Biserica Ortodoxa Romana In Timpul Comunismului

Vorbim frecvent despre moştenirea perioadei comuniste. Dar va exista şi o moştenire

tranziţiei, care va structura, în mod previzibil, statutul social şi legal al Bisericii şi al religiei
în România. Statul comunist limitase modalităţile de exprimare ale Bisericilor la ceea ce mai
mulţi ierarhi, teologi şi intelectuali ortodocşi au numit mai târziu “gheto-ul liturgic”. Spaţiul
controlat al momentelor cultului, o contractare a structurii instituţionale a Bisericii, o
excludere a ei din viaţa cetăţii, cu tolerarea unor manifestări foarte limitate şi marginale (de
exemplu, o presă bisericească de circulaţie restrânsă şi strict controlată) erau principalele date
ale situaţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Române în România regimului comunist. Relaţiile
sale cu statul erau marcate de dominaţia pe care acesta încerca să o exercite şi o exercita, de
facto, asupra tuturor cultelor recunoscute (1). Care ar fi elementele de continuitate şi ruptură,
aşadar, în postcomunism, faţă de perioada comunistă, în structura instituţională şi în relaţiile
B.O.R. cu sfera publică? În exprimările publice ale ierarhilor, momentul căderii regimului
comunist din România apare ca unul de eliberare de sub opresiune, de transformare radicală,
de regenerare a societăţii
Dat fiind că nu există o nouă Lege a Cultelor după 1989, regimul cultelor din
România este însă, în continuare, încadrat prin Legea din 1948. Statutul Bisericii Ortodoxe
Române a cunoscut modificări succesive începând cu 1990, în sensul îndepărtării controlului
direct al Ministerului Cultelor asupra deciziilor de administrare internă a Bisericii şi al
autonomizării de către Stat a organismelor ecleziastice. Dar însuşi procedeul adaptării prin
revizuire al Statutului la situaţia actuală trădează continuitatea faţă de perioada comunistă, în
ciuda încercărilor autorităţilor ecleziastice de a acredita teza “parantezei istorice”, pe care ar
fi constituit-o comunismul în istoria românească şi bisericească (9). Este interesant de urmărit
în ce măsură analiza lui Teitel se aplică situaţiei de facto a Bisericii Ortodoxe Române.
Cultele recunoscute din România beneficiază de o sumă de avantaje din partea Statului :
acesta are o contribuţie semnificativă la salariile clerului/personalului de cult; acordă
subvenţii pentru restaurarea de lăcaşe de cult, pentru construirea unora noi; integrează
învăţământul religios sistemului de învăţământ public; facilitează şi susţine financiar asistenţa
religioasă în instituţii publice precum armata, penitenciarele, sistemul de sănătate; acordă
cultelor diverse scutiri, sau reduceri de taxe şi impozite, precum şi monopolul producerii
obiectelor de cult. De asemenea, cultele au acces la televiziunea naţională. Dacă regimul
cultelor se doreşte a fi egal pentru toate cultele recunoscute, aplicându-se principiul
proporţionalităţii ajutorului statal cu numărul de credincioşi declaraţi, Biserica Ortodoxă este,
desigur, principalul beneficiar al acestor ajutoare. S-ar putea vorbi aşadar de un regim de
partial establishment, de care beneficiază cultele recunoscute (deci îndeosebi cele
tradiţionale). Putem considera că principala transformare pe care o aduce sfârşitul lui 1989
statutului în societate al Bisericii Ortodoxe Române constă în (re)instalarea ei în mai toate
sferele vieţii publice. Aceasta îşi redobândeşte (ca şi în cazul celorlalte culte recunoscute, dar
mai vizibil) accesul la principalele instituţii publice (în şcoală, prin educaţia religioasă şi
reintegrarea învăţământului religios în cel public; în spitale, orfelinate, penitenciare, armată
etc., prin asistenţa socială şi religioasă pe care o asigură în televiziune şi radio, prin spaţiul de
antenă care se acordă emisiunilor religioase), mai puţin în cele explicit politice (din care tinde
să se retragă); îşi restabileşte o sumă de drepturi simbolice (reinstaurarea jurământului legal
pe Cruce şi pe Evanghelie, instalarea de icoane în şcolile publice şi în alte instituţii de stat,
