ANTREPRENOR

ÎN ECONOMIA SOCIALĂ

Bucuresti
2019

1
 CUPRINS
INTRODUCERE 3
Capitolul 1. CONTEXTUL ANTREPRENORIATULUI ÎN ROMÂNIA 8
1.1. Importanța activității de antreprenoriat 8
1.2. Conceptul de economie socială 10
1.3. Caracteristici de personalitate ale antreprenorului 12
1.4. Descrieri ale profilului antreprenorului în România 15
Capitolul 2. APLICAREA NORMELOR SSM, DE PROTECȚIE A MEDIULUI ȘI MENȚINEREA 19
RELAȚIILOR DE MUNCĂ ETICE
2.1 .Normele generale de protecție a muncii 19
2.2. Norme de protecție a mediului 23
2.3.Codurile etice ale organizațiilor 25
2.4. Model procedura privind reducerea impactului asupra mediului 28
Capitolul 3. REALIZAREA STUDIULUI DE FEZABILITATE 35
3.1. Definire și concept 35
3.2. Conținutul – cadru al studiului de fezabilitate 36
Capitolul 4. ELABORAREA PLANULUI DE AFACERI ȘI A PROIECTULUI SOCIAL AL AFACERII 40
4.1. Planul de afaceri 40
4.2. Conținutul planului de afaceri 40
4.3. Etapele planului de afaceri 41
4.4. Demararea unui proiect social 42
4.5. Pași în inițierea unei afaceri sociale 45
4.6. Stabilirea obiectivelor sociale ale afacerii 49
4.7.Evaluarea proiectului social al afaceri 50
4.8. Model de procedură de management financiar 52
Capitolul 5. GESTIONAREA ACTIVITĂŢII SOCIALE 58
5.1. Managementul afaceri 58
5.2. Etapele dezvoltării managementului afacerii 58
5.3. Tipuri de management 59
5.4. Logistica necesară derulării afacerii 61
5.5. Managementul personalului 62
5.6. Managementul riscurilor 64
5.7.Model procedura privind managementul documentelor 68
5.8.Model procedura de proces resurse umane 77
5.9. Model procedura de organizare si derulare a achizitiilor 80
Capitolul 6. PROMOVAREA ANTREPRENORIALULUI SOCIAL 88
6.1 Promovarea antreprenoriatului social 88
6.2 Reprezentarea organizației în relațiile externe 91
6.3.Model procedura privind monitorizarea, masurarea si analiza satisfactiei 93
consumatorilor
Capitolul 7. RESPONSABILITATEA SOCIALĂ 101
7.1. Conceptul de responsabilitate socială 105
7.2. Caracteristicile responsabilității sociale corporative 107
7.3. Responsabilitea sociala din IMM-urile românești 112
Bibliografie 118
Anexe 119

2
 INTRODUCERE

Conceptul de antreprenoriat a îmbrăcat mai multe forme de-a lungul

timpului atât sub influenţa marilor economişti, cât şi sub cea a societăţii. Astăzi
vorbim despre o formă de antreprenoriat ce are la bază bunăstarea societăţii.
Antreprenoriatul social a apărut datorită importanţei din ce în ce mai mari pe care
lumea o acordă problemelor celor din jur. Studiul de caz realizat de echipa
noastră prezintă un exemplu de succes de antreprenoriat social şi evidenţiază
beneficiile aduse comunităţii rurale în care îşi desfăşoară activitatea, sperând ca
şi alte comunităţi să le urmeze exemplul.

