17.

O scrisoare pierdută

Ion Luca Caragiale

~comedia~

1. Trăsăturile comediei
2. Universul comediilor lui Caragiale
3. Tipul comediei, tema și surse de inspirație
4. Structura piesei
5. Construcția subiectului
6. Construcția personajelor și tipologiile create
7. Tipuri de comic și mijloace de realizare
8. Viziunea despre lume. Opinia. Concluzii

1. Comedia este o specie a genului dramatic care prezintă întâmplări și personaje comice,
prin intermediul cărora autorul satirizează anumite moravuri sau defecte umane, cu scopul de
a le corecta.
Specifice comediei sunt întâmplările care stârnesc râsul, personajele plate,
caricaturizate și comicul de diferite tipuri ca principală categorie estetică.
Conflictul unei comedii este banal, lipsit de profunzime și dramatism, iar finalul este
vesel, se încheie cu rezolvarea conflictului, însă nu schimbă cu nimic situațiile sau relațiile
dintre personaje.
În literatura română, comedia este cultivată prima dată în perioada pașoptistă de către
Vasile Alecsandri, prin „Ciclul Chirițelor”. Caragiale continuă tradiția lui Alecsandri,
înfățișând aspecte contemporane lui, piesele sale având caracter de actualitate și în raport cu
perioada contemporană cititorului.
Ca formulă estetică, comediile sale se înscriu în formula realismului critic, scriitorul
mărturisind:„Eu nu scriu decât despre viața noastră și pentru viața noastră, căci alta nu cunosc
și nici nu mă interesează”.
2. Caragiale respinge teatrul romantic pe care îl consideră poetic și retoric, fiind în
schimb un fervent apărător al realismului și al clasicismului. Preocupat de ființa umană, atât la
nivel individual, cât și la nivel colectiv, social, scriitorul se definește în primul rând prin opera
sa comică, văzută ca „o mare secțiune tăiată în corpul societății române” (Pompiliu
Constantinescu „Figuri literare”). Pornind de la realități românești, creând tipuri și scene
originale, Caragiale s-a ridicat la o valoare artistică universală prin puterea de generalizare și
sinteză, prin satira necruțătoare la adresa viciilor și prin aspirația spre o umanitate superioară.
Arta sa dramatică se constituie într-un model pentru toate timpurile, iar bogăția de
forme expresive abordate face din el unul dintre cei mai mari artiști ai noștri.
Personajele sale sunt reduse la scheme, la automatisme, ele devenind simple marionete
ale societății, lipsite de principii sau idealuri superioare.
3. Arta celui mai mare dramaturg român, Ion Luca Caragiale, își extrage esențele din
observarea atentă a societății timpului și din transfigurarea artistică a acesteia într-o manieră
care anulează toate clișeele dramatice anterioare.
Ca specie, „O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri și de caracter, în care
autorul își propune să dezvăluie mecanismele parvenirii politice și viața de familie burgheziei
de provincie de la sfârșitul secolului al XIX-lea, punctul de plecare din realitatea timpului
fiind reprezentat de revizuirea constituției din 1883 și a legii electorale, ceea ce a generat în
epocă dispute aprinse între partide și în interiorul acestora.