restabilirea denumirilor religioase pentru străzi, oraşe şi unele instituţii de asistenţă socială,
asocierea la aproape toate celebrările publice cu semnificaţie oficială (prezenţa la deschiderea
lucrărilor Parlamentului, la învestitura Guvernului şi a Preşedintelui, la sărbătorile naţionale).
Controlul statal instituţionalizat asupra Bisericii dispare de facto (deşi nu şi de iure, prin
menţinerea Legii cultelor din 1948), după cum dispare şi adversitatea funciară a regimului
politic faţă de instituţia religioasă, prin evacuarea ideologiei atee. Biserica este, dimpotrivă,
reinvestită de către actorii publici statali cu legimitatea morală a unui partener de dialog, în
timp ce (în ciuda contestărilor unora dintre acţiunile bisericeşti de către unii din membrii
societăţii civile) încrederea socială în Biserică la modul general (cu toate precauţiile
metodologice de rigoare) rămâne foarte ridicată. Totuşi, schimbarea atitudinii faţă de Biserică
a actorilor politici nu este lipsită de ambiguitate. Dacă în regimul comunist imaginea Bisericii
era instrumentalizată în folosul regimului partidului-stat, după 1989, deţinătorii puterii
politice perpetuează, la nivel informal, instrumentalizarea religiei (sau cel puţin a legitimităţii
instituţiei ecleziastice) în beneficiu personal: întrucât credinţa în Dumnezeu a devenit, după
1989, noua normă socială (într-o societate în care ateii declaraţi sunt, la recensământul din
1992 ca şi la cel din 2002, mai puţin de 1% din populaţie), toţi liderii politici s-au grăbit să îşi
exprime ataşamentul faţă de Biserică şi mai ales faţă de cea ortodoxă, atitudine abia recent
sancţionată de autorităţile ecleziastice. Iar acest lucru s-a petrecut de-a lungul întregii
perioade postcomuniste, în timp ce instituţia Bisericii însăşi încerca să se retragă în sfera
proprie, prin separarea progresivă unilaterală a clerului ortodox de viaţa politică. Abia acest
gest marchează o ruptură în raport cu tradiţia istorică bisericească (şi nu doar cu situaţia sa
din perioada comunistă, dar şi cu tradiţia interbelică a Bisericii Ortodoxe). Viitorul statutului
Bisericii în societatea românească este deschis, datorită absenţei legii cultelor. Noul proiect
de Lege a cultelor nu aduce o mutaţie majoră în regimul cultelor, iar adeziunea la U.E. nu
presupune o astfel de transformare (art. 52 Constituţie). Cel mai probabil, formula găsită va fi
(pe termen mediu) cea a susţinerii cultelor recunoscute de către Stat. Cu atât mai mult cu cât
ea nu este incompatibilă cu situaţia din alte ţări ale Uniunii. Însă, ca în întreaga societate
românească, lipseşte în Biserică asumarea integrală a responsabilităţii pentru aspectele
negative ale propriei moşteniri istorice. Lipseşte un vizibil proces al comunismului. Încep să
iasă la iveală martirii, dar nu şi vinovaţii. Conform tipologiei stabilite de Daniel Barbu şi care
se aplică întregii societăţi româneşti postcomuniste, dar şi membrilor Bisericii în particular
(10), culpa politică a pasivităţii, culpa morală a supunerii “active”, sunt aspecte aproape
invizibile în discursul oficial (ultima, cu mici excepţii), ocultate prin refuzul publicizării
dosarelor clerului. În concluzie, putem spune că, în ciuda transformărilor semnificative ale
statutului şi ale rolului public al Bisericii Ortodoxe Române, moştenirea instituţională şi
discursivă din perioada regimului comunist face încă parte integrantă din situaţia
postcomunistă a acesteia (şi a religiei în general). Cum s-a întâmplat în întreaga societate
românească, despărţirea de comunism s-a făcut prin declaraţii solemne mai degrabă decât
printr-o autoexaminare critică. A fost preferată recuperarea idealizată, la nivel discursiv, a
memoriei şi a tradiţiilor instituţionale interbelice. Astfel, această dinamică între elementele de
continuitate şi cele de ruptură (în raport cu perioada regimului comunist) face din evoluţia
postcomunistă a Bisericii mai degrabă o oglindă decât un model al transformării societăţii
româneşti

SPIRU IULIA
CLASA A XII -B