Antreprenoriatul în România
România a suferit schimbări dramatice sub aspectul mediului antreprenorial
după revoluția din 1989 când s-a trecut de la sistemul economic centralizat la o
economie de piață. În toată această perioadă scursă de peste un sfert de secol,
economia românească a fost într-o tranziție continuă în care ne-am căutat atât
modele antreprenoriale cât și domenii prioritare în care să ne manifestăm din
punct de vedere antreprenorial. România tinde spre o maturizare sub aspectul
spiritului și competențelor antreprenoriale. Românii tind să se informeze şi, mai
ales, să îşi dezvolte un sistem de valori și competențe cât mai apropiat de cel
necesar unui antreprenor. Antreprenoriatul social, diferă de cel tradiţional prin
scop. Dacă până acum s-a urmărit îmbunătăţirea nivelului de trai individual,
liderii au început să fie din ce în ce mai orientaţi spre binele comun. Astfel,
obiectivul principal al antreprenoriatului social este de a genera valoare socială,
reducând sărăcia pe o durată de timp cât mai îndelungată. Efectele cele mai
întâlnite ale acestei acţiuni ţin în principal de crearea de noi locuri de muncă
pentru persoanele defavorizate, creşterea numărului de persoane salariate şi
dezvoltarea economică durabilă în zona de desfăşurare. Pentru a distinge şi a
contura şi mai bine conceptul vom face următoarea comparaţie:
antreprenoriatul tradiţional urmăreşte obţinerea profitului, actele de caritate
urmăresc bunăstarea socităţii fără a genera profit, iar antreprenoriatul social

3
urmăreşte generarea profitului pentru a-l transforma în capital social menit să
asigure bunăstarea societăţii printr-o dezvoltare durabilă.
Legea economiei sociale reglementează atestarea întreprinderilor
sociale şi a întreprinderilor sociale de inserţie. Legea nr. 219/2015, publicată
în Monitorul Oficial nr. 561/2015 defineşte economia socială ca ansamblul
activităţilor organizate independent de sectorul public, al căror scop este să
servească interesul general, interesele unei colectivităţi şi/sau interesele
personale nepatrimoniale, prin creşterea gradului de ocupare a persoanelor
aparţinând grupului vulnerabil şi/sau producerea şi furnizarea de bunuri,
prestarea de servicii şi/sau execuţia de lucrări. Economia socială are la
bază iniţiativa privată, voluntară şi solidară, cu un grad ridicat de autonomie şi
responsabilitate, precum şi distribuirea limitată a profitului către asociaţi.
Întreprinderile sociale acceptate prin lege pot fi societăţile cooperative
de gradul I, cooperativele de credit, asociaţiile şi fundaţiile, casele de ajutor
reciproc ale salariaţilor, casele de ajutor reciproc ale pensionarilor, societăţile
agricole, orice alte categorii de persoane juridice care respectă, conform actelor
legale de înfiinţare şi organizare, cumulativ, definiţia şi principiile economiei
sociale prevăzute în această lege.
Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale sunt în măsură, în
temeiul legii, să sprijine activităţile de economie socială prin:
 recunoaşterea rolului întreprinderilor sociale prin acordarea atestatului de
întreprindere socială;
 recunoaşterea rolului întreprinderilor sociale de inserţie prin acordarea mărcii
sociale;
 dezvoltarea mecanismelor de sprijinire a întreprinderilor sociale de inserţie;
 promovarea şi susţinerea dezvoltării resurselor umane din domeniul economiei
sociale;
 participarea la activităţi de economie socială prin colaborare în diferite forme,
potrivit legii;
 înfiinţarea de centre de informare şi consiliere în domeniul economiei sociale.

4
Întreprinderea socială

Statutul de întreprindere socială se recunoaşte prin acordarea unui atestat

de întreprindere socială, la solicitarea persoanelor juridice în dreptăţite, pe
baza actelor de înfiinţare şi funcţionare. Atestatul se acordă acelor întreprinderi
sociale care:
 acţionează în scop social şi/sau în interesul general al comunităţii;
 alocă minimum 90% din profitul realizat scopului social şi rezervei statutare;
 se obligă să transmită bunurile rămase în urma lichidării către una sau mai multe
întreprinderi sociale;
 aplică principiul echităţii sociale faţă de angajaţi, asigurând niveluri de
salarizare echitabile, între care nu pot exista diferenţe care să depăşească
raportul de 1 la 8. Atestatul se eliberează de către agenţia judeţeană pentru
ocuparea forţei de muncă, respectiv a municipiului Bucureşti prin
compartimentul pentru economie socială. Atestatul se acordă pe o perioadă de 5
ani, cu posibilitatea prelungirii, dacă se face dovada că sunt respectate condiţiile
care au stat la baza acordării acestuia.
Întreprinderea socială de inserţie este întreprinderea socială care:
 are permanent cel puţin 30% din personalul angajat aparţinând grupului
vulnerabil, astfel încât timpul de lucru cumulat al acestor angajaţi să
reprezinte cel puţin 30% din totalul timpului de lucru al tuturor angajaţilor;
 are ca scop lupta împotriva excluziunii, discriminărilor şi şomajului prin
inserţia socioprofesională a persoanelor defavorizate.
Întreprinderile sociale de inserţie au obligaţia de a asigura, pentru
persoanele angajate, care fac parte din grupul vulnerabil, măsuri de
acompaniament care să asigure inserţia profesională şi socială.
Măsurile de acompaniament pot fi: informarea, consilierea, accesul la
formele de pregătire profesională, adaptarea locului de muncă la capacitatea
persoanei, accesibilizarea locului de muncă în funcţie de nevoile persoanelor,
precum şi alte măsuri care au ca scop sprijinirea inserţiei profesionale şi sociale.
În vedereaasigurării măsurilor de acompaniament, întreprinderile sociale de
inserţie colaborează cu serviciile publice de asistenţă socială de la nivel judeţean

