem european de conturi conţine o detaliată sistematizare a impozitelor şi
taxelor.
Impozite şi taxe asupra producţiei şi importurilor:
Sunt contribuţii obligatorii fără contraprestaţie, în bani sau în natură, prelevate
de către autorităţile publice sau de către instituţiile Uniunii Europene. Se datorează pentru
producţia sau importul de bunuri sau servicii, pentru angajarea forţei de muncă, pentru
deţinerea în proprietate sau folosirea unui teren, clădire sau a unui alt activ utilizat în
procesul de producţie indiferent dacă se realizează sau nu profit.
Se pot împărţii în mai multe categorii:
Impozite şi taxe asupra produselor :
- taxe de tip TVA: taxe asupra bunurilor şi serviciilor, colectate în etape şi
suportate integral de către consumatorul final
- impozite şi taxe asupra importurilor, cu excepţia TVA: sunt contribuţii
obligatorii, colectate de autorităţile administraţiei publice sau de instituţiile
Uniunii Europene, pentru bunurile importate sau pentru serviciile furnizate
rezidenţilor de către nerezidenţi; pot fi:
- taxe vamale de import (percepute pe baza unui tarif vamal, atunci când
bunurile sunt incluse în teritoriul economic comunitar)
- alte impozite şi taxe asupra importurilor, cu excepţia TVA şi a taxelor vamale
de import; de exemplu; prelevări pentru produsele agricole importate; accize; taxe
speciale pentru bunuri importate pe care producătorii le datorează şi pentru produsele
similare de origine animală; impozite şi taxe asupra unor servicii determinate furnizate
întreprinderilor rezidente de către unităţi nerezidente; impozite şi taxe generale asupra
vânzărilor de bunuri şi servicii importate; beneficiile întreprinderilor publice care exercită
un monopol asupra importului anumitor bunuri sau servicii (beneficii care sunt
transferate statului)

1
J.O. L 310, 30/11/1996, PP 1-469

12
- impozite şi taxe asupra produselor, cu excepţia TVA şi a impozitelor şi taxelor
asupra importurilor: sunt impozite şi taxe pentru bunurile şi serviciile produse în
întreprinderi rezidente, datorate pentru producţia, exportul, vânzarea, transferul,
închirierea sau livrarea acestora sau pentru utilizarea acestora în scopul consumului ori
pentru formarea capitalului propriu; de exemplu: accize şi alte taxe de consumaţie (fără
impozitele şi taxele asupra importurilor); taxe de timbru percepute pentru vânzarea unor,
produse specifice (băuturi alcoolice, tutun etc.) şi pentru emiterea de documente legale
sau cecuri; impozite asupra tranzacţiilor mobiliare (datorate pentru cumpărarea sau
vânzarea de active financiare sau non-financiare, inclusiv devize); taxele percepute
pentru înmatricularea autoturismelor; impozite şi taxe pentru spectacole şi divertisment;
impozite pentru loterii, pariuri şi jocuri de noroc (altele decât cele asupra câştigurilor);
impozite asupra primelor de asigurare; alte taxe pentru servicii determinate (cazare,
restaurant, transport, comunicaţii, publicitate); impozite generale asupra vânzărilor sau
asupra cifrei de afaceri; beneficiile monopolurilor fiscale care sunt transferate statului (cu
excepţia celor asupra importurilor).
Alte impozite şi taxe asupra producţiei – sunt toate impozitele şi taxele pe
care o întreprindere le suportă ca urmare a angajării sale într-o activitate de producţie,
independent de cantitatea sau de valoarea bunurilor produse sau vândute.
Aceste impozite şi taxe pot fi datorate pentru terenurile deţinute, mijloacele
fixe, pentru mâna de lucru angajată în procesul de producţie ori pentru alte activităţi sau
tranzacţii; de exemplu: impozite pentru deţinerea în proprietate a unor terenuri, clădiri
sau alte construcţii utilizate de întreprinderi în procesul de producţie; impozite pentru
utilizarea mijloacelor fixe; impozite şi taxe datorate pentru masa totală a salariilor plătite
sau pentru muncitorii angajaţi; impozite sau taxe pentru tranzacţiile internaţionale
încheiate în cadrul procesului de producţie (călătorii în străinătate, trimiteri de fonduri în
străinătate, tranzacţii similare cu nerezidenţi); taxe pentru autorizarea de a exercita
activităţi comerciale sau profesionale; taxe şi impozite datorate pentru emisiile poluante
rezultate din activitatea de producţie.
Impozite şi taxe curente pe venit şi pe avere – sunt contribuţii obligatorii, fără
contraprestaţie, în bani sau în natură, prelevate periodic de către autorităţile administraţiei

13
publice şi de alte entităţi, pentru veniturile sau averea subiecţilor impozabili, precum şi
anumite impozite şi taxe periodice, care nu se aşează asupra venitului sau averii.
Impozite pe venit – se datorează pentru venituri, profit sau câştiguri din capital;
se stabilesc în raport de veniturile concrete sau prezumate ale persoanelor fizice,
familiilor, societăţilor sau instituţiilor fără scop lucrativ. În această categorie sunt incluse
şi impozitele sau taxele percepute asupra averii (terenuri, imobile), dacă acestea servesc
ca bază de impunere la estimarea veniturilor proprietarilor.
- impozitul pe veniturile persoanelor fizice sau pe veniturile unei familii,
inclusiv reţinerile la sursă efectuate de angajatori2
- impozitul pe veniturile societăţilor
- câştigurile din deţinerea de active financiare sau non-financiare
- impozitele pentru câştigurile obţinute la loterii şi pariuri
Alte impozite şi taxe curente – de exemplu:
- impozite curente asupra capitalului, impozite ce sunt datorate periodic pentru
deţinerea în proprietate sau utiliyarea terenurilor sau clădirilor, precum şi impozitele
asupra averii sau asupr altor active (bijuterii, ate semne exterioare de bogăţie)
- taxe pentru exercitarea dreptului de vot (denumite „poll taxes” în varianta
engleză a textului sau „impôts de capitation”, în cea franceză)
- impozite şi taxe asupra cheltuielilor efectuate
- taxe achitate la nivelul unei familii pentru autorizarea de a deţine sau folosi
vehicule, bărci sau avioane, ori pentru obţinerea de permise de port-armă, permis de
vânătoare sau de pescuit
- taxe asupra tranzacţiilor internaţionale, cu excepţia celor achitate de
producatori sau a taxelor vamale de import suportate la nivelul unei familii
Impozite şi taxe pe capital – sunt acele impozite şi taxe care se percep în mod
neregulat, în raport cu valoarea activelor (sau de valoarea netă a acestora) deţinute de
către contribuabili sau în raport cu valoarea activelor transferate între subiecţii
impozabili, ca rezultat al unei succesiuni, donaţii sau a altui transfer.
- impozite şi taxe asupra transferului de capital: impozitele şi taxele pe succesiuni şi
pe donaţii inter vivos, care sunt prelevate asupra capitalului beneficiarului

2
Sistemul „pay as you earn” (PAYE), variantă folosită în unele lucrări de specialitate

14
-prelevări de capital – sunt prelevări excepţionale asupra valorii activelor deţinute
de subiecţii impozabili.
Contribuţii sociale
Contribuţii sociale efective în sarcina angajatorilor – includ sumele vărsate de
angajatori organismelor de securitate socială, societăţilor de asigurare sau fondurilor de
pensii care gestionează sistemele de asigurări sociale, în scopul de a asigura efectuarea
unor prestaţii sociale în beneficiul angajaţilor;
- contribuţii sociale efective în sarcina angajaţilor
- contribuţii sociale efective în sarcina lucrătorilor independenţi şi a şomerilor:
Contribuţii sociale imputate – reprezintă contrapartida prestaţiilor sociale
furnizate direct de angajator angajaţilor, foştilor salariaţi sau avânzilor-drept ai acestora.
În schema clasică din teoria generală a impozitelor şi taxelor, categoriile de taxe şi
impozite menţionate anterior se încadreaza după cum urmeză:
- Impozitele şi taxele pe venit şi avere, precum şi impozitele si taxele pe capital
pot fi încadrate în categoria impozitelor directe.
- Impozitele şi taxele asupra producţiei şi importurilor corespund categoriei
impozitelor indirecte.
- Contribuţiile sociale nu pot fi incluse nici in categoria impozitelor directe nici in
cea a impozitelor indirecte. Ele sunt tratate distinct in studiile asupra fiscalităţii,
constituind un element care nu poate fi ignorat atunci când se incearcă cuantificarea
sarcinii fiscale.
În cadrul statelor din Uniunea Europeană există două mai categorii de sarcini
fiscale:
Sarcinile fiscale care privesc beneficiile realizate (în genere, ne referim la
impozitul pe profit) – sunt reglementate în toate statele membre ale UNIUNEA
EUROPEANĂ şi impunerea lor presupune parcurgerea unei proceduri formată din trei
etape:
- determinarea societăţilor a căror profit este impozabil conform legii şi localizarea
beneficiilor impozabile,
- evaluarea bazei de impunere (sau a profitului impozabil),

15
- determinarea impozitului pe profit datorat şi stingerea obligaţiilor contribuabilului
respectiv.
Sarcinile fiscale independente de rezultatele economice realizate – în cadrul
acestei categorii trebuie făcută distincţie între:
- sarcinile fiscale comune tuturor statelor comunitare (devenite obligatorii şi
pentru Românie şi Bulgaria începând cu 1 ianuarie 2007) şi
- sarcini fiscale specifice numai anumitor state din Uniunea Europeană.
Principalele sarcinile fiscale comune tuturor statelor comunitare sunt:
- TVA (considerat singurul impozit european veritabil)
- drepturile de înregistrare (drepturile percepute de stat privind aporturile aduse
la capitalul unei societăţi)
- reţinerile la sursă asupra plăţilor efectuate în contul unor beneficiari
nerezidenţi
- sarcinile aferente salariilor plătite
- accizele.
Principalele sarcini fiscale specifice anumitor state membre ale Uniunii
Europene sunt:
- impozitele sau taxele pe activitate (de exemplu, taxa profesională în Franţa,
impozitul comercial din Germania sau Luxemburg)
- impozitul asupra patrimoniului global (reprezintă un impozit pe avere datorat
de societăţi - Luxemburg)
- impozitul pe salariu
- alte impozite (de exemplu, impozitul particular asupra veniturilor realizate din
extracţia de petrol sau gaz, din Marea Britanie, Danemarca etc.)

Impozitul pe profit
În general, entităţile plătitoare ale impozitului pe profit în statele europene sunt:
- societăţile comerciale
- societăţile civile, societăţile cooperative, fonduri de asigurări mutuale
- persoanele juridice de drept public sau alte persoane de drept privat care
desfăşoară activităţi industriale sau comerciale (indiferent dacă au sau nu scop lucrativ).

16
Având în vedere obligaţia de a plăti impozitul pe profit, se face distincţie între
societăţile care datorează acest impozit (în special societăţile de capital) şi societăţile care
nu datorează impozitul pe profit (în special, societăţile de persoane), în cazul cărora
prelevarea se face sub impozitului pe venit plătit de asociaţii respectivei societăţi.
Mai mult, în unele state, este reglementată posibilitatea ca societăţile de persoane
să poată opta pentru plata impozitului pe profit (de exemplu, în Franţa).
Deşi, în general, entităţile fără personalitate juridică nu sunt plătitoare de impozit
pe profit, în unele state europene, şi acestea sunt obligate să plătească fie impozit pentru
profitul realizat (de exemplu, Germania, Italia).
Sunt scutite de la plata impozitului pe profit persoanele juridice de drept public
(statul, unităţile administrativ-teritoriale, autorităţi publice), cu excepţia situaţie în care
desfăşoară activităţi industriale sau comerciale.
Din punct de vedere teritorial, pentru societăţile rezidente, impozitului pe profit se
calculează luându-se în considerare profitul sau beneficiile realizate la nivel mondiale,
atât de sediul central, cât şi de sucursale sau filiale aflate în străinătate. La nivelul Uniunii
Europene s-a optat, în principal, pentru două metode:
- metoda imputării – din impozitul datorat se scade impozitul plătit în străinătate
(de exemplu, în Marea Britanie, Italia)
- metoda deducerii cu reintegrare ulterioară – permite o deducere a pierderilor,
sub rezerva luării în considerare, ulterior, a unor beneficii impozabile (de exemplu, în
Germania, Belgia, Olanda).
Noţiunea de rezidenţă, în sensul de reşedinţă sau domiciliu fiscal – este
reglementată diferit de legislaţiile statelor membre:
- o societate îşi are reşedinţa fiscală acolo unse se află sediul social sau unde se
exercită conducerea efectivă a societăţii (de exemplu, Germania, Spania, Regatul Unit)
- reşedinţa fiscală a unei societăţi este situată acolo unde se exercită principala
activitate a societăţii (de exemplu, Italia)
- reşedinţa fiscală este situată acolo unde societatea a fost înfiinţată (de exemplu,
Olanda, Danemarca, România).

17
Situaţiile conflictuale, respectiv când două sau mai multe state revendică dreptul
de a percepe impozitul pe profit, se soluţionează prin intermediul unei convenţii fiscale
(de exemplu, convenţii privind evitarea dublei impuneri).
Conform Convenţiei-model pentru evitarea dublei impuneri elaborată de
Organizaţie pentru Cooperare şi dezvoltare Economică, o societate este considerată
rezidentă în statul unde se află sediul sau efectiv de conducere.
În toate statele europene, societăţile nerezidente nu sunt impozitate, decât pentru
beneficiile care au sursă locală, fiecare stat stabilindu-şi categoriile de venituri pentru
care se face impozitarea (de exemplu, este considerat impozit cu sursă locală, impozitul
datorat pentru veniturile din proprietăţi imobiliare). Pentru ca impozitul pe profit aferent
desfăşurării unor activităţi industriale sau comerciale să poată fi perceput este necesar ca
entitatea să aibă sediul permanent pe teritoriul statului.
Şi noţiunea de sediu permanent prezintă particularităţi aferente diferitelor
legislaţii naţionale ale statelor europene:
- Germania – sediu permanent presupune existenţa unor instalaţii de afaceri fixe
(birou, fabrică, mină, puţ de extracţie, atelier, magazin, chiar birou de informare, de
publicitate, un agent dependent etc.) prin intermediul cărora se desfăşoară întreaga
activitate sau o parte a activităţii organizaţiei,
- Spania – pentru existenţa unui sediu permanent este necesar ca operaţiunile
societăţii să se efectUniunea Europeanăze prin intermediul uni sediu efectiv de
conducere, a unei sucursale, al unui şantier de construcţii pentru o perioadă mai mare de
un an, a unei agenţii sau reprezentanţe,
- Franţa – se consideră ca sediu permanent („întreprindere exploatată în Franţa”)
locul unde exerciţiul obişnuit al unei activităţi comerciale se realizează prin intermediul
unei instalaţii permanente dotate cu o anumită autonomie (de exemplu, o sucursală), a
unor reprezentanţi abilitaţi să lucreze pentru entitatea în cauză sau prin realizarea unor
operaţiuni care constituie un ciclu economic complet, distinct de celelalte activităţi ale
entităţii,
- Convenţia-model a Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică –
prin sediu permanent se înţelege locul unde se exercită o activitatea cel puţin 30 de zile
dintr-o perioadă de 12 luni, nefiind necesar ca cele 30 de zile să fie consecutive

18
- România – Codul fiscal defineşte sediul permanent că fiind locul unde se
desfăşoară integral sau parţial activitatea, fie direct, fie printr-un agent dependent.
În toate ţările europene, beneficiul impozabil se determină pornind de la bilanţul
contabil, ajustat în funcţie de regulile fiscale specifice fiecărui stat;
În legătură cu deducerea cheltuielile legate de stabilirea unei societăţi pe un
anumit teritoriu se practică două metode: deducerea imediată (Germania) şi deducerea
eşalonată, în câţiva ani (Franţa, Belgia, Italia)
În privinţa cheltuielilor generale, se aplică regula generală că toate cheltuielile
care contribuie la realizarea profitului impozabil sunt cheltuieli deductibile. În
majoritatea statelor europene, anumite categorii de cheltuieli sunt considerate
nedeductibile sau deductibile parţial (de exemplu, cheltuieli de protocol, amenzi,
cheltuieli de transport etc.).
Cota de impunere – variază sensibil de la stat la stat – Franţa - aproximativ 35%,
Irlanda - aproximativ 12,5%. Imperativele concurenţei au obligat statele membre să-şi
reducă progresiv cota de impunere, fenomen început în anii ’80, când s-a plecat de o cotă
medie de 45-55%, ajungându-se astăzi, la o cotă medie de 25-35%.
Chiar a fost înaintată o propunere de a se institui în Uniunea Europeană un nivel
minim de impozitare, obligatoriu, de 30%, nivelul maxim admis urmând să fie de 40%
pentru toate statele membre, dar atât Comisia, cât şi Parlamentul European s-au arătat
sceptice, apreciind că o asemenea propunere ar încălca principiul subsidiarităţii şi ar face
statele membre mai vulnerabile în faţa concurenţei statelor terţe.
Modalităţile de plată – majoritatea statelor europene percept plăţi eşalonate de-a
lungul anului fiscal. În Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit se practică plata întregului
impozit pe profit la sfârşitul fiecărui an fiscal. În Franţa se plăteşte un impozit pe profit
minim, chiar şi în caz de deficit.

Impozitul pe venit
În privinţa impunerii veniturilor fizice, la nivelul Uniunii Europene nu există o
armonizare fiscală, ca în cazul impozitelor indirecte.

19
Impozitul pe venit, „inventat” în Anglia (1799 – income tax), a început să fie
perceput încă înainte de primul război mondial şi în SUA, Japonia şi Germania,
extinzându-se apoi în întreaga Europă.
Destinaţia impozitului pe venit (cine are dreptul de a stabili şi colecta) – variază.
În unele state membre acest drept revine colectivităţilor regionale sau locale, în alte state
veniturile publice din această sursă sunt colectate la nivel central şi apoi distribuite (în
cote mai mari {Danemarca} sau mai mici {Italia, Grecia}) colectivităţilor locale.
Pentru stabilirea categoriilor de subiecţi care datorează impozit pe venit – se
practică două metode:
-impozitarea nelimitată – asupra beneficiului mondial, luându-se în calcul toate
veniturile realizată din ţară şi din străinătate – sunt vizate persoanele rezidente
- impozitarea limitată – numai asupra beneficiilor realizate de o persoană fizică
dintr-un anumit stat – sunt vizate persoanele nerezidente.
Baza de impunere cuprinde mai multe categorii de venituri: salarii şi alte venituri
similare (indemnizaţiile demnitarilor sau funcţionarilor public, soldele militarilor),
venituri din activităţi independente, venituri din exercitarea unor profesii liberale, venituri
comerciale, venituri din exercitarea unor profesii care nu au caracter comercial (beneficii
necomerciale), venituri funciare, venituri din activităţi agricole sau forestiere, venituri din
valori mobiliare, venituri din capital (dividende, dobândi, redevenţe), câştiguri din
cesiunea cu titlu oneros a unor bunuri sau drepturi de orice natură, venituri din drepturi de
proprietate intelectuală etc.
Se practică scutirea (totală sau parţială) a anumitor categorii de venituri sau
deducerea din veniturile realizate a unor cheltuieli.
Cotele de impune, variază, ca şi în cazul impozitului pe profit şi se practică mai
multe metode: scutirea de impozitare a unui minim de venit realizat de contribuabil,
sistemul progresiv de impozitare a veniturilor, cota unică de impozitare, sistemul
impozitării globale a veniturilor.
În unele state europene se practică impozitarea la nivelul cuplului (opţional sau
chiar obligatoriu) a veniturilor obţinute de cei doi soţi sau chiar de persoanele care
coabitează în mod legal

20
Plata se poate face fie prin reţinere la sursă, fie prin mai multe plăţi anticipate
efectuate la anumite intervale de timp în cursul anului fiscal.

Taxa pe valoarea adăugată


Cu ocazia întrunirii Consiliului Economic şi financiar din 24 iulie 1991, statele
membre ale Uniunii Europene s-au angajat la armonizarea legislaţiei privind acest
impozit indirect, astfel încat sa se ajungă la aplicarea, pe întreg spaţiul comunitar, a unui
nivel egal cu 15% sau superior, precum şi la restrângerea cotelor reduse la cel mult două,
egale sau superioare valorii de 5% (care să fie utilizate, în general pentru produse de
primă necesitate). S-a hotărât, de asemenea, suprimarea cotelor de TVA majorate (care
erau instituite în special pentru produse de lux), dar altor state 3 li s-a permis sa pastreze si
unele cote situate sub 5%.
Dar, încât diferenţele de regim bugetar dintre statele membre se menţin, datorită
în special invocării de către state a costurilor bugetare ridicate.

Impozitele pe avere
Impozitul pe averea persoanelor juridice – este practicat la ora actuală doar în
Grecia şi Luxemburg şi presupune un impozit asupra bunurilor imobile situate pe
teritoriul statelor respective şi asupra drepturilor legate de aceste bunuri, impozit datorat
atât de societăţile rezidente, cât şi de cele nerezidente.
Cota de impunere este de 0,5% (Luxemburg), respectiv 0,7% (Grecia), iar între
impozitul pe avere şi impozitul pe profit există o relaţie de deductibilitate, respectiv în
unii ani, impozitul pe profit datorat în acelaşi an fiscal este deductibil din impozitul pe
avere, iar în alţi ani se procedează invers.
Impozitul pe averea persoanelor fizice – este reglementat în cinci state din
Uniunea Europeană (Spania, Franţa, Grecia, Luxemburg, Suedia). Baza de impozitare
este formată din patrimoniul mondial al persoanei fizice rezidente sau patrimoniul situat
în statul respectiv al persoanei nerezidente, dar sunt reglementate multe scutiri (de
exemplu, bunuri de patrimoniu, opere de artă până la o anumită valoare care variază de la
stat de stat, drepturile de pensii private, rente viagere, drepturi de proprietate intelectuală,

3
Precum Marea Britanie, Irlanda, Luxemburg, Spania şi Portugalia.

21
bijuterii şi obiecte din metale preţioase până la o anumită valoare). Cota de impunere
variază între 0,2% şi 2.5%.

Taxe ecologice
Taxele ecologice sunt definite ca totalitatea contribuţiilor obligatorii percepute
în considerarea unei materii impozabile susceptibile de a aduce atingere mediului,
indiferent dacă acestea sunt colectate la bugetul de stat, la bugetele locale sau într-un
fond special destinat protecţiei mediului.4
- taxele ecologice sunt folosite fie direct pentru protecţia mediului înconjurător,
fie sunt destinate să reducă povara fiscală exercitată de alte impozite (de regulă, impozite
pe venit);
- materia impozabilă o reprezintă de regulă: combustibilii pentru transport,
automobilele deţinute în proprietate, emisiile poluante în aer şi apă, îngroparea deşeurilor,
pesticidelor etc.;
- nu sunt considerate taxe ecologice: taxele plătite diverselor instituţii pentru
serviciile de canalizare sau colectare a deşeurilor menajere, taxa pe valoarea adăugată
care ar avea o bază de impunere similară, redevenţele percepute pentru extracţia de ţiţei
sau gaze naturale etc.
Taxele europene sunt percepute de Uniunea Europeană în cadrul programelor sale
de acţiune în domeniul protecţiei mediului, ca mijloace complementare de acţiune,
alăturate reglementărilor în domeniu.
Taxele ecologice reprezintă 7,5% din totalul impozitelor şi a taxelor colectate de
statele Uniunii Europene;
Sunt împărţite în trei mari categorii:
- taxe asupra energiei – sunt percepute asupra combustibililor folosiţi în
transporturi (în special benzină şi motorină) ori asupra altor combustibili (cărbune, gaze
naturale) sau asupra electricităţii, inclusiv taxele percepute pentru emisii de dioxid de
carbon. Au o pondere de 71% din totalul taxelor ecologice.
- taxe asupra transporturilor – sunt percepute pentru deţinerea sau folosirea unui
autovehicul (inclusiv avioane) sau pentru anumite servicii de transport (taxa de aeroport
4
Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Introducere în politica de mediu a Uniunii Europene, Edit.
„Accent”, Cluj-Napoca, 2004, p.62

22
pentru zboruri regulate sau charter). Reprezintă aproximativ 26% din totalul taxelor
ecologice.
- taxe asupra poluării şi resurselor – se percep pentru emisiile nocive măsurate
sau estimate în aer sau apă, gestionarea reziduurilor solide şi poluare fonică. Reprezintă
aproximativ 3% din totalul taxelor ecologice.
Ponderea în Produsul intern brut a veniturilor colectate din taxele ecologice
variază de la stat la stat: Danemarca – 4,7%, Cipru – 3,8%, Olanda – 3,7%, Malta şi
Slovenia – 3,4%, Spania - 2,2, Estonia – 2%, Franţa – 1,9%.

Impozite şi taxe pe activitatea economică


Aceste categorii de venituri bugetare sunt destul de rare, fiind percepute doar în
câteva din statele membre ale Uniunii Europene. De exemplu:
- taxa profesională (Franţa) – este datorată de persoanele fizice sau juridice care
desfăşoară o activitate industrială, comercială sau profesională nesalariată. Este percepută
de obicei ca venit la bugetele locale. Cota de impunere variază între 15 şi 30%, iar baza
de impunere o reprezintă valoarea locativă a construcţiilor şi a celorlalte imobilizări
corporale.
- impozitul comercial instituit in Germania ( Gewerbesteuer) – este datorat de toate
întreprinderile comerciale şi industriale care îşi desfăşoară activitatea în această ţară. Cea
mai mare cota din prelevări constituie venit la bugetele locale (80%), restul revenit
bugetelor landurilor (15%) sau bugetului federal (5%). Cota de impunere variază între 12
şi 20%.
- impozitul comercial general (Luxemburg)– reglementata asemănător celui din
Germania, cota de impunere variind între 6 şi 10%.
- impozitul regional asupra activităţilor locale (Italia) – este perceput de la
persoanele fizice sau juridice care desfăşoară o activitate profesională, asupra valorii
adăugate produce. Constituie venit la bugetul regiunilor, iar cota de impunere este de
4,25%.

Impozite şi taxe asupra succesiunilor şi donaţiilor

23
Această categorie este una din cele mai frecvente impozitări practicate în statele din
Uniunea Europeană, cu foarte puţine excepţii (de exemplu, Italia5, Cipru6)
Se practică mai multe sisteme: impozitarea averii mondiale a defunctului rezident
(Austria, Finlanda); impozitarea averii formată doar din bunuri imobile a defunctului;
impozitarea doar a activelor aflate pe teritoriul statului în cazul defunctului nerezident
(Belgia, Danemarca, Finlanda); perceperea doar a unei taxe de timbru asupra bunurilor
transmise mortis causa situate în ţară (Portugalia).
De obicei se aplică un barem progresiv, în funcţie de gradul de rudenie al
succesorilor sau de categoria succesorală (persoană fizică, persoană juridică, statul,
instituţii caritabile sau religioase).
Cotele de impunere variază de la stat la stat şi în funcţie de baremul progresiv
stabilit – de la 2 la 80% ( în regiunea Bruxelles). Se practică, mai rar şi o cotă unică, de
20% (Irlanda).
Sunt reglementate foarte multe scutiri şi facilităţi în această materie:
- succesiunile sau donaţiile făcute copiilor, nepoţilor sau cele în favoarea soţului
supravieţuitor, până la o anumită valoare, nu se impozitează;
- legatele în favoarea instituţiilor de caritate; drepturile de pensii; obiecte de artă
sau de colecţie etc.

Impozite asupra deţinerii sau transferului de imobile


Aproape toate statele comunitare (cu excepţia Maltei) impozitează deţinerea sau
transferul de bunuri imobiliare, fie sub forma perceperii unei cote din valoarea bunului
imobil deţinut sau transferat, fie sub forma impozitului funciar, fie a unei taxe percepută
la valoarea declarată a unei tranzacţii,
De regulă, impozitul este datorat de cumpărător
Se ia în considerarea fie valoarea de piaţă a imobilului, fie valoarea cadastrală,

5
Italia a renunţat la impozitarea succesiunilor la 25 octombrie 2001, existând in prezent doar un impozit
cadastral de 3% care se datoreaza pentru bunurile imobile transmise prin succesiune sau donaţie, dacă
valoarea acestora depaşeşte 180,760€.
6
Impozitarea succesiunilor şi a donaţiilot a fost suprimata cu începere de la 1 ianuarie 2000 (Les Impôts en
Europe – 2004, op.cit., p.61)

24
Cote de impunere variază foarte mult de la stat la stat: de la 0,025% (Cipru) la
43,7% (Regatul Unit); România – 0,2% pentru clădiri din mediul urban, 0,1% pentru
clădiri din mediul rural.
Operaţiunile de transfer al proprietăţii imobiliare pot fi sau nu scutite de plata TVA,
de la stat la stat.

Accizele
Reprezintă o categorie de impozite indirecte deosebit de importantă, datorită,
printre altele impactului economic pe care îl pot avea.
Accizele sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru
producţia, importul sau desfacerea anumitor categorii de produse.
Reprezintă, de regulă, venit la bugetul statului (la fel şi în România).
Există accize reglementate la nivel comunitar:
- accize la băuturi alcoolice: accize la bere (între 0,748 şi 1,87 euro/hl/grad
alcool) stabilite prin Directiva nr. 92/83/EEC; accize la vinuri, stabilite prin Directiva nr.
92/84/EEC; accize la băuturi fermentate altele decât vin sau bere; accize la produse
intermediare; accize la alcool etilic;
- accize pentru produse energetice şi electricitate – reglementate prin Directiva
nr. 2003/96/EC: accize la benzină (421 euro/1000 l benzină cu plumb, 359 euro/1000 l
benzină fără plumb); accize la gaze naturale pentru încălzitul locuinţelor (0,3
euro/gigajouli); accize la electricitate (0,5 euro/MWh în cazul electricităţii folosite în
scop comercial, 1 euro/MWh în cazul electricităţii folosite de consumatorii casnici).
- accize pentru tutunul manufacturat – nivelul acestor accize a fost negociat
separat de fiecare stat (în special la ţigarete), şi nivel minim stabilit variază, în funcţie de
tip (ţigaretă, ţigări de foi, alte produse din tutun etc.) de la 14 la 60 euro/kg sau bucăţi.
Unele state membre pot institui accize naţionale pentru produse din aceeaşi
categorie:
- accize (taxe parafiscale) pentru produse energetice şi electricitate – Belgia,
Germania, Olanda, Finlanda, Suedia
- taxă adiţională pentru băuturile mixte (băuturi alcoolizate amestecate cu băuturi
nealcoolizate) – Franţa

25
- taxă adiţională pentru produs alcoolic comercializat într-un ambalaj care nu
poate fi refolosit – Belgia.
- accize speciale reglementate de legislaţia română: pentru uleiuri minerale, cafea,
confecţii din blănuri naturale, articole din cristal, bijuterii din aur, produse de parfumerie.

Contribuţiile
Se au în vedere, în principal, contribuţiile datorate de angajaţi şi angajatori pentru:
asigurări sociale si, pensii, asigurări de sănătate, asigurări de şomaj, asigurări de
accidente de muncă.
Cuantumul acestor prelevări variază foarte mult de la stat la stat.
De regulă, angajatorul este cel care plăteşte o cotă mai mare decât angajatul, De
exemplu, în Austria, totalul contribuţiilor sociale plătite de angajat este de 17,65% din
salariul brut, iar cel plătit de angajator este de 40,4%. În Malta, valoarea este egală, de
10%.
Dar în alte state angajatul suportă o povară mai mare decât angajatorul (de
exemplu, în Irlanda cota contribuţiilor angajatului atinge 12,75%, iar a angajatorului 4%,
în Slovenia angajatul 37,6%, iar angajatorul 24,95%);
Statul membru al Uniunii Europene care colectează cele mai multe venituri din
contribuţiile sociale obligatorii este Franţa (totalul contribuţiilor plătite atât de angajat,
cât şi de angajator este situat între 64,75 şi 86,95% din salarul brut), la polul opus se află
Irlanda cu 16, 75% din salariul brut;
De obicei, lucrătorii independenţi, datorează o cotă fixă, care variază de la 5%
(Irlanda) la 29,8% (Spania).

26
CONSTRUCTIA EUROPEANA
SISTEME FISCALE SI BUGETARE

Constructia europeana
Inca din secolul al XVII-lea au fost elaborate proiecte de tratate pentru crearea
unei federatii europene. Cu toate acestea, ideea de Europa unita s-a concretizat abia dupa
cel de-al Doilea Razboi Mondial, avand la baza dorinta de a mentine pacea pe continent.
In jumatatea de secol de constructie europeana, Statele Membre au beneficiat de
stabilitate, pace si prosperitate economica. Principalele rezultate au fost : cresterea
nivelului de trai, crearea Pietei unice, a Uniunii economice si monetare.

Etapele constructiei europene


1946-1957 : Primii pasi
- 1946 : Winston Churchill lanseaza un appel pentru crearea « Statelor Unite ale
Europei”.
- 1948:
• martie: Belgia, Franta, Luxemburg, Marea Britanie si Olanda semneaza, la
Bruxelles, Tratatul Uniunii Occidentale.
• aprilie : Este creata Organizatia Europeana pentru Cooperare Economica (OECE),
in scopul de a administra fondurile acordate de catre SUA pentru reconstructia
Europei, prin planul Marshall. `N 1960, OECE devine Organizatia Europeana
pentru Cooperare [i Dezvoltare (OECD).
- 1949:
• 4 aprilie: Este semnat, la Washington, Tratatul Atlanticului de Nord (NATO).
• 5 mai: Este semnat, la Londra, statutul Consiliului Europei.
- 9 mai 1950: Robert Schuman, Ministrul Afacerilor Externe al Frantei, propune, printr-o
declaraţie istorica, punerea in comun a resurselor de carbune si a celor de otel ale Frantei
si Germaniei, prin crearea unei organizatii deschise participarii altor state europene.
Aceasta declaratie este
cunoscuta sub numele de Declaratia Schuman.

27
- 1951, 18 aprilie: Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda semneaza, la
Paris, Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO).
CECO avea urmatoarele institutii: Inalta Autoritate, Adunarea Comuna, Consiliul de
Ministri, Curtea de Justitie, Curtea de Conturi.
- 1952:
• 27 mai: Cei sase membri CECO semneaza, la Paris, Tratatul privind Comunitatea
Europeana de Aparare.
• 23 iulie: Tratatul CECO intra in vigoare.
- 1953: Piata Comuna a Carbunelui şi Otelului devine functionala prin inlaturarea, intre
statele membre CECO, a barierelor vamale si a restrictiilor cantitative cu privire la
materiile prime mentionate in tratat.
- 1954:
• Proiectul de tratat pentru crearea unei comunitati politice europene esueaza, odata
cu respingerea de catre Parlamentul Frantei a Tratatului privind Comunitatea
Europeana a Apararii.
• Sunt semnate, la Paris, protocoale de modificare si completare a Tratatului de la
Bruxelles, fiind astfel creata Uniunea Europei Occidentale.
- 1957, 25 martie: Statele membre CECO semneaza, la Roma, Tratatul de instituire a
Comunitatii Europene a Energiei Atomice (Euratom) si Tratatul de instituire a
Comunitatii Economice Europene (CEE).
- 1958:
• 1 ianuarie: Tratatele de la Roma intra in vigoare. Cele trei Comunitati (CECO,
CEE si Euratom) au un Parlament unic si o curte de justitie unica, numita Curtea
de Justitie a Comunitatilor Europene.
• iulie: La conferinta de la Stresa (Italia), se pun bazele primei politici comunitare:
politica agricolă comuna.
1957-1973: De la “Europa celor sase” la “Europa celor noua”
- 1960:
• 4 ianuarie: Sapte tari membre ale OECE (Austria, Danemarca, Elvetia, Marea
Britanie, Norvegia, Portugalia si Suedia) semneaza, la Stockholm, Conventia de
instituire a Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS).

28
• mai: Consiliul Uniunii Europene adopta regulamentul privind Fondul Social
European, care urmareste promovarea ocuparii fortei de munca si a mobilitatii
geografice si profesionale a lucratorilor in Comunitatea Europeana.
− 1961: Se pun bazele libertatii de circulatie a fortei de munca prin intrarea in vigoare a
primului regulament din acest domeniu.
− 1963: Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene stabileste, prin hotararea in cazul
Van Gend en Loos, ca dreptul comunitar are efect direct asupra cetatenilor Statelor
Membre.
− 1964: Prin hotararea in cazul Costa c. ENEL, Curtea de Justitie a Comunitatilor
Europene stabileste ca dreptul comunitar primeaza asupra legislatiei nationale.
− 1965, 8 aprilie: Este semnat, la Bruxelles, Tratatul de constituire a unui singur Consiliu
si a unei singure Comisii a Comunitatilor Europene, urmand sa intre in vigoare la 1 iulie
1967.
- 1966: Compromisul de la Luxemburg: Franta isi reia locul in Consiliu, dupa ce timp de
sapte luni aplicase politica “scaunului gol” (in iulie 1965, Franta intrerupsese negocierile
asupra finantarii politicii agricole comune si isi retrasese reprezentantul permanent).
- 1967: Se decide demararea procesului de armonizare legislativa in domeniul fiscalitatii
indirecte in Comunitate si adoptarea sistemului taxei pe valoare adaugata si adopta primul
program de politica economica pe termen mediu, in care sunt definite obiectivele politicii
economice a Comunitatii pentru anii
urmatori.
- 1968, 1 iulie: Prin crearea uniunii vamale intre cele sase State Membre, drepturile de
vama percepute la schimburile intracomunitare sunt eliminate cu 18 luni inainte de data
prevazuta in Tratatul de la Roma. Pentru schimburile comerciale externe se aplica un tarif
vamal comun.
- 1970: Este semnat Tratatul de la Luxemburg, prin care se decide instaurarea progresiva
a unui sistem de resurse proprii ale Comunitatii si extinderea functiilor Parlamentului
European in domeniul bugetar.
- 1973:
• ianuarie: Marea Britanie, Irlanda si Danemarca adera la Comunitatile Europene.

29
• decembrie: In contextul crizei energetice, provocata de decizia tarilor
producatoare de petrol de a reduce sau de a interzice exportul de petrol catre
anumite tari occidentale si urmata de decizia Organizatiei Tarilor Exportatoare de
Petrol (OPEC) de a creste pretul petrolului, se pun bazele unei politici comune în
domeniul energetic.

1974-1985: Un nou impuls pentru Europa


- 1974:
• ianuarie: Comisia adreseaza sefilor de stat sau de guvern din Statele Membre o
declaratie asupra situatiei in care se afla Comunitatea, in care insista asupra
necesitatii relansarii constructiei comunitare prin convergenta politicilor nationale
si prin definirea unor politici comune. Parlamentul declara ca unitatea Europei nu
se va putea realiza decat daca institutiile comunitare sunt abilitate sa duca o
politica fondata pe solidaritate europeana.
• decembrie: Sefii de stat sau de guvern din Statele Membre decid sa se reuneasca
periodic in Consiliul European pentru a defini orientarile politice generale.
- 1975:
• Este creat Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER), precum si un
Comitet pentru Politica Regionala, punandu-se astfel bazele politicii regionale.
• Un nou tratat bugetar este semnat la Bruxelles. Acest tratat prevede consolidarea
funcţiilor bugetare ale Parlamentului European si crearea unei Curti de Conturi a
Comunitatilor Europene. Tratatul intra in vigoare in iunie 1977.
- 1976: Consiliul decide ca, la 1 ianuarie 1977, zonele de pescuit ale Statelor Membre se
intind pana la 200 mile in largul Marii Nordului si al Atlanticului de Nord. Aceasta
decizie marcheaza inceputul politicii comune in domeniul pescuitului.
- 1977:
• aprilie: Parlamentul European, Consiliul de Ministri si Comisia Europeana adopta
o declaratie comuna cu privire la respectarea drepturilor fundamentale, la care
adera si sefii de stat sau de guvern reuniti in Consiliul European de la Copenhaga,
in 1978.
• octombrie: Este înfiintata Curtea de Conturi a Comunitatilor Europene.

30
- 1979:
• martie: Pentru a asigura stabilitatea monedelor europene, este creat Sistemul
Monetar European, unitatea monetara a acestuia fiind ECU (European Currency
Unit).
• iunie: Membrii Parlamentului European sunt alesi pentru prima data prin vot
universal direct.
- 1981: Grecia adera la Comunitatile Europene.
- 1982: In urma unui referendum, Groenlanda, care devenise membru al Comunitatii ca
teritoriu apartinand Danemarcei, se retrage din Comunitate. Retragerea sa formala are loc
in 1985, dupa aceasta data fiind tara asociata a Comunitatii.
- 1985: Belgia, Franta, Germania, Luxemburg si Olanda semneaza Acordul de la
Schengen asupra eliminarii controlului la frontiere.

1986-1995: De la “Europa celor doisprezece” la “Europa celor cincisprezece”


- 1986:
• ianuarie: Spania si Portugalia adera la Comunitatile Europene.
• februarie: Este semnat Actul Unic European, care adauga cooperarea politica celei
economice si stabileste data de 1 ianuarie 1993 pentru realizarea Pietei unice.
Actul intra in vigoare la 1 iulie 1987.
• mai: Drapelul european (un cerc de 12 stelute galbene pe fond albastru), emblema
a Consiliului de Ministri al Consiliului Europei în 1955, si adoptat si de catre
institutiile comunitare este ridicat pentru prima data oficial in fata cladirii
Barlaymont (Sediul Comisiei).
- 1989:
• Este infiintat Tribunalul de Prima Instanta, printr-o decizie a Consiliului de
Ministri.
• Sefii de stat sau de guvern din tarile industrializate, reuniti la Paris, desemneaza
Comisia Europeana drept coordonator al ajutorului pentru restructurarea
economica in Polonia si Ungaria (Phare).
- 1990:

31
• iunie: Cele cinci state semnatare ale Acordului Schengen semneaza Conventia
Schengen, care aduce completari Acordului si defineste conditiile de aplicare a
acestuia. Conventia Schengen intra in vigoare in 1995.
• octombrie: Are loc unirea Republicii Federale Germania (membru fondator al
Comunitatilor) cu Republica Democrata Germana, formand impreuna Germania.
Fosta RDG este astfel integrata Uniunii Europene.
- 1992:
• februarie: Este semnat, la Maastricht, Tratatul privind Uniunea Europeana, care
descrie activitatile Uniunii Europene avand la baza trei piloni: Comunitatile
Europene, Politica externa si de securitate comuna si Justitia si afacerile interne.
• mai: Este semnat, la Porto, in Portugalia, actul de constituire a Spatiului
Economic European (SEE), care incepe sa functioneze din ianuarie 1994.
- 1993:
• 1 ianuarie: Piata unica este functionala.
• 1 noiembrie: Tratatul de la Maastricht intra in vigoare.
- 1995:
• Austria, Finlanda si Suedia adera la Uniunea Europeana.
• Statele Membre semneaza Conventia Europol de cooperare politieneasca.
Conventia intra in vigoare in 1998.

1996-2007: EURO, un val de extindere fara precedent


- 1997: La 2 octombrie este semnat Tratatul de la Amsterdam, care contine amendamente
la Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam intra in vigoare la 1 mai 1999.
- 1998:
• Se incep negocierile de aderare cu cinci tari din Europa Centrala si Orientala
(Estonia, Polonia, Republica Ceha, Slovenia si Ungaria) si cu Cipru.
• Este infiintata Banca Centrala Europeana.
- 1999:
• 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene, Euro, ca moneda oficiala, in 11
state UE care au indeplinit criteriile de convergenta: Austria, Belgia, Finlanda,

32
Franta, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Grecia
s-a alaturat zonei Euro la 1 ianuarie 2001.
• martie: Sefii de stat sau de guvern, reuniti in Consiliul European de la Berlin,
adopta cadrul financiar de dezvoltare si de extindere a Uniunii Europene pentru
anii 2000-2006, Agenda 2000.
• decembrie: La reuniunea de la Helsinki a Consiliului European, se decide
deschiderea negocierilor de aderare cu Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta,
Romania si Slovacia.
- 2000, 7 decembrie: proclamarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
- 2001:
• 26 februarie: Este semnat Tratatul de la Nisa, care prevede o reforma a institutiilor
Uniunii Europene in vederea viitoarei extinderi.
• decembrie: Consiliul European reunit la Laeken, in Belgia, decide sa convoace o
Conventie privind viitorul Uniunii Europene, prezidata de Valéry Giscard
d'Estaing.
- 2002:
• 1 ianuarie: Procesul de trecere la moneda unica se încheie prin punerea in
circulatie a monedei Euro.
• 28 februarie: Perioada circulatiei monetare duale ia sfarsit si Euro devine singura
moneda a celor 12 state din Zona Euro. Are loc reuniunea inaugurala a Conventiei
privind Viitorul Europei.
• 23 iulie: Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului
expira, la 50 de ani de la intrarea sa in vigoare.
- 2003:
• 1 februarie: Tratatul de la Nisa intra in vigoare.
• 16 aprilie: Zece state semneaza Tratatul de Aderare – Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia si Ungaria.
• iunie: Conventia Europeana isi incheie lucrarile prin prezentarea Proiectului de
Tratat de instituire a unei Constitutii pentru Europa.
- 2004:

33
• 1 mai: Cele zece state care au semnat Tratatul de Aderare in 2003 adera la
Uniunea Europeana.
• 29 octombrie: Sefii de stat sau de guvern din UE semneaza Tratatul de instituire a
unei Constitutii pentru Europa.
- 2005:
• 25 aprilie: Romania si Bulgaria semneaza Tratatul de Aderare la Uniunea
Europeana.
• octombrie: Sunt deschise negocierile de aderare cu Turcia si Croatia.
• decembrie: Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei devine stat candidat.
- 2007:
▪ 1 ianuarie: Bulgaria si Romania devin state membre ale Uniunii Europene. Slovenia
adopta euro ca moneda oficiala.
▪ iunie: Consiliul European decide convocarea unei conferinte interguvernamentale, care
sa ajunga la un acord cu privire la textul Tratatului de reforma.

Sistemul fiscal este un produs al gandirii, deciziei, actiunii factorului uman, ca


urmare a evolutiei societatii umane, creat initial pentru a raspunde unor obiective
financiare, la care, ulterior, s-au adaugat si obiective de natura economico-sociale.
Elementele de natura economica si relatiile dintre acestea, concretizate in diverse
tehnici de stabilire si percepere a cuantumului diverselor prelevari fiscale, gestionarea
acestora si deciziile de natura politica constituie componentele principale ale sistemului
fiscal.
Unii economisti considera sistemul fiscal ca « totalitatea impozitelor si taxelor
provenite de la persoane fizice si persoane juridice care alimenteaza bugetele publice »,
sau « totalitatea impozitelor instituite intr-un stat, care ii procura acestuia o parte
covarsitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit avand o contributie specifica si un
rol regulator in economie ».
O alta abordare a sistemului fiscal pune accentul pe elementele definitorii ale
sistemului in general si interpreteaza sistemul fiscal prin prisma relatiilor dintre
elementele care formeaza acest sistem, astfel : « sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de
concepte, principii, metode, procese, cu privire la o multime de elemente (materie

34
impozabila, cote, subiecti fiscali etc) intre care se manifesta relatii care apar ca urmare a
proiectarii, legiferarii, asezarii si perceperii impozitelor si care sunt gestionate conform
legislatiei fiscale, in scopul realizarii obiectivelor sistemului ».

Sistemul fiscal este, asadar, un sistem complex, alcatuit dintr-un ansamblu de


elemente si anume :
• materia impozabila ;
• subiectii sau actorii sistemului fiscal ;
• elementele modificabile.

Materia impozabila, reprezentata de venitul realizat, repartizat, consumat si


capitalizat, constituie un element evolutiv complex si cuprinde :
• venituri din munca, respectiv venituri din natura salariala ;
• venituri din capital, respectiv rente, chirii, arenzi, dividende, dobanzi etc. ;
• venituri produse de agenti economici, sub forma beneficiilor din industrie,
comert, agricultura, servicii etc. ;
• circulatia si consumul veniturilor.

Actorii sistemului fiscal, in raport cu functiile pe care le indeplinesc, se pot grupa


in trei categorii :
• actori dotati cu putere de decizie ;
• actori insarcinati cu administratia fiscala si reglementarea litigiilor ;
• contribuabilii.

Organele legislative si executive reprezinta actori de decizie politica in materie


fiscala, care se concretizeaza in dispozitii ce figureaza in legea finantelor publice sau
legea bugetara anuala, respectiv in legile fiscale generale.
Actorii de decizie administrativa in materie fiscala au responsabilitatea gestiunii
finantelor publice, reprezentati de autoritati ale finantelor publice si organele teritoriale
subordonate.

35
Contribuabilii sunt persoanele fizice si juridice, care realizeaza venituri
impozabile din activitati desfasurate in Uniunea Euraopeana.
Sistemul fiscal cuprinde si elemente modificabile, stabilite de organele de decizie
si legislative (ex. :cotele de impunere).

Clasificarea sistemelor fiscale

Procesul de modernizare a sistemelor fiscale, in etapa actuala, este caracterizata


prin :
• trecerea de la impozitele analitice, sprijinite doar pe un element determinant al
contribuabilului, la impozitele sintetice, stabilite in functie de o marime
economica considerata in totalitatea sa, ce apartine contribuabilului (venit global,
cifra de afaceri, patrimoniu) ;
• adoptarea de noi procedee de asezare si percepere a impozitelor ;
• cresterea randamentului fiscal ;
• folosirea impozitelor in scopul realizarii unor obiective ale politicii generale a
statelor.

Dupa natura impozitelor predominante, se pot distinge:


• sisteme fiscale in care predomina impozitele directe, caracteristice statelor celor
mai avantajate din punct de vedere economic si care au la baza impozitul pe venit
global si impozitul pe veniturile pesoanelor juridice;
• sisteme fiscale in care predomina impozitele indirecte, specifice tarilor
subdezvoltate sau celor aflate intr-o perioada de criza economica;
• sisteme fiscale cu predominanta complexa, specifice tarilor dezvoltate economic,
cu structuri economico-sociale echilibrate si cu regimuri politice de tip social-
democrat;
• sisteme fiscale in care predomina impozitele generale, specifice celor mai
dezvoltate tari, in care exista un aparat fiscal si o contabilitate foarte bine
organizata si care aplica impozitul pe venitul global si impozitul pe cifra de
afaceri bruta sau TVA;

36
• sisteme fiscale in care predomina impozitele particulare, caracteristice structurilor
fiscale neevaluate, in care impozitele sunt asezate pe anumite categorii de
venituri, sub forma indiciara sau forfetara.

Dupa numarul de impozite, se pot distinge:


• sisteme fiscale cu mai multe impozite, care se intalnesc de fapt in toate tarile ;
• sisteme fiscale cu un singur impozit, care nu sunt decat constructii teoretice.

Functiile sistemului fiscal

Ca o categorie financiara si ca o componenta principala a sistemului resurselor


financiare publice, impozitele indeplinesc in aria lor de manifestare, functiile atribuite
finantelor in general, dar cu unele particularitati imprimate de continutul lor economic de
procesele de redistribuire a produsului intern brut.
Un economist atribuie sistemului fiscal o functie de finantare a cheltuielilor
publice, o functie de redistribuire a veniturilor si averilor, conform obiectivului de
echitate, si o functie de stabilizare a economiei. Alti economisti nu vorbesc explicit de
functiile sistemului fiscal, respectiv ale impozitelor, ci de rolul ce revine acestora si
anume :
• rolul financiar, de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea
cheltuielilor publice ;
• rolul interventionist, de incurajare sau franare a activitatilor economice ;
• rolul social, de redistribuire a unei parti importante din produdul intern brut intre
gruparile sociale si indivizi.

Raportat la functiile atribuite finantelor publice in ansamblu, impozitele


indeplinesc o functie de repartitie (numita si functie financiara, care include si finantarea
cheltuielilor publice), o functie de redistribuire a veniturilor si averilor asupra activitatilor
economico-sociale si o functie de reglare a economiei (de corectare a dezechilibrelor).

37
La acestea se poate adauga si functia de control, care ar semnifica capacitatea
impozitelor de a mijloci efectuarea controlului prin diferitele faze ale procesului
reproductiei economice.
In cadrul functiei financiare, prin impozite se realizeaza, in cea mai mare masura,
prima latura a functiei de repartitie atribuita finantelor publice. Aceasta, deoarece
impozitul este principala forma de procurare a resurselor banesti la dispozitia statului si,
implicit, de redistribuire a resurselor intre sfera activitatilor materiale si sfera activitatilor
nemateriale, intre diferitele ramuri si subramuri economice, intre membrii societatii.
In aproape toate tarile, o buna parte din produsul intern brut este repartizat
valoric, in faza de redistribuire, prin intermediul impozitelor. Prin impozite, statul preia la
dispozitia sa o parte din veniturile realizate de actorii pietei factorilor de productie : din
salariile cuvenite pentru munca prestata, dobanda datorata pentru capitalul imprumutat,
chiriile aferente bunurilor mobile si imobile, profitul, respectiv dividendele cuvenite
actionarilor si asociatilor, veniturile obtinute de persoanele fizice din activitati
independente etc.
Veniturile disponibile ale persoanelor fizice si uneori, chiar ale firmelor, ramase
dupa suportarea impozitelor directe, sunt in continuare supuse unui proces de
redistribuire prin intermediul impozitelor indirecte, pe piata bunurilor si serviciilor, cu
ocazia procurarii de bunuri si servicii in a caror pret sunt incluse aceste impozite (accize,
TVA, taxe vamale, fonduri speciale etc.).
In ceea ce priveste functia de redistribuire, atribuita sistemului fiscal, reiese faptul
ca impozitele mijlocesc, alaturi de alte instrumente de politica financiara, realizarea
proceselor de redistribuire a veniturilor si averilor intre membrii societatii, in
conformitate cu ceea ce societatea considera just, echitabil.
Criteriile de echitate in repartitia veniturilor si averilor difera de la o societate la
alta si de la o perioada la alta. Astfel, societatea poate considera ca fiind echitabila
realizarii unei egalizari a veniturilor si averilor (ex. in economiile socialiste) sau
plafonarea veniturilor mari, sau asigurarea unui venit minim pentru toti membri societatii.
Despre functia de reglare atribuita sistemului fiscal se poate vorbi in societatea
moderna, incepand cu impunerea conceptiei dupa care impozitele trebuie considerate nu

38
numai ca resurse financiare ale statului, ci si ca instrumente de influentare a activitatii
economice.
Implicarea impozitului in stimularea dezvoltarii economico-sociale presupune o
corelare adecvata a proceselor de prelevare sub forma de impozite, nu numai cu cele
consumatoare de resurse, carora le sunt destinate, ci si cu cele generatoare de valoare
noua, creatoare de produs national si multiplicatoare a resurselor financiare.
Impactul reglator al impozitelor pe venituri si averi se releva cu pregnanta, daca
este privit ca o parte constructiva a produsului intern brut, respectiv a veniturilor ce revin
participantilor la procesele de productie.
Daca se urmareste stimularea intreprinzatorilor pentru cresterea productiei si a
ofertei, trebuie sa se diminueze prelevarea sub forma de impozit, rezultand o crestere
corespunzatoare a venitului ramas, din care o parte mai mare va putea fi destinata unor
noi investitii. Pe seama investitiilor efectuate vor creste capacitatile de productie si
numarul locurilor de munca create si se va reduce somajul, va spori productia, iar
economia se va inscrie pe coordonate de crestere.

Regimuri fiscale europene


Deşi Uniunea Europeană se doreşte o construcţie omogenă şi armonizată, totuşi
nu s-a reuşit implementarea unei fiscalităţi unitare la nivelul statelor membre.
Prin aceasta se înţelege existenţa unui sistem de impozite europene suprapuse
peste impozitele statelor membre, procedând astfel la exercitarea unei competenţe fiscale
deplină şi integrală a Comunităţii Europene.
Pe de altă parte, apare ca excesiv faptul de a nega existenţa unei fiscalităţi
europene care corespunde mai mult unui sistem de reguli europene privind întinderea
fiscală, având o incidenţă asupra structurii şi evoluţiei fiscalităţilor naţionale ale statelor
membre pentru îndeplinirea scopurilor construcţiei europene.
Fiscalitatea nu figurează nici printre „misiunile” construcţiei europene enumerate
la art. 2 din Tratat, nici printre „acţiunile” menţionate la art. 3 pentru îndeplinirea acestui
scop.
Tratatul nu conţine decât un scurt capitol intitulat „dispoziţii fiscale” în cadrul
regulilor referitoare la concurenţă.

39
Dintre aceste dispoziţii, numai art. 99 vizează armonizarea fiscală, limitat la
impozitele indirecte, în timp ce restul de articole prevăd doar reguli de bună conduită în
materie de tratament fiscal aplicabil circulaţiei mărfurilor între statele membre.
Se pot găsi alte referiri la fiscalitate în tratat, în legătură cu interdicţia de taxe
având ca efect echivalentul unor drepturi vamale şi referirea la posibilele convenţii
multilaterale între statele membre pentru eliminarea dublei impuneri.
Această constatare nu trebuie să surprindă deoarece fiscalitatea constituie unul
dintre punctele forte ale suveranităţii statelor, în legătură cu care redactorii tratatului nu
au dorit să aducă atingere.
Aceasta este ilustrată de prevederile actuale, în conformitate cu care condiţiile de
armonizare sunt supuse regulii unanimităţii şi doar în condiţiile în care armonizarea este
necesară pentru a asigura stabilirea şi funcţionarea pieţei interne.
Fiscalitatea în cadrul Uniunii Europene capătă o tot mai mare importanţă datorită
interpretării extensive a tratatelor Uniunii Europene şi, în special, în legătură cu aplicarea
art. 100 din Tratat privind armonizarea altor sectoare ale fiscalităţii decât cel privind
impozitele indirecte.
Această evoluţie s-a dezvoltat, în realitate într-un dublu plan.
În primul rând, cel rezultat din aplicarea regulilor privind buna conduită fiscală ce
decurg direct din Tratat, Curţii de Justiţie a Uniunii Europene revenindu-i obligaţia de a
stabili întinderea aplicării regulilor de la art. 100 asupra dispoziţiilor fiscale prevăzute de
fiscalităţile naţionale.
În an doilea rând, în planul armonizării fiscalităţilor naţionale, conform art. 99 din
Tratat, stadiul actual al construcţiei europene se regăseşte în situaţia unui blocaj din
partea factorilor naţionali.
Întrucât tratatele constitutive ale Uniunii Europene lasă, în respectarea
principiului suveranităţii naţionale a statelor membre, la dispoziţia membrilor săi
stabilirea fiscalităţii naţionale, acest punct al lucrării va fi abordat în sensul prezentării
sistemelor fiscale naţionale ale câtorva dintre statele membre ale Uniunii, cu o vădită
tradiţie democratică, state în care sistemul economiei de piaţă nu a suferit sincope, state
în care există o continuitate în ceea ce priveşte regimul respectării proprietăţii private.

40
Pentru exemplificare am ales următoarele state membre ale Uniunii Europene:
Marea Britanie, Germania, Italia, Olanda şi Portugalia.

În Marea Britanie sunt aplicabile următoarele impozite:


- impozitul pe venit;
- impozitul pe salarii;
- impozitarea societăţilor comerciale;
- impozitul pe plus valoare;
- impozitul pe succesiuni;
- drepturile de acciză asupra uleiurile minerale;
- drepturile de acciză asupra produselor manufacturate din tutun;
- drepturile de acciză asupra produselor din alcool;
- drepturile de acciză asupra vinurilor naturale şi asupra vinurilor fabricate
artificial;
- drepturile de acciză asupra cidrului;
- drepturile de acciză asupra berii;
- impozit asupra veniturilor provenind din extracţia petrolului;
- taxe asupra pariurilor în general şi asupra pariurilor mutuale;
- taxe asupra jocurilor de bingo;
- impozite funciare în Scoţia;
- impozite funciare în Irlanda de Nord;
- drepturi de timbru;
- drepturi completând drepturi de timbru;
- drepturi de acciză asupra autovehiculelor;
- taxă de licenţă privind jocurile;
- taxa pe valoarea adăugată;
- impozite funciare în Anglia şi Ţara galilor;
- taxa de locuit în Marea Britanie.

În Germania sunt aplicabile următoarele impozite:


- impozitul pe venit;

41
- impozitul pe salarii;
- impozitul pe veniturile obţinute din capitaluri mobiliare;
- impozitarea societăţilor comerciale;
- taxa pe câini;
- taxa pe vânătoare şi pescuit;
- impozitul pe avere;
- impozitul pe succesiuni;
- taxa pe valoarea adăugată;
- drepturile de acciză asupra uleiurile minerale;
- drepturile de acciză asupra tutunului;
- drepturile de acciză asupra alcoolului;
- drepturile de acciză asupra vinurilor spumante;
- drepturile de acciză asupra berii;
- taxă asupra băuturilor;
- taxă asupra asigurărilor;
- taxă asupra asigurărilor contra incendiilor;
- taxă asupra spectacolelor, jocurilor şi divertismentului;
- taxă asupra curselor şi loteriei;
- impozit funciar;
- impozit privind transferurile de fonduri funciare;
- taxă asupra vehiculelor cu motor;
- impozit comercial;
- taxă privind magazinele de băuturi;
- taxă asupra produselor intermediare;
- accize pe cafea.

În Italia sunt aplicabile următoarele impozite:


- impozitul pe veniturile persoanelor fizice;
- impozitul pe veniturile persoanelor juridice nonprofit;
- impozitul local pe venit;
- impozitul comunal pe plus valoarea imobilelor;

42
- taxă pe concursurile de pronosticuri organizate de stat;
- taxă unică asupra concursurilor de pronosticuri organizate de coni şi unire.
- taxă asupra câinilor;
- drepturi de succesiune şi de donaţie;
- taxa pe valoarea adăugată;
- accize asupra uleiurile minerale;
- accize asupra gazului petrolier lichefiat;
- accize asupra gazului metan utilizat drept combustibil în alte scopuri decât cele
industriale;
- accize asupra produselor din tutun prelucrate;
- accize asupra chibriturilor;
- accize asupra alcoolului;
- accize asupra berii;
- accize asupra energiei electrice;
- banderole fiscale aplicate la băuturile alcoolice;
- taxa pe spectacol;
- loteriile naţionale;
- taxă de loterie şi drept de licenţă pentru concursurile cu prime;
- taxă de loterie pentru concursurile şi loteriile cu caracter local;
- taxă asupra concesiunilor guvernamentale;
- taxă asupra asigurărilor;
- taxe comunale privind publicitatea şi drepturi asupra afişajului public;
- dreptul de timbru;
- taxă asupra contractelor bursiere;
- dreptul de înregistrare;
- impozite ipotecare şi cadastrale;
- taxă asupra vehiculelor cu motor;
- taxă de consumaţie privind anumite aparate;
- accize asupra pungilor din plastic;
- impozit municipal pentru exerciţiul de activităţi, arte şi profesii;
- impozit comunal imobiliar;

43
- impozit pe patrimoniul net al întreprinderilor.

În Olanda sunt aplicabile următoarele impozite:


- impozitul pe venit;
- impozitul pe salarii;
- impozitul pe dividende;
- impozitul comunal asupra bunurilor imobiliare;
- impozitarea societăţilor;
- taxe asupra jocurilor de noroc;
- taxă asupra rezidenţelor secundare;
- impozitul pe avere;
- drepturile de succesiune;
- taxa pe valoarea adăugată;
- accize asupra uleiurile minerale;
- accize asupra tutunului;
- accize asupra vinului;
- taxe de consumaţie asupra băuturilor nealcoolice şi a altor produse;
- accize asupra berii;
- accize asupra alcoolului;
- taxe asupra maşinilor particulare şi motocicletelor;
- impozite asupra actelor juridice;
- taxă asupra vehiculelor cu motor;
- taxa pe combustibil;
- contribuţie în favoarea „waterschappen”;
- prelevări administrative în favoarea organizaţiilor profesionale de drept public;
- taxa pe câini;
- taxa pe poluarea apelor de suprafaţă;
- taxa pe vătămarea sonoră cauzată de aeronavele civile;
- taxa asupra apelor subterane;
- taxă asupra deşeurilor;
- taxă asupra rezervelor de produse petroliere;

44
- taxă asupra excedentelor de îngrăşăminte;
- taxă asupra plus valoric;
- taxă pe terenul de construit;
- taxă pe anunţuri publice;
- taxă pe turişti;
- taxă de staţionare; accize asupra produselor intermediare.

În Portugalia sunt aplicabile următoarele impozite:


- impozitul pe veniturile persoanelor fizice;
- impozitul pe veniturile persoanelor juridice;
- contribuţie în favoarea comunităţilor locale;
- impozit pe plus valoare;
- impozit privind transmiterea cu titlu oneros de bunuri imobile;
- impozit pe succesiuni şi donaţii;
- taxa pe valoarea adăugată;
- impozit pe tutunul manufacturat.
- drept de timbru;
- taxa pe automobil;
- taxa pe produse petroliere;
- taxe rutiere – taxe de circulaţie şi taxă de camionaj;
- taxe asupra jocurilor;
- impozit asupra utilizării, portului şi detenţiei de arme;
- impozit şi taxe pe spectacole şi divertisment public;
- taxe asupra primei de asigurare;
- taxă comunală asupra vehiculelor;
- taxă specială asupra consumului de băuturi alcoolice;
- impozit special asupra alcoolului.

45
BUGETUL COMUNITAR

Bugetul general al Uniunii Europene este actul care prevede şi autorizează, pentru
fiecare an bugetar, valoarea veniturilor şi cheltuielilor apreciate a fi necesare de
Comunitatea Europeană şi de Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

1. Principii aplicate în stabilirea şi executarea bugetului comunitar

Stabilirea şi executarea bugetului trebuie să respecte principiile unităţii, exactităţii


bugetare, anualităţii, echilibrului, unităţii de cont, universalităţii, specializării, bunei
gestiuni financiare şi transparenţei. Relativ la acestea facem o serie de precizări în
continuare7:
Ø Principiul unităţii şi principiul exactităţii bugetare presupun că toate veniturile
şi cheltuielile Comunităţii şi cele ale Uniunii Europene, când acestea sunt în sarcina
bugetului, trebuie reunite şi înscrise într-un singur act.
ØPrincipiul anualităţii înseamnă că bugetul este votat pentru fiecare an bugetar în
parte şi alocaţiile bugetare pentru un an, fie ele angajamente sau plăţi, trebuie în principiu
utilizate pe parcursul aceluiaşi an.
Ø Potrivit principiului echilibrului, veniturile prevăzute pentru anul bugetar
trebuie să fie egale cu plăţile alocate pentru acelaşi an. Recurgerea la împrumuturi pentru
acoperirea unui eventual deficit bugetar nu este compatibilă cu sistemul resurselor proprii
şi nu este deci autorizată.
Ø Conform principiului unităţii de cont, bugetul este se stabileşte şi se execută în
euro, iar conturile vor fi arătate în euro.
Ø Principiul universalităţii înseamnă că totalul veniturilor acoperă totalul
alocaţiilor de plată, cu excepţia unui număr limitat de venituri ce este desemnat pentru
plata unor cheltuieli specifice. Toate veniturile şi cheltuielile trebuie prevăzute în buget,
fără a se efectua ajustări între ele.

7
Tradus şi adaptat după www.eca.eu.int

46
Ø Principiul specializării bugetare înseamnă că fiecare fond alocat trebuie să aibă
o destinaţie determinată şi trebuie afectat unui scop specific pentru a se evita orice
confuzie între alocări.
Ø Principiul bunei gestiuni financiare se defineşte prin raportare la principiile
economiei, eficienţei şi eficacităţii.
Ø Bugetul este stabilit cu respectarea principiului transparenţei asigurând o bună
informare asupra executării bugetului şi asupra conturilor exerciţiului financiar.
O abordare detaliată a principiilor dreptului comunitar presupune a face recurs
laşi la o serie de elemente regăsite în Regulamentul financiar al Consiliului.8

Principiile unităţii şi exactităţii bugetare


Aşa cum am menţionat mai sus, bugetul este un instrument care, pentru fiecare
exerciţiu financiar, prevede şi autorizează toate veniturile şi cheltuielile considerate
necesare pentru Comunitatea Europeană şi pentru Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice.
Veniturile şi cheltuielile Comunităţilor cuprind:
(a) veniturile şi cheltuielile Comunităţii Europene, inclusiv cheltuielile administrative
care decurg pentru instituţii din dispoziţiile din Tratatul privind Uniunea
Europeană referitoare la politica externă şi de securitate comună şi la cooperarea
poliţienească şi judiciară în materie penală, cât şi cheltuielile de funcţionare
generate de punerea în aplicare a dispoziţiilor respective, atunci când acestea sunt
efectuate de la buget;
(b) cheltuielile şi veniturile Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Totodată bugetul înregistrează garanţia operaţiunilor de împrumut şi de credit
efectuate de Comunităţi, precum şi plăţile efectuate Fondului de Garantare pentru
acţiunile externe.
Respectarea acestor principii presupune că nu se colectează venituri şi nu se
efectuează cheltuieli decât dacă sunt înregistrate într-o linie din buget, apoi nu se poate
angaja sau ordonanţa nici o cheltuială în plus faţă de creditele autorizate, iar nici o
alocaţie nu poate fi înregistrată în buget dacă nu corespunde unei cheltuieli considerate
8
Este vorba despre Regulamentul Consiliului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 privind bugetul general al
Comunităţilor Europene.

47
necesară. Dobânzile generate de fondurile care sunt proprietatea Comunităţilor Europene
se înregistrează în buget ca venituri diverse.

Principiul anualităţii
Creditele înregistrate în buget se autorizează pentru un exerciţiu financiar care
începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie. Bugetul conţine credite diferenţiate,
formate din credite de angajament şi credite pentru plată, şi credite nediferenţiate.
Creditele de angajament acoperă costurile totale ale angajamentelor juridice asumate în
cursul exerciţiului financiar curent, iar creditele pentru plată acoperă plăţi efectuate
pentru onorarea angajamentelor juridice asumate în cursul exerciţiului financiar curent
şi/sau al exerciţiilor financiare anterioare.
Veniturile unui exerciţiu financiar se înregistrează în contabilitate pentru
exerciţiul financiar pe baza sumelor încasate în cursul exerciţiului financiar. Totuşi,
resursele proprii ale lunii ianuarie a următorului exerciţiu financiar pot fi plătite în avans,
conform Regulamentului Consiliului de punere în aplicare a Deciziei privind sistemul
resurselor proprii ale Comunităţilor.
Înregistrările referitoare la resursele proprii provenite din taxa pe valoarea
adăugată, resursele suplimentare bazate pe produsul naţional brut (PNB) şi alte contribuţii
financiare pot fi adaptate în conformitate cu regulamentul menţionat.
Creditele autorizate pentru un anumit exerciţiu financiar pot fi utilizate numai
pentru acoperirea cheltuielilor angajate şi plătite în exerciţiul financiar în cauză şi pentru
acoperirea sumelor datorate pentru angajamente din exerciţiile financiare anterioare.
Angajamentele se înregistrează în contabilitate pe baza angajamentelor juridice asumate
până la 31 decembrie, sub rezerva angajamentelor globale şi a acordurilor de finanţare
care se înregistrează în contabilitate pe baza angajamentelor bugetare asumate până la 31
decembrie.
Plăţile se înregistrează în contabilitatea unui exerciţiu financiar pe baza plăţilor
efectuate de contabilul şef până cel târziu la data de 31 decembrie a exerciţiului în cauză.
Creditele care nu au fost utilizate până la sfârşitul exerciţiului financiar pentru care au
fost înregistrate se anulează; totuşi, ele pot fi reportate, numai pentru exerciţiul financiar
următor, printr-o decizie adoptată de instituţia în cauză până cel târziu la 15 februarie.

48
Pentru creditele de angajament ale creditelor diferenţiate şi pentru creditele
nediferenţiate încă neangajate la închiderea exerciţiului financiar se pot reporta:
(a) sumele corespunzătoare creditelor de angajament pentru care au fost
finalizate până la 31 decembrie cea mai mare parte a etapelor pregătitoare din
procedura de angajare. Sumele în cauză pot fi apoi angajate până la data de
31 martie a exerciţiului următor;
(b) sumele care sunt necesare în cazul în care autoritatea legislativă a adoptat un
act de bază în ultimul trimestru al exerciţiului financiar, iar Comisia nu a
putut angaja până la 31decembrie creditele prevăzute în acest scop în buget.
Pentru creditele de plată a creditelor diferenţiate se pot reporta sumele necesare
pentru acoperirea angajamentelor existente sau a angajamentelor legate de creditele de
angajament reportate, dacă creditele prevăzute pentru liniile relevante din bugetul pentru
exerciţiul financiar următor nu acoperă nevoile. Instituţia în cauză utilizează mai întâi
creditele autorizate pentru exerciţiul financiar în curs şi nu utilizează creditele reportate
înainte de epuizarea primelor credite.
Creditele nediferenţiate care corespund unor obligaţii contractate în mod
corespunzător la închiderea exerciţiului financiar se reportează automat numai pentru
exerciţiul financiar următor.
Instituţia în cauză informează Parlamentul European şi Consiliul („autoritatea
bugetară”) până cel târziu la 15 martie cu privire la decizia de reportare luată şi
precizează, pentru fiecare linie bugetară, modul în care criteriile arătate mai sus au fost
aplicate pentru fiecare reportare.
Creditele plasate în rezervă, precum şi creditele pentru cheltuieli cu personalul nu
se pot reporta.
Creditele înregistrate în buget pot fi angajate cu efect de la 1 ianuarie, de îndată ce
bugetul a fost adoptat în forma finală.
În cazul în care bugetul nu a fost adoptat în forma sa finală la deschiderea
exerciţiului financiar, art. 273 primul paragraf din Tratatul CE şi art. 178 primul paragraf
din Tratatul Euratom se aplică angajării şi plăţii cheltuielilor care au putut fi înregistrate
într-o anumită linie din buget în cadrul executării ultimului buget adoptat în mod
corespunzător.

49
În acest context, în legătură cu principiul anualităţii este important de reţinut că:
(1) Se pot asuma angajamente pe capitole până la maximum un sfert din creditele
totale autorizate în capitolul respectiv pentru exerciţiul financiar anterior, plus o
doisprezecime pentru fiecare lună scursă. Plăţile se pot efectua lunar pe capitole până la
maximum o doisprezecime din creditele autorizate în capitolul respectiv pentru exerciţiul
financiar anterior. Nu se poate depăşi limita creditelor prevăzute în proiectul de buget
aflat în pregătire.
(2) În cazul în care continuitatea acţiunii Comunităţilor şi nevoile de gestionare
necesită acest lucru:
(a) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la cererea Comisiei şi după
consultarea Parlamentului European, poate autoriza simultan două sau mai
multe doisprezecimi provizorii atât pentru angajamente, cât şi pentru plăţi, în
plus faţă de cele puse în mod automat la dispoziţie în temeiul
Regulamentului;
(b) pentru alte cheltuieli decât cele care rezultă în mod necesar din Tratate sau din
acte adoptate în temeiul acestora, se aplică art. 273 al treilea paragraf din
Tratatul CE şi art.178 al treilea paragraf din Tratatul Euratom.
Doisprezecimile suplimentare se autorizează integral şi nu sunt divizibile.
(3) Dacă, pentru un anumit capitol, autorizarea a două sau mai multe
doisprezecimi provizorii acordate în condiţiile şi conform procedurilor arătate anterior nu
este suficientă pentru acoperirea cheltuielilor necesare în vederea evitării unei
discontinuităţi în activitatea Comunităţilor în domeniul acoperit de capitolul în cauză, se
poate autoriza în mod excepţional depăşirea sumelor creditelor înscrise în capitolul
corespunzător din bugetul exerciţiului precedent.
Totuşi, suma globală a creditelor disponibile în bugetul exerciţiului financiar
precedent nu poate fi depăşită în nici un caz.

Principiul echilibrului
Veniturile şi creditele pentru plată din buget trebuie să se afle în echilibru,
Comunitatea Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, precum şi
organismele create de Comunităţi nu pot face împrumuturi.

50
Soldul fiecărui exerciţiu financiar se înscrie în bugetul exerciţiului următor ca
venit, în cazul unui excedent, sau ca alocaţie pentru plată, în cazul unui deficit. Estimările
acestor venituri sau credite pentru plată se înregistrează în buget în cursul procedurii
bugetare şi printr-o scrisoare rectificativă. Acestea se stabilesc în conformitate cu
Regulamentul Consiliului de punere în aplicare a Deciziei privind sistemul resursele
proprii ale Comunităţilor.
După prezentarea conturilor pentru fiecare exerciţiu financiar, diferenţele faţă de
estimările făcute se înregistrează în bugetul exerciţiului următor cu ajutorul unui buget
rectificativ consacrat exclusiv acestor diferenţe. În acest caz, proiectul preliminar al
bugetului rectificativ trebuie prezentat de Comisie în termen de 15 zile de la prezentarea
conturilor provizorii.

Principiul unităţii de cont


Bugetul se întocmeşte şi se execută în euro, iar conturile se prezintă în euro.
Totuşi, pentru anumite fluxuri de numerar şi în cazul conturilor de avans pot să se
efectueze operaţiuni în monede naţionale.

Principiul universalităţii
Veniturile totale acoperă creditele totale pentru plată, toate veniturile şi
cheltuielile înregistrându-se integral fără a fi regularizate între ele.
Următoarele venituri se utilizează pentru finanţarea unor cheltuieli specifice:
(a) contribuţiile financiare din partea statelor membre la anumite programe de
cercetare în temeiul Regulamentului Consiliului de punere în aplicare a
Deciziei privind sistemul resurselor proprii ale Comunităţilor;
(b) dobânzile pentru depozite şi amenzile prevăzute în regulament vizând
accelerarea şi clarificarea aplicării procedurii privind deficitul excesiv;
(c) veniturile alocate pentru un anumit scop, precum veniturile din fundaţii,
subvenţii, donaţii şi moşteniri, inclusiv veniturile alocate specifice fiecărei
instituţii;
(d) contribuţiile la activităţile comunitare din partea ţărilor terţe sau a diferitelor
organisme;

51
(e) veniturile provenite de la părţi terţe pentru livrări de bunuri, prestări de
servicii sau efectuarea de lucrări la cererea lor;
(f) veniturile obţinute din rambursarea sumelor plătite în mod necuvenit;
(g) încasările din livrări de bunuri, prestări de servicii sau efectuarea de lucrări
pentru alte instituţii sau organisme, inclusiv creditele de misiune plătite în
numele altor instituţii sau organisme şi rambursate de acestea;
(h) plăţile asigurărilor încasate;
(i) veniturile din plăţi legate de cedarea folosinţei unor bunuri imobiliare;
(j) veniturile din vânzarea publicaţiilor şi filmelor, inclusiv a celor pe suport
electronic.
Bugetul include linii pentru înregistrarea categoriilor de venituri alocate şi indică,
în măsura posibilului, cuantumul acestora.
Comisia poate accepta orice donaţie în favoarea Comunităţilor, precum fundaţii,
subvenţii, cadouri şi moşteniri, dar acceptarea unor donaţii care pot implica taxe
financiare este supusă spre aprobare Parlamentului European şi Consiliului, care hotărăsc
în această privinţă în termen de două luni de la primirea cererii din partea Comisiei. Dacă
nu s-a formulat nici o obiecţie în acest termen, Comisia ia o decizie definitivă privind
acceptarea.
Normele de aplicare pot preciza cazurile în care anumite venituri pot fi deduse din
facturi sau cereri de plată, care apoi sunt ordonanţate în suma netă. Costul produselor şi
serviciilor furnizate Comunităţilor care includ taxe rambursate de statele membre în
temeiul Protocolului privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor Europene sau de ţări
terţe în temeiul altor acorduri relevante se impută bugetului cu suma fără taxe.
Evident, se pot face regularizări cu privire la diferenţele de curs de schimb apărute
în execuţia bugetară. Rezultatul final, profit sau pierdere, se înregistrează în soldul
exerciţiului.

Principiul specificităţii
Creditele se alocă integral unor destinaţii specifice pe titluri şi capitole; capitolele
sunt subîmpărţite în articole şi posturi.

52
Fiecare instituţie poate efectua, în cadrul propriei secţiuni din buget, transferuri de
la un titlu la altul până la o limită totală de 10 % din creditele exerciţiului financiar
respectiv, de la un capitol la altul sau de la un articol la altul, însă cu trei săptămâni
înainte de efectuarea transferurilor menţionate, instituţiile informează autoritatea bugetară
despre intenţiile de transfer.
În cadrul propriei secţiuni a bugetului, Comisia poate efectua:
(a) transferuri de credite în cadrul articolelor şi de la un articol la altul în cadrul
fiecărui capitol;
(b) transferuri de credite de la un titlu la altul, în ceea ce priveşte cheltuielile cu
personalul şi cheltuielile administrative, până la o limită totală de 10 % din
creditele exerciţiului financiar;
(c) transferuri de credite între capitolele aceluiaşi titlu, în ceea ce priveşte
cheltuielile de funcţionare, până la o limită totală de 10 % din creditele
exerciţiul financiar respectiv înscrise în linia din care se face transferul.
Cu trei săptămâni înainte de efectuarea transferurilor menţionate la (b) şi (c),
Comisia informează autoritatea bugetară cu privire la decizia sa. În cazul unor motive
bine întemeiate formulate în această perioadă de oricare dintre ramurile autorităţii
bugetare, se aplică procedura redată în continuare
În cazul propunerilor de transferuri de credite referitoare la cheltuielile care
rezultă în mod obligatoriu din Tratate sau din acte adoptate în temeiul acestora, Consiliul,
după consultarea Parlamentului European, hotărăşte cu majoritate calificată, în termen de
şase săptămâni, cu excepţia cazurilor de urgenţă. Parlamentul European emite un aviz în
timp util, pentru a permite Consiliului să ia la cunoştinţă de aceasta şi să hotărască în
termenul stabilit. În cazul în care Consiliul nu hotărăşte în acest termen, propunerile de
transfer se consideră aprobate.
În cazul propunerilor de transfer referitoare la alte cheltuieli decât cele care
rezultă în mod obligatoriu din Tratate sau din acte adoptate în temeiul acestora,
Parlamentul European, după consultarea Consiliului, hotărăşte în termen de şase
săptămâni, cu excepţia cazurilor de urgenţă. Consiliul emite un aviz cu majoritate
calificată în timp util, pentru a permite Parlamentului European să ia la cunoştinţă de

53
aceasta şi să hotărască în termenul stabilit. În cazul în care nu se ia o decizie în acest
termen, propunerile de transfer se consideră aprobate.
Propunerile de transfer referitoare atât la cheltuielile care rezultă în mod
obligatoriu din Tratate sau din acte adoptate în temeiul acestora, cât şi la alte cheltuieli, se
consideră aprobate dacă nici Parlamentul European şi nici Consiliul nu au decis altfel în
termen de şase săptămâni de la data primirii propunerilor de transfer de către cele două
instituţii. Dacă, în cazul unor asemenea propuneri de transfer, Parlamentul European şi
Consiliul reduc propunerea de transfer cu sume diferite, se consideră aprobat cuantumul
cel mai mic acceptat de una dintre cele două instituţii. În cazul în care una dintre cele
două instituţii respinge principiul transferului, acesta nu se mai poate efectua.

NOTĂ:
Creditele pot fi transferate numai la linii din buget pentru care bugetul a
autorizat credite sau care poartă o menţiune simbolică (p.m.). Apoi, creditele
corespunzătoare veniturilor alocate pot fi transferate numai dacă aceste venituri sunt
utilizate în scopul pentru care sunt alocate.
Deciziile cu privire la transferurile destinate să permită utilizarea rezervei pentru
împrumuturile comunitare şi pentru garanţiile de împrumut în beneficiul unor terţe ţări
şi a rezervei pentru ajutoare de urgenţă sunt luate de autoritatea bugetară la propunerea
Comisiei. Pentru fiecare operaţiune în parte, trebuie prezentată o propunere separată
pentru un transfer referitor la utilizarea rezervei prevăzute pentru ajutoarele de urgenţă.

Principiul bunei gestionări financiare


Creditele bugetare se utilizează în conformitate cu principiul bunei gestionări
financiare, adică în conformitate cu principiile economiei, eficienţei şi eficacităţii.
Principiul economiei prevede ca resursele utilizate de instituţie pentru
desfăşurarea activităţilor sale să fie puse la dispoziţie în timp util, în cantitatea şi la
calitatea adecvate şi la cel mai bun preţ. Principiul eficienţei vizează cel mai bun raport
între resursele utilizate şi rezultatele obţinute. Principiul eficacităţii vizează îndeplinirea
obiectivelor specifice stabilite şi obţinerea rezultatelor scontate.

54
Pentru toate sectoarele de activitate incluse în buget se stabilesc obiective
specifice, măsurabile, realizabile, relevante şi datate. Realizarea acestor obiective se
monitorizează prin indicatori de performanţă pentru fiecare activitate, iar fiecare
autoritate însărcinată cu efectuarea cheltuielilor transmite informaţii autorităţii bugetare
în această privinţă. Aceste informaţii sunt furnizate anual şi cel mai târziu în documentele
care însoţesc proiectul preliminar de buget.
Pentru a îmbunătăţi procesul decizional, instituţiile procedează la evaluări ex ante
şi ex post, conform orientărilor furnizate de Comisie. Aceste evaluări se aplică tuturor
programelor şi activităţilor care implică cheltuieli semnificative, iar rezultatele evaluării
sunt comunicate autorităţilor însărcinate cu efectuarea cheltuielilor, autorităţilor
legislative şi bugetare.
NOTĂ: Orice propunere înaintată autorităţii bugetare care poate avea un efect
asupra bugetului, inclusiv modificări în numărul de posturi, trebuie să fie însoţită de o
situaţie financiară şi de evaluarea specifică.
În timpul procedurii bugetare, Comisia furnizează informaţiile necesare pentru o
comparaţie între evoluţia nevoilor de credite şi estimările iniţiale făcute în situaţiile
financiare. Aceste informaţii includ progresele înregistrate şi stadiul atins de autoritatea
legislativă în eforturile sale de evaluare a propunerilor prezentate. Nevoile de credite
sunt revizuite, dacă este cazul, în funcţie de evoluţia deliberărilor cu privire la actului de
bază.
Pentru a preveni riscurile de fraudă sau neregularităţile, Comisia înregistrează
în situaţia financiară orice informaţii cu privire la măsurile existente sau planificate de
prevenire a fraudei şi de protecţie împotriva ei.

Principiul transparenţei
Bugetul se întocmeşte şi se execută şi conturile se prezintă în conformitate cu
principiul transparenţei. La ordinul preşedintelui Parlamentului European, bugetul şi
bugetele rectificative se publică, în forma finală în care au fost adoptate, în Jurnalul
Oficial al Comunităţilor Europene în termen de două luni de la data la care bugetul este
declarat adoptat definitiv.

55
Situaţiile financiare consolidate se publică în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene.
Rapoartele de gestiune financiară întocmite de fiecare instituţie se publică, de
asemenea, în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. Apoi, informaţiile cu privire la
operaţiunile de împrumut şi de credit contractate de Comunităţi în beneficiul unor terţe
părţi se includ într-o anexă la buget, iar informaţiile cu privire la operaţiunile Fondului de
garantare pentru acţiunile externe se includ în situaţiile financiare.

2. Linii esenţiale de management bugetar9


2.1. Elemente de bază privind execuţia bugetară

Art. 274 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene prevede: “Comisia se


va ocupa de execuţia bugetară … pe propria sa răspundere”. Există deci o distincţie clară:
Parlamentul şi Consiliul decid ce cheltuieli vor fi făcute, iar Comisia implementează
deciziile lor bugetare.
Execuţia bugetară este supusă prevederilor Regulamentului financiar care, potrivit
art. 279 din Tratatul Comunităţii Europene, arată regulile detaliate privind stabilirea
bugetului.
Regulile pentru implementarea anumitor prevederi ale Regulamentului financiar
sunt stabilite într-un Regulament al Comisiei, care menţionează că în fiecare an fiecare
instituţie va adopta reglementări interne referitoare la atribuţiile ordonatorilor şi
gestionarilor. În practică, totuşi, Comisia se sprijină pe statele membre pentru aplicarea
anumitor politici. De exemplu, cheltuielile agricole în statele membre sunt sarcina unor
instituţii naţionale special autorizate, care funcţionează potrivit regulilor fixate la nivelul
Comunităţii. În cazul Fondurilor structurale, instituţiile europene decid asupra sumelor ce
vor fi plătite şi a condiţiilor de pune în aplicare. Administraţiile statelor membre (la nivel
naţional, regional şi local) aleg proiectele ce vor fi finanţate şi îşi asumă răspunderea
pentru gestiunea de zi cu zi. Cooperând cu statele membre, Comisia Europeană veghează
ca proiectele să fie finalizate cu succes, iar banii să fie bine cheltuiţi. În mod similar,

9
Tradus şi adaptat după www.eca.eu.int

56
statele membre sunt cele ce colectează resursele proprii tradiţionale. Încă o dată, Comisia
se asigură că regulile corespunzătoare sunt respectate.
Pe lângă asumarea răspunderii pentru buna gestiune a tuturor cheltuielilor,
Comisia are şi sarcina de a implementa direct o parte a bugetului Comunităţii prin
departamentele sale, în primul rând în domeniile politicilor interne (cum ar fi cercetarea,
educaţia şi instruirii) şi acţiunilor externe. Aceste sarcini de gestiune directă au fost
instituite de curând şi reprezintă o provocare pentru administraţia Uniunii. Din cauza
continuei actualizări a sarcinii şi metodelor de gestiune, sunt necesare un personal şi
resurse administrative tot mai numeroase.
Comisia poate să delege unele din sarcinile sale de gestiune directă, către
persoane fizice sau agenţii, care acţionează în numele şi pe seama ei. Acest proces este
cunoscut sub numele de externalizare. Comisia poate, de exemplu, să subcontracteze
sarcinile tehnice, precum studii de specialitate sau gestiunea tehnologiei informaţiei, cu
firme private. Totuşi, unele sarcini, ce implică răspunderi speciale, pot fi îndeplinite
numai de instituţii desemnate de autorităţile publice. Aceasta se aplică gestiuni politicilor
Comunităţii, inclusiv selectarea proiectelor şi acordarea alocaţiilor financiare. Comisia
poate, ulterior, să transfere sarcinile respective instituţiilor naţionale desemnate de Statele
membre. Această formă de externalizare este folosită pentru derularea anumitor programe
în domeniul educaţiei. Comisia poate de asemenea delega gestiunea programelor către
instituţiile publice ale Comunităţii.
Procedura de execuţie bugetară este reglementată de un număr de norme tehnice
elaborate ca să asigure executarea individuală a creditelor bugetare şi gestiunea corectă a
veniturilor aflate la dispoziţia Comisiei. Aceste norme sunt cuprinse în Regulamentul
financiar, în regulile sale de aplicare şi în regulile aplicabile Deciziei privind resursele
proprii.
Execuţia bugetară se subordonează principiului conform căruia atribuţiile
ordonatorului, contabilului şi controlorului financiar trebuie exercitate de persoane
diferite. Sarcinile şi responsabilităţile fiecăruia sunt stabilite prin Regulamentul financiar.
Sub autoritatea controlului financiar din fiecare instituţie, ordonatorii şi contabilii sunt
răspunzători pentru diversele operaţiuni legate de colectarea veniturilor şi efectuarea
cheltuielilor.

57
2.2. Regulile şi metodele contabile

Contul consolidat de venituri şi cheltuieli, bilanţul şi anexa elaborate anual de


Comisie reprezintă declaraţiile financiare ale instituţiilor europene. Conform standardelor
internaţionale, scopurile declaraţiei financiare trebuie să fie de a descrie natura şi
întinderea activităţilor unei instituţii, de a explica cum este finanţată şi de a furniza
informaţii decisive asupra operaţiunilor sale.
În afara obiectivului de a prezenta un punct de vedere adevărat şi imparţial,
declaraţiile financiare trebuie să ofere informaţii relevante într-un mod clar şi
comprehensibil, care să permită comparaţii între exerciţiile financiare.
Sistemul contabil al instituţiilor europene cuprinde:
Conturile bugetului care furnizează o evidenţă detaliată a execuţiei bugetare şi
sunt folosite pentru elaborarea:
• Contul de venituri şi cheltuieli prevăzut în Titlul 4 al Regulamentului
financiar;
• Cifrele privind execuţia bugetară prevăzute în art. 34 al Regulamentului
financiar.
Conturile generale se bazează pe metoda contabilităţii în dublă partidă, arată
toate veniturile şi cheltuielile de-a lungul exerciţiului financiar şi stabilesc poziţia
financiară a instituţiilor sub forma bilanţului, cu active şi pasive, la data de 31 decembrie
a anului precedent.
Conturile bugetare se supun următoarelor principii:
• continuităţii activităţilor;
• materialităţii şi coroborării datelor;
• metoda contabilităţii consecvente;
• primatului fondului asupra formei;
• necompensării între elementele activului şi ale pasivului;
• intangibilităţii bilanţului de deschidere;

58
• prudenţei (parţial, deoarece conturile nu sunt încă stabilite în întregime pe
baza contabilităţii de exerciţiu).
Bugetul şi conturile generale sunt ţinute pe ani calendaristici şi în euro.
Conturile consolidate acoperă conturile Parlamentului European, Consiliului,
Comisiei (inclusiv Biroul Publicaţiilor şi Centrul de Cercetare), Curtea de Justiţie, Curtea
de Conturi, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor şi Avocatul Poporului
(Ombudsman). Metoda folosită este cea a consolidării totale.
În prezent, conturile generale ale Comunităţilor Europene sunt proiectate să
monitorizeze execuţia bugetară.
Actualul sistem contabil trebuie să se transforme într-unul mai dinamic şi mai
cuprinzător, stabilind implicaţiile economice, financiare şi privind activul/pasivul, ce pot
apărea.

2.3. Reforma cadrului contabil

Comisia lucrează acum la modernizarea conturilor şi doreşte să elaboreze noul


cadru contabil pentru Comunităţile Europene. În ultimii ani, s-a remarcat necesitatea
îmbunătăţirii conturilor şi dezvoltarea lor în direcţia accrual accounting pentru a conduce
la un progres semnificativ al informaţiei cuprinse în declaraţiile financiare, în
conformitate cu cererea Curţii de Conturi şi cu recomandările diverselor instituţii
internaţionale, cum ar fi Federaţia Internaţională a Contabililor.
Această abordare se reflectă în decizia unui mare număr de state de a trece de la
cash accounting to accrual accounting. Această reformă se bazează pe studiul realizat
pentru Comisia Europeană de către profesorul Montesinos de la Universitatea din
Valencia (Spania). Un document al serviciilor Comisiei din iunie 2001, defineşte
principalele elemente ale acestei reforme.
Modernizarea va fi aplicată în mai multe etape cuprinzând declaraţiile financiare
pentru mai multe exerciţii financiare.

59
3. Reglementări financiar-bugetare regăsite în corpusul constituţional
comunitar10

3.1. Veniturile şi cheltuielile comunitare

Aşa cum prevede art. 268 TCE, toate veniturile şi cheltuielile Comunităţii,
inclusiv cele care se referă la Fondul Social European, trebuie estimate pentru fiecare
exerciţiu financiar şi trebuie evidenţiate în buget. Cheltuielile administrative ale
instituţiilor, ocazionate de dispoziţiile Tratatului privind Uniunea Europeană care se
referă la politica externă şi de securitate socială şi la cooperarea în domeniile justiţiei şi
ale afacerilor interne, sunt suportate din buget. Cheltuielile operaţionale ocazionale de
aplicarea susmenţionatelor dispoziţii pot fi suportate din buget, în condiţiile prevăzute de
acesta. Important: veniturile şi cheltuielile bugetare trebuie să fie echilibrate.
Potrivit art. 269, bugetul este finanţat integral din resurse proprii, fără a aduce
atingere altor venituri. Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după
consultarea Parlamentului European, adoptă dispoziţiile privind sistemul de resurse
proprii al Comunităţii şi recomandă statelor membre adoptarea acestuia, în conformitate
cu normele lor constituţionale corespunzătoare.
În vederea asigurării disciplinei bugetare, conform art. 270, Comisia, înainte de a
prezenta o propunere de act comunitar, de a-şi modifica propriile propuneri sau de a
adopta măsuri de executare care ar putea afecta serios bugetul, trebuie să asigure că
aceste propuneri sau măsuri pot fi finanţate în limitele resurselor proprii ale Comunităţii
care rezultă din dispoziţiile fixate de Consiliu (în virtutea articolului 269).
Potrivit art. 271, cheltuielile cuprinse în buget sunt autorizate pe durata unui
exerciţiu financiar, în afara unor dispoziţii contrare ale regulamentului adoptat în
aplicarea articolului 279. În condiţiile care vor fi determinate în aplicarea articolului 279,
sumele alocate pentru alte cheltuieli decât cele cu personalul, neutilizate până la sfârşitul
exerciţiului financiar, nu pot fi reportate decât la exerciţiul financiar următor. Sumele
alocate sunt clasificate pe capitole care grupează cheltuielile după natura şi destinaţia lor

10
Cf. Titlu II, art.268-280 (Dispoziţii financiare), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.

60
şi, dacă este nevoie, pe subdiviziuni, conform regulamentului adoptat în aplicarea
articolului 279.
Cheltuielile Parlamentului European, ale Consiliului, ale Comisiei şi ale Curţii de
Justiţie fac obiectul unor părţi separate din buget, fără a aduce atingere regimului special
al unor cheltuieli comune.

3.2. Elaborarea bugetului

Exerciţiul financiar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie (art. 272).


Etape de parcurs:
♦ Fiecare instituţie a Comunităţii întocmeşte, până la 1 iulie, o estimare a
cheltuielilor sale. Comisia grupează aceste estimări într-un anteproiect de buget, căruia îi
ataşează un aviz care poate conţine estimări diferite.
Acest anteproiect cuprinde o estimare a veniturilor şi o estimare a cheltuielilor.
♦ Consiliul trebuie sesizat de Comisie cu privire la anteproiectul de buget cel
târziu la data de 1 septembrie a anului care precedă execuţia bugetară.
Ori de câte ori se intenţionează să se abată de la anteproiect, Consiliul consultă
Comisia şi, când este cazul, celelalte instituţii interesate.
Consiliul stabileşte proiectul de buget, hotărând cu majoritate calificată, şi îl
transmite Parlamentului European.
♦ Proiectul de buget trebuie înaintat Parlamentului European cel târziu până la
data de 5 octombrie a anului care precedă execuţia bugetară.
Parlamentul European are dreptul să amendeze proiectul de buget cu majoritatea
membrilor săi şi să propună Consiliului, cu majoritatea absolută a voturilor exprimate,
modificări ale proiectului în privinţa cheltuielilor care rezultă în mod obligatoriu din
tratat sau din acte adoptate în virtutea acestuia.
Dacă în termen de patruzeci şi cinci de zile de la comunicarea proiectului de buget
Parlamentul European şi-a dat aprobarea, bugetul este adoptat definitiv. Dacă, în acest
termen, Parlamentul European a adoptat amendamente sau a propus modificări, proiectul
de buget astfel amendat sau însoţit de propuneri de modificare este transmis Consiliului.

61
♦ După ce a deliberat asupra proiectului de buget împreună cu Comisia şi, dacă
este necesar, împreună cu celelalte instituţii interesate, Consiliul hotărăşte în condiţiile
următoare:
a) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate să modifice fiecare
dintre amendamentele adoptate de Parlamentul European;
b) În ceea ce priveşte propunerile de modificare:
- dacă o modificare propusă de Parlamentul European nu are ca afect creşterea
sumei globale a cheltuielilor unei instituţii, mai ales datorită faptului că
majorarea cheltuielilor pe care ar implica-o ar fi compensată expres de una sau
mai multe modificări propuse care diminuează în mod corespunzător
cheltuielile, Consiliul poate să respingă această propunere de modificare,
hotărând cu majoritate calificată. În lipsa unei decizii de respingere, propunerea
de modificare este acceptată;
- dacă o modificare propusă de Parlamentul European are ca efect creşterea
sumei globale a cheltuielilor unei instituţii, Consiliul poate să accepte această
propunere de modificare, hotărând cu majoritate calificată. În lipsa unei decizii
de acceptare, propunerea de modificare este respinsă;
- dacă în aplicarea dispoziţiilor vreunuia dintre cele două alineate precedente
Consiliul a respins o propunere de modificare, el poate, hotărând cu majoritate
calificată, fie să menţină suma prevăzută în proiectul de buget, fie să fixeze o
altă sumă.
Proiectul de buget este modificat pe baza propunerilor de modificare acceptate de
Consiliu.
Dacă în termen de cincisprezece zile de la comunicarea proiectului de buget
Consiliul nu a modificat nici unul dintre amendamentele adoptate de Parlamentul
European şi dacă propunerile de modificare prezentate de acesta au fost acceptate,
bugetul se consideră adoptat definitiv. Consiliul informează Parlamentul European despre
faptul că nu a modificat nici unul dintre amendamentele şi că propunerile de modificare
au fost acceptate.
Dacă, în acest termen, Consiliul a modificat unul sau mau multe dintre
amendamentele adoptate de Parlamentul European sau dacă propunerile de modificare

62
prezentate de acesta au fost respinse sau modificate, proiectul de buget modificat este
transmis din nou Parlamentului European. Consiliul îi prezintă acestuia rezultatul
deliberărilor sale.
♦ În termen de cincisprezece zile de la comunicarea proiectului de buget
Parlamentul European, informat cu privire la răspunsul dat propunerilor sale de
modificare, poate să amendeze sau să respingă modificările aduse de Consiliu
amendamentelor sale, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun şi cu trei
cincimi din voturile exprimate, şi adoptă bugetul în consecinţă. Dacă Parlamentul
European nu a hotărât în acest termen, bugetul se consideră adoptat definitiv.
♦ Când procedura arătată este îndeplinită, preşedintele Parlamentului European
constată că bugetul este definitiv adoptat.
♦ Totuşi, Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor săi şi cu două
treimi din voturile exprimate, poate respinge proiectul de buget pentru motive importante
şi poate cere să-i fie prezentat un nou proiect.
♦ Pentru ansamblul cheltuielilor – altele decât cele care rezultă în mod obligatoriu
din tratat sau din actele adoptate în virtutea acestuia – se fixează o rată de creştere anuală
maximă în raport cu cheltuielile de aceeaşi natură din exerciţiul financiar în curs.
Comisia, după consultarea Comitetului de politică economică, stabileşte rata
maximă, care rezultă:
- din evoluţia volumului produsului naţionale brut în cadrul Comunităţii;
- din variaţia medie a bugetelor Statelor membre şi
- din evoluţia costului vieţii în decursul ultimului exerciţiu bugetar.
Până la 1 mai, rata maximă este comunicată tuturor instituţiilor Comunităţii.
Dacă, pentru alte cheltuieli decât cele care rezultă în mod obligatoriu din tratat sau
din actele adoptate în virtutea acestuia, rata de creştere care rezultă din proiectul de buget
stabilit de Consiliu este mai mare decât jumătate din rata maximă, Parlamentul European,
exercitându-şi dreptul de a formula amendamente, poate mări suma totală a cheltuielilor
susmenţionate în limita jumătăţii ratei maxime.
Dacă Parlamentul European, Consiliul sau Comisia consideră că activităţile
Comunităţilor necesită o creştere a cheltuielilor care depăşeşte rata stabilită prin
procedura arătată, poate fi stabilită o nouă rată prin acord între Consiliu, care hotărăşte cu

63
majoritate calificată, şi Parlamentul European, care hotărăşte cu majoritatea membrilor
săi şi cu trei cincimi din voturile exprimate.
♦ Fiecare instituţie îşi exercită puterile conferite prin prezentul articol cu
respectarea dispoziţiilor prezentului tratat şi a actelor adoptate în virtutea acestuia, mai
ales a celor care privesc resursele proprii ale Comunităţilor şi echilibrul veniturilor şi
cheltuielilor.

3.3. Execuţia bugetară

Dacă până la începutul unui exerciţiu financiar bugetul nu a fost încă votat,
cheltuielile pot fi efectuate lunar, pe fiecare capitol sau pe altă diviziune bugetară,
conform dispoziţiilor regulamentului adoptat în aplicarea articolului 279, în limita unei
doisprezecimi din fondurile alocate în bugetul exerciţiului precedent, fără ca prin aceasta
să se pună la dispoziţia Comisiei fonduri care depăşesc o doisprezecime a celor prevăzute
în proiectul de buget aflat în curs de pregătire (art. 273).
Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate să autorizeze cheltuieli care
depăşesc o doisprezecime, dacă celelalte condiţii fixate în primul alineat sunt respectate.
Dacă această decizie priveşte alte cheltuieli decât cele care rezultă în mod
obligatoriu din tratat sau din actele adoptate în virtutea acestuia, Consiliul o transmite
imediat Parlamentului European; în termen de treizeci de zile, Parlamentul European,
hotărând cu majoritatea membrilor săi şi cu trei cincimi din voturile exprimate, poate lua
o decizie diferită asupra acestor cheltuieli în ceea ce priveşte partea care depăşeşte
doisprezecimea menţionată în primul alineat. Această parte din decizia Consiliului este
suspendată până când Parlamentul European adoptă o decizie. Dacă în termenul prevăzut
Parlamentul European nu a luat o decizie diferită de decizia Consiliului, aceasta din urmă
se consideră adoptată definitiv.
Potrivit art. 274, Comisia execută bugetul conform dispoziţiilor regulamentelor
adoptate în aplicarea articolului 279, pe propria responsabilitate şi în limitele fondurilor
alocate, respectând principiul bunei gestiuni financiare. Statele membre cooperează cu
Comisia în scopul utilizării creditelor conform principiului bunei gestiuni financiare.

64
Regulamentul prevede măsurile particulare care reglementează participarea
fiecărei instituţii la efectuarea propriilor sale cheltuieli.
În cadrul bugetului, Comisia poate proceda la transferarea de fonduri fie dintr-un
capitol în altul, fie dintr-o subdiviziune în alta, în limitele şi condiţiile fixate de
regulamentul adoptat în aplicarea articolului 279.

3.4. Raportare şi control


Comisia prezintă anual Consiliului şi Parlamentului European conturile
exerciţiului precedent aferente operaţiunilor bugetare. Pe lângă acestea, ea le comunică şi
un bilanţ financiar care descrie activul şi pasivul Comunităţii (art. 275).
Conform art. 276, Parlamentul European, la recomandarea Consiliului, care
hotărăşte cu majoritate calificată, descarcă Comisia de executarea bugetului. În acest
scop, Consiliul şi Parlamentul examinează pe rând conturile şi bilanţul financiar
prevăzute în articolul 275, raportul anual al Curţii de Conturi şi răspunderile instituţiilor
controlate la observaţiile Curţii de Conturi, declaraţia prevăzută la articolul 248,
paragraful 1, alineatul al doilea, precum şi rapoartele speciale pertinente ale Curţii de
Conturi.
Înainte de a da descărcare Comisiei sau în orice alt scop aflat în legătură cu
exercitarea atribuţiilor sale în materia execuţiei bugetare, Parlamentul European poate
cere audierea Comisiei cu privire la efectuarea cheltuielilor sau cu privire la funcţionarea
sistemului de control financiar. Comisia prezintă Parlamentului European, la cererea
acestuia, orice informaţie necesară.
Comisia ia toate măsurile pentru a da curs observaţiilor care însoţesc deciziile de
descărcare, altor observaţii ale Parlamentului European privind efectuarea cheltuielilor,
precum şi comentariilor care însoţesc recomandările de descărcare adoptate de Consiliu.
La cererea Parlamentului European sau a Consiliului, Comisia prezintă rapoarte
privind măsurile luate în lumina acestor observaţii şi comentarii şi, mai ales, privind
instrucţiunile date serviciilor însărcinate cu executarea bugetului. Aceste rapoarte sunt
transmise şi Curţii de Conturi.

65
3.5. Alte reglementări în materie

Aşa cum prevede art. 277, bugetul este stabilit în unitatea de cont fixată conform
dispoziţiilor regulamentului adoptat în aplicarea articolului 279.
Apoi, potrivit art. 278, cu condiţia informării autorităţilor competente ale statelor
în cauză, Comisia poate transfera în moneda unuia dintre Statele membre activele pe care
le deţine în moneda unui alt stat membru, în măsura necesară utilizării lor pentru
obiectivele cărora le sunt destinate prin prezentul tratat. În măsura în care este posibil,
Comisia evită să efectueze astfel de transferuri, dacă deţin active disponibile sau
mobilizabile în moneda de care are nevoie.
Comisia comunică cu fiecare dintre statele membre prin autoritatea desemnată de
statul în cauză. În efectuarea operaţiunilor financiare, ea poate recurge la banca de
emisiune a statului membru în cauză sau la o altă instituţie financiară cu privire la care
statul şi-a dat acordul.
În conformitate cu art. 279 TCE, Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea
Comisiei, după consultarea Parlamentului European şi după obţinerea avizului Curţii de
Conturi:
a) adoptă regulamentele financiare care precizează mai ales procedurile
privitoare la stabilirea şi executarea bugetului şi la predarea şi verificarea
conturilor;
b) fixează modalităţile şi procedura prin care veniturile bugetare prevăzute în
regimul resurselor proprii ale Comunităţii sunt puse la dispoziţia Comisiei şi
determină măsurile aplicabile pentru a răspunde, când este cazul, nevoilor
trezoreriei;
c) determină regulile şi organizează controlul sarcinilor controlorilor financiari,
ordonatorilor şi contabililor.
Conform art. 280, Comunitatea şi statele membre combat frauda şi orice alte
activităţi ilegale care afectează interesele financiare ale Comunităţii prin măsuri de tipul
arătat mai jos, care sunt disuasive şi oferă o protecţie efectivă în statele membre.

66
Pentru combaterea fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale
Comunităţii, statele membre adoptă măsuri identice cu cele pe care le iau pentru
combaterea fraudei care aduce atingere propriilor interese financiare.
Fără a aduce atingere altor prevederi ale prezentului tratat, statele membre îşi
coordonează acţiunea care vizează protejarea intereselor financiare ale Comunităţii
împotriva fraudei. În acest scop, ele organizează împreună cu Comisia o cooperare
strânsă şi regulată între autorităţile competente.
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la art. 251, după
consultarea Curţi de Conturi, adoptă măsurile necesare în domeniul prevenirii fraudei
care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţii şi în domeniul luptei împotriva
acestei fraude, în vederea oferirii unei protecţii efective şi echivalente în statele membre.
Aceste măsuri nu privesc aplicarea dreptului penal naţional şi nici administrarea justiţiei
în Statele membre.
Comisia, în cooperare cu Statele membre, adresează anual Parlamentului
European şi Consiliului un raport privind măsurile luate pentru punerea în aplicare a celor
indicate mai sus.

4. O caracterizare privind veniturile şi cheltuielile bugetului comunitar pe


baza execuţiei bugetare derulate în ultimii ani

4.1. Sistemul de venituri11

Bugetul UE cuprinde patru categorii de venituri:


• Veniturile proprii tradiţionale;
• Parte din taxa pe valoarea adăugată (TVA) din statele membre;
• Cota din produsul naţional brut (PNB) al statelor membre;
• Alte venituri.

11
Th. Stolojan, op. cit., pp. 99-102.

67
Primele trei categorii de venituri sunt cunoscute ca „venituri proprii” ale UE care
au la bază PNB al statelor membre şi pentru care Consiliul European hotărăşte plafonul
maxim (ca procent din PNB) admis ca venit al UE.

Veniturile proprii tradiţionale sunt considerate în mod „natural” ca fiind venituri


proprii ale UE, întrucât sunt încasate de către statele membre datorită politicilor UE –
uniunea vamală şi politica agricolă comună. Începând cu anul 1971, aceste venituri au
fost incluse în bugetul UE, pe baza hotărârii Consiliului European de la Haga din 1969.
Veniturile proprii tradiţionale sunt formate din două grupe de taxe:
(i) taxele vamale încasate la graniţele externe ale UE, prin aplicarea tarifului
vamal comun la valoarea vamală a bunurilor importate din ţările nemembre
(cca. 86 % din veniturile proprii tradiţionale);
(ii) taxele agricole percepute la importul produselor agricole, a căror mărime
este variabilă în funcţie de diferenţele între preţurile mondiale (mai mici) şi
preţurile de pe pieţe europene (mai mari), şi taxele pe producţia şi stocarea
zahărului (cca. 14 % din veniturile proprii tradiţionale).

Ponderea veniturilor proprii tradiţionale în totalul veniturilor proprii a scăzut de la


23,6 % în anul 1992 la 15,3 % în 2001. Acest trend este efectul combinat al reducerii
generale a nivelului tarifelor vamale şi al diminuării diferenţelor între preţurile produselor
agricole de pe piaţa europeană şi preţurile mondiale.
Veniturile proprii tradiţionale se urmăresc şi se încasează de către statele membre
în contul UE. Deoarece colectarea acestor venituri necesită resurse umane şi materiale
importante, statele membre au dreptul să reţină o cotă de 25 % din încasări pentru
acoperirea cheltuielilor respective. Această cotă a fost de 10 % până la finele anului 2001.

Venitul UE din TVA reprezintă o parte din taxa pe valoare adăugată încasată de
către statele membre, calculată prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de
impozitare (pentru TVA). Cota procentuală este de 1 %, în anul 2001, de 0,75 % în anii
2002-2003 şi de 0,50 % începând cu anul 2004. Baza de impozitare (la care se aplică cota
procentuală) a fost limitată la 50 % din PNB al fiecărui stat membru (cu aplicare din anul

68
1999). Veniturile UE din TVA funcţionează din anul 1979 când s-a produs armonizarea
sistemelor TVA din Statele membre.
Ponderea acestui venit în totalul veniturilor proprii ale UE este în descreştere, de
la 61,8 % în 1992 la 35,9 % în 2001, iar această tendinţă va continua, ca urmare a
reducerii mărimii cotei procentuale de TVA.

Cota din PNB al statelor membre este un venit variabil care se stabileşte prin
bugetul UE al fiecărui an. Acest venit se încasează de la statele membre numai dacă
celelalte venituri proprii (veniturile proprii tradiţionale şi venitul din TVA) nu sunt
suficiente pentru acoperirea cheltuielilor. Mărimea acestui venit nu poate fi mai mare
decât diferenţa dintre: (1) limita maximă a tuturor veniturilor proprii ale UE, autorizată de
către Consiliul European, ca procent din PNB cumulat al statelor membre, şi (2) celelalte
venituri proprii (veniturile tradiţionale şi venitul din TVA).
Pentru perspectiva financiară 2000-2006, limita maximă autorizată pentru
veniturile proprii ale UE este de 1,27 % din PNB al statelor membre (această limită a fost
1,15 % în 1998; 1,20 % în 1992; 1,27 % în 1993-1999).
Ponderea venitului din cota PNB în veniturile proprii ale UE este în creştere de la
14,6 % în anul 1992, la 48,8 % în 2001.

Principalele venituri incluse în grupa „alte venituri” sunt: dobânzi şi penalităţi


pentru întârzierile la plata obligaţiilor faţă de bugetul UE; penalităţi achitate de către
firme pentru încălcarea unor reglementări comune (de exemplu, în domeniul competiţiei);
impozitele pe salariile angajaţilor din instituţiile UE; diferite venituri din operaţiunile
administrative ale instituţiilor UE; surplusurile din anii financiari anteriori. Pentru anul
2001, aceste venituri sunt prevăzute la suma de 0,7 miliarde euro (cca. 0,7 % din totalul
veniturilor bugetului UE). Mărimea în sumă absolută a acestor venituri diferă de la an la
an, în principal, ca urmare a excedentului bugetar care se preia ca venit în bugetul pe anul
următor.

69
4.2. Cheltuielile12

Cheltuielile înscrise în bugetul UE reprezintă expresia în cifre a priorităţilor şi


politicilor UE. Din acest punct de vedere, aproape 80 % din cheltuielile bugetului UE pe
anul 2001 au fost pentru realizarea obiectivelor a două politici: politica agricolă comună
şi politica de convergenţă economică şi socială.
Este de subliniat că multe dintre politicile UE sunt de natura reglementării în
anumite domenii şi nu necesită cheltuieli în sine, cu excepţia celor de administrare a
aplicării unor reguli stabilite. În acest sens, în bugetul UE nu se regăsesc, de exemplu,
cheltuieli de apărare, ordine publică, asigurări sociale referitoare la statele membre.
În bugetul UE, cheltuielile sunt grupate pe opt secţiuni, corespunzător instituţiilor
create prin Tratat pentru punerea în aplicare a politicilor UE:
- Parlamentul European;
- Consiliul UE;
- Comisia Europeană;
- Curtea de Justiţie;
- Curtea de Conturi;
- Comitetul Economic şi Social;
- Comitetul Regiunilor;
- Ombudsman-ul.
Toate instituţiile, cu excepţia Comisiei Europene, au numai cheltuieli
administrative. Comisia Europeană are atât cheltuieli administrative, cât şi cheltuieli
operaţionale aferente programelor şi acţiunilor pentru realizarea politicilor UE.
În procesul de luare a deciziilor cu privire la cheltuielile bugetului UE, se
foloseşte gruparea cheltuielilor pe programele şi acţiunile UE prin a căror aplicare se
realizează obiectivele şi politicile UE. Principalele categorii de cheltuieli sunt:
agricultură; operaţiuni structurale; politici interne; acţiuni externe; administraţie; ajutor
pentru pre-aderare; rezerve.

12
Ibid., pp. 105-108.

70
Cheltuielile pentru agricultură deţin cea mai mare pondere în bugetul UE. În
deceniul trecut. Deşi cheltuielile în sumă absolută au crescut, ponderea acestora în totalul
cheltuielilor UE a fost în scădere.
Obiectivele politicii agricole comune a UE sunt finanţate prin Fondul European
de Orientare şi Garantare Agricolă. De aici se acoperă cheltuieli, în principal, pentru:
susţinerea veniturilor fermierilor; subvenţiile pentru exportul produselor agricole în ţările
nemembre şi alte măsuri pentru reglementarea pieţelor agricole; măsurile de dezvoltare
rurală.
Categoria cheltuielilor pentru operaţiuni structurale (Fondurile structurale şi
Fondul de Coeziune) se situează pe locul doi ca mărime în bugetul UE şi, în ultimul
deceniu, a crescut atât în sumă absolută, cât şi ca pondere în totalul cheltuielilor. Din
aceste fonduri, se finanţează proiecte şi acţiuni vizând modernizarea structurilor
economice, în special pe o bază regională, şi îmbunătăţirea situaţiei sociale a grupurilor
de persoane defavorizate în scopul reducerii decalajelor de bunăstare între diferitele
regiuni ale UE. În esenţă, este vorba de realizarea unei mari coeziuni economice şi
sociale. Se apreciază că numai prin reducerea acestor decalaje, cetăţeni UE se pot bucura
de avantajele pieţei unice şi ale uniunii economice şi monetare.
Cheltuielile pentru politici interne se referă la o multitudine de domenii, dar, în
raport cu sumele alocate, principalele sunt:
• cercetare şi dezvoltare tehnologică (3,9 miliarde euro în anul 2001, respectiv
aproape 63 % din totalul cheltuielilor pentru politici interne);
• reţele de transport transeuropene (0,7 miliarde euro);
• învăţământ, pregătire profesională vocaţională, tineret (0,5 miliarde euro –
cele mai cunoscute programe fiind Socrates, Leonardo şi Tineri pentru
Europa);
• piaţa muncii şi inovare tehnologică, mediu, cultură şi audiovizual etc.
Cheltuielile pentru politici externe se referă, în special, la realizarea programelor
şi acţiunilor de cooperare cu ţările din:
• zona mediteraneană şi Orientul Mijlociu (0,9 miliarde euro);
• Asia şi America Latină (0,9 miliarde euro);
• Balcani (0,7 miliarde euro);

71
• spaţiul fostei Uniuni Sovietice (0,5 miliarde euro).
De asemenea, sunt prevăzute cheltuieli pentru ajutor în alimente şi umanitar (0,9
miliarde euro), alocaţii pentru Fondul European de Dezvoltare, precum şi alte cheltuieli
în sprijinul democraţiei şi drepturilor omului şi pentru măsurile decurgând din politica
externă şi de securitate.
Cheltuieli administrative, pe ansamblul UE, sunt în medie de cca. 5 % din bugetul
UE, iar diferenţa de cca. 95 % o reprezintă cheltuielile operaţionale. Cheltuielile
administrative se referă la salariile angajaţilor UE, chirii pentru clădiri şi terenuri,
întreţinere şi funcţionare, informaţii şi comunicare etc. La cheltuielile administrative
pentru Comisia Europeană se includ şi contribuţiile UE pentru sistemul de pensii aferente
angajaţilor tuturor instituţiilor UE.
Cheltuielile privind ajutorul de pre-aderare sunt destinate fondurilor pentru ţările
candidate la aderare.
Rezervele şi garanţiile înscrise în bugetul UE asigură flexibilitatea necesară
pentru rezolvarea situaţiilor neprevăzute care pot apare în cursul exerciţiului financiar. În
bugetul pe anul 2001, au fost prevăzute 0,9 miliarde euro, din care:
• 0,5 miliarde euro, rezerva monetară pentru acoperirea diferenţelor de curs la
cheltuielile pentru agricultură;
• 0,2 miliarde euro, rezerva pentru ajutor de urgenţă;
• 0,2 miliarde euro, rezerva la împrumuturile acordate cu garanţia UE.

O reprezentare grafică a structurii cheltuielilor în perspectiva financiară 2000-


2006 este redată în figura următoare:

72
Figura nr. 2 – Structura cheltuielilor în perspectiva financiară
2000 - 2006
[Sursa: Th. Stolojan, op. cit., p. 112]

Notă: Sumele în mărimi absolute sunt în miliarde euro; totalul cheltuielilor nu include
sumele prevăzute pentru noile state membre.

4.3. Dezechilibrul bugetar la nivelul statelor membre şi mecanismul


compensaţiei bugetare13

O analiză a soldului dintre fondurile pe care fiecare stat membru le primeşte de la


bugetul UE şi veniturile pe care acesta le varsă la bugetul UE arată că unele state
membre, cum sunt Marea Britanie, Germania, Franţa, Austria, Olanda, au solduri
negative (primesc mai puţin decât varsă la bugetul UE), în timp ce altele ca Irlanda,
Grecia, Portugalia, Spania au solduri pozitive (primesc mai mult decât varsă la bugetul
UE).
Aşa cum putem intui, statele membre ale UE au fost conştiente că statele mai
prospere vor face un efort pentru a contribui la reducerea decalajelor în raport cu restul
statelor membre mai puţin prospere. Cu toate acestea, unele state membre au ridicat

13
Ibid., pp. 112-113.

73
problema mărimii excesive a soldurilor negative, apreciată în raport cu gradul de
prosperitate al statelor respective.
Experţii UE descurajează astfel de abordări, pe temeiul că un stat membru nu
trebuie să confunde avantajele şi costurile care derivă din participarea la proiectul comun
– UE cu soldul între contribuţiile la bugetul UE şi fondurile primite de la acest buget.
Avantajele şi costurile în calitate de stat membru sunt, de regulă, greu de cuantificat.
UE a adoptat un sistem de compensaţii bugetare care funcţionează pentru Marea
Britanie şi a primit o propunere pentru introducerea unui sistem generalizat de
compensaţii bugetare făcută din partea celorlalte patru state membre cu solduri negative:
Germania, Austria, Olanda şi Suedia.
Pentru a determina soldul bugetar în relaţia cu statele membre, a fost necesară
convenirea unei metodologii cu privire la repartizarea veniturilor şi a cheltuielilor UE pe
statele membre. De exemplu:
• taxele vamale care reprezintă 86 % din veniturile proprii tradiţionale se
încasează pe teritoriul statului unde are loc trecerea frontierei UE. Taxele
vamale se încasează însă datorită politicii vamale comune a UE. În plus, există
„efectul Rotterdam”, corespunzător căruia mărfurile intrate pe teritoriul unui
stat membru (de pildă, prin portul Rotterdam din Olanda), supuse taxelor
vamale, pot fi consumate pe teritoriile altor state membre. În consecinţă,
veniturile proprii tradiţionale sunt repartizate pe statele membre proporţional
cu ponderea veniturilor din TVA şi din PNB şi nu în funcţie de locul unde
aceste venituri au fost încasate;
• cca. 94 % din cheltuielile UE sunt repartizate pe statele membre pentru
calculul soldului bugetar, deoarece unele cheltuieli, cum sunt cele pentru
acţiuni extern, au ca beneficiari ţări din afara UE.

74
Sistemul Băncilor Centrale Europene
Dr. Adrian Petre Danciu

Constituirea pieţei unice a reprezentat obiectivul fundamental al Tratatului de la


Roma instituind Comunitatea Economică Europeană (semnat la 25 martie 1957 şi intrat
în vigoare la 1 ianuarie 1958).
„Piaţa internă este definită ca un spaţiu fără frontiere interne care trebuie să
funcţioneze în aceleaşi condiţii ca o piaţă naţională: mărfurile, persoanele, capitalurile
şi serviciile trebuie să circule în cadrul ei fără nici un control la frontierele dintre statele
membre, după exemplul absenţei controlului la frontierele dintre regiunile unui stat.”
Relizarea pieţei unice a fost programată pe parcursul unei perioade tranzitorii de
12 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului instituind Comunitatea Economică
Europeană.
În vederea funcţionării eficiente a pieţei unice, s-a conturat necesitatea înlăturării
inconvenientelor cauzate de schimburile valutare dintre statele membre, precum şi
necesitatea conturării unei politici monetare comune.
Realizarea Uniunii Economice şi Monetare a reprezentant un important pas în
construcţia europeană, introducând un regim monetar cu o singură monedă pentru o mare
parte a Europei.
Totodată, transferul politicii monetare de la nivel naţional la nivelul Uniunii
Europene a impus numeroase schimbări în sistemul bancar european. Crearea unui
organism monetar supranaţional, Banca Centrală Europeană şi integrarea băncilor
naţionale în sistemul european bancar şi în Eurosistemul bancar, marchează
supranaţionalizarea sistemului bancar european.
În iunie 1988, Consiliul European a confirmat obiectivul realizării progresive a
Uniunii Economice şi Monetare.
În acest sens a mandatat o comisie condusă de Jacques Delors, preşedintele
Comisiei Europene, să studieze etapele concrete ce se impun pentru definitivarea Uniunii
Economice şi Monetare.
Comisia era alcătuită din guvernatorii băncilor centrale naţionale ale ţărilor ce
erau membre Comunităţii Economice Europene la acel moment, din directorul general al

75
Băncii pentru Acorduri Internaţionale, căroara li s-au alăturat un reputat profesor danez
de economie şi directorul general al Băncii Externe a Spaniei.
Raportul comisiei, cunoscut drept „Raportul Delors” a propus realizarea Uniunii
Economice şi Monetare în trei etape ce presupuneau o evoluţie discretă, dar progresivă.
În baza raportului Delors, Consiliul European a decis în iunie 1989 că prima etapă
a constituirii Uniunii Economice şi Monetare ar trebui să înceapă la 1 iulie 1990, dată la
care, în principiu, toate restricţiile privind libera circulaţie a capitalurilor urmau a fi
abolite.
În cadrul primei etape s-au stabilit atribuţii adiţionale în sarcina Comitetului
Guvernatorilor, Comitet ce jucase un rol foarte important în cooperarea monetară încă din
mai 1964.
Aceste atribuţii suplimentare au fost stabilite prin Decizia Consiliului din 12
martie 1990. Printre aceste noi atribuţii erau incluse şi promovarea şi consultarea asupra
politicilor monetare ale statelor membre, în scopul atingerii stabilităţii preţurilor.
Pentru derularea etapelor a doua şi a treia era necesară modificarea Tratatului
instituind Comunitatea Economică Europeană, în vederea stabilirii structurii instituţionale
necesare. În acest scop s-a programat o conferinţă internaţională asupra Uniunii
Economice şi Monetare, care s-a ţinut în 1991, în paralel cu conferinţa asupra uniunii
politice.
Negocierile au dus la semnarea Tratatului asupra Uniunii Europene (Maastricht,
1992; intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993) ce a introdus, între altele, „Protocolul asupra
Statutului Sistemului Băncilor Centrale Europene şi al Băncii Centrale Europene” şi
„Statutul Institutului Monetar European”.
În etapa a doua a realizării Uniunii Economice şi Monetare, s-a constituit
Institutul Monetar European la 1 Ianuarie 1994 şi Consiliul Guvernatorilor şi-a încetat
existenţa.
Totuşi, Institutul Monetar European nu avea competenţă pentru stabilirea politicii
monetare a Uniunii Europene (ci autorităţile naţionale ale statelor membre erau cele care
stabileau aceste aspecte) şi nici pentru a interveni asupra cursurilor de schimb.
Principalele sale atribuţii vizau întărirea cooperării şi a coordonării politicilor
monetare între statele membre şi realizarea pregătirilor pentru stabilirea Sistemului

76
Băncilor Centrale Europene, în vederea asigurării unei politici monetare unitare şi crearea
unei singure monede de schimb. S-a prevăzut cadrul legislativ, organizaţional şi logistic
pentru ca Sistemul Băncilor Centrale Europene să-şi poată îndeplini atribuţiile.
În decembrie 1995 Consiliul European a dat numele de “Euro” monedei unice
europene care urma să fie introdusă în etapa a treia a creării Uniunii Economice şi
Monetare şi a confirmat începerea celei de-a treia etape la data de 1 ianuarie 1999.
Scenariul concret al trecerii la euro urma să fie stabilit în principal în baza
propunerilor Institutului Monetar European. În acelaşi timp, Institutul Monetar European
a primit sarcina de a îndeplini actele preparatorii necesare fixării ratelor de schimb între
zona euro şi celelalte state membre.
În decembrie 1996, Institutul Monetar European a prezentat Consiliului, şi apoi
publicului, bancnotele euro ce urmau să fie puse în circulaţie începând cu 1 Ianuarie
2002.
În data de 2 Mai 1998 Consiliul European (alcătuit din membrii de stat şi de
guvern ai statelor membre ale Comunităţilor Europene) a decis în unanimitate că 11 state
au îndeplinit condiţiile cerute pentru participarea la a treia etapă a realizării Uniunii
Economice şi Monetare şi adoptarea monedei unice euro.
Participanţii iniţiali au fost: Belgia, Germania, Spania, Franţa, Italia, Irlanda,
Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda. Consiliul a hotătât şi asupra
persoanelor ce urmau să fie numite ca membri ai Comitetului Executiv (Comitetului
Director) al Băncii Centrale Europene.
În data de 25 Mai 1998 guvernele celor 11 state participante au numit
preşedintele, vicepreşedintele şi pe ceilalţi 4 membri ai Comitetului Executiv ai Băncii
Centrale Europene. Numirea a devenit efectivă de la 1 Iunie 1998 şi a marcat constituirea
Băncii Centrale Europene.
La data de 1 Ianuarie 1999, a început a treia şi ultima etapă a realizării Uniunii
Economice şi Monetare, cu fixarea în mod irevocabil a ratelor de schimb a monedelor
celor 11 state membre şi cu stabilirea unei politici monetare unice, sub răspunderea
Băncii Centrale Europene.

77
Numărul statelor membre participante a crescut la 12, la 1 Ianuarie 2002, celor 11
state alăturându-li-se Grecia. Slovenia a devenit a 13-a participantă şi a fost urmată la 1
Ianuarie 2007 de Malta şi Cipru, iar de la 1 Ianuarie 2009 Slovacia a întregit grupul.
Este de înţeles fptul că la data intrării în zona euro, banca centrală naţională a
statului respectiv devine în mod automat membră a Eurosistemului.
Odată cu începerea funcţionării Băncii Centrale Europene, la 1 Iunie 1998,
Institutul Monetar European şi-a îndeplinit misiunea. Conform art. 123 (fostul art. 109 - l)
din T.C.E., Institutul Monetar European s-a desfiinţat odată cu constituirea Băncii
Centrale Europene.
Protocolul asupra Statutului Sistemului Băncilor Centrale Europene şi al Băncii
Centrale Europene stabileşte constituirea Băncii Centrale Europene şi respectiv a
Sistemului Băncilor Centrale Europene începând cu 1 Iunie 1998.
Banca Centrală Europeană este reglementată ca fiind centrul Eurosistemului şi a
Sistemului Băncilor Centrale Europene.
Banca Centrală Europeană este, potrivit Tratatului asupra Comunităţilor
Europene, un organism specializat, independent în domeniul politicii monetare (politică
publică ce este implementată în principal prin operaţiuni pe piaţa financiară) şi a
atribuţiilor conexe. Are personalitate juridică proprie (art. 107 alin. 2 din T.C.E.), organe
decizionale şi atribuţii clar stabilite, pe care şi le îndeplineşte împreună cu băncile
centrale naţionale ale statelor membre.
Fiind subiect de drept internaţional public, Banca Centrală Europeană poate
încheia acorduri internaţionale privind domeniul său de competenţă şi poate participa în
cadrul organizaţiilor internaţionale, precum Fondul Monetar Internaţional sau Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.
Deşi ducea la îndeplinire atribuţiile privind politica monetară a Comunităţii,
Banca Centrală Europeană nu era o veritabilă instituţie comunitară, deoarece art. 7 din
T.C.E., cel care enumeră intituţiile C.E., nu o menţionează. Temeiul ei legal se regăseşte
în art. 8 din T.C.E. care evidenţiază clar statutul aparte al Băncii Centrale Europene în
raport cu celelalte instituţii şi organe auxiliare, activitatea sa fiind delimitată în mod
precis prin raportare la un anumit domeniu.

78
Prin urmare, competenţele sale nu erau stabilite de o instituţie comunitară, ci chiar
de Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
Includerea Statutului Sistemului Băncilor Centrale Europene şi al Băncii Centrale
Europene în Tratatul asupra Comunităţilor Europene sub forma unui Protocol, subliniază
rolul lor foarte important.
Tratatul de la Lisabona, care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene transformă Banca Centrală Europeană într-o
veritabilă instituţie comunitară alături de cele clasice.
Banca Centrală Europeană este o expresie a activităţii centrale bancare moderne:
principalul obiectiv al politicii ei monetare este stabilitatea preţurilor; este independentă,
cu un manadat clar şi precis; este responsabilă fată de cetăţeni şi de reprezentanţii lor
aleşi pentru executarea acestui mandat.
Sistemul Băncilor Centrale Europene include Banca Centrală Europeană şi
băncile centrale naţionale ale statelor membre (art. 107 alin. 1 din T.C.E.), fie că
respectivele state membre au adoptat euro, fie că nu.
Potrivit Tratatului asupra Comunităţilor Europene, Sistemul Băncilor Centrale
Europene are funcţii de bancă centrală pentru euro.
Totuşi, Sistemul nu are personalitate juridică proprie şi, din cauza faptului că nu
toate statele membre au adoptat moneda unică, realii actori ai zonei euro sunt Banca
Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre (ce alcătuiesc
Eurositemul).
Spre deosebire de Banca Centrală Europeană şi de băncile centrale naţionale,
Sistemul Băncilor Centrale Europene nu are personalitate juridică şi nici structuri
decizionale proprii, ci, organele Băncii Centrale Europene sunt cele care exercită funcţiile
decizionale.
Prin urmare, sintagma Sistemul Băncilor Centrale Europene denotă doar un cadru
al cărui centru este reprezentat de Banca Centrală Europeană şi de băncile centrale
naţionale care asigură centralizarea deciziei şi faptul că atribuţiile conferite Sistemului
Băncilor Centrale Europene sunt exercitate în comun şi într-un mod consecvent.
Motivele principale pentru stabilirea unui Sistem al Băncilor Centrale Europene
au fost:

79
1. stabilirea unei singure bănci centrale la nivel european nu ar fi fost acceptată
din motive politice;
2. se valorifica astfel experienţa băncilor centrale naţionale, infrasctructura şi
logistica acestora;
3. dată fiind întinderea geografică mare a zonei euro, s-a apreciat că este necesar
să se asigura puncte de acces la activităţi bancare centrale în fiecare stat membru, iar
insituţiile naţionale au fost considerate potrivite, dat fiind numărul mare de naţiuni şi
diferenţele culturale dintre acestea.
Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre
alcătuiesc Eurosistemul, care formulează şi defineşte politica monetară a etapei a treia a
Uniunii Economice şi Monetare.
Eurosistemul cuprinde doar Banca Centrală Europeană şi băncile centrale
naţionale ale statelor membre care au adoptat euro.
Sistemul Băncilor Centrale Europene şi Eurosistemul vor continua să coexiste
atâta timp cât încă mai există state membre ce nu au adoptat euro.
Zona euro (alcătuită din statele ce au adoptat euro) s-a realizat prin transferul
responsabilităţii pentru politica monetară de la băncile centrale naţionale ale statelor
membre către Banca Centrală Europeană. Crearea eurozonei şi a Băncii Centrale
Europene a reprezentat un real progres în complexul şi dificilul proces al integrării.
Pentru a se alătura zonei euro, cele 15 state membre, precum şi cele care doresc să
participe la zona euro au trebuit şi trebuie să îndeplinească toate criteriile de convergenţă
spre Uniunea Economică şi Monetară stabilite de Tratatul de la Maastricht.
Statele ce au adoptat euro au renunţat la o parte din suveranitatea lor monetară, pe
care o exercită acum prin intermediul Băncii Centrale Europene, ca centru al Sistemului
Băncilor Centrale Europene, ce şi-a asumat răspunderea stabilirii politicii monetare
comunitare şi a emisiunii euro.
Pe data de 1 iunie 2008 Banca Centrală Europeană, dar şi Sistemul Băncilor
Centrale Europene si-au celebrat cea de-a 10-a aniversare, iar moneda unică Euro a
împlinit 10 ani la 1 ianuarie 2009, ca şi Eurosistemul.

80
Banca Centrala Europeana

Ideea unei monede comune a aparut inca din 1968, odata cu introducerea Uniunii
Vamale. Realizarea Sistemului Monetar European, in 1979 si semnarea, in 1986, a
Actului Unic European, care a consacrat cele patru libertati de miscare (a persoanelor,
capitalului, serviciilor si bunurilor) au insemnat pasi importanti in realizarea monedei
unice europene. Tratatul de la Maastricht (semnat la data de 7 februarie 1992 si intrat in
vigoare la 1 noiembrie 1993) reprezinta baza legala a monedei unice. Tratatul valideaza
Uniunea Monetara Europeana si stabileste etapele de realizare a acesteia, precum si
criteriile de convergenta pe care trebuie sa le indeplineasca Statele Membre care vor sa
participe la zona Euro. Astfel, in 1994 au demarat pregatirile in vederea realizarii
monedei unice, care sa inlocuiasca monedele nationale ca moneda de cont, incepand cu
1999, si fizic, din 2002.
Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC) si Banca Centrala Europeana
(BEC) au fost constituite in virtutea art. 4A din Tratatul Instituind Comunitatea
Europeana. Ele isi indeplinesc sarcinile si isi desfasoara activitatile in conformitate cu
dispozitiile Tratatului si ale statului, continut in Protocolul 3 al Uniunii Europene.
Astfel, la data de 1 ianuarie 1999, Uniunea Economica si Monetara a intrat in cea
de-a treia etapa, odata cu aparitia SEBC in locul Instituitului Monetar European (IME). In
conformitate cu art. 106, par. 1 din Tratatul Comunitatii Europene, SEBC este compus
din Banca Centrala Europeana si din bancile centrale ale statelor membre.

Sistemul European al Bancilor Centrale(SEBC)

SEBC include BCE si bancile centrale nationale (BCN) ale tuturor statelor
membre UE (articolul 107 alineatul (1) din tratat), indiferent daca acestea au adoptat sau
nu moneda euro.

Eurosistemul

81
Eurosistemul cuprinde BCE si BCN ale statelor care au adoptat moneda euro.
Eurosistemul si SEBC vor coexista atata timp cat vor exista state membre UE in afara
zonei euro.

SEBC actioneaza invirtutea economiei de piata, in care concurenta este libera,


favorizand o alocare eficienta a resurselor comunitare. Sarcinile fundamentale ale SEBC
sunt prevazute in art. 105 par. 2 din Tratatul Comunitatii Europene:
 Definirea si implementarea politicii monetare a zonei euro;
 Desfasurarea operatiunilor de schimb pentru Euro in raport cu monedele
nocomunitare;
 Pastrarea si administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
 Promovarea bunei functionari a sistemului de plati.

SEBC contribuie la buna conducere a politicilor promovate de autoritatile


competetnte in ceea ce priveste controlul prudential al institutiilor de credit si stabilitatea
sistemului financiar.

SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, si anume Consiliul


Director si Comitetul Executiv. Consiliul Director este compus din membrii Comitetului
Executiv si din guvernatorii bancilor centrale nationale din statele zonei Euro. Comitetul
Executiv este compus din Presedintele BCE, Vice-Presedintele ei si alti patru membri,
alesi dintre profesionisti recunoscuti in domeniul monetar bancar. Consiliul General este
compus din Presedintele si Vice-Presedintele BCE, precum si din guvernatorii bancilor
centrale din cele 25 de State Membre ale UE.

Banca Centrala Europeana

Temeiul legal pentru politica monetara unica il reprezinta Tratatul de instituire a


Comunitatii Europene si Statutul Sistemului European al Bancilor Centrale si al Bancii
Centrale Europene. Statutul stabileste atat infiintarea BCE, cat si a Sistemului European
al Bancilor Centrale (SEBC) la 1 iunie 1998. BCE a fost conceputa ca fiind punctul
central al Eurosistemului si al SEBC. BCE impreuna cu BCN indeplinesc atributiile care

82
le-au fost incredintate. BCE dispune de personalitate juridica in conformitate cu dreptul
international public.

Banca Centrala Europeana este cea mai noua institutie a Uniunii Europene si
reprezinta pilonul central al Uniunii Economice si Monetare. A fost infiintata oficial la
data de 1.06.1998. Impreuna cu bancile centrale ale celor 15 state membre UE, BCE face
parte din Sistemul European de Banci Centrale (SEBC), al carui tel principal este
mentinerea stabilitatii preturilor. Principalele sarcini ale BCE includ definirea si punerea
in practica a politicii monetare pentru zona Euro, realizarea de tranzactii internationale in
devize, pastrarea si administrarea rezervelor valutare ale statelor membre. Trebuie sa
promoveze utilizarea eficienta a sistemelor de plata si sa contribuie la activitatea
autoritatilor nationale cu atributii in supervizarea institutiilor de creditare si in asigurarea
stabilitatii sistemului financiar.

Bancile centrale din statele neparticipante la zona Euro au un statut special ce le


permite a avea o politica monetara nationala, fara a avea dreptul de a se implica in
deciziile de politica monetara comunitara sau punerea lor in practica pentru zona Euro.

Banca Centrala Europeana (BCE) si bancile centrale nationale sunt pe deplin


independente fata de institutiile politice si private ale statelor membre, precum si fata de
cele comunitare.

` BCE raporteaza Consiliului European si Parlamentului European asupra


activitatilor sale. Parlamentul poate chiar sa invite membri ai Comitetului Executiv sa
dea explicatii asupra deciziilor de politica monetara ale BCE.

In anul 1995 Consiliul European de la Madrid alege denumirea de euro pentru


noua moneda si stabileste coordonatele perioadei de tranzitie (1 ianuarie 1999 - 31
decembrie 2001: utilizare euro ca si moneda de cont / 1 ianuarie 2002 - 1 iulie 2002:
inlocuirea monedelor nationale cu moneda unica).

83
In anul 1997 se definitiveaza cadrul legal referitor la moneda unica si se pun
bazele viitoarelor instrumente de politica monetara. Se lucreaza la imaginea noii monede.

In anul 1998 se evalueaza gradul de indeplinire a criteriilor de convergenta pentru


participarea la zona euro, stabilite prin tratat. In data de 3 mai cele 11 state participante la
zona Euro sunt alese de Consiliul Uniunii Europene pe baza recomandarii Comisiei
Europene. Statele Membre participante la zona Euro incep procesul de armonizare in
vederea introducerii Euro, moment in care se creaza Banca Centrala Europeana si incepe
producerea monezilor si bancnotelor

Incepand cu 1 ianuarie, 1999 incepe a treia faza a Uniunii Economice si Monetare


(perioada de tranzitie); Euro intra in circulatie din punct de vedere legal. Se fixeaza
irevocabil rata de schimb fata de monedele statelor din zona Euro. Operatiunile bancare
sunt posibile atat in Euro, cat si in monedele nationale. Platile in Euro se pot efectua prin
cecuri sau transferuri bancare, precum si plati electronice: comert electronic, carti de
credit. Afisare dubla a preturilor. Formularea unei politici monetare unice prin Sistemul
european de banci centrale (SEBC).

Pana la 1 ianuarie 200 se face trecerea la euro in domeniul financiar-bancar, in


administratia publica adaptarea automatelor de bancnote si monezi.

La data de 1 ianuarie 2002 se realizeaza inlocuirea treptata, in mod gratuit, a


monedelor nationale.

La data de 1 iulie 2002 monezile si bancnotele Euro le inlocuiesc pe cele


nationale, care vor fi retrase din circulatie pana cel tarziu pe data de 1 iulie 2002.
Monedele din zona Euro isi pierd statutul de moneda nationala.

Aceasta perioada de tranzitie (de trei ani) este necesara pentru a produce
bancnotele si monezile necesare pentru inlocuirea celor nationale. Sunt necesare
aproximativ 12 miliarde bancnote si 80 miliarde monezi.

84
Banca Centrala Europeana (BCE) este responsabila pentru politica monetara a
zonei euro incepand cu luna ianuarie 1999, odata cu transferul acestei responsabilitati de
la bancile centrale nationale a 11 state membre UE. Doi ani mai tarziu, Grecia a adoptat
moneda unica, iar la data de 1 ianuarie 2007, Slovenia a devenit al treispezecelea stat
membru al zonei euro. Cele 13 state membre au trebuit sa indeplineasca criteriile de
convergenta, asa cum vor trebui sa le indeplineasca toate celelalte state membre UE
inainte de adoptarea euro.

Baza legala pentru politica monetara unica o constituie Tratatul de instituire a


Comunitatii Europene si Statutul Sistemului European al Bancilor Centrale (SEBC) si al
Bancii Centrale Europene. BCE este centrul Eurosistemului si al SEBC, indeplinind
impreuna cu acestea sarcinile ce le-au fost atribuite.

Sistemul European al Bancilor Centrale include BCE si bancile centrale nationale ale
statelor membre UE, indiferent daca acestea au adoptat sau nu moneda unica.

Eurosistemul include BCE si bancile centrale nationale ale acelor state membre
care au adoptat euro. Zona euro este constituita din acele state membre care au adoptat
moneda euro.

Obiectivele BCE:

 biectivul fundamental al BCE este mentinerea stabilitatii preturilor;

 fara a duce atingere obiectivului fundamental, SEBC va sustine politicile


economice generale ale Comunitatii in vederea obtinerii unui nivel inalt al ocuparii fortei
de munca si al unei cresteri sustenabile neinflationiste.

Sarcinile de baza ale BCE:

 definirea si implementarea politicii monetare pentru zona euro;

 efectuarea operatiunilor valutare;

 detinerea si administrarea rezervelor valutare oficiale ale tarilor din zona euro;

 promovarea functionarii in bune conditii a sistemelor de plati.

Alte sarcini ale BCE:

 BCE are dreptul exclusiv de autorizare a emiterii de bancnote in zona euro;

85
 In cooperare cu bancile centrale nationale, BCE colecteaza informatiile statistice
necesare indeplinirii sarcinilor sale, fie de la autoritatile nationale fie direct de la agentii
economici;

 SEBC contribuie la aplicarea adecvata a politicilor elaborate de autoritatile


competente in domeniul supravegherii prudentiale a institutiilor de credit si al stabilitatii
sistemului financiar;

 BCE coopereaza cu institutiile sau organismele comunitare si cu autoritatile


competente din statele membre sau din terte tari si cu organizatiile internationale, avand
in vedere sarcinile atribuite Eurosistemului.

Organele de decizie ale BCE, in conformitate cu art. 106 par. 3 din Tratatul UE,
sunt Consiliul Guvernatorilor, Consiliul Executiv si Consiliul General, care va continua
sa functioneze cata vreme exista state membre UE care nu au adoptat inca euro ca
moneda nationala.

Consiliul Guvernatorilor reprezinta principalul organ de decizie al


Eurosistemului. Cuprinde toti membri Comitetului executiv al BCE si
guvernatorii/presedintii bancilor centrale (BCN) din zona zero.

Tratatul de instituire a Comunitatii Europene si Statutul Sistemului European al


Bancilor Centrale (Statutul SEBC) atribuie Consiliului guvernatorilor puterea de a lua
deciziile cele mai importante si mai semnificative din punct de vedere strategic pentru
Eurosistem. Atunci cand adopta decizii privind politica monetara sau alte atributii ale
Eurosistemului, membrii Consiliului guvernatorilor actioneaza cu totul independent si
nu in calitate de reprezentanti nationali.

Consiliul guvernatorilor se reuneste in prezent de doua ori pe luna, de obicei in


prima si a treia zi de joi. De regula, in prima sedinta din luna sunt discutate deciziile
privind ratele dobanzilor. Presedintele Consiliului UE/Eurogrupului si un membru al
Comisiei Europene pot participa, fara drept de vot, la reuniunile Consiliului
guvernatorilor. In cazul in care nu se specifica altfel in Statutul SEBC, fiecare membru
al Consiliului guvernatorilor are un singur vot, deciziile luandu-se cu majoritate simpla.
In cazul in care exista un numar egal de voturi, votul presedintelui este hotarator. Desi
reuniunile sunt confidentiale, Consiliul guvernatorilor prezinta public rezultatul

86
deliberarilor sale, in primul rand cel privind ratele dobanzilor reprezentative, in cadrul
unei conferinte de presa ce are loc dupa prima reuniune a Consiliului din fiecare luna.
Incepand cu luna decembrie 2004, deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor, altele
decat cele de stabilire a ratelor dobanzilor, sunt de asemenea publicate in fiecare luna, pe
site-urile bancilor centrale din Eurosistem

Responsabilitatile principale ale Consiliului guvernatorilor sunt:

 formularea de politici monetare pentru zona euro, luand deciziile necesare si


adoptand orientarile utile pentru implementarea acestora;
 adoptarea regulamentelor pe care BCE le poate elabora in aplicarea tratatului sau
prin delegare din partea Consiliului CE;
 actionand in calitate de secunda si ultima instanta pentru recursuri inaintate de
terte parti cu referire la deciziile BCE adoptate de catre Comitetul executiv.
 emiterea de orientari pentru operatiunile pe care BCN le executa cu restul de
active externe si pentru tranzactiile statelor membre din zona euro in soldurile
curente in valuta;
 luarea de masuri necesare pentru a asigura respectarea orientarilor si a
instructiunilor BCE si definirea informatiilor necesare care urmeaza sa fie
furnizate de catre BCN;
 exercitarea dreptului de initiativa in ceea ce priveste legislatia comunitara si
indeplinirea rolului consultativ al BCE;
 autorizarea emiterii de bancnote euro si a volumului de monede euro emise in
cadrul zonei euro;
 adoptarea regulilor necesare standardizarii procedurilor contabile si de informare
cu privire la operatiunile bancilor centrale nationale;
 adoptarea regulilor privind alocarea venitului monetar in cadrul BCN ale
Eurosistemului; si adoptarea Raportului anual al BCE

In plus, Consiliul guvernatorilor reprezinta organul decizional suprem in ceea ce


priveste administrarea si functionarea BCE insasi. In special, Consiliul guvernatorilor

87
adopta regulile de procedura ale BCE si are competente in domeniul finantelor, al
bugetului si al alocarii rezultatelor financiare anuale.

Comitetul executiv al BCE este organul decizional operational al BCE si al


Eurosistemului, care isi asuma responsabilitatea pentru toate deciziile ce trebuie luate in
fiecare zi. BCE trebuie sa aiba capacitatea de a reactiona si de a se adapta rapid la
conditiile schimbatoare de pe pietele monetare si de capital, de a aborda cazuri specifice
si de a solutiona situatii de urgenta. Aceasta functie poate fi indeplinita numai de un
organism ai carui membri sunt in permanenta si in exclusivitate implicati in
implementarea politicilor BCE. Comitetul executiv se reuneste de obicei o data pe
saptamana.

Consiliul Executiv este alcatuit din presedinte, vice-presedinte si alti patru


membri.

Toti membrii Comitetului executiv sunt alesi dintre persoanele cu reputatie si


experienta profesionala in domeniul bancar si monetar. Acestia sunt numiti cu acordul
guvernelor statelor membre participante, la nivel de sefi de stat sau de guvern, in baza
recomandarii primite din partea Consiliului UE, dupa consultarea Parlamentului
European si a Consiliului guvernatorilor BCE.

In calitate de membru al Comitetului executiv, presedintele BCE are un statut


important si exercita anumite functii ce ii sunt exclusive (in absenta presedintelui,
functiile revin vicepresedintelui): prezidarea sedintelor Consiliului guvernatorilor, ale
Consiliului general si ale Comitetului executiv ale BCE; reprezentarea BCE in medii
externe; si prezentarea Raportului anual al BCE in fata Consiliului UE si a
Parlamentului European. Pe langa acestea, presedintele este invitat sa ia parte la
sedintele Consiliului UE ori de cate ori sunt aduse in discutie aspecte privind obiectivele
si atributiile Eurosistemului. In plus, presedintele este invitat la reuniunile
Eurogroupului, adica la reuniunile grupului informal alcatuit din ministrii de finante si
economie ai statelor din zona euro.

Responsabilitatile principale ale Comitetului executiv sunt:

 pregatirea intrunirilor Consiliului guvernatorilor;

88
 implementarea politicii monetare in zona euro conform orientarilor si deciziilor
Consiliului guvernatorilor si, in acest context, transmiterea instructiunilor
necesare catre bancile centrale nationale;
 coordonarea activitatii zilnice a BCE;

 exercitarea anumitor competente, inclusiv a competentelor de reglementare, care


i-au fost delegate de catre Consiliul guvernatorilor

Consiliul General este compus din presedintele si vice-presedintele BCE si din


guvernatorii/presedintii bancilor centrale nationale din cele 27 de state membre UE.

Consiliul general se reuneste de obicei in fiecare trimestru. Deciziile sunt


adoptate cu majoritate simpla, in cazul in care nu se specifica altfel in Statutul
Sistemului European al Bancilor Centrale (Statutul SEBC). Presedintele BCE trebuie sa
informeze in permanenta Consiliul general cu privire la deciziile Consiliului
guvernatorilor.

Conform Statutului SEBC, Consiliul general va exista pana in momentul in care toate
statele membre UE vor fi adoptat moneda euro.

Dat fiind faptul ca unele state membre UE nu au adoptat inca moneda euro, Consiliul
general poate fi considerat un „organ de tranzitie” ce indeplineste atributiile preluate de
la Institutul Monetar European si pe care BCE trebuie sa le realizeze in cea de-a treia
etapa a Uniunii Economice si Monetare (UEM).

Consiliul general este in principal responsabil pentru:

 raportarile privind progresul realizat pe calea convergentei de catre statele


membre UE care nu au adoptat inca moneda euro;
 consilierea cu privire la pregatirile necesare pentru fixarea irevocabila a cursului
de schimb in respectivele state membre;
 monitorizarea functionarii mecanismului cursului de schimb II (MCS II) si a
viabilitatii raporturilor de curs de schimb bilateral intre fiecare moneda
participanta din afara zonei euro si moneda euro;
 crearea unui forum util coordonarii politicii monetare si a cursului de schimb in
UE;

89
 administrarea mecanismului de interventie si finantare in cadrul MCS II;
 participarea la activitati specifice, precum cele implicate de functiile de consiliere
ale BCE;
 colectarea de informatii statistice.

In plus, Consiliul general este de asemenea consultat printre altele, cu privire la


modificarile aduse regulilor de raportare contabila si financiara, la determinarea grilei de
repartitie a BCE si la conditiile de angajare a personalului BCE.

Comitetele Eurosistemului/SEBC

Comitetele asista organele de decizie ale BCE in activitatile intreprinse. Organele


de decizie le pot solicita furnizarea de informatii din sferele lor de competenta in
vederea facilitarii procesului decizional si a implementarii deciziilor.

Participarea este in general rezervata expertilor bancilor centrale din Eurosistem. Cu


toate acestea, bancile centrale nationale (BCN) din statele membre ale UE care nu au
adoptat inca moneda euro iau parte la sedintele unuia dintre comitete, ori de cate ori se
considera necesar. In plus, pot fi invitati la lucrari si reprezentanti ai altor organisme
competente, precum autoritatile nationale de supraveghere, in cazul reuniunilor
Comitetului de supraveghere bancara.

 Comitetul de contabilitate si venituri monetare (AMICO) ofera consiliere cu


privire la toate aspectele legate de contabilitate din interiorul Eurosistemului,
la raportarea financiara si la alocarea venitului monetar.
 Comitetul pentru bancnote (BANCO) asigura consultanta cu privire la
probleme legate de politica bancnotelor si asista la planificarea strategica a
productiei si a emisiunii de bancnote.
 Comitetul de supraveghere bancara ofera asistenta in ceea ce priveste
contributia la supravegherea prudentiala a institutiilor de credit si stabilitatea
sistemului financiar.
 Comitetul de comunicare al Eurosistemului/SEBC (ECCO) ofera asistenta
in domeniul politicii de comunicare externa si interna a Eurosistemului.

90
 Comitetul pentru tehnologia informatiei (ITC) ofera asistenta in domeniul
dezvoltarii, al punerii in aplicare si al intretinerii retelelor IT si a
infrastructurilor de comunicare care stau la baza sistemelor operationale
comune.
 Comitetul auditorilor interni (IAC) dezvolta standarde comune de auditare a
operatiunilor efectuate de catre Eurosistem si auditeaza proiectele si sistemele
operationale comune existente la nivelul Eurosistemului/SEBC.
 Comitetul de relatii internationale (IRC) asista in cadrul indeplinirii
atributiilor statutare ale BCE privind cooperarea internationala si serveste
drept for ce ocazioneaza schimbul de opinii referitoare la chestiuni de interes
comun in domeniul relatiilor internationale.
 Comitetul juridic (LEGCO) ofera servicii de consiliere juridica in vederea
indeplinirii de catre BCE a atributiilor statutare si pregateste actele juridice
necesare functionarii Eurosistemului.
 Comitetul pentru operatiuni de piata (MOC) asista in cadrul executarii
operatiunilor de politica monetara si a tranzactiilor valutare, inclusiv a celor
legate de operarea MCS II si de adminstrarea rezervelor externe ale BCE.
 Comitetul de politica monetara (MPC) ofera consiliere in principal pentru
solutionarea problemelor strategice si pe termen lung referitoare la formularea
de politici monetare si de schimb valutar si este responsabil cu elaborarea
proiectiilor expertilor Eurosistemului.
 Comitetul pentru sistemele de plati si de decontare (PSSC) ofera consiliere
cu privire la operarea si intretinerea TARGET, la politicile sistemelor generale
de plata si supravegheaza aspecte si chestiuni de interes pentru bancile
centrale in domeniul decontarii si al compensarii titlurilor.
 Comitetul de statistica (STC) ofera consiliere mai ales cu privire la
conceperea si compilarea datelor statistice colectate de catre BCE cu ajutorul
BCN.
 In 1999, Consiliul guvernatorilor a infiintat de asemenea Comitetul pentru
buget (BUCOM), format din reprezentanti ai BCE si ai BCN din Eurosistem.

91
Comitetul ofera asistenta in chestiuni legate de bugetul BCE si raporteaza
direct Consiliului guvernatorilor cu privire la acestea.
 Conferinta privind resursele umane (HRC) a fost creata in anul 2005 si este
formata din sefii de personal din toate bancile centrale din UE.

Dubla Impunere Internaţională.

Amplificarea relaţiilor economice, financiare şi de credit dintre statele lumii, ca o


caracteristică a economiei mondiale, impune şi o bună cunoaştere atât a practicilor fiscale
ale fiecărui stat cât şi a reglementărilor existente pe plan internaţional.
Ca urmare a mobilităţii transfrontaliere contemporane a persoanelor şi a
capitalurilor, apare frecvent fenomenul dublei impuneri internaţionale.

Definiţia şi formele dublei impuneri; criterii de impunere.

Dubla impunere reprezintă „supunerea la impozit a aceleiaşi materii impozabile şi


pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări diferite”.
Fenomenul de dublă impunere internaţională a mai fost definit şi ca „o impunere
la impozite comparabile în două sau mai multe state a veniturilor sau elementelor de avere
ale aceluiaşi contribuabil, pentru o perioadă de timp limitată”.
Spitz B. Considera că „dubla (multipla) impunere internaţională se produce atunci
când autorităţile fiscale a două sau mai multe state încasează concomitent impozite având
aceeaşi incidenţă, în asemenea mod încât o persoană susportă o obligaţie fiscală mai grea
decât dacă ar fi fost supusă unei singure autorităţi fiscale”.
Dubla impunere intenaţională poate îmbrăca două forme:
a. dubla impunere economică – impunerea în cadrul unui stat a aceluiaşi
venit sau a aceleiaşi averi la mai multe impozite;
b. dubla impunere juridică – impunerea aceleiaşi materii impozabile de două
ori în state diferite.

92
Caracteristica dublei impuneri constă în aceea că apare numai în cazul impozitelor
directe (impozitul pe venit şi impozitul pe avere) şi nu a celor indirecte.
Apariţia dublei impuneri internaţionale este posibilă datorită folosirii unor criterii
de impunere:
A. Criteriul rezidenţei (domiciliului fiscal);
B. Criteriul cetăţeniei;
C. Criteriul teritorialităţii.

A. Criteriul rezidenţei (domiciliului fiscal)


Problema domiciliului fiscal a unei persoane fizice care este rezidentă a celor
două state între care s-a încheiat convenţia de evitare a dublei impuneri este rezolvată în
practica internaţională astfel:
Persoana fizică este considerată ca fiind rezidentă în statul în care ea are o
locuinţă permanentă, indiferent dacă aceasta îmbracă forma unei case sau a unui
apartament, aflat în proprietate personală sau închiriat. Condiţia cerută este ca această
locuinţă să fie utilizată în cea mai mare parte a anului, deci să nu aibă caracter vremelnic.
Dacă persoana dispune de câte o locuinţă cu caracter permanent în fiecare din cele două
state semnatare ale convenţiei, atunci ea este considerată ca fiind rezidentă a statului cu
care are legături personale şi economice cele mai strânse. La determinarea acestui stat se
ţine cont de unii factori (relaţiile familiale şi sociale, ocupaţia etc.). Dacă statul cu care
persoana fizică are legăturile cele mai strânse nu poate fi determinat sau dacă ea nu
dispune de o locuinţă cu caracter permanent în nici unul din cele două state, atunci
persoana fizică este considerată rezidentă a statului în care locuieşte în mod obişnuit.
Dacă persoana în cauză locuieşte în mod obişnuit în ambele state sau dacă nu locuieşte în
mod obişnuit în nici unul din ele, atunci ea este considerată rezidentă al statului al cărei
cetăţean este. Dacă are cetăţenia ambelor state ori a nici unuia dintre ele, atunci problema
domiciliului fiscal va fi rezolvată prin înţelegere între cele două părţi interesate.
În cazul unei persoane juridice, aceasta se consideră ca fiind rezidentă a statului în
care se află situat sediul conducerii sale efective. Prin sediu permanent, se înţelege o
instalaţie fixă de afaceri prin intermediul căreia o întreprindere exercită, total sau parţial
activitatea sa.

93
Noţiunea de sediu stabil cuprinde un sediu al conducerii, o sucursală, un birou, o
uzină, un atelier etc.
O întreprindere nu se consideră ca având sediul stabil într-un stat în care aceasta
dispune de un curier, un comisionar general sau de un alt agent.

B. Criteriul cetăţeniei
Impozitele şi taxele se aplică cetăţenilor pentru veniturile şi bunurile obţinute atât
în ţară cât şi în străinătate. Pentru bunurile şi veniturile obţinute în străinătate, perceperea
impozitelor şi a taxelor prevăzute de legislaţia fiscală este justificată numai dacă pentru
aceleaşi venituri sau bunuri nu s-au plătit impozite sau taxe în statul pe teritoriul căruia au
fost obţinute sau dobândite, ori numai pentru diferenţa eventuală dintre impozitele şi
taxele plătite în străinătate şi cele datorate pe teritoriul statului în cauză, evident dacă
acestea din urmă ar fi mai mari. În privinţa unor asemenea venituri, legislaţia unor ţări
(România) prevede:
- scutirea de impozit a drepturilor băneşti de autor primite din străinătate de
către cetăţenii aflaţi în ţară;
- scutirea de taxe vamale a unor dintre bunurile dobândite în străinătate de
către cetăţeni la întoarcerea în ţară etc.

C. Criteriul teritorialităţii
Impozitele şi taxele se aplică veniturilor obţinute şi bunurilor dobândite pe
teritoriul statului, indiferent dacă beneficiarul sau dobânditorul este cetăţean al statului
respectiv sau e străin. Ca o excepţie la această regulă sunt stabilite scutiri pentru anumite
venituri realizate de cetăţeni.
Efectele negative pe care dubla impunere le are asupra dezvoltării relaţiilor
economice şi financiare dintre diferite ţări au determinat găsirea unor soluţii pentru
înlăturarea ei. Dubla impunere poate fi evitată, fie pe baza unor măsuri legislative
unilaterale, fie prin încheierea unor acorduri bilaterale sau multilaterale între diferite ţări.

Necesitatea evitării dublei impuneri pentru dezvoltarea relaţiilor economice


internaţionale.

94
Apariţia dublei impuneri internaţionale este determinată de diversitatea
sistemelor fiscale naţionale, de particularităţile politicilor fiscale preum şi de modul de
folosire a impozitelor şi taxelor ca pârghii de stimulare sau limitare a unor activităţi
economice şi nu are decât efecte negative asupra societăţii, în general.
Dubla impunere afectează eficienţa exportului şi competitivitatea externă a
mărfurilor, deoarece sarcina fiscală este mai mare decât dacă venitul sau averea ar fi
supuse numai legislaţiei fiscale dintr-un singur stat. În aceste condiţii, dublă impunere
devine un obstacol în calea dezvoltării comerţului exterior şi a cooperării economice şi
tehnico-ştiinţifice, dacă nu se creează instrumente juridice prin care statele interesate să
se oblige reciproc la măsuri corespunzătoare pentru înlăturarea sau micşorarea efectelor
dăunătoare ale acestui fenomen.
Eliminarea dublei impuneri internaţionale reprezintă o necesitate pentru a asigura
dezvoltarea nestânjenită ale relaţiilor economice internaţionale. Este necesară clarificarea
şi garantarea situaţiei fiscale a contribuabililor (persoane fizice şi juridice) care sunt
principalii „actori” ai activităţii economice, financiare etc.
Limitarea şi combaterea fenomenului de dublă impunere internaţională este o
problemă destul de importantă. În acest scop sunt utilizate instrumente juridice interne
(unilaterale) cât şi instrumente juridice externe (internaţionale), constând în convenţii
pentru evitarea dublei impuneri, prevederi de natură fiscală incluse în acord,
internaţional, având ca obiect transporturi internaţionale etc.

Metode/procedee pentru evitarea dublei impuneri.

Pentru evitarea propriu-zisă a dublei impuneri internaţionale se folosesc, în


practică fiscală internaţională două metode sau procedee tehnice:
1. Metoda scutirii (exonerării) – conform căreia statul de rezidenţă al
beneficiarului unui anumit venit nu impozitează veniturile care, potrivit prevederilor
convenţiilor fiscale, sunt impuse în celălalt stat (statul de sursă sau cel în care se află
averea impozabilă, un sediu permanent sau o bază fixă).
Această metodă poate fi aplicată sub două forme:

95
a. scutirea (exonerarea) totală – la care statul de rezidenţă al beneficiarului
venitului, la determinarea venitului impozabil al unui rezident al său, nu va lua în
considerare venitul impozabil al acestuia în statul de sursă şi nici venitul aferent unui
sediu permanent ori unei baze fixe din celălalt stat contractant; astfel, se va lua în calcul
numai restul venitului impozabil.
b. scutirea (exonerarea) progresivă – care impune că venitul impozabil în celălalt
stat (statul de sursă sau cel în care se află sediul permanent ori bază fixă) să nu se impună
în statul de rezidenţă al beneficiarului acelui venit, în schimb, acest din urmă stat îşi
rezervă dreptul de a lua în considerare acest venit atunci când determină impozitul aferent
restului de venit. La fel se procedează şi în cazul impozitării averii.
2. Metoda creditării (imputării) – conform căreia statul de rezidenţă calculează
impozitul datorat de un rezident al sau pe bază volumului total al veniturilor acestui
subiect impozabil.
Aceasta presupune că în venitul impozabil, statul de rezidenţă va include atât
venitul impozabil în statul de sursă cât şi venitul impozabil în statul în care se află sediul
permanent sau bază fixă. El nu va lua în calcul, evident, veniturile (averea) care nu sunt
impozabile decât în celălalt stat contractant.

Creditarea cunoaşte şi ea două forme:


a. creditarea totală – la care statul de rezidenţă deduce din impozitul aferent
totalului veniturilor (averii) impozabile ale contribuabilului suma totală a impozitului
plătit de acesta în celălalt stat contractant;
b. creditarea ordinară – la care statul de rezidenţă deduce, cu titlu de impozit
plătit în celălalt stat contractant o sumă care poate să fie egală sau mai mică decât cea
efectiv plătită statului de sursă.

Modalităţi de evitare a dublei impuneri.

Ca modalităţi de evitare a dublei impuneri se impun:


-reglementările fiscale conţinute în dreptul intern;
-convenţiile fiscale internaţionale.

96
Convenţiile fiscale internaţionale sunt:
-convenţii bilaterale, care implică numai două ţări;
-convenţii multilaterale – care implică mai mult de două ţări participante.

Convenţiile bilaterale de evitare a dublei impuneri încheiate de România.

Convenţiile bilaterale încheiate în acest sens de România se aplică persoanelor


care sunt rezidente ale unuia sau ale ambelor state contractante. Prin persoană se înţelege
o persoană fizică, o societate şi orice altă asociere de persoane. Termenul societate
înseamnă orice persoană juridică sau orice entitate care este considerată persoană juridică
în scopul impozitarii.
Majoritatea convenţiilor încheiate în acest sens urmăresc acelaşi model şi multe
din prevederile lor sunt similare sau chiar identice, ceea ce se datorează faptului că multe
dintre ele sunt negociate în baze generale recunoscute şi în bază unor modele
internaţionale similare.
Prin convenţiile încheiate sunt vizate impozitele pe venit şi pe capital stabilite în
numele unui stat contractant sau al subdiviziunilor sale politice, al unităţilor
administrative-teritoriale ori al autorităţilor locale, indiferent de modul în care sunt
percepute.
Sunt considerate impozite pe venit şi pe capital toate impozitele stabilite pe
venitul total, pe capitalul total sau pe elementele de venit sau de capital, inclusiv
impozitele pe câştigurile provenite din înstrăinarea proprietăţii mobiliare sau imobiliare,
precum şi impozitele asupra creşterii capitalului.

1. Impunerea veniturilor obţinute din România de persoane fizice sau


juridice nerezidente.

Veniturile obţinute din România de persoane fizice sau juridice nerezidente sunt
impozabile potrivit prevederilor convenţiilor de evitare a dublei impuneri, respectiv ale
articolelor din aceste convenţii care reglementează impunerea categoriilor de venituri

97
respective. Pentru veniturile la care în convenţiile de evitare a dublei impuneri este
prevăzut dreptul de impunere în statul de sursă, fără a fi precizată în mod expres o cotă de
impunere, veniturile respective sunt impozabile potrivit convenţiilor de evitare a dublei
impuneri coroborate cu legislaţia română în domeniu.
Pentru persoanele rezidente ale statelor cu care România are încheiate convenţii
şi care realizează venituri din România, impozitul ce se reţine la sursă pentru dividende,
dobânzi, comisioane, redevenţe este la nivelul cotei stabilite la paragraful 2 de la
articolele: "Dividende", "Dobânzi", "Comisioane", "Redevenţe" din convenţii. În cazul
când legislaţia internă prevede în mod expres exceptarea de la impunere, scutirea sau o
cotă de impozitare mai favorabilă, sunt aplicabile prevederile legislaţiei interne –
Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal referitoare la aplicarea convenţiilor
sau acordurilor de evitare a dublei impuneri.
Alineatul 2 al articolelor "Dividende", "Dobânzi", "Comisioane", "Redevenţe"
din convenţiile de evitare a dublei impuneri nu este anulat de alineatul 1 al aceloraşi
articole, care prevede că veniturile respective plătite unui rezident se impun în statul său
de rezidenţă. Aplicarea alineatului 2 al articolelor "Dividende", "Dobânzi",
"Comisioane", "Redevenţe" din convenţiile de evitare a dublei impuneri care prevăd
impunerea în statul de sursă nu conduce la o dublă impunere pentru acelaşi venit, întrucât
statul de rezidenţă acordă credit fiscal pentru impozitul plătit în România, în conformitate
cu prevederile convenţiei de evitare a dublei impuneri.

2. Certificatul de rezidenţă fiscală.

Pentru aplicarea prevederilor convenţiilor de evitare a dublei impuneri beneficiarii


veniturilor din România, persoane rezidenţe ale celuilalt stat contractant, vor depune în
anul realizării venitului sau în anul următor realizării acestuia la plătitorul de venituri
originalul certificatului de rezidenţă fiscală sau al documentului prin care se atestă
rezidenţa fiscală, tradus şi legalizat de organul autorizat din România.
În cazul în care beneficiarul venitului, persoană rezidentă a celuilalt stat
contractant, nu prezintă originalul certificatului de rezidenţă fiscală sau al documentului

98
care atesta rezidenţa fiscală, tradus şi legalizat, se aplică cotele de impozit prevăzute în
Titlul V al Codului Fiscal şi nu cele stabilite prin convenţie.
După prezentarea certificatului de rezidenţă fiscală sau a documentului se aplică
pentru veniturile realizate în anul respectiv prevederile din convenţiile de evitare a dublei
impuneri şi se va proceda la regularizarea impozitului. Este însă necesar ca certificatul de
rezidenţă fiscală să menţioneaze că beneficiarul venitului a avut, în termenul de
prescripţie, rezidenţă fiscală în statul contractant cu care este încheiată convenţia de
evitare a dublei impuneri, pentru toată perioadă în care aceştia au realizat veniturile din
România.
Un nerezident poate fi considerat rezident al unui stat şi ca urmare a
informaţiilor primite pe bază schimbului de informaţii iniţiat/procedurii amiabile
declanşate de o ţară parteneră de convenţie de evitare a dublei impuneri.
Informaţiile referitoare la eliberarea certificatului de rezidenţă fiscală pentru
persoanele fizice şi juridice române, precum şi cele privind eliberarea certificatului de
atestare a impozitului plătit, conform convenţiei de evitare a dublei impuneri, vor fi
furnizate de:
-serviciile de metodologie şi asistentă pentru contribuabili şi birourile
(compartimentele) de administrare monopol de stat din cadrul direcţiilor generale ale
finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene; serviciul metodologie, relaţii
cu contribuabilii şi serviciul monopoluri (ţigări, băuturi, jocuri etc.) din cadrul Direcţiei
generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat a municipiului Bucureşti;
serviciile (birourile, compartimentele) de aplicare a convenţiilor de evitare a dublei
impuneri din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de
stat judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, cu excepţia judeţului Ilfov;
-birourile de asistenţă pentru contribuabili din cadrul administraţiilor financiare
municipale; serviciile juridice şi relaţii cu contribuabilii şi serviciile de licenţe, marcare
ţigări şi băuturi alcoolice din cadrul administraţiilor financiare ale sectoarelor
municipiului Bucureşti;
-şi, respectiv, de Direcţia acorduri fiscale internaţionale din cadrul Ministerului
Finanţelor.

99
Certificatul de rezidenţă fiscală se eliberează pe baza unei cereri formulată de
contribuabil, al cărei model este prevăzut de Ordinul nr.1798/1998 pentru aprobarea
formularisticii referitoare la aplicarea convenţiilor de evitare dublei impuneri pentru
stabilirea competenţelor privind semnarea acestor formulare.

3. Restituirea impozitului.

In cazul când în România s-au făcut reţineri de impozit ce depăsesc prevederile


din conventiile de evitare a dublei impuneri, suma impozitului retinut în plus poate fi
rambursată la cererea beneficiarului de venit, respectiv a persoanei nerezidente.
Cererea de rambursare a impozitului trebuie depusă de persoana nerezidentă în
termenul legal de prescriptie, stabilit prin legislatia statului român. Rambursarea
impozitului către persoana nerezidentă se va face prin intermediul rezidentului român
plătitor al venitului.

4. Nediscriminarea.

Convenţiile încheiate în vederea evitării dublei impuneri cuprind şi prevederi


referitoare la discriminare.
Astfel, se stipulează că naţionalii unui stat contractant nu vor fi supuşi în celălalt
stat contractant nici unei impozitări sau obligaţii legate de aceasta, diferită sau mai
împovărătoare decât impozitarea sau obligaţia la care sunt sau pot fi supuşi naţionalii
celuilalt stat aflaţi în aceeaşi situaţie, mai ales în ceea ce priveşte rezidenţă.
Aceleaşi dispoziţii se vor aplica, de asemenea, şi persoanelor care nu sunt
rezidente ale unuia sau ale ambelor state contractante.
Impunerea unui sediu permanent pe care o întreprindere a unui stat contractant îl
are în celălalt stat contractant nu va fi stabilită în condiţii mai puţin favorabile în acel
celălalt stat decât impunerea stabilită întreprinderilor acelui celălalt stat, care desfăşoară
aceleaşi activităţi. Această prevedere nu va fi interpretată ca obligând un stat contractant
să acorde rezidenţilor celuilalt stat contractant vreo deducere personală, înlesnire şi

100
reducere în ceea ce priveşte impunerea pe considerente privind statutul civil sau
responsabilităţile familiale pe care le acordă rezidenţilor săi.
Cu excepţiile prevăzute în convenţii, dobânzile, redevenţele şi alte plăţi făcute de
o întreprindere a unui stat contractant unui rezident al celuilalt stat contractant se vor
deduce, în scopul determinării profiturilor impozabile ale unei asemenea întreprinderi, în
aceleaşi condiţii ca şi cum ar fi fost plătite unui rezident al primului stat menţionat. În
mod similar, orice datorii ale unei întreprinderi a unui stat contractant faţă de un rezident
al celuilalt stat contractant vor fi deductibile, în vederea determinării capitalului
impozabil al acestei întreprinderi, în aceleaşi condiţii ca şi când ar fi fost contractate faţă
de un rezident al primului stat menţionat.

5. Procedura amiabilă.

Când o persoană consideră că datorită măsurilor luate de unul sau de ambele state
contractante rezultă sau va rezulta pentru ea o impozitare care nu este conformă cu
prevederile convenţiei, ea poate, indiferent de căile de atac prevăzute de legislaţia internă
a acelor state, să supună cazul sau autorităţii competente a statului contractant al cărui
rezident este sau, dacă situaţia sa se încadrează în prevederile legale, acelui stat
contractant al cărui naţional este. Cazul trebuie prezentat în termen de 3 ani de la prima
notificare a acţiunii din care rezultă o impunere contrară prevederilor convenţiei.

Cum se impun diferite categorii de venituri.

Venituri care fac obiectul unor convenţii privind evitarea dublei impuneri
(încheiate de România):
a. dividendele plătite de către o societate rezidentă a unuia dintre statele
contractante unui rezident al celuilalt stat contractant, pot fi impuse în ambele state
contractante; cotă de impozit aplicată de ţara de sursă este însă limitată.
b. dobânzile la creditele comerciale obţinute de către un rezident al unuia dintre
statele contractante din surse aparţinând celuilalt stat contractant pot fi impuse în ambele
state. Cota este limitată, spre exemplu, la 10% din suma dobânzilor (în convenţiile

101
României cu Danemarca, Cipru, Franţa) sau la 15% în convenţiile cu Canada, Egipt,
Malayezia.
c. comisioanele provenind dintr-un stat contractant şi plătite unui stat rezident al
celuilalt stat contractant pot fi impuse în acel celălalt stat contractant, ele pot fi incluse şi
în ţara de sursă dar impozitul astfel stabilit nu poate depăşi o anumită cotă din suma
comisioanelor.
d. veniturile realizate din transporturi în trafic internaţional sunt impozabile
numai în statul contractant în care este sediul conducerii efective a întreprinderii de
transport.
e. durata de timp în care un şantier de construcţii sau montaj nu se impune în
ţara în care îşi desfăşoară activitatea este de: 12 luni şi/sau 18 luni.
f. bunurile şi veniturile din folosirea sau înstrăinarea acestora se impun, dacă
este vorba de bunuri imobiliare, în ţara în care sunt situate; pentru bunurile mobile,
soluţia adoptată este – în principiu – impunerea acestora în statul în care se află bunurile
făcând parte din activul unui sediu stabil sau dintr-o bază fixă pentru exercitarea unei
profesii.
Situaţia României.

România nu este membră a Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică,


însă negocierea şi semnarea convenţiilor privind evitarea dublei impuneri s-a făcut şi se
face pe bază Convenţiei Model. Totodată, ţara noastră participă alături de statele membre
şi nemembre ale Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică la dezbaterile
privind negocierea, aplicarea şi interpretarea convenţiei cadru, având libertatea şi
posibilitatea să-şi exprime dezacordul cu anumite dispoziţii ale acesteia, dar şi cu
interpretările date de către Comisia Fiscală din cadrul organizaţiei. Având în vedere
importanţa sporită pe care o acordă statele nemembre, inclusiv România, Convenţiei
Model, dar şi comentariilor acesteia, statele membre au permis includerea în cuprinsul
comentariilor a unei secţiuni care să prevadă poziţia acestor state (în număr de 23)
referitor la dispoziţiile Convenţiei. Practic, pentru fiecare articol al Convenţiei Model este
indicată poziţia statului respectiv, punctându-se locul din text unde există dezacord.

102
Cu titlu de exemplu, România îşi rezervă dreptul: să includă în noţiunea de
"impozite vizate" impozitele stabilite în numele unităţilor administrativ-teritoriale; să
taxeze redevenţa la sursă; să trateze comisioanele, printr-o prevedere distinctă, în cadrul
articolului ce reglementează impunerea redevenţelor ş.a.
În general, aşa cum arătăm mai sus, statele nemembre au agreat atât conţinutul
Convenţiei Model, cât şi comentariile privind interpretarea şi aplicarea acesteia, existând
pentru fiecare stat doar câteva puncte în care abordările sunt diferite.

Importanţa Convenţiei Model.

Având în vedere că am făcut vorbire anterior despre comentariile Convenţiei


Model, trebuie reţinut faptul că acestea au o importantă deosebită în dezvoltarea
legislaţiei fiscale internaţionale, cu atât mai mult cu cât acestea au fost redactate şi
agreate de către experţii statelor membre, numiţi în Comisia Fiscală din cadrul
Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică. Aceste comentarii n-au fost
redactate pentru a fi anexate la convenţiile negociate şi semnate de către state, ci pentru a
fi un instrument internaţional de asistenţă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor acestor
convenţii şi, în particular, de soluţionarea oricărei dispute născute din aplicarea lor.
Administraţiile fiscale din statele membre, în oferirea de soluţii contribuabililor,
acordă o importantă majoră comentariilor Convenţiei Model, consultându-le în mod
obişnuit. În mod similar, contribuabilii acestor state, în contextul stabilirii strategiilor de
dezvoltare a afacerilor, fac apel, în mod extensiv, la comentariile referite.
În ceea ce priveşte abordarea generală a interpretării convenţiilor fiscale, trebuie
subliniat faptul că doctrina fiscală consideră că aceste convenţii au o dublă natură (I) pe
de-o parte ele sunt tratate internaţionale angajate între guverne pentru repartizarea
jurisdicţiei fiscale, (II) iar pe de altă parte ele devin parte a legislaţiei fiscale a fiecărui
stat contractant. Totodată, aceste convenţii primesc din ce în ce mai multă atenţie din
partea instanţelor judecătoreşti.
Având în vedere natura normelor de drept internaţional, experţii în materie
opinează că interpretarea convenţiilor fiscale se poate realiză de către tribunalele şi curţile
internaţionale sau de organele unor organizaţii internaţionale, iar pe plan intern ea se

103
realizează în mod unilateral de către fiecare stat, fie la nivel guvernamental, fie de
tribunale interne, cu ocazia soluţionării unor cauze cu care sunt sesizate. Însă trebuie
subliniat faptul că această interpretare internă nu este opozabila celeilalte ori celorlalte
părţi ale tratatului.
Se observă atenţia sporită acordată, din punct de vedere juridic, convenţiilor
bilaterale privind dublă impunere, instanţele, în soluţionarea diferendelor, folosind din ce
în ce mai des comentariile Convenţiei Model. Informaţiile culese de către Comisia
Fiscală din cadrul Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică arată că
respectivele comentarii au fost menţionate în marea majoritate a hotărârilor pronunţate de
către instanţele statelor membre în speţe fiscale. În multe dintre aceste hotărâri,
comentariile au fost citate şi analizate în mod extensiv, având un rol important în
procesul deliberarii instanţelor specializate.

Abordări diferite.

Cu toate acestea, sunt situaţii în practică când instanţele fiscale abordează diferit
interpretarea convenţiilor asupra dublei impuneri. De exemplu, Curţile din Canada şi din
Australia au optat pentru o abordare largă în interpretarea convenţiilor asupra dublei
impuneri, pe când cele din Statele Unite, utilizează în interpretarea convenţiilor fiscale
Memorandumul Tehnic întocmit de Trezoreria S.U.A.. în Franţa, instanţele pot interpreta
o convenţie numai dacă înţelesul este clar, în toate celelalte cazuri Ministerul Afacerilor
Străine fiind autoritatea competenţă pentru emiterea interpretărilor care devin obligatorii
pentru instanţele judecătoreşti.
Prin urmare, convenţiile fiscale sunt supuse simultan regulilor de interpretare
aplicabile dreptului public internaţional şi intern, recunoscându-se, în general, în caz de
litigii, prioritatea regulilor dreptului internaţional public.
De asemenea, se poate vorbi de faptul că aceste convenţii fiscale afectează
reglementările fiscale din dreptul fiscal intern al statelor contractante, deoarece prevăd
categoriile de impozite din dreptul intern care urmează a se aplica în anumite condiţii şi
limite pentru rezidenţii statelor părţi ale convenţiilor şi în ce proporţie va beneficia de
aceste impozite fiecare jurisdicţie fiscală. În nici un caz nu se poate concluziona că aceste

104
convenţii de evitare a dublei impuneri stabilesc impozite şi taxe şi înlocuiesc legislaţia
fiscală internă. Singurul scop al încheierii acestor convenţii este partajarea dreptului de
impunere între statul de rezidenţă şi cel de sursă (convenţiile încheiate de România
prevăd partajarea dreptului de impunere între statul de rezidenţă al beneficiarului de venit
şi statul de sursă, în speţă România, în anumite proporţii).
România, prin legislaţia internă, aplică măsuri legislative unilaterale pentru
evitarea dublei impuneri internaţionale atât prin instituţia creditului fiscal (prin care
legislaţia română ia în considerare impozitele plătite de rezidenţii români în străinătate
pentru unele venituri realizate în statul sursă al acestora, deducându-le din impozitul
datorat), cât şi prin normă de trimitere la convenţii fiscale (art. 118 din Codul fiscal,
privind coroborarea prevederilor Codului fiscal cu cele ale convenţiilor de evitare a
dublei impuneri). Pornind de la importanţă acordată convenţiilor de evitare a dublei
impuneri în evoluţia legislaţiei fiscale internaţionale, totuşi, nu trebuie să se facă confuzie
cu sistemul fiscal aplicabil. Altfel spus, convenţiile de evitare a dublei impuneri prezintă
limitele permise ale sistemului fiscal, nu însuşi sistemul fiscal aplicabil.

Convenţii internaţionale pentru evitarea dublei impuneri încheiate între


România şi alte state.

România a semnat peste 50 de acorduri sau convenţii pentru evitarea dublei


impuneri.
Scopul acestor convenţii este acela de a stabili reguli de impozitare unice pentru
fiecare situaţie în parte. De exemplu, acolo în cazul unor tipuri de venituri, statele
contractante au convenit să se aplice impozitarea prin reţinere la sursă, o asemenea
dispoziţie este expres prevăzută în textul convenţiei. Dacă însă veniturile unei persoane
rezidente într-un stat contractant nu sunt expres menţionate în conţinutul convenţiei,
atunci acestea sunt impozitate numai în statul respectiv.
Structura acestor convenţii este, în general aceeaşi, indiferent că ele s-au semnat
înainte sau după 1989. Convenţiile au la bază principiile conţinute în modelele de
convenţii elaborate de Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (O.E.C.D.)
în anii 1963, 1977 şi 1992.

105
Convenţiile pentru evitarea dublei impuneri cuprind:
1. Persoanele vizate – care sunt rezidente ale unuia dintre statele contractante;
2. Impozitele vizate – în fiecare dintre statele contractante;
3. Definiţii generale – în care se enunţă în mod precis fiecare noţiune utilizată în
convenţie, pentru a nu lăsa loc interpretării sau arbitrariului;
4. Domiciliul fiscal şi sediul stabil – pentru a se putea stabili principiul de
impozitare aplicat în statul de sursă a venitului sau în statul de domiciliu al agentului
economic;
5. Veniturile supuse impozitării:
a. venituri din bunuri imobiliare;
b. beneficiile întreprinderilor;
c. veniturile întreprinderilor de transport;
d. dividendele;
e. dobânzile;
f. redevenţele;
g. câştigurile din capital;
h. veniturile din profesii independente şi dependente;
i. veniturile artiştilor şi sportivilor;
j. pensiile;
k. veniturile obţinute din funcţii publice, personal didactic şi studenţi;
l. impunerea averii.
6. Veniturile nemenţionate expres – care se impozitează numai în statul de
domiciliu;
7. Dispoziţia privind evitarea dublei impuneri, nediscriminarea, procedura
amiabilă şi schimbul de informaţii;
8. Intrarea în vigoare, începerea aplicării şi denunţarea.

Ţări cu care România a încheiat convenţii de evitare a dublei impuneri.

Nr Tara Data Dobanzi Dividende Redevente Comisioan Data Monitorul Nr si data actului

106
aplicarii
. (%) (%) (%) e (%) publicarii Oficial
tratatului
10 10 15 15 OG 83/1998
Fara aplicarea
Codul fiscal incepand
conventiilor
15 15 15 15 cu 01-01-04
1 Africa de 01.ian.96 15 15 15  29.oct.95 199/1994 59 / 13.07.94
Sud
2 Albania 01.ian.96 10 10 - 15  15 15 20.oct.95 302/1994 86 / 18.10.'94
3 Algeria 01.ian.97 15 15 15  11.iul.96 69/1995 25 / 12.04.'95
4 Armenia 01.ian.98 10 5-10 10 15 24.aug.97 156/1997 121 / 9.07.'97
5 Australia 01.ian.02 10 5-15 10  20.mar.01 150/2001 85/20.3.2001
6 Austria 01.ian.78 10 15 10  10.ian.79 64/1978 254 / 10.07.'78
7 Bangladesh 01.ian.89 10 10  - 10  21.aug.88 37/1987 221 / 04.09.'87
15
8 Belarus 01.ian.99 10 10 15  15.iul.98 200/1998 102/26.05.'98
9 Belgia 01.ian.78 15 10 10 5 03.oct.78 34- 82 / 15.04.'77
35/1977
Belgia 01.ian.99 10 5-15 5 5 17.oct.98 262/1996 126 / 16.10.'96
(nou)
10 Bulgaria 01.ian.96 15 10-15 15  12.oct.95 .07/1995 5 / 10.01.'95
11 Canada 01.ian.78 15 15 15 - 10   29.dec.80 97/1979 418 / 05.12.'79
12 Cehia 01.ian.95 7 10 10  10.aug.94 157/1994 37 / 23.06.'94
13 China 01.ian.93 10 10 7 5 05.mar.92 .10/1992 5 / 24.01.'92
14 Cipru 01.ian.83 10 10 5 5 08.nov.82 66/1982 261 / 09.07.82
15 Coreea de 01.ian.01 10 10 10  03.iul.00 301/2000 104/19.06.00
Nord
16 Coreea de 01.ian.95 10 7-10 7-10 10 06.oct.94 96 / 1994 18 / 08.04.'94
Sud
17 Costa Rica 01.ian.92 10 5-15 10 5 05.feb.92 19 / 1992 9 / 05.02.1992
18 Croatia 01.ian.97 10 5 10  28.nov.96 271/1996 127 / 16.10.'96
19 Danemarca 01.ian.74 10 10-15 10 4 28.dec.77 118/1997 389/27.10.'77
20 Ecuador 01.ian.97 10 15 10 10 22.ian.96 294/1992 111/9.11.1992
21 Egipt 01.ian.82 15 10 15 15 05.ian.81 84/1980 316/14.10.1980
22 Elvetia 01.ian.94 10 10 0 - 10  27.dec.94 200/1994 60/13.07.1994
23 Emiratele 01.ian.97 3 3 3 3 23.ian.96 262/1993 74/3.11.'93
Arabe
Unite
24 Estonia 01.ian.05 10 10 10 2 01.nov.04 1126/2004 449/2004
25 Etiopia 01.dec.04 15 10 15  01.nov.04 1057/2004 448/2004

107
26 Filipine 01.ian.98 10- 10-15 10-15  27.nov.97 64/1995 23/04.04.'95
15  25
27 Finlanda 01.ian.79 10 10 10 3 27.dec.78 16/1978 61/02.03.1978
Finlanda 01.ian.01 5 5 5  04.feb.00 642/1999 201/24.12.99
(nou)
28 Franta 01.ian.75 10 10 10  27.sep.75 171/1974 240/23.12.'74
29 Georgia 01.ian.00 10 8 5 5 15.mai.99 132/1999 45/26.03.99
30 Germania 01.ian.72 10 10-15 10  01.nov.75 197/1973 625/21.11.73
Germania 01.ian.04 3-0 5-15 3  11.feb.04 123/2004 OMF228/11.02.04
(nou)
31 Grecia 01.ian.96 10 45- 7-5 5 07.apr.95 46/1992 25/12.03.'92
25 
32 India 01.ian.88 15 15-20 22,5 5 14.nov.87 37/1987 221/04.09.'87
33 Indonesia 01.ian.00 12,5 12,5- 12,5- 10 13.ian.99 104/1998 50/02.03.'98
15 15
34 Iordania 01.ian.85 12,5 15 15 15 02.aug.84 51/1984 215/26.06.1984
35 Irlanda 01.ian.01 3 3 3  04.dec.00 626/2000 208/4.12.00
36 Israel 01.ian.99 5- 15 10  21.iun.98 86/1998 39/14.02.98
10
37 Italia 01.ian.79 10 10 10 5 06.feb.79 34- 82/15.04.'77
35/1977
38 Iugoslavia 01.ian.89 7,5 5 10 10 21.oct.88 61/ 1986 331/ 14.10.86
Iugoslavia 01.ian.98 10 10 10 10 01.ian.98 155/ 1997 122/ 9.07.97
(nou)
39 Japonia 01.ian.78 10 10 15-10  09.apr.78 69/ 1976 213/ 05.07.76
40 Kazahstan 01.ian.01 10 10 10 10 21.apr.00 109/2000 11/16.03.2000
41 Kuwait 01.ian.92 1 1 20  05.oct.94 57/ 1993 5/ 08.03.93
42 Letonia 01.ian.03 10 10 10 2 06.nov.02 841/2002 606/2002
43 Liban 01.ian.98 5 5 5  06.apr.97 62/ 1996 10/ 21.03.96
44 Lituania 01.ian.03 10 10 10 2 15.mai.02 393/2002 278/2002
45 Luxemburg 01.ian.96 10 5-15 10 5 08.dec.95 299/ 1994 85/ 18.10.94
46 Malayezia 01.ian.85 15 10 12 Legislatia 07.apr.84 106/ 83 482/ 26.12.83
interna
47 Malta 01.ian.97 5 5-30  5 10 16.aug.96 144/ 96 61/ 3.07.96
48 Maroc 01.ian.87 10 15 10  30.aug.87 99/ 1982 404/ 01.11.82
49 Mexic 01.ian.02 15 10 15  28.iun.01 372/2001 331/2001
50 Moldova 01.ian.97 10 10 10-15  10.apr.96 127/ 1995 60/ 17.06.95
51 Namibia 01.ian.00 15 15 15  05.aug.99 188/1999 61/15.04.99
52 Nigeria 01.ian.94 12,5 12,5 12,5  18.apr.93 58/ 1993 10/ 08.03.93

108
53 Norvegia 01.ian.82 10 10 10 4 27.sep.81 19/ 1981 67/ 25.03.81
54 Olanda 01.ian.80 10 10-15 10 5 05.dec.80 84/ 1980 316/ 14.10.80
Olanda 01.ian.00 3-0 0 - 10  0-3  29.iul.99 251/ 1999 85/ 25.05.99
(nou) 15
55 Pakistan 01.ian.80 10 5- 12,5 10 20.mar.80 97/ 1979 418/ 05.12.79
10
Pakistan 01.ian.01 10 10 12,5 10 28.nov.00 632/2000 212/6.12.00
(nou)
56 Polonia 01.ian.96 10 5-15 10 10 15.sep.95 7/ 1995 6/ 10.01.95
57 Portugalia 01.ian.00 10 10 - 15  10  14.iul.99 194/1999 63/15.04.99
58 Regatul 01.apr.76 10 10-15 15-10 12,5 22.nov.76 13/1976 26 / 03.02.'76
Unit (UK)
59 Rusia 01.ian.96 15 15 10  11.aug.95 158/1994 38/16.06.'94
60 Singapore 01.ian.03 5 5 5  09.iul.02 580/2002 475/2002
61 Siria 01.ian.92 7,5 Legislatia 15-10 15 07.nov.91 9/ 1988 40/ 11.02.88
interna
62 Slovacia 01.ian.96 10 10 10-15  29.dec.95 315/ 1994 96/ 10.11.94
63 Slovenia 01.ian.04 5 5 5  24.ian.03 105/2003 55/2003
64 Spania 01.ian.80 10 10-15 10 5 26.iun.80 97/ 1979 418/ 5.12.79
65 Sri Lanka 01.ian.86 10 12,5 10 10 28.feb.86 27/ 1985 149/ 22.05.85
66 SUA 01.ian.74 10 10 15-10  26.feb.76 168/ 1974 238/ 23.12.74
67 Sudan 01.ian.82 10 15 10 15 25.apr.79 19/ 1981 67/ 25.03.81
68 Suedia 01.ian.78 10 10 10 10 08.dec.78 104/ 1978 432/ 31.10.78
69 Tailanda 01.ian.98 10-20- 15-20 15 10 03.apr.97 18/ 1997 3/ 03.02.97
25
70 Tunisia 01.ian.90 10 12 12 4 19.ian.89 60/ 1987 326/ 23.12.87
71 Turcia 01.ian.89 10 15 10 6 15.sep.88 61/ 1986 331/ 14.10.86
72 Ucraina 01.ian.98 10 10-15 10-15  17.nov.97 272/ 1996 128/ 16.10.96
73 Ungaria 01.ian.96 15 5- 10 5 14.dec.95 306/ 1994 91/ 26.10.94
15
74 Uzbekistan 01.ian.98 10 10 10  17.oct.97 46/ 1997 26/ 12.03.97
75 Vietnam 01.ian.97 10 15 15  24.apr.96 56/ 1996 6/ 13.03.96
76 Zambia 01.ian.93 10 10 15  29.oct.92 51/ 1984 215/ 26.06.84

Dobanzi
În cazul vânzării pe credit a echipamentelor industriale sau mărfurilor sau a
 împrumuturilor acordate de instituţiile financiare
 La plata dobânzilor
 0% atâta timp cât legislaţia din Olanda / Germania nu stipulează impozit la sursa asupra

109
dobânzilor plătite catre nerezidenţi
În cazul mijloacelor de transport vândute
 pe credit sau în alte cazuri
Dividende
Când participarea la capitalul social al societăţii care plăteste
 dividende este mai mare sau egal cu 25%.
  (Excepţii: Bangladesh, Germania >= 10%, Pakistan >= 20%, Ungaria >
În toate celelalte
 cazuri
 Vezi tratatul
Prima rată aplicabilă pentru România, a
 doua pentru Malta
Când participarea la capitalul social al societăţii care plăteşte
 dividende este mai mare sau egal cu 10%.
Pentru Portugalia rata mai mica se aplică cand participarea la
 capital în ultimii 2 ani este de 25%
Royalties
Pentru redevenţele
 industriale
Pentru redevenţele
 culturale
Atâta timp cât legislaţia internă nu prevede impozit reţinut la sursa pentru
 redevenţele plptite nerezidenţilor
Când sunt plptite unei societpţi înregistrate la Agenţia Româna pentru Investiţii Străine şi care desfăşoară activităţi
 în domeniul industrial
Comisioane
Va aplica articolul din convenţie "Alte
 venituri" sau legislaţia internă
0% atâta timp cât legilaţia poloneză nu prevede impozit reţinut la
 sursa la comisioane

Legislaţie aplicabilă în domeniu.

110
• Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în M.Of. nr. 927/23.12.2003,
cu modificările şi completările ulterioare.

• Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de


aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în M.Of. nr. 112/06.02.2004,
cu modificările şi completările ulterioare.

• Hotărârea Guvernului nr. 1861/2006 pentru modificarea şi completarea Normelor


metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind codul fiscal, aprobate prin HG nr.
44/2004, publicată în M. Of. Nr. 1044/29.12.2006 .

• Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 1798 din 14.09.1998 pentru aprobarea


formularisticii referitoare la aplicarea convenţiilor de evitare a dublei impuneri şi
stabilirea competenţelor privind semnarea acestor formulare, publicat în M.Of. nr. 358
din 22.09.1998, cu modificările ulterioare.

• Convenţii fiscale internaţionale de evitare a dublei impuneri.

• Constituţia României art.11alin.(1) Statul român se obligă să îndeplinească


întocmai şi cu bună credinţa obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

• Cod fiscal art.1, alin.4: Dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unui
tratat la care România este parte, se aplică prevederea acelui tratat.

• Cod fiscal art.118, alin.2: În situaţia în care cotele de impozitare din legislaţia
internă sunt mai favorabile decât cele din conventile de evitare a dublei impuneri, se
aplică cotele de impozitare mai favorabile.

111
Evaziunea fiscală – cauze și efecte
Dr. Adrian Petre Danciu

Evaziunea fiscală reprezintă un fenomen complex care afectează viaţa economică,


socială şi politică din întreaga lume, iar o definiţie de acurateţe implică analiza acestui
fenomen din perspective diferite.
La începutul secolului trecut, eminentul jurist Oreste Atanasiu considera evaziunea
fiscală ca fiind reprezentată de „totalitatea procedeelor licite şi ilicite cu ajutorul cărora
cei interesaţi sustrag în total sau în parte averea lor, obligaţiunilor stabilite prin legile
fiscale”.
O altă definiţie a evaziunii fiscale este cea dată de Niţă Dobrotă în lucrarea
„A.B.C.-ul economiei de piaţă moderne” ca fiind „sustragerea de la plata obligaţiunilor
fiscale prin transmiterea unor date eronate privind sursele şi veniturile impozabile”.
Dicţionarul Oxford defineşte evaziunea fiscală ca fiind : minimizarea obligaţiilor
fiscale în mod legal şi prin mijloace de dezvăuire deplină faţă de autorităţile fiscale;
aranjamentul afacerilor financiare în scopul reducerii obligaţiilor , în cadrul legii.
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte evaziunea fiscală drept
“sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale”.
De asemenea, Legea nr. 87 / 1994 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale
definea evaziunea fiscală, în articolul 1, ca fiind „sustragerea prin orice mijloace de la
impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate
bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor
fondurilor speciale de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine,
denumite în cuprinsul legii contribuabili”.
Din păcate, Legea nr. 241 / 2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale
nu defineşte evaziunea fiscală, lansând teoreticienilor şi practicianului provocarea de a
căuta sensul cel mai apropiat de adevăr.
Din analiza definiţiilor prezentate putem ajunge la o singură concluzie, şi anume că
evaziunea fiscală este dificil de definit tocmai datorită complexităţii relaţiilor sociale de

112
natură economică, financiară şi politică pe care omenirea le-a dezvoltat de-a lungul
timpului.
În urma studiilor întreprinse asupra evaziunii fiscale s-a desprins concluzia general
acceptată potrivit căreia evaziunea fiscală poate fi împărţită în două mari categorii, în
funcţie de modul în care contribuabilii evită plata obligaţiilor fiscale, şi anume evaziune
fiscală legală şi evaziune fiscală frauduloasă .
Evaziunea fiscală legală constă în interpretarea dispoziţiilor legale în mod favorabil
contribuabilului, ca urmare a lacunelor și inadvertenţelor legislative şi, nu în ultimul rând,
a regimurilor fiscale diferite.
Evaziunea fiscală frauduloasă constă în săvârşirea faptelor interzise prin lege sau
prin neîndeplinirea obligaţiilor stipulate de lege, faptele constând atât în acţiuni cât şi
omisiuni.
Vom exemplifica mai departe care sunt modurile prin care se face diferenţa între
evaziunea fiscală legală şi cea frauduloasă.
În demersul nostru privind explicarea fenomenului de evaziune fiscală încercăm să
determinăm care este natura juridică a acestuia prin analiza textului legal aflat în vigoare
în România, şi anume Legea nr. 241/2005.
Astfel, din economia legii pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale rezultă
că evaziunea fiscală are natura juridică de infracţiune potrivit Capitolului II, şi
Capitolului III din lege.
Observaţia noastră este aceea că legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi
combaterea evaziunii fiscale stabileşte într-un mod restrictiv faptele care constituie
infracţiuni de evaziune fiscală, lăsând astfel posibilitatea atât interpretărilor cât şi
abuzurilor.
Infracţiunile de evaziune fiscală pot fi săvârșite de către orice contribuabil –
persoană fizică sau juridică, română sau straină – care deţine bunuri supuse impozitării
sau desfaşoară activităţi generatoare de venituri impozabile.
La majoritatea faptelor incriminate ca infracţiuni de evaziune fiscală, subiect activ
nu poate fi decât persoana care are o anumită calitate: administrator, contabil sau altă
persoană însărcinată cu atribuţii de serviciu specifice.

113
Comiterea unei fapte prevăzute de Legea nr. 241/2005 atrage consecinţe şi pentru
viitor prin restrângerea unor drepturi ale persoanelor care au fost condamnate pentru
infracţiunile prevăzute de legea evaziunii fiscale.
Subiectul pasiv al infracţiunilor de evaziune fiscală este reprezentat de societate în
ansamblu, datorită scopului şi destinaţiei veniturilor publice.
Obiectul juridic al infracţiunii de evaziune fiscală îl reprezintă relaţiile sociale
privind constituirea bugetului de stat, bugetelor publice locale, bugetului asigurărilor
sociale de stat, sau bugetelor altor autorități publice .
Obiectul material al infracţiunii de evaziune fiscală este constituit din sumele
datorate de către persoanele fizice şi juridice române şi straine bugetului de stat,
bugetelor publice locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, sau bugetelor altor
autorități publice.
Infracţiunile reglementate de Legea nr. 241/2005 se savârşesc cu intenţie directă şi
uneori indirectă.
Faptele care nu sunt savârşite în astfel de condiţii încât potrivit legii să constituie
infracţiuni de evaziune fiscală, pot atrage răspunderea contravenţională.
Latura obiectivă este constituită din acţiuni şi inacţiuni privind:
- refuzul de a prezenta organelor de control prevăzute de lege documentele
justificative şi actele de evidenţă contabilă necesare pentru stabilirea obligaţiilor faţă de
bugetul public;
- întocmirea incompletă sau necorespunzătoare de documente primare sau de
evidenţă contabilă, ori acceptarea unor astfel de documente cu scopul de a împiedica
verificarile financiar-contabile pentru identificarea cazurilor de evaziune;
- sustragerea de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate statului, prin
neînregistrarea unor activităţi pentru care legea prevede obligaţia înregistrării;
- sustragerea de la plata obligaţiunilor fiscale, în întregime sau în parte, prin
nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile sau
taxabile sau efectuarea oricăror alte operaţiuni în acest scop;
- neevidenţierea prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în
parte, a veniturilor realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază operaţiuni
reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului;

114
- organizarea sau conducerea unei evidenţe contabile duble, de către conducatorul
unităţii sau alte persoane cu atribuţii financiar-contabile, ori alterarea memoriilor
aparatelor de taxat, de marcaj, sau a altor mijloace de stocare a informaţiilor, în scopul
diminuării veniturilor supuse impozitelor;
- declararea fictivă facută de contribuabili sau împuterniciţii acestora cu privire la
sediul unei societăţi comerciale sau la schimbarea acestuia, fără îndeplinirea obligaţiilor
prevăzute de lege.
Cauzele care determină evaziunea fiscală sunt aparent numeroase şi prezintă o
natură eterogenă, în raport cu gradul de dezvoltare economică, socială şi politică al
fiecărui stat sau regiuni la care facem analiza fenomenului.
Imperfecţiunea legilor fiscale, inadvertenţele dintre prevederile acestora, lipsa
controlului fiscal competent sunt cauze binecunoscute ale fenomenului de evaziune
fiscală.
Natura umană, simţul exagerat al proprietăţii precum şi lipsa educaţiei economice,
sociale şi politice elementare constituie, de asemenea unele din cauzele evaziunii fiscale.
În opinia noastră însă, principala cauză a evaziunii fiscale o reprezintă
fiscalitatea excesivă practicată în majoritatea statelor lumii, fiscalitate întărită de
ineficienţa autorităţilor publice şi de lipsa reversibilităţii impunerii în programe de
dezvoltare generală a societăţii.
Lipsa de „feed-back” cu privire la colectarea în exces a impozitelor şi taxelor în
directă legătură cu simţul inechităţii sociale generează o rezistenţă firească în faţa
impozitului.
Acest fapt ar impune ca pe lângă relaxarea fiscală şi optimizarea activităţii
autorităţilor publice să se pună accent pe educația fiscală a contribuabililor.
Importanţa veniturilor fiscale este de netăgăduit, iar evaziunea fiscală este în mod
direct responsabilă de diminuarea acestei imporatante categorii de venituri publice.
Efectul imediat al evaziunii fiscale îl reprezintă nerealizarea veniturilor publice în
totalitate şi implicit imposibilitatea realizării programelor asumate de către guvern sau de
către autorităţile publice locale.
Prin urmare, evaziunea fiscală generează efecte nedorite asupra formării veniturilor
publice, în sensul diminuării acestora sub gradul de colectare prevăzut. De asemenea,

115
evaziunea fiscală determină efecte economice, sociale şi politice cu consecinţe grave
asupra societăţii în ansamblu. Economia este afectată ca urmare a imposibilităţii integrării
în circuitul economic a sumelor de bani provenite din evaziune fiscală, fapt care
generează şi fenomenul de spălare a banilor proveniţi din activităţi de evaziune fiscală.
Din punct de vedere social, evaziunea fiscală determină profunde inechităţi sociale
între contribuabilii oneşti şi cei evazionişti, asupra primei categorii crescând presiunea
fiscală, cu efecte dezastruoase asupra nivelului de trai.
Efectele evaziunii fiscale în plan politic au ca rezultat tulburări pe scena politică,
tulburări care pot determina schimbări guvernamentale, schimbări de regimuri politice
sau o inconsistenţă a autorităţilor publice şi iminenta disoluţie a statului ca formă de
organizare socială.

116
BIBLIOGRAFIE

1. Bostan, Ionel, Drept financiar comunitar, Ed. Universitas, Iaşi, 2004.


2. Bostan, Ionel, Drept financiar, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2001.
3. Bostan, Ionel, Controlul fiscal, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.
4. Drosu-Şaguna, Dan, Drept financiar şi fiscal, Ed. All, Bucureşti, 2003.
5. Filip, Gheorghe, (et col.), Finanţele, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2001.
6. Gliga, Ioan, Drept financiar public, Ed. All, Bucureşti, 1998.
7. Maurice, Duverger, Finances publiques, PUF, Paris, 1978.
8. Trotabas L., Cortenet J.M., Finances publiques, (quatrième édition) Dalloz, 1981.
9. T. Stolojan, R. Tatarcan, Integrarea şi politica fiscală europeană, Ed. Infomarket,
Braşov, 2002.
10. Văcărel, Iulian, (et col.), Finanţe publice, EDP, Bucureşti, 1999.
11. Whitehead, Geoffrey, Economia, Ed. Sedona, Timişoara, 1997.
12. ***, European Tax Handbook, IBDF publication, 1998.
13. ***, Raport privind bugetul de stat pe 2006, Ministerul Finanţelor Publice,
Bucureşti, 2005 (www.mfinante.ro)
14. ***, Raportul Comisiei de Finanţe a Senatului Franţei, Paris, 1999.
15. ***, Situaţia salariaţilor cu privire la impozitul şi transferurile sociale, OCDE,
2000.
 Dan Drosu Saguna – Drept financiar si fiscal – Ed. All Beck, Bucuresti, 2003
 Augustin Fuerea – Manualul Uniunii Europene – Ed. Universul Juridic, Bucuresti,
2006
 Augustin Fuerea – Drept comunitar al afacerilor – Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2006
 www.uniuneaeuropeana.ro
 www.ecb.int
 www.infoeuropa.ro

117
118