Sunteți pe pagina 1din 17

Grădinile Renașterii

în

Anglia
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE HORTICULTURĂ
SPECIALIZAREA: PEISAGISTICĂ

PROIECT

GRĂDINILE RENAȘTERII ÎN ANGLIA

PROF. COORD.: STUDENT:


MANDĂ MANUELA DRĂGAN GABRIELA
POPESCU ANDREEA
CRAIOVA
2010
Introducere

Mitul Grădinii Paradisului


Grădina tuturor grădinilor se află la o distanță imposibil de parcurs în lumea viselor
și a fanteziilor, lume în care se refugiază speranțele și dorințele cele mai arzătoare ale oamenilor,
însoțite de dileme și suferințe. Întrucât împlinirea celor mai adânci dorințe ale Omului nu este
posibilă în această lume, se presupune că aparține Lumii de Dincolo. Dar imaginea acestei
grădini este inchipuită și schițată în timpul vieții pe pământ, astfel visul nu este nicicând uitat.
Oamenii vorbesc despre o Vârstă de Aur, despre Câmpiile Elizee, despre Arcadia și, în sfârșit,
despre locus amoenus. Paradisul, imaginat ca o grădină, este un element comun al acestor
închipuiri de când lumea despre o fericire pierdută ce poartă promisiunea de a se întoarce.

Aceste închipuiri au avut o influență decisivă asupra structurii și temelor prezente


în abordarea grădinii din punctul de vedere al civilizațiilor apusene. Această afirmație se bazează
pe un amănunt particular: cuvintele „grădină” și „paradis” provin din aceiași rădăcină lingvistică.

Pentru toate culturile apusene „grădina” este sinonimă cu o „îngrădire”. Dar cum
pot fi aceste două noțiuni compatibile? Răspunsul la această întrebare ne duce direct la acea lume
a dorințelor amintită mai sus. Locul care este împrejmuit este în același timp separat, adică un loc
secret. Este accesibil numai anumitor oameni, cei aleși cărora le este permisă intrarea. Oricine se
dovedește a fi nedemn de această onoare este alungat.

Locuitorii unei țări atât priveliști de deșert, cât și de stepă, Grădina Plăcerilor a
monarhului persan apărea ca un loc al tuturor plăcerilor desfătărilor imaginabile. Tocmai pentru
că era închisă, era în egală măsură râvnită. Cuvântul „paradis” se referă la faptul că era îngrădită.
Descrierile timpurii ale Grădinii Paradisului au venit de asemenea din regiunile
deșertice ale Răsăritului apropiat. Aceste descrieri pot fi găsite în Mitul Adapei Akkadiene din
secolului al XV-lea î.e.n, în Mitul epic sumero-babilonian al lui Ghilgameș din secolul al XII-lea
î.e.n și în prima referire biblică evreiască a Paradisului din secolul al VIII-lea î.e.n. Primele două
mituri amintite se concentrează pe imortalitatea Omului. În cadrul lor Paradisul joacă mai mult
un rol secundar, dar, totuși în Paradis se ia decizia ca Omul să atingă sau nu pragul imortalității.
Viața omului are, desigur, limitele ei, la fel cum, grădina are marginile ei și nu este accesibilă
decât prin întrunirea anumitor condiții. Dar în Marele Potop descris în Mitul lui Ghilgameș,
grădina este cruțată. Paradisul există undeva pe pământ, într-o formă similară Grădinii Plăcerilor
a regilor persani. Pentru omul care o găsește, ea promite viață eternă, altfel spus, imortalitate.

Acest motiv înfățișează o legătură cu Paradisul din Vechiul Testament, ce oferă o