5
şi local, agenţiile de ocupare, centrele de furnizare de servicii integrate de
asistenţă medicală, psihologică şi socială pentru consumatorii şi consumatorii de
droguri dependenţi, cu specialişti în domenii precum psihologie, asistenţă socială,
adicţii, pedagogie, formare profesională, ocupare, medicină, medicina muncii,
economie socială.
Marca socială - Statutul de întreprindere socială de inserţie se certifică
prin acordarea mărcii sociale care cuprinde certificatul care atestă statutul de
întreprindere socială de inserţie, cu o valabilitate de 3 ani de la data emiterii,
precum şi un element specific de identitate vizuală, care se aplică în mod
obligatoriu asupra produselor realizate sau a lucrărilor executate ori a
documentelor care demonstrează prestarea unui serviciu. Întreprinderile sociale
de inserţie beneficiază de gratuitate pentru emiterea mărcii sociale şi
înregistrarea în Registrul unic de evidenţă a întreprinderilor sociale.
Procedurile de certificare şi acordare a mărcii sociale, a elementului specific de
identitate vizuală, procedurile privind întocmirea Raportului social anual privind
activitatea desfăşurată, precum şi condiţiile de suspendare, retragere sau anulare
a mărcii sociale se reglementează prin normele metodologice de aplicare a
prezentei legi.

Finanţarea întreprinderilor sociale de inserţie

Întreprinderile sociale de inserţie pot participa la ofertele de achiziţii

publice, cu condiţii însă speciale, prin care se urmăreşte obţinerea unor efecte de
ordin social, care trebuie realizate de operatorii economici pentru îndeplinirea
contractului.
Potrivit legii, întreprinderile sociale de inserţie pot beneficia de
următoarele facilităţi din partea autorităţilor administraţiei publice locale:
 atribuirea unor spaţii şi/sau terenuri aflate în domeniul public al
unităţilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale, cu respectarea prevederilor
Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, în scopul desfăşurării activităţilor pentru care le-a fost
acordată marca socială;

6
  sprijin, în promovarea
produselor realizate şi/sau furnizate, serviciilor prestate ori lucrărilor
executate în comunitate, precum şi în identificarea unor pieţe de desfacere a
acestora;
 sprijin în promovarea turismului şi activităţilor conexe acestuia, prin
valorificarea patrimoniului istoric şi cultural local;
 alte facilităţi şi scutiri de taxe şi impozite acordate de autorităţile
administraţiei publice locale, în condiţiile legii.

Întreprinderile sociale de inserţie, care angajează tineri cu risc de

marginalizare socială sunt considerate angajatori de inserţie şi beneficiază de
facilităţile prevăzute de Legea nr. 76/2002 pentru această categorie de
angajatori.
Întreprinderile sociale de inserţie pot beneficia de măsuri de sprijin, de
natura ajutorului de stat, ce vor fi aprobate prin acte specifice, cu respectarea
prevederilor comunitare şi naţionale în materie de ajutor de stat. Întreprinderile
sociale şi întreprinderile sociale de inserţie pot beneficia anual de programul
pentru stimularea înfiinţării şi dezvoltării microîntreprinderilor din sfera
economiei sociale.
Anexa 1 - Legea nr. 219/2015 privind economia socială

7
 Capitolul 1
COMPORTAMENTUL ANTREPRENORIAL

1.1. Importanța activității de antreprenoriat

Antreprenoriatul, ca noțiune, a fost introdus de către economiști în secolul

al XVIII-lea, iar în continuare a fost un domeniu care atrăgea tot mai multe
interese din partea oamenilor înstăriți. Aceștia defineau antreprenoriatul drept o
activitate desfășurată de către un întreprinzător, care în baza unor condiții
contractuale, se obligă să presteze diverse lucrări (industriale, de construcții,
etc.), în favoarea altei persoane și organizații, evident în schimbul unei
recompense stabilite din timp.

Activitatea de antreprenoriat reprezintă o activitate independentă,

desfășurată pe risc propriu, conform legislației și orientată spre obținerea unui
profit, ca urmare a comercializării produselor sau a prestării serviciilor de către
persoanele înregistrate în calitate de antreprenori. Cele mai întâlnite forme de
antreprenoriat sau muncă pe cont propriu sunt: activitățile comerciale cu licență
sau activitățile companiilor comerciale. Diferența dintre aceste două forme este
că un comerciant (persoană fizică), își lansează o afacere pe cont propriu și obține
autorizația comercială, în timp ce o întreprindere (persoană juridică), care
inițiază o afacere, va avea nevoie de autorizația comercială a fondatorilor și pe
lângă aceasta, de un contract legal încheiat între aceștia.
Antreprenoriatul este un sector foarte important al economiei și contribuie
în mod semnificativ la dezvoltarea pe termen lung a economiei. Anume prin
activitățile de antreprenoriat se atrag diverse investiții, inclusiv și din străinătate,
ceea ce duce la îmbunătățirea necontenită a relațiilor cu partenerii externi,
pentru obținerea unei poziții cât mai dominante pe piața internațională.
Antreprenoriatul este o sursă a bugetului statului. Impozitele pe venit
plătite de către fiecare antreprenor în parte pentru desfășurarea activității
economice, sunt principalele surse de acumulare a bugetului unui stat.

8
 În același timp, antreprenorii oferă locuri de muncă, iar acest lucru, din
nou vine să ajute statul, la colectarea impozitelor direct de la persoanele fizice,
adică de la angajați. Prin activitățile de antreprenoriat se contribuie direct la
dezvoltarea tehnologiilor inovatoare. Foarte mulți antreprenori investesc sume
enorme de bani pentru progresarea tehnologiei, științei și pentru diferite
descoperiri. Astfel, prin progresul tehnico-științific, orice stat avansează pe plan
internațional, iar economia se dezvoltă în ritm accelerat, evident, dacă se
investește în direcțiile profitabile și de perspectivă. Antreprenoriatul are un rol
social bine definit prin angajarea personalului, începând de la tineri și finisând în
unele situații chiar cu pensionarii. În acest mod, antreprenoriatul vine să reducă
rata șomajului, prin angajarea persoanelor apte de muncă, cu scopul de a le oferi
un salariu stabil, în schimbul muncii efectuate de către acestea în cadrul
întreprinderii.

Perspectivele antreprenoriatului social în România

Faţă de antreprenoriatul tradiţional, cel social pare să necesite mai mult

sprijin din parte tuturor. „Raportul Naţional despre Antreprenoriatul Social în
România” realizat în anul 2018, pe un eșantion de 40 de inovatori sociali, arată
faptul că cei ce îşi doresc să pornească un demers spre această direcţie se lovesc
de bariere semnificative.

Spre exemplu, 55% din antreprenorii sociali din România nu dispun de

suficiente fonduri sau oportunităţi de finanţare necesare dezvoltării armonioase a
afacerii. Antreprenoriatul social se află într-o fază incipientă în România, fapt ce
îl face să pară un concept ambiguu pentru mulţi oameni. Din păcate,
antreprenorii se plâng de lipsa unui cadru legislativ favorabil pentru astfel de
businessuri.