1
 Titlul operei cuprinde explicat numele obiectului ce va declanșa conflictul și totodată
pretextul intrigii: pierderea unei scrisori de amor, anticipând conflictul dintre aparență și
esență. Astfel, pretinsa luptă pentru putere se realizează, de fapt, prin lupta de culise.
Substantivul articulat nehotărât sugerează atât banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei.
4. Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă
fiind lista cu personaje de la începutul piesei și prezența didascaliilor, singurele intervenții
directe ale autorului în text.
Opera este construită sub forma unui schimb de replici dintre personaje și este
structurată în patru acte, divizate la rândul lor în 9, 14, 7, respectiv 14 scene.
5. Relațiile temporale și spațiale sunt influențate de specificul piesei de teatru, care
impune anumite limite în privința timpului și a spațiului. Locul desfășurării acțiunii, „capitala
unui județ de munte” și timpul, „în zilele noastre”, deschid încă de la început perspectiva unei
scheme universale, valabilă oriunde și oricând, prin implicațiile profund umane ale acțiunii.
Acțiunea piesei este plasată spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în perioada unei campanii
electorale evenimentele desfășurându-se pe parcursul a trei zile.
Subiectul piesei are un ritm alert și pornește de la o întâmplare banală: pierderea unei
scrisori intime, compromițătoare pentru reprezentanții locali ai puterii și găsirea ei de către
adversarul politic, fiind folosită ca armă de șantaj. Acest fapt ridicol stârnește o agitație
nejustificată și se rezolvă printr-o împăcare generală și neașteptată.
Conflictul dramatic principal este exterior, de natură politică și constă în confruntarea
pentru putere a două forțe opuse: reprezentanții partidului de guvernământ (Trahanache și
Tipătescu) și reprezentanții opoziției (gruparea independentă, construită în jurul luii
Cațavencu). Acest conflict trece în plan secundar, fiind înlocuit treptat de un conflict de
interese. Un alt conflict secundar apare în interiorul partidului și este reprezentat de teama de
trădare a grupului Brânzovenescu și Farfuridi.
Specific comediei, conflictul este construit prin tehnica acumulării treptate sau a
bulgărului de zăpadă. O serie de procedee compoziționale mențin tensiunea dramatică la un
nivel ridicat, prin acumulări și multiplicări ale situațiilor conflictuale (modificarea raporturilor
dintre personaje, răsturnări bruște de situație, anticipări, asemănări și elemente surpriză).
În raport cu evoluția conflictului, au rol important două personaje secundare:
cetățeanul turmentat, care accentuează tensiunea prin aparițiile sale repetate și Dandanache,
elementul surpriză prin care se realizează deznodământul.
Zoe, soția lui Trahanache, pierde din neglijență o scrisoare de amor. Scrisoarea este
găsită de cetățeanul turmentat, și ulterior ajunge în posesia lui Nae Cațavencu, adversarul
politic a lui Trahanache și Tipătescu. Zoe și Tipătescu încearcă prin diferite metode să-l
determine pe Cațavencu să le înapoieze scrisoarea, dar acesta dorește doar funcția de deputat.
După ce Farfuridi și Brânzovenescu își rostesc discursurile electorale, are loc o dispută între
cele două forțe opuse, moment în care Cațavencu pierde scrisoarea. Aceasta ajunge în posesia
cetățeanului turmentat, care o înapoiază Zoei.
Finalul piesei aduce rezolvarea conflictului inițial în actul IV, când scrisoarea ajunge
la Zoe, iar Cațavencu se supune condițiilor ei.
Finalul este fericit, ca în orice comedie, adversarii politici se împacă, iar Cațavencu
este nevoit să conducă festivitatea în cinstea noului ales. Piesa se încheie într-o atmosferă
destinsă, însă nu se modifică nimic, nici în statutul personajelor, nici în relațiile dintre ele.
6. Personajele unei comedii sunt „plate” (Forster), având o trăsătură dominantă de
Caracter, fiind lipsite de profunzime sufletească. Reprezentând tipuri umane, personajele lui
Caragiale sunt comice, caricaturizate, schematizate și reduse la automatisme comportamentale
de gândire sau limbaj. Majoritatea sunt construite pe baza contrastului dintre aparență și
esență, între mască și față, între pretenția de onorabilitate și imoralitate.

2
 Tipurile umane identificate de criticul Pompiliu Constantinescu în „Comediile lui
Caragiale” sunt demagogul politic, cocheta adulteră, cetățeanul alegător, servitorul,
încornoratul, junele prim și confidentul.
Dramaturgul pornește de la aceste tipologii clasice, însă își individualizează
personajele prin comportament în anumite situații, prin limbaj și prin nume. Astfel,
Trahanache este încornoratul simpatic, ticăitul senil, rudimentar, dar orgolios și fățarnic în
politică. Zoe Trahanache este femeia voluntară, imorală, dar care se deosebește prin eleganță
și inteligență de celelalte personaje feminine (Mița, Veta, Zița). Ștefan Tipătescu reprezintă
tipul amorezului, având un caracter impulsiv, orgolios și făcând abuz de funcția pe care o
deține. Farfuridi și Brânzovenescu alcătuiesc un cuplu comic prin numele cu rezonanță
culinară și au trăsături care se completează reciproc, Farfuridi fiind activ, optimist, în timp ce
Brânzovenescu este calm, trăind în umbra sa.
Mijloacele de caracterizare sunt specifice unui text dramatic. Caracterizarea directă
este realizată de ajutor în indicațiile scenice și în lista cu persoanele de la începutul piesei și
de către celelalte personaje în replicile din cadrul dialogului. Uneori, ele se
autocaracterizează, exprimând astfel contrastul dintre aparență și esență (Dandanache – „vechi
luptător de la '48”).
Indirect, personajele sunt caracterizate prin comportament, limbaj, nume și prin
relațiile dintre ele. Cu excepția lui Tipătescu, celelalte personaje își demonstrează incultura
prin ticuri verbale („curat” – Pristanda, „aveți puțintică răbdare” – Trahanache), prin
nonsensuri („lupte seculare care au durat 30 de ani” – Cațavencu), incoerență și prin pronunția
greșită a unor termeni („bampir”).
7. Categoria estetică definitorie pentru comedie este comicul, care se bazează pe
contrastul între aparență și esență, între cauză și efecte, între rezultatele așteptate și
concretizarea lor și care se manifestă sub diferite forme.
Comicul de intenție se regăsește în atitudinea scriitorului față de personaje și în
intenția critică și moralizatoare a acestuia. Astfel, unele personaje cu pretenții mai modeste
sunt ironizate (cetățeanul turmentat, Pristanda), altele, cu pretenții înalte sunt satirizate pentru
pretențiile lor de cultură și erudiție (Cațavencu, Farfuride), dar există și personaje ridicole în
totalitate, care se încadrează în sfera grotescului (Dandanache).
Comicul de moravuri este rezultatul din contrastul dintre pretențiile de moralitate și
onorabilitate din viața politică, socială și de familie și esența profundă, imorală a vieții.
Vizează formele fără fond, alegerile din trecut, corupția, conducerea despotică a prefectului și
imoralitatea. Este evidențiat în text prin crearea triunghiului conjugal și a triunghiului politic.
Comicul de situație se realizează prin prezentarea unor întâmplări neprevăzute,
construite după scene comice, de factură clasică: pierderea și regăsirea scrisorii, coincidența,
răsturnarea de statut, evoluția inversă (Cațavencu), confuzia lui Dandanache, care o crede pe
Zoecând soția lui Tipătescu, când a lui Trahanache, teama excesivă de trădare a cuplului
Farfuridi – Brânzovenescu, împăcarea ridicolă din final și armonizarea intereselor.
Comicul de caracter pune în lumină defectele umane general valabile pe care
dramaturgul le sancționează prin râs: demagogia lui Cațavencu, prostia lui Farfuridi,
senilitatea lui Dandanache, dar și servilismul excesiv al lui Pristanda.
Comicul de nume este o modalitate prin care autorul evidențiază dominanta de
caracter, originea sau rolul personajelor în desfășurarea evenimentelor. Această tehnică a fost
valorificată pentru prima dată de Vasile Alecsandri, Caragiale a perfecționat-o, iar criticul
Garabet Ibrăileanu a dedicat un întreg studiu numelor și semnificațiilor acestora („Numele
proprii în opera comică a lui Caragiale”). În cazul lui Zaharia Trahanache, prenumele
sugerează ticăiala și ramolitismul, iar numele îi evidențiază caracterul ușor de modelat, după
„enteres”.

3
 Farfuride și Brânzovenescu sunt nume cu rezonanță culinară, ce sugerează prostia,
vulgaritatea și inferioritatea. Ștefan Tipătescu este ironizat prin nume, atât în sensul statutului
de conducător al județului (Ștefan), cât și în sensul caracterului său imoral (Tipătescu).
Pristanda semnifică un joc moldovenesc în care se bate pasul într-o parte și în alta. Unele
nume sunt comune, ilustrând apartenența personajelor la masa de oameni comuni, care se
pierd în anonimat (Ionescu, Popescu).
Comicul de limbaj evidențiază incultura personajelor și satirizează pretențiile lor
nefondate, comicul regăsindu-se atât în discursurile politicienilor demagogi, cât și în replicile
unui dialog obișnuit. Astfel, în text apar greșeli de vocabular (remunerație), etimologie
populară (scrofuloși, capitaliști), ticuri verbale („curat”, „eu cu cine votez”) pleonasmul ?????
polisemia („ne-am răcit împreună”), contradicția în termen („12 trecute fix ) și truismele („un
potop care nu merge înainte, stă pe loc”).
Modurile de expunere specifice unui text dramatic și valorificate de Caragiale în
comedia „O scrisoare pierdută” sunt dialogul și monologul dramatic. Majoritatea dialogurilor
sunt alcătuite din replici scurte, uneori tensionate, care evidențiază relațiile dintre personaje,
alteori, replicile sunt ample pentru că includ anumite istorisiri (Pristanda, Trahanache).
Monologul se regăsește în forma discursurilor din actul al III-lea (Farfuridi, Cațavencu) sau a
intervențiilor lui Ghiță din actul I.
Indicațiile scenice sunt singurele intervenții ale autorului în text și sunt ample la
începutul actelor, când se prezintă decorul și jocul scenic al personajelor al personajelor sau
concise, în interiorul textului, când evidențiază mișcarea scenică („plimbându-se”, „se ridică
tulburat”) sau caracterizează personajele („Tipătescu fierbe”, „agitată treptat”).
8. Consider că în piesa, „O scrisoare pierdută” scriitorul zugrăvește o adevărată
„comedie umană”, lumea personajelor sale fiind alcătuită dintr-o serie de ariviști care
acționează după principiul „scopul scuză mijloacele” și care își urmăresc „enteresul și iar
enteresul”. Contrastul evident între ceea ce vor să pară personajele (oneste, onorabile) și ceea
ce sunt în realitate (corupte, imorale) susține afirmația lui Titu Maiorescu „îndărătul oricărei
comedii se ascunde o tragedie” din articolul „Comediile d-lui Caragiale” și reflectă viziunea
despre lume a dramaturgului.
În concluzie, opera dramatică „O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, prin
care Ion Luca Caragiale realizează o radiografie a societății românești, înfățișând „o lume
nebună, nebună” (Vasile Fanache) față de care își exprimă disprețul profund așa cum
mărturisește într-o scrisoare adresată unui prieten, Paul Zarifopol:„îi urăsc, mă, îi urăsc”.

Relația între personaje → Zoe – Tipătescu

Prin relația dintre personajele Zoe Trahanache și Ștefan Tipătescu dramaturgul
satirizează imoralitatea în viața de familie, dar și aspecte ale vieții politice. Prima prezentare a
personajelor este făcută în „Lista cu persoanele” de la începutul piesei, în care Tipătescueste
numit conform funcției de prefect al județului, iar Zoe, ultima în listă este ironic numită „soția
celui de sus”.
Ștefan Tipătescu are un statut privilegiat între celelalte personaje de care se detașează
prin ironie și o perspectivă axiologică asupra valorilor morale, deși el însuși le încalcă. Față de
o societate haotică în manifestări și degradată, el își permite o judecată critică:„Ce lume!”.
Personajul poate fi încadrat în tipul junelui – prim din teatrul clasic, dar se identifică foarte
bine și cu parvenitul din realism.
Zoe Trahanache este cea mai distinsă dintre femeile teatrului lui Caragiale,
reprezentând tipul cochetei și al femeii voluntare. Cu paradă de cochetării și sentimentalisme,
știe să-și impună de fiecare dată punctul de vedere și să-i conducă abil pe toți bîrbații care o
înconjoară. Aceeași atitudine o adoptă și în relația cu Ștefan Tipătescu pe care îl numește
„Fănică”, reușind să-l convingă prin hotărâre:„Eu îl aleg!”. Extrem de orgolios, Tipătescu

4
cedează foarte greu la insistențele lui Zoe pentru a-l susține pe Cațavencu, propunându-i la un
moment dat să fugă împreună. Replica ei „Ești nebun, Fănică!” demonstrează hotărârea de a-
și apăra onoarea în fața lumii și de a-și păstra statutul social de soție a lui Trahanache.
Tipătescu, în schimb, se dovedește sentimental, dezvăluindu-și slăbiciunea pentru Zoe, chiar
dacă trăiește cu convingerea că-și sacrifică o carieră strălucită în capitală de dragul ei și al
județului pe care îl conduce. Cele două personaje reacționează diferit la șantajul lui
Cațavencu. Soție infidelă, Zoe, preocupată să-și rezolve onoarea îl cheamă la ea acasă pe
Cațavencu și îi promite susținerea sa totală. Prefectul însă încearcă să-l cumpere cu alte bunuri
și servicii, însă avocatul nu acceptă. După ce reintră în posesia scrisorii, lui Zoe îi trece ușor
furia și îl ia pe Cațavencu sub tutela ei:„Fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!”.
Finalul comediei nu aduce nicio schimbare în relația celor două personaje, conflictul
iscat de pierderea scrisorii de amor dovedindu-se iluzoriu. Zoe și Tipătescu își vor continua
relația amoroasă și vor păstra aparența de onorabilitate.