indicație precisă cu privire la locul unde se află: „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în
Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l crease.”(Geneza, 2:8). În Geneză, Edenul este
descris mai precis ca zona unde își au izvorul cele patru râuri care alimentează grădina. Acestea
sunt Tibru, Eufrat, Pison și Gihon. Dar ultimele două râuri ale Paradisului nu apar pe nici o hartă,
le poți căuta în van. Din acest motiv s-a tot încercat localizarea Grădinii Paradisului pe pământ.
Se credea că râurile necunoscute pot fi localizate într-o țară nedescoperită, mai presus de toate,
Dumnezeu a creat Grădina Edenului pentru Om. A fost Grădina Edenului un continent irigat și
divizat de patru râuri? Se poate presupune că râurile necunoscute Pison și Gihon erau la fel de
lungi și cu un debit la fel de mare ca Tibrul și Eufratul. Era problema unui continent în Lumea de
Apoi. Este bine știut faptul că regii babilonieni a mileniului III î.e.n își luat titlul de Domn al
celor Patru Sferturi. Acest titlu era o aluzie la stăpânirea simbolică asupra întregii lumi, altfel
spus „Pantokrator”. Cele patru sferturi denotau cele patru regiuni ale pământului, din centrul
cărora a emanat sursa vieții, care s-a divizat și a dat formă lumii.
Aici găsim modelul primar al grădinii alimentată de o fântână centrală. Acest model
ideal al grădinii orientale, Grădina Plăcerilor a refilor persani și babilonieni, rămâne în același tip
de relație cu Regatul Paradisului antic oriental sau așa cum apare în Vechiul Testament, la fel
cum, mai târziu, va rămâne Biserica creștină Noului Ierusalim din Noul Testament. Grădina și
Biserica au fost, continuând să fie și azi, imagini seculare ale unui loc paradisiac unde dorințele
sunt împlinite, unde Omul speră să găsească viața eternă și fericirea.

Dacă este o problemă a redescoperirii, în cazul concret al grădinii, elementele ce au


fost definite în termenii mitului, atunci, împreună cu ideile de îngrădire și izvoare – sugerând
zidurile grădinii și irigația – o nouă constantă ia proporții: arbori și plante, ce înfloresc neobosit,
se maturizează și fructifică. În cartea a IV-a a Odiseei homeriene, Câmpiile Elizee sunt mărginite
de mare. O insulă în oceanul vestic, la marginea lumii. Această insulă nu poată fi ajunsă de
muritori, numai de eroi, eroi ce pot locui acolo pentru o scurtă perioadă de timp prin favorul
special al Zeilor, ca Menelaus, spre exemplu. Spre deosebire de ultimul, Odiseu așteaptă moartea
ca pedeapsă pentru îndoielile sale. Nu putem vorbi încă de o asemenea grădină, este mai mult un
Paradis terestru, unde Omul își petrece viața eternă în fericire, favorizat de Natură, bucurându-se
de fructe delicioase întregul an. Chiar dacă Odiseu nu a putut lua parte la aceste desfătări, i-a fost
permis accesul în versiunea pământească a Paradisului, grădina lui Alcinous, regele fenician și
tatăl Nausicaa-i. În a VII-a carte, marinarul-erou se plimbă prin grădina plăcerilor cu portic și
gard înconjurător admirând smochinii. Într-un colt al grădinii, Odiseu crede că simte aerul
Raiului, de acolo descoperă „diferite specii de plante care se mențin proaspete întregul an”.

Acest locus amoenus a devenit un topos, o temă bine cunoscută, în literatura


Renașterii și a oferit un model pentru grădinile de plăcere. Metaforele grădinii sunt folosite
pentru a descrie dragostea curtenitoare. Pamflete alegorice și didactice fac uz ,deopotrivă, de
acest topos clasic, care fuzionează cu motivele grădinii medievale creștine.
Cu toate că, în viziunea lui Homer, Elizeele, aflate la sfârșitul lumii, se separă
distinct de grădina lui Alcinous, în cazul viziunii lui Vergiliu, spațiul etern al Arcadiei
fuzionează cu lumea rurală de zi cu zi într-o idilă pastorală bucolică: pace, armonie și siguranță,
acestea sunt atributele unei viziuni ce contracarează prezentul Războiului civil roman. Astfel
Arcadia devine un topos ce definește un spațiu de împlinire și o metaforă pentru sensibilitatea
estetică. Grădinile acadiene sunt frecvent subdiviziuni intime în spațiul uriaș al Barocului târziu.
Romantizarea ruinelor și idilele pastorale, care sunt elemente-cheie ale iconografiei programului
de la Hohenheim aproape de Stuttgart, pot fi găsite deasemenea și în primele grădini peisagere.

Saltul de la ideile Antichității clasice, ce au fost considerate ca o tradiție a topos-


urilor grădinilor sau teme, la grădinile Renașterii sau la grădinile peisagere de la sfârșitul
secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea este unul considerabil. Un răspuns
corespunzător pentru următoarea întrebare logică în acest context: cât de mult au influențat
aceste noțiuni clasice despre grădină și paradis forma grădinilor actuale? este mult prea lung
pentru a fi oferit aici. Odiseea lui Homer și Georgicele lui Vergiliu se poate să nu fi făcut decât
se ofere teme poetice ce au fost mai târziu subiectul unor tratamente literare aprofundate și de
aceea au oferit rareori idei pentru amenajarea grădinilor. Teoria grădinilor Renașterii va arunca o
rază de lumină asupra acestor probleme. Dar este mai puțin o problemă de structură complexă a
straturilor ornamentale decât de modele primare pentru grădinile apusene, cu alte cuvinte straturi
plantate în forma unei cruci, organizate in jurul unei fântâni centrale. Modelul celor Patru
Sferturi este din nou amintit. Dar două aspectecte trebuie să fie luate în considerare. Pe de o
parte, tradiția greco-romană a contribuit la adoptarea formei crucii în prezentarea straturilor, ce a
fost dezvoltată în Persia și Răsăritul Apropiat. Pe de altă parte, grădinile Moorish-Saracen au fost
cele care, ca variante ale celor Patru Sferturi orientale, au determinat structura primară a primelor
grădini private și monastice creștine. A fost folositoare contemplarea grădinilor Antichității
pentru a ne familiariza cu modelul primar și variațiunile sale, deasemenea și cu folosirea
motivelor preluate din imaginile Paradisului, precum Elizeele, locus amoenus sau Arcadia.
În acest fel putem construi o punte între începuturile grădinăritului în Antichitatea
clasică și grădinile perioadei romantice(în jurul anului 1800). Fantezia unei „insule a speranței” a
luat mai apoi o formă concretă; asemenea exemple pot fi încă găsite în grădinile englezești din
Stowe. În final clădirile decorative, combinate cu sălbăticiunea formată artificial prin care
pârâiașe atât de plăcut formate și iazuri au fost intenționat prezentate ca forme imaginare celor
care au admirat odată Câmpiile Elizee.

Teorii privind grădinile Renașterii


Istoria grădinilor este strâns legată de istoria teoriilor evoluției grădinilor. Această
legătură este în egală măsură interesantă și problematică. Teoriile privind amenajarea grădinilor
țin atât de artă, cât și de natură. În spectrul lor apare o tensiune constantă între contemplarea
naturii și contemplarea artei, tensiuni ce conduc într-un final la dezvoltarea unui model de
amenajare. Au existat arhitecți, artiști, filosofi, teologi, și dacă vrei, grădinari cu o abordare
programatică, ce au încercat să-și structureze cunoștințele și viziunile despre amenajarea ideală a
unei grădini. Ei s-au ghidat după variate concepte fundamentale: grădina trebuie să fie prezentată
ca un Paradis terestru sau trebuie să îndeplinească un scop util? A fost inițial o problemă de
concretizare a unei idei sau a avut scop agricol? Este oare posibil să combini ambele forme într-o
singură grădină?

O dată cu apariția și dezvoltarea Umanismului în secolele al XIV-lea și al XV-lea,


învățații au început să reflecte din nou la lume. Sarcina lor era să combine moștenirea
Antichității clasice cu idei moderne privind politica și religia. Aspectele estetice erau
deasemenea implicate: nu mai țineau numai de credință, acum aveau de-a face cu interese
individuale și cerințe personale. O lucrare de artă încânta simțurile, educa mintea și furniza
învățăminte pentru spirit. Oare acest model cultural poate fi aplicat și în privința grădinilor?
Teoriile privind amenajarea grădinilor pot arunca o rază de lumină asupra acestei probleme.

În perioada Renașterii se pot distinge trei tipuri de teorii. Primul tip vorbește în linii
generale și descrie grădinile din Antichitatea clasică și Evul Mediu, fără să găsească noi idei de
amenajare. Contrar, al doilea tip expune viziuni imaginative, ale căror elemente au fost
concretizate în construirea grădinilor Renașterii și Barocului. În final, al treilea tip combină teorii
programatice variate. Constă în sugestii de amenajare concrete, dintre care, câteva încă mai erau
folosite spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.

Grădinile Renașterii în Anglia


Istoria grădinilor englezești poate fi urmărită până la rădăcinile ei în perioada
romanilor. Dar până la apariția primei forme de grădină peisageră se dezvoltă paralel, cu o
influență considerabilă din partea celorlate țări europene.

Ideile de amenajare erau preluate cu precădere din Italia și Franța(mai precis Curtea
di Burgundia din secolul al XV-lea), atunci când a devenit o problemă de transformare a
grădinilor monastice medievale, hortus conclusus, într-o grădină de plăcere. Perioada amenajării
grădinilor englezești în stil renascentist a început cu stilul Tudor timpuriu. Primele grădini
importante au apărut sub domnia lui Henric al VIII-lea, care s-a văzut ca un rival cultural al lui
Francisc I: Hampton Court Palace, Whitehall Palace și Nonsuch Palace.
La Hampton Court Palace regele a cerut construirea unui munte artificial(Muntele),
locul de unde avea o priveliște magnifică asupra palatului și a grădinilor printr-un așa-numit
gazebo, un pavilion cu vedere. Aceste gazebo sau belvedere – în Spania erau numite mirados –
erau populare în perioada Tudorilor. Un gazebo elegant din piatră a supraviețuit la Melford Hall
în apropiere de Suffolk. Dealul de la Stoneleigh în Warwickshire este deasemenea încoronat cu
un gazebo, ce permite vizualizarea uneia dintre cele mai pitorești priveliști din valea Avon.

La Hampton Court, Henric al VIII-lea – urmând în mod pragmatic tradiția


grădinilor medievale – a furnizat și o grădină pentru bucătărie și o splendidă grădină
ornamentală, procurând pentru fiica sa regina Elisabeta I un mod plăcut de petrecere a timpului.

Asemenea grădini ornamentale erau deseori grădini aglomerate, ce au devenit


cunoscute ca grădini englezești renascentiste. Inspirate de modele italienești, incluzând atât
Hypnerotomachia scrisă de Colonna, cât și modele franceze, designerii britanici ai grădinilor
renascestiste au creat un model aglomerat propriu, un stil ce a fos cultivat și rafinat în întregul
secol al XVII-lea. Modele din cărțile lui Thomas Hill, The Profitable Art of of Gardening, scrisă
în anul 1568 și The Gardener`s Labyrinth, scrisă în anul 1577, constituie exemple de referință.
După cum se poate observa din desenul preluat din cartea anteriaoară, din 1577, parterre-ul este
împrejmuit de un gard înalt în stilul grădinilor medievale târzii.

Astfel a apărut și grădina unei case din Denbigshire(Wales). Grădina nu mai există
în esență, dar stilul de amenajare poate fi observat într-un tablou din secolul al XVII-lea.
Sectoarele grădinii cu porticuri, pavilioane, și jocuri de apă sunt separate prin garduri sau ziduri
înalte. Parterre-ul principal constă în straturi ornamentale, în colțurile cărora este plantată tuia, o
specie de rășinoase. Un zid cu o poartă ce duce spre o altă terasă este flancat două mici tunuri cu
acoperiș ascuțit. Accesul în acest sector al grădinii se face printr-o serie de trepte ce ocolesc o
fâtână arteziană. și această terasă este legată de un sector inferior prin două trepte. Se găsesc
sere, grădini de legume și grădini cu ierburi aromatice pe întregul sit.
Grădina engleză a Renașterii, spre deosebire de grădina franceză a Renașterii, a
rămas complet închisă la modele italiene concepute ca o structură unitar-arhitecturală între palat
și grădină. Nu a fost atât de mult o problemă de relație simetrică cu palatul, castelul sau casa din
mediul rural, cât o problemă a grădinii văzută ca un proiect arhitectural de sine-stătător,
cuprinzând ziduri, porticuri, pavilioane și scări. Această structură arhitecturală a fost baza
construirii teraselor și apariția timpurie a concepției despre grădină văzută ca un întreg.

Un alt exemplu al ambiției arhitecturale ale designerilor horticoli britanici este


„grădina sauken”. Aceasta constă în construirea unui parterre la un nivel inferior teraselor
înconjurătoare, acesta fiind delimitat de ziduri de susținere.

Acest model, încă popular în grădinile englezești, a apărut pentru prima dată în
perioada Renașterii. Un tablou al unui maestru necunoscut al școlii engleze înfățișează o
„grădină scufundată” la Pierrepont House în Nottinghamshire. O balustradă împodobită cu vaze
de flori intersectată pe toate laturile cu șiruri de trepte împrejmuiește zona dreptunghiulară a
grădinii. Aceasta este o terasă înălțată în fața unei case rurale. Parterre-ul cu un design simetric și
ornamentație bogată, are un efect captivant asupra oaspeților acestui conac, în timp ce se plimbă
în jurul sitului. Există și o anumită priveliște a sitului din terasa curții interioare, ca și de la
ferestrele casei.

Există mai multe „grădini scufundate” în Anglia și Scoția, câteva reușind să emane
ceva asemănător unei grădini renascentiste.

„Grădina scufundată” de la Packwood House în apropiere de Hockley Heath în


Warwickshire ce este împrejmuită de ziduri de piatră și cu o alee ce este străjuită de arbori atent
tăiați. La nivelul scufundat există un parterre cu straturi de tufe și un bazin împrejmuit de un gard
di arbuști tăiați sub formă pătrată.
Packwood House
O componentă importantă a grădinii aristocratice a fost „muntele”, un deal artificial
construit numai pentru furniza o priveliște. La Casa Packwood acest munte a fost conservat și
mai poate încă fi văzut. O alee îngustă conduce printre marginile tufișurilor îndreptându-se spre
vârful dealului spre platforma de vizionare.

Pe lângă munte, arta topiară este unul din elementele specifice Casei Packwood.
Împreună cu Levens Hall în Cumbria, Packwood se află printre faimoasele grădini topiare ale
secolului al XVII-lea. Arborii de tisă tunși și tufișurile cubice nu erau populari numai pe marile
proprietățile private, ci se găseau și în curțile micilor locuințe rurale, încă mai pot fi văzuți în
multe zone de-a lungul Angliei, în special în Cowolds în Gloucestershire.

Apropierea dintre grădinile private întinse și grădinile simple a locuințelor rurale


rezidă în combinația încântătoare de straturi de flori, arbuști, grădini de legume și sere. Straturile
de legume nu erau concepute numai din motive pecuniare, ci și din motive estetice. Ele conferă
un fundal straturilor colorate, astfel încât întreaga paletă coloristică a grădinii să se afle în
echilibru, fără contraste supărătoare.

Casa Hatfield, Hertfordshire


Când designerul horticultor și inginer francez Salomon de Caus a fost chemat la
Curtea Angliei în anul 1610 să proiecteze jocurile de apă, și-a găsit timp să refacă grădina lui
Robert Cecil de la Casa Hatfield în Hertfordshire. A păstrat de la predecesorul său, Thomas
Chaundler, scările și terasele, dar a mărit fântânile și a construit o cascadă ce coboară spre o
grădină de apă artificială. Plantarea a fost încredințată lui John Tradescant, care a întreprins
numerase călătorii în Franța și Olanda pentru a aclimatiza în Anglia plante de seră și de pe
continent. Multe din notițele sale sunt păstrate în arhivele de la Hatfield și în Biblioteca
Bodleiană de la Oxford. O lucrare denumită Tredescant`s Orchard conține șaizaci și cinci de
desene ale fructelor ce se dezvoltă la Hatfield. Grădina a suferit mai multe schimbări de-a lungul
timpului, incluzând reamenajarea obligatorie în stil peisager. O mare parte din structura
geometrică a grădinii a supraviețuit la Casa Hatfield, spre exemplu sectoarele stratului de plante
ale terasei mari cu modelul lor renascentist evident și un labirint situat în partea estică. Totuși,
urmele lăsate de Salomon de Caus pot fi identificate relativ ușor. Acest lucru ar trebui să fie de o
reală valoare pentru Hortus Palatinus din Heidelberg, care a dispărut din nefericire.

Straturile compuse ca legături între diferitele zone ale reședinței sau între
pavilioanele grădinii constituie o trăsătură specifică a stilul de amenajare al lui Caus, ce este
deasemenea conservat în anumite zone ale grădinilor Heidelberg. Astăzi grădina formală și
parcul formează o unitate armonioasă. Alei largi străbat parcul. Într-un mic crâng creat spre
sfârșitul secolului al XIX-lea sunt plantați rhododendroni și azalee, astfel că întinsul parc este
divizat ritmic de diferitele plante din sectoare variate.

Casa Hatfield este una din puținele exemple a concepțiilor tradiționle asupra
grădinii engleze, concepția formală și cea romantică, înflorind într-un sit plin de contraste. Aici
se poate observa clar că grădina barocă nu a fost con damnată ca victimă a grădinii peisagere. Iar
și iar au fost cei din aristocrația engleză care au apreciat grădina formală, în timp ce căutau noi
metode de a încorpora ideile contemporane în amenajarea lor. Faptul că aspectele moderne ale
amenajării grădinii nu s-au dovedit sub nici o formă distrugătoare pentru structura primară poate
fi privit ca un semn al forței tradiției în privința grădinii engleze.

Fără dubiu Salomon de Caus, cel care a proiectat Hortus Palatinus în Heidelberg, a
fost cel care a introdus grădina arhitecturală italiană în Anglia. Din călătoria pe care a întreprins-
o în Italia, s-a întors cu inspirație și planuri concrete la Curtea Angliei unde a fost angajat de
Anna a Danemarcei și Henric, Prințul de Wales, pentru a le proiecta grădinile. Grădinile de la
Casa Somerset și Palatul Greenwich au fost concepute în anul 1609, și de Caus a terminat
grădinile Palatului Richmond trei ani mai târziu. Când a părăsit Anglia, în anul 1613 pentru a-și
începe lucrul la capodopera sa în Heidelberg, fiul său Isaac i-a preluat sarcinile. În anul anterior
morții sale, 1648, Isaac a proiectat numeroase grădini și grotto-es incluzând amenajarea
grădinilor Casei Wilton din Wiltshire pentru al IV-lea Earl de Penbroke. Este posibil ca vechii
cedrii ce mai pot fi încă văzuți, să dateze din vremea lui Isaac, ca o mărturie a muncii pe care a
depus-o acolo. Grădina a fost reamenajată de mai multe ori în fiecare secol, ultima dată de David
Vicary în anul 1971.

Această reinventare a grădinii britanice în perioada Renașterii este încheiată de


Inigo Jones, care din întâmplare a lucrat la Casa Wilton, alături de Isaac de Caus și André
Mollet, fiul lui Claude Mollet, faimosul grădinar regal francez, cel care a desăvârșit grădinile
palatului Anet.

André Mollet, autorul lucrării „Le jardin de plaisir” apărută în anul 1651, a efectuat
numeroase amenajări în Anglia. Lucrările sale de amenajare au fost cerute de Curtea din Londra
și continuate de Inigo Jones. O dată ce s-a întors din călătoria prelungită de studiu întreprinsă în
Italia în anul 1614 a și început să implementeze în Anglia idei arhitecturale preluate de la Andrea
Palladio. Astfel a apărut curentul numit mai târziu Paladianism, curent ce și-a pus amprenta
asupra arhitecturii britanice până în anii 1800.

Inigo Jones a proiectat porticuri și parterre lucrând o perioadă destul de lungă cu


Francezul pentru întocmirea planurilor Parcului St. James(1630) și Wimbledon(1640). Apoi
Mollet s-a întors în Franța unde a locuit în casa sa, în apropiere de Tuileries ca premier jardinier
du roi în timpul lui Ludovic al XIV-lea.
În 1660, cu cinci ani înainte de moartea sa, a fost din nou chemat în Anglia. Carol
al II-lea dorea să reamenajeze grădina Palatului St. James. Mollet a proiectat o patte d`oie, un
strat în formă de talpa-gâștei. Dintr-un rond trei alei porneau radial în direcții diferite, fiind
intersectate de două rânduri semicirculare de acacia. Zonele rămase erau ornamentate cu buxus.
Acest model a fost valorificat pentru o scurtă perioadă în arhitectura grădinii baroce, nu numai în
Anglia, ci și în Franța. Mollet a deținut funcția de grădinar șef al Angliei până la moartea sa.

Cu modelele de amenajare concepute și scrierile teoretice familia Mollet a deschis


larg porțile grădinii baroce. Multe aspecte ale grădinii baroce sunt deja prezentate în lucrarea lui
Claude Mollet, „Théâtre des plans et jardinages”, publicată postmortem în 1652. Fundamentul
teoretic și practic al grădinii baroce a fost trasat de fiul său André Mollet, în lucrarea menționată
anterior, „Le jardin de plaisir”, publicată în 1651. În acestă lucrare sunt expuse principiile
grădinii clasice franceze. Atât André, cât și frații săi Pierre și Claude al II-lea au lucrat la grădina
Tuileries din Paris.

Ultimul menționat a conceput un parterre de broderie pentru grădinile Palatului


Versailles(1630). În timp ce grădini renascestiste inspirate de modelele italiene și franceze erau
amenajate în Anglia și Germania, cu câteva excepții chiar și în Scandinavia, în Franța se creau
primele complexe ale grădinii baroce. Procesul de tranziție de la grădina renascentistă franceză la
cea barocă a fost unul extrem de fluid. În primă fază au existat câteva neclarități privind relația
dintre axa principală a grădinii și cea a castelului, lucru ce a condus la o stare de confuzie din
punctul de vedere al perspectivei.

Nu în ultimul rând dominația grădinii baroce franceze se face simțită în Europa încă
de la începutul secolului al XVII-lea. Dar sub ce formă s-a efectuat tranziția de la o eră la
cealaltă în alte țări ale Europei? Răspunsul la această întrebare este oferit de Italia.