9
1.2. Conceptul de economie social

Conceptul de business social (sau întreprindere socială), a fost îniţiat de

profesorul Muhammad Yunus, născut în Chittagong, Bangladesh în 1940.Încă din
anul 1983, acesta deţine funcţia de Managing Director la Grameen Bank, instituţie
fondată de el insuşi, în scopul ajutorării populaţiei sărace din ţara sa natală.
Aceste ajutoare constau în acordarea de microcredite fără garanţie şi fără
documente cu putere legală. De la lansare şi până în prezent, banca a oferit
credite unui număr de peste opt milioane de sărmani din Bangladesh. Profesorul
Yunus a fost şi laureat cu premiul Nobel pentru Pace în 2006, pentru sistemul de
microcredite acordate populaţiei sărace de această bancă. Politica dusă s-a
materializat în construirea de locuinţe şi şcoli, dezvoltarea comunităţilor rurale
sărace şi a infrastructurii de comunicaţii a ţării.
În prezent, conceptul de întreprindere socială s-a extins în peste 40 de ţări
şi implică diferite forme de colaborare între fundaţii private, instituţii financiare
şi diferite ministere. Acest concept, deşi vehiculat tot mai des în străinătate, în
România este încă puţin cunoscut. În plus, pentru multe ONG-uri, pătrunderea pe
piaţa “profiturilor” este un teritoriu necunoscut. De aceea ele au nevoie de
dezvoltarea capacităţii interne, de evaluare şi management al riscurilor, atât
legate de organizaţie, cât şi de piaţă.
Totuşi, antreprenoriatul social şi economia socială încearcă să prindă contur
şi în România. ONG-urile au cel mai important rol în furnizarea de servicii sociale -
72% din furnizorii de servicii sociale acreditaţi din România sunt organizaţii
neguvernamentale. Majoritatea organizaţiilor neguvernamentale prestează servicii
sociale şi şi-ar putea dezvolta întreprinderi sociale generatoare de profit, mai ales
că cererea pe piaţă pentru acest tip de activităţi este foarte mare.
O problemă esenţială a ONG-urilor din România este lipsa surselor
constante de finanţare. Astfel, dependenţa organizaţiilor de sponsorizări sau
granturi publice determină concentrarea pe activităţi cu obiective pe termen
scurt, ducând astfel la instabilităţi în cadrul oragnizaţiilor, care devin oarecum
vulnerabile şi limitate în realizarea misiunilor sociale, care sunt adevaratul scop
al funcţionării acestora.

10
 Întreprinderile sociale îşi propun integrarea sau reintegrarea pe piaţa
muncii a persoanelor provenind din grupuri sociale dezavantajate sau vulnerabile,
prin înfiinţarea unor firme bazate nu atât pe profit, cât pe dezvoltarea de abilităţi
şi recompensarea angajaţilor din profitul scos de acestea. Grupurile ţintă sunt
formate din persoane care aparţin grupurilor vulnerabile: persoane care se află în
şomaj de lungă durată, persoane cu venituri mici, persoane cu dizabilităţi fizice
sau mentale, persoane provenind din familii numeroase sau monoparentale,
persoane aparţinând grupurilor etnice minoritare, persoane fără educaţie sau
pregatire profesională, femei, persoane dependente de alcool sau droguri, victime
ale violenţei în familie, persoane afectate de boli care le influenţează viaţa
profesională şi socială, imigranţi, refugiaţi, persoane care trăiesc din venitul
minim garantat, persoane care trăiesc în comunităţi izolate, victime ale traficului
de persoane şi persoane afectate de boli ocupaţionale.
Astfel de structuri sociale au ca scop scoaterea indivizilor dezavantajaţi din
zona de asistenţă sau protecţie socială, din izolarea impusă de societate şi să-i
(re)integreze pe piaţa muncii, să îi ajute să obţină beneficii economice
dezvoltându-şi abilităţile şi să le ofere o stabilitate socială.
Activităţile întreprinderilor sociale constau în consiliere şi acordare de
asistenţă individualizată pentru persoanele defavorizate, avand ca scop
dezvoltarea deprinderilor acestora, a educaţiei necesare activităţii în care sunt
implicaţi. Ca exemplu de astfel de activităţi, întreprinderile sociale ar putea
prelua anumite activităţi ale unor companii mari, de exemplu catering,
corespondenţa, curăţenie, etc. Alte exemple de domenii în care aceste structuri
pot fi: tipografie unde sunt angajate persoane infectate cu HIV; o organizaţie care
oferă locuri de muncă pentru mamele dezavantajate social care produc şi vând
jucării lucrate manual; o organizaţie care promovează accesul la cultură pentru
persoanele cu deficienţe vizuale prin producţia şi vânzarea de cărţi audio
bibliotecilor publice, ateliere pentru produse de artizanat, ecoturism sau
confecţionarea de scaune cu rotile pentru persoane cu dizabilităţi. Este important
de menţionat faptul că profitul rezultat din funcţionarea acestor afaceri, se va
utiliza pe de o parte, atât pentru dezvoltarea acestora (acest lucru va genera

11
locuri de muncă, incluziune socială, venituri mai mari), precum şi pentru
rezolvarea unor problem sociale locale.
Înfiinţarea întreprinderilor sociale este un răspuns posibil pentru
soluţionarea problemelor categoriilor defavorizate, cu atât mai mult cu cât există
fonduri europene alocate acestui sector, care susţin o gamă largă de activităţi.
ONG-urile, prin aceste structuri numite întreprinderi sociale, pot juca un rol
determinant în apariţia a noi formule de finanţare a dezvoltării sociale, din surse
diferite de cele publice. Legătura între dezvoltarea economică şi reducerea
sărăciei este una direct proporţională. Acest raport poate fi transpus astfel cu
efect în relaţia dintre mediul economic privat şi cel social. Ajutoarele pentru
dezvoltarea socială nu sunt simple acte de “caritate”, ci acţiuni cu finalitate
clară, economică şi socială, din care nu lipseşte profitul, ce va fi reinvestit în
bunul mers al acestor acţiuni de ajutorare a categoriilor vizate.
Un atribut foarte important al afacerilor sociale este acela că îşi propun să
identifice în cadrul grupurilor vulnerabile acele persoane suficient de motivate
încât să creadăîntr-o schimbare şi care au capacitatea şi dorinţa de a acţiona.
Dezvoltarea socială urmăreşte cu acelaşi interes bunăstarea inviduală, cât şi o
coeziune socială.

1.3. Caracteristici de personalitate ale antreprenorului

Trăsăturile specifice incluse în modelul personalității antreprenorului de succes

sunt:
 nevoia de realizare, corelată pozitiv cu succesul în afaceri;
 inovația este direct legată de crearea de afaceri și de afaceri de succes;
 autonomia care are o relație pozitivă și semnificativă cu succesul în afaceri;
 antreprenorii au scoruri mai mari în auto-eficacitate decât non-antreprenori,
 asumarea riscului este un factor care favorizează antreprenoriatul și succesul
în afaceri;
 locul controlului de tip intern are, de asemenea, o corelație pozitivă cu
succesul.

12
 Studiile au identificat numeroase caracteristici personale / psihologice care
sunt unice pentru antreprenori ( față de cei care nu sunt antreprenori). Aceste
caracteristici care au primit o atenție specială în literatura de specialitate
antreprenoriale sunt: nevoia de realizare, locul controlului, toleranță
ambiguitate, încrederea în sine, creativitatea / inovația, predilecție în asumarea
de riscuri și auto-suficiență / libertate”. Aceste caracteristici, care concordă în
mare parte cu cele incluse în modelul Rauch și Frese (2007), sunt prezentate în
continuare:

Nevoia de realizare
Teoria nevoii de realizare McClelland (1961), propune ca indivizii care au
nevoie de a se realiza caută să exceleze, să progreseze și să facă. Acești indivizi
își stabilesc propriile eforturi, sunt obișnuiți cu realizările lor personale, nu cu
recompensele succesului, au nevoie de feedback periodic pentru a-și monitoriza
progresele și realizările persoane cu performanțe ridicate. Această teorie
sugerează că acest tip de persoane vor căuta un loc de muncă antreprenorial, mai
degrabă decât alte roluri. De fapt, multe studii au arătat că antreprenorii au o
nevoie mai mare de realizări decât cei care nu sunt antreprenori și că persoanele
înclinate spre antreprenoriat au o nevoie mai mare de realizare decât cele care nu
sunt înclinate spre acest domeniu. Pentru acest lucru trebuie elaborata procedura
privind monitorizarea, masurarea si analiza satisfacetei consumatorilor (Model –
PROCEDURA )

Toleranța față de ambiguitate

Persoanele care sunt capabile să ia decizii în condiții de incertitudine și consideră

că aceste situații sunt mai degrabă atractive decât incomode sau amenințătoare
(înțelegând totodată problema cu care se confruntă el sau organizația) au un nivel
ridicat de toleranță față de ambiguitate. Această ambiguitate este foarte
importantă atunci când o afacere este înființată pentru prima dată. Atunci apar
un număr imprevizibil de probleme și este important pentru antreprenor să dețină
această trăsătură.

13
Încrederea în sine

Încrederea în sine este credința unui individ în propriile sale resurse și abilități. În
general, indivizii care sunt capabili să fie motivați în termeni de efort, persistență
și comportament pot reuși în antreprenoriat, mai degrabă decât indivizii care cred
că sunt mai puțin capabili și nu se așteaptă să reușească. Încrederea în sine este
foarte importantă în antreprenoriat, deoarece înființarea unei afaceri este legată
de încercarea de a avea succes.

Creativitate / inovativitate

Antreprenorii sunt în general caraterizați ca indivizi care sunt plini de idei

creative și inovatoare și care sunt în măsură să fuzioneze și aceste idei cu
resursele disponibile pentru a genera valoare suplimentară. Prin urmare, inovarea
implică inventarea sau obținerea unui randament economic superior. Inovatorii și
antreprenorii sunt mai creativi, imaginativi decât non-antreprenorii.

Asumarea riscului

Antreprenorii iau mai multe riscuri decât managerii și angajații, factor explicabil
prin faptul că în general fondatorii firmei nu percep acțiunile lor ca riscante, fiind
la începutul unei activăți pe care nu o cunosc în profunzime.

Autonomie / libertate

Persoanele care sunt auto-suficiente sunt acelea care doresc să fie propriii lor
șefi, care doresc să-și poată face propriile alegeri. Cu alte cuvinte, doresc să ia și
libertatea de a lua măsuri. Ei preferă săși asume responsabilitatea pentru viața
lor, mai degrabă decât pentru ceilalți. De aceea, mulți întreprinzători urmăresc o
carieră antreprenorială pentru că își caută independența.

14
1.4. Descrieri ale profilului antreprenorului în România
Antreprenor în Economia Socială - Cod COR: 112032
Descrierea ocupaţiei:
Competenţele antreprenoriale generale se referă la capacitatea unui individ de a
pune ideile în practică. Aici intră creativitatea, inovaţia, asumarea riscurilor,
precum şi capacitatea de a planifica şi de a implementa proiecte în scopul
atingerii obiectivelor. Aceasta sprijină indivizii nu numai în viaţa lor de zi cu zi,
dar şi la locul de muncă, făcându-i conştienţi de contextul muncii lor, făcându-i
capabili să profite de oportunităţi şi constituie temelia pentru deprinderi şi
cunoştinţe mult mai specifice cerute de cei care stabilesc sau contribuie la o
activitate socială ori comercială. Aceasta trebuie să includă conştientizarea
valorilor etice şi să promoveze buna guvernare.
Cunoştinţele necesare includ capacitatea de a identifica oportunităţi pentru
activităţi personale, profesionale şi/sau de afaceri, cuprinzând o frescă a
problematicii, care să arate contextul în care oamenii trăiesc şi lucrează, cum ar
fi o bună cunoaştere a mersului economiei, a oportunităţilor şi provocărilor cu
care se confruntă un angajator sau o organizaţie. Indivizii trebuie să fie, de
asemenea, conştienţi de latura etică a spiritului întreprinzător şi de faptul că pot
fi un exemplu de bine, cum ar fi comerţul cinstit sau acţiunile sociale.
Deprinderile se raportează la managementul de proiect proactiv(incluzând, de
ex., capacitatea de a planifica, organiza, gestiona, conduce şi delega, analiza,
comunica, raporta, evalua şi înregistra), reprezentare efectivă şi negociere,
precum şi la capacitatea de a lucra atât individual, cât şi în colaborare cu echipa.
Capacitatea de a aprecia şi identifica punctele tari şi slabe, de a evalua şi de a-şi
asuma riscuri, dacă apar, şi când ele sunt justificate, este esenţială. O atitudine
antreprenorială se caracterizează prin iniţiativă, atitudine proactivă în viaţa
personală şi socială la fel ca şi în timpul orelor de lucru. Aceasta include, de
asemenea, o motivare şi o determinare în a veni în întâmpinarea obiectivelor,
daca există scopuri personale şi ţinte comune cu alte persoane, inclusiv la locul de
muncă.

15
Antreprenorul în Economia Socială
Antreprenoriatul social se referă la abordări sustenabile, inovative şi
practice aplicate în beneficiul societăţii în general, cu accent pe cei care sunt
marginalizaţi şi săraci; un termen care semnifică o abordare unică a problemelor
economice şi sociale, o abordare transversală mai multor sectoare şi discipline.
Fundamentarea în anumite procese şi valori care sunt comune fiecărui
antreprenor social, indiferent dacă domeniul său de specialitate este educaţia,
sănătatea, reforma socială, dreptul muncii, mediul, dezvoltarea economică,
agricultura etc. sau dacă organizaţiile create sunt entităţi profit sau nonprofit. Un
antreprenor social recunoaşte o problemă socială şi utilizează principii
antreprenoriale pentru a crea, organiza şi gestiona o entitate care să producă
schimbare socială.
În timp ce antreprenorii de afaceri măsoară de obicei performanţa în
termeni de profit şi valoare adăugată, antreprenorii sociali îşi măsoară succesul
prin impactul pe care îl au asupra societăţii. Deşi antreprenorii sociali lucrează
deseori prin intermediul organizaţiilor nonprofit şi a grupurilor cetăţeneşti, mulţi
dintre ei lucrează în sectorul guvernamental şi privat.
Primele iniţiative specifice economiei sociale apar în România în jurul
anului 1850, când se publică statutele casei de păstrare şi împrumutare– formă de
organizare cooperatistă. În documentele de politică socială, termenul de
economie socială a fost prima dată menţionat în Planul naţional antisărăcie şi de
promovare a incluziunii sociale 2002. Cel mai recent document care dezvoltă
obiectivele menţionate este Raportul naţional strategic privind protecţia socială şi
incluziunea socială 2008 – 2010. Centrul Internaţional de Cercetare şi Informare
asupra economiei publice, sociale şi a cooperativelor (CIRIEC) a propus următoarea
definiţie: „Economia Socială include şi organizaţiile private organizate formal,
dotate cu autonomie decizională şi libertate de asociere, care prestează servicii
necomerciale pentru gospodării şi ale căror excedente, dacă există, nu pot fi
însuşite de agenţii economici care le creează, controlează sau finanţează“.

16
 Liniile directoare ale Economiei Sociale au fost stipulate în 2002 în Carta
principiilor economiei sociale, promovată în cadrul Conferinţei Permanente
Europeane a Cooperativelor, Societăţilor Mutuale, Asociaţiilor şi Fundaţiilor (CEP-
CMAF) reţea astăzi cunoscută ca Social Economy Europe:
− prioritatea acordată individului şi obiectivelor sociale faţă de capital;
− asocierea voluntară şi deschisă;
− controlul democratic al membrilor (nu la fundaţii, acestea nu au membri);
− combinarea intereselor membrilor/ utilizatorilor şi/sau a interesului
general;
− apărarea şi aplicarea principiului solidarităţii şi responsabilităţii;
− gestiunea autonomă şi independenţa faţă de autorităţile publice;
− majoritatea excedentelor - utilizate pentru atingerea unor obiective de
dezvoltare durabilă şi pentru prestarea unor servicii de interes pentru
membri sau de interes general.

Economia Socială cuprinde două subsectoare majore:

1. cel comercial (de afaceri) şi
2. cel necomercial.

 Atribuţii si responsabilităţi
 Antreprenorii sociali sunt persoane ce oferă soluţii inovatoare celor mai
presante probleme sociale ale societăţii. Sunt persoane ambiţioase şi
talentate, adresând probleme sociale majore şi oferind noi idei pentru
transformări pe scară largă. Antreprenorii sociali identifică ceea ce nu
funcţionează şi rezolvă problema schimