Paul Verlaine şi Arthur Rimbaud.

Secretele
unei prietenii intime (I)
De Horia pe 25 Decembrie 2013

Paul Verlaine, poet francez, născut la Metz (1844-1896). Mai întâi, „poet-funcţionar” şi de
salon, profesând un ideal umanitar, el a cunoscut o confuzie morală datorită unei iubiri nefericite,
alcoolismului şi înrâuririi lui Baudelaire (Poeme saturniene, 1866; Sărbători galante, 1869).
După o perioadă de linişte (Cântecul bun, 1870), întâlnirea cu Rimbaud i-a bulversat întreaga sa
viaţă. Şi-a regăsit credinţa catolică (Înţelepciune, 1881) şi energia creatoare şi a compus o poezie
plastică şi muzicală (Odinioară şi curând, 1884). Devenit, fără voia lui, şef de şcoală
„decadentă”, a publicat Poeţi blestemaţi (1884) şi apoi a rătăcit cu cameră mobilată prin spitale,
publicându-şi poeziile culese de circumstanţă (Paralele, 1889, Invective, 1893).

În 1871, Verlaine l-a întâlnit pe Arthur Rimbaud, atunci în vârstă de 17 ani. Acest adolescent
de geniu scrisese deja câteva dintre cele mai frumoase poeme ale sale, înţelepte şi bulversante,
care urmau să alipească poeziei noi domenii, cucerite în lumea stranie şi tenebroasă a
inconştientului. Demersul poetic al lui Rimbaud, singular, iraţional, a deschis calea
expresionismului, simbolismului şi suprarealismului. Lucru remarcabil, dar poetul şi-a scris
întreaga sa operă într-un interval de timp foarte scurt, din 1869 până în 1873.

Rimbaud avea o natură impetuoasă, neliniştită, nestabilă. După înfrângerea de la Sedan, a plecat
la Paris, unde, bănuit de spionaj, a fost arestat şi închis un timp. După eliberare, a revenit la
părinţii săi din Charleville, dar nu a rămas aici prea mult timp. Reluându-şi peregrinările, a
voiajat prin Belgia vreme de câteva săptămâni. Când a aflat vestea cea nouă a proclamării
Comunei, a revenit imediat la Paris pentru a se alătura „comunarzilor”. Ajuns la Paris, după şase
zile de mers pe jos, datorită aparenţei sale copilăreşti a scăpat de a fi împuşcat de soldaţii
guvernamentali, care cuceriseră capitala.

Prietenia dintre cei doi poeţi a devenit în scurt timp intimă

Reîntors la Charleville, a trimis în septembrie 1871, o copie a poeziei sale Corabia beată lui
Verlaine. Acesta a găsit-o excepţională şi a ţinut să-l cunoască personal pe autor. El l-a invitat pe
Rimbaud la Paris, lucru acceptat cu interes. Verlaine a rămas total surprins când s-a pomenit în
faţa sa cu un tânăr deşirat, ce abia împlinise 17 ani. Prietenia dintre cei doi poeţi a devenit în
scurt timp intimă. (…) Ei îşi petreceau nopţile împreună rătăcind prin cafenelele şi restaurantele
din Cartierul Latin. Verlaine îşi dorea de multă vreme un astfel de însoţitor.
 Rimbaud îşi părăseşte soţia

Tânăra soţie a lui Verlaine – poetul se căsătorise de puţină vreme – şi-a dat curând seama de
adevărata natură a legăturilor care îi uneau pe cei doi; de aceea s-a străduit din toate puterile să-l
îndepărteze pe Rimbaud din casa pe care ea o moştenise de la părinţii săi. Aceasta nu l-a
împiedicat, totuşi, pe tânărul poet să rămână la Paris, unde hoinărea peste tot. Verlaine a reuşit,
după un timp, să-i găsească un adăpost şi l-a prezentat în diverse cenacluri intelectuale din
capitală. Dar Rimbaud, care dormita în alcool şi drog, a sfârşit prin a indispune pe toată lumea
prin atitudinea vulgară şi viaţa sa destrăbălată.

Atunci când Rimbaud s-a reîntors la Charleville în martie 1872, a primit de la Verlaine o serie de
scrisori exaltate care l-au determinat să revină după câteva săptămâni la Paris. La 7 iulie 1872,
Rimbaud s-a confesat lui Verlaine că nu putea să mai rămână în acest oraş care îl dezgusta.
Verlaine şi-a părăsit tânăra soţie şi a plecat cu Rimbaud în străinătate. Pot fi regăsite sub formă
de poeme etapele acestei călătorii în culegerea Romanţe fără cuvinte.

Stabiliţi la Bruxelles, ei au fost ajunşi de soacra şi soţia lui Verlaine, care au vrut să-l aducă pe
acesta din urmă la Paris. Fiind convins de acestea, Verlaine pleacă cu ele la Paris. Dar, la
frontieră, le părăseşte şi dispare în noapte. Soţia sa avea să nu-l mai vadă niciodată. La puţin
timp după aceasta, ea a cerut divorţul.

Fugarii

Două luni mai târziu, Verlaine şi Rimbaud s-au instalat la Londra. Fiind născut la Metz, care
tocmai fusese cedat Germaniei, Verlaine s-a dus la consulatul general al Franţei optând pentru
naţionalitatea franceză. Cei doi poeţi au stat trei luni la Londra, unde au frecventat în special
mediile de emigranţi francezi, consumând fără măsură alcool. În fiecare seară târziu, se întorceau
complet beţi în camera mobilată în care locuiau împreună şi în care au scris: Romanţe fără
cuvinte şi Iluminaţii. Cheltuielile erau în întregime suportate de Verlaine, căruia mama sa, de
bine de rău, îi mai trimitea nişte bani.

La Londra, Verlaine a încercat să se reîmpace cu soţia sa; el se temea de scandalul care nu ar fi

putut fi evitat în cazul unui divorţ. Dar s-a izbit de un refuz din partea soţiei şi a familiei acesteia.
Pe de altă parte, şi mama lui Rimbaud insista ca fiul său să părăsească Londra şi să revină acasă.
Unele zvonuri îi parveniseră despre relaţiile îndoielnice ale fiului său. Acesta la început a
refuzat, după care, în luna decembrie, s-a reîntors la părinţii săi în Charleville.

Verlaine a suferit cumplit după plecarea prietenului său.  În ianuarie, Rimbaud a revenit pentru
câteva zile la Londra, unde a aflat că prietenul său este bolnav. Mama lui Verlaine, care mai
spera ca fiul său să se împace cu soţia sa, a venit şi ea la Londra.

În luna aprilie, Verlaine a mers la mătuşa sa, în Ardeni, şi i-a spus că demonul său îl bate la cap
să meargă să moară lângă părinţii săi. Totuşi a început să lucreze cu înfrigurare la Un anotimp în
infern. Abia ajuns în Ardeni, Verlaine a aranjat lucrurile pentru a-şi putea revedea prietenul. O
primă întâlnire a avut loc la Bouillon, la 24 mai. Cei doi s-au decis să se reîntoarcă la Londra
împreună, unde au şi sosit la 27 mai.

Între alcool şi poezie

Viaţa lor comună a căpătat de această dată o turnură dezastruoasă. Nu se mai puteau suporta unul
pe altul şi îşi înecau în alcool iritarea şi grijile. După circa o lună, Verlaine, sătul de această
existenţă lamentabilă, s-a decis să-şi abandoneze prietenul. Într-o epistolă pe care a scris-o în
momentul când a revenit pe continent, i-a comunicat lui Rimbaud motivele plecarii sale
precipitate şi l-a rugat să-l scuze că l-a lăsat fără bani. A mai adăugat că trebuia să considere ca
definitivă separarea lor. Aceasta nu-l va împiedica, totuşi, să-l cheme la el, trei zile mai târziu.

Ajuns la Bruxelles, la 4 iulie, Verlaine a tras la hotelul Liége. I-a scris soţiei sale că trebuie să se
vadă cel mai târziu în trei zile, în caz contrar se va sinucide. I-a făcut cunoscută decizia sa şi
mamei sale, ca şi mamei prietenului său. Doamna Verlaine a plecat imediat spre Bruxelles pentru
a împiedica producerea unui act ireparabil. Cât priveşte pe doamna Rimbaud, ea i-a răspuns
poetului printr-o lungă scrisoare edificatoare, în care făcea apel la conştiinţa sa.

În tot acest timp, Verlaine nu a luat câtuşi de puţin în serios propria sa ameninţare cu sinuciderea.
Deodată s-a decis să se angajeze ca voluntar în armata spaniolă, proiect imediat abandonat, fiind
o manifestare caracteristică a temperamentului său instabil. Soţia sa şi familia acesteia,
încunoştiintaţi de ameninţarea cu sinuciderea, nu au găsit de cuviinţă să reacţioneze.

Gândurile negre s-au răspândit când, la 6 iulie, a primit o scrisoare de la Rimbaud care îl implora
să revină la el, la Londra, sau cel puţin, să-i permită să-l revadă la Bruxelles şi îi cerea iertare
pentru că a fost odios cu el. Pradă unor sentimente contradictorii, Verlaine nu ştia ce decizie să
ia. A sfârşit prin a trimite o telegramă la Londra, rugându-l pe Rimbaud să vină la Bruxelles cât
mai repede posibil, întrucât el, Verlaine, se angajase ca voluntar în armata spaniolă. Rimbaud,
care după plecarea prietenului sau s-a pomenit lipsit de resurse şi incapabil de a-şi câştiga
existenţa la Londra, a pornit imediat la drum. Între timp, Verlaine a aflat de la ambasada Spaniei
că nu se primesc voluntari străini.

La 8 iulie seara, Rimbaud ajunge la Bruxelles şi se caza la acelaşi hotel unde locuia şi Verlaine şi
mama acestuia. În dimineaţa zilei de 9 iulie, cei doi amici au parcurs oraşul, făcând mai multe
popasuri prin cafenele, în final ajungând la hotel complet beţi. Verlaine a început din nou să
vorbească de sinucidere, dar mai întâi a dorit să se împace cu soţia sa. Rimbaud şi-a exprimat
intenţia de a se duce la Paris. Verlaine l-a rugat imediat să părăsească această idee. Îi era teamă
să piardă ultima şansă de a evita divorţul; ca atare, prezenţa lor comună la Paris ar fi fost privită
ca o provocare de către soţia lui Verlaine daca ar fi aflat. Dar Rimbaud, care îşi bătea joc tot
timpul, a declarat că nimic în lume nu l-ar putea face să-şi schimbe părerea, izbucnind o ceartă
violentă. Rimbaud nu ceda deloc.

Atunci, Verlaine a părăsit hotelul şi s-a dus direct la un armurier. A cumpărat un revolver cu şase
focuri şi cincizeci de cartuşe rezervă şi a deprins mânuirea armei. Când s-a întors pe la prânz la
hotel, era destul de băut. I-a arătat arma lui Rimbaud şi, cum acesta l-a întrebat ce vrea să facă cu
ea, Verlaine i-a răspuns pradă unei mari stări de agitaţie: „E pentru tine, pentru mine, pentru
toată lumea!”

„Te voi împiedica să pleci!”

După discuţie s-au dus împreună într-o cafenea şi au consumat un mare număr de pahare de
absint. O nouă dispută a izbucnit între cei doi relativ la călătoria lui Rimbaud la Paris. S-au întors
pe la orele două noaptea la hotel, au urcat în camera lor de unde Verlaine ieşea din când în când
pentru a continua să bea într-un bar. Din nou l-a rugat pe prietenul său să nu-l părăsească – „Tu
nu vei pleca singur. Eu voi merge cu tine şi chiar la Londra!” Cum Rimbaud ţinea morţiş la ideea
de a se duce la Paris, Verlaine, aflat la capătul nervilor şi pierzându-şi controlul datorită
influenţei alcoolului, s-a îndreptat împleticindu-se către uşă, a închis-o, a apucat arma şi a strigat:
„Te voi împiedica să pleci!” şi a tras de două ori asupra prietenului său.
Rimbaud se afla la o distanţă de trei metri de el. Primul proiectil l-a atins la articulaţia degetului
gros al mâinii stângi şi a rămas înfipt în corp; cel de al doilea a traversat zidul la treizeci de
centimetri de tavan şi a fost găsit în şemineu, a doua zi, de judecătorul de instrucţie.

Rimbaud a luat o batistă pentru a opri hemoragia. El a întins mâna teafără lui Verlaine pentru a-
şi lua rămas bun. Când acesta a văzut batista îmbibată cu sânge, a izbucnit în plâns şi a înaintat
către Rimbaud desfăcându-şi braţele:

– Iartă-mă! Ţi-am făcut rău!

– Nu e nimic.

– Ia revolverul meu şi omoară-mă!

Rimbaud a izbucnit în râs. Doamna Verlaine i-a dat primele îngrijiri, pansându-i rana. Trezit din
beţie, fiul a încetat orice rezistenţă la plecarea prietenului său. „Am resimţit imediat cele mai
puternice remuşcări”, avea să declare el în faţa judecătorului. Mama sa a confirmat spusele sale.

Rimbaud a relatat mai târziu în faţa tribunalului, că, după ce a tras, prietenul său se afla într-o
stare de agitaţie extremă, şi s-a aruncat pe patul mamei sale în camera vecină. După care s-a
comportat ca un nebun, i-a pus arma în mână şi a insistat s-o îndrepte către tâmpla sa şi a apăsat
pe trăgaci.

După ce s-au mai calmat puţin, cei trei actori ai dramei s-au dus la o clinică pentru a pansa rana.
Când s-au reîntors la hotel, nimeni nu se mai îndoia de cele petrecute. Rimbaud nu ţinea să-şi
denunţe prietenul. El voia să părăsească Bruxellesul cât mai repede cu putinţă. Verlaine l-a rugat
din nou să rămână şi să renunţe la călătorie. Cum Rimbaud o ţinea pe a sa, Verlaine şi mama sa
s-au decis să-l însoţească până la gară.

Pe drum, mânia a pus din nou stăpânire pe Verlaine. „Nu vreau ca tu să pleci!” Disputa s-a încins
din nou şi era aşa de violentă, încât trecătorii se opreau să asiste. Deodată, Verlaine a scos
revolverul din buzrmar şi l-a ridicat într-o atitudine ameninţătoare. Doi agenţi de poliţie, care se
aflau în apropiere, i-au smuls arma şi i-au condus pe cei doi la postul de poliţie. Interogat în
privinţa originii rănii sale, Rimbaud a fost nevoit să povestească cele ce se întâmplase. Doamna
Verlaine şi fiul său au fost obligaţi să recunoască faptele. La percheziţia asupra lui Verlaine s-au
descoperit 47 de cartuşe. A fost imediat arestat şi condus la închisoare.

Procesul

La 11 iulie, Verlaine a fost audiat de către judecătorul de instrucţie. Convins că a fost vorba de o
tentativă de omor, este arestat. Această grea acuzare se baza pe depoziţia lui Rimbaud. Au fost
luate în consideraţie ameninţările lui Verlaine, cumpărarea revolverului precum şi faptul că a
încuiat uşa camerei de hotel. Judecătorul de instrucţie a conchis că a fost vorba de un act cu
premeditare.

A doua zi, judecătorul a efectuat o descindere la faţa locului unde se petrecuseră evenimentele, în
camera de hotel. Mai târziu, doi medici au fost însărcinaţi cu examinarea lui Verlaine pentru a
determina dacă pe corpul său se găsesc urme de comportament homosexual. Acuzatul a respins
cu indignare întrebarea judecatorului privitor la natura relaţiilor cu Rimbaud. Afirmaţia conform
căreia existau între ei raporturi contra naturii, spunea el, se baza pe zvonuri calomnioase
răspândite de soţia şi familia acesteia. Rimbaud de asemenea a afirmat că această acuzaţie era
infamantă. Concluziile medicilor au fost totuşi în defavoarea acuzatului.
În decursul interogatoriilor ulterioare, Rimbaud s-a străduit să-l dezvinovăţească pe prietenul
său. Verlaine nu avea nici un motiv să-i facă vreun rău; era beat şi a acţionat într-o stare de
completă inconştienţă. Cât îl priveşte, el nu avea intenţia să ceară plata vreunui prejudiciu.

În actul de acuzare, ministerul public a părăsit acuzaţia iniţială de tentativă de ucidere,

îndepărtând premeditarea. Acuzarea se rezuma la lovituri şi rănite, în spiritul art. 399 al codului
penal belgian.

Procesul a început la 8 august 1873, în faţa camerei corecţionale din Bruxelles. Tribunalul era
reprezentat de către trei judecători. Procurorul a insistat în rechizitoriul său asupra faptului că
acuzatul era un străin şi a solicitat ca acesta să suporte toate rigorile legii. Verlaine a fost
condamnat la pedeapsa maximă de doi ani de închisoare şi două sute de franci amendă, plus două
luni de închisoare suplimentară. Pentru un foc de revolver tras de un beţivan şi pentru motive
„pasionale“, pedeapsa era severă. În sala de audienţe, Verlaine s-a arătat foarte calm, dar ajuns în
anticameră, unde îl aşteptau jandarmii, a început să plângă ca un copil.

Cu prilejul apelului, avocatul general a cerut indulgenţă, dar atitudinea poetului a făcut o
impresie proastă asupra judecătorilor, încât sentinţa tribunalului din prima instanţă a fost
confirmată.

Severitatea pedepsei era izbitoare şi nu a încetat să-i mire pe comentatori. Ea ţinea de mai multe
motive: naţionalitatea străină a acuzatului; viaţa sa de desfrâu; absenţa unei profesii stabile şi, în
sfârşit, de rolul pe care l-a jucat în timpul Comunei. Se poate că judecătorii au considerat ca fiind
necesar să dea o lecţie poetului pentru că a renunţat la o existenţă onorabilă.

Sfârşitul

Eliberat după efectuarea pedepsei, Verlaine a mers să-şi întâlnească prietenul la Stuttgart, unde
acesta lucra ca perceptor. După ce au rătăcit ca odinioară din cabaret în cabaret, au început să se
certe cu violenţă pe malul Neekarului. Din fericire, nici unul dintre cei doi nu era înarmat. În cele
din urmă, Verlaine a fost doborât la pământ. Şi-a petrecut toată noaptea abandonat pe pământ şi a
doua zi dis-de-dimineaţă a fost găsit de trecători. Poliţia nu a fost sesizată de incident. După
câteva zile poetul s-a restabilit şi a fost capabil să întreprindă călătoria de reîntoarcere la Paris.

Cât îl priveşte pe Rimbaud, el s-a cufundat în tăcere până la moartea sa (1891) într-un spital din
Marsilia, tocmai când opera sa începuse să fie cunoscută şi apreciată.

sursa: Paul Ştefănescu, Scriitori în faţa justiţiei, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2005, p. 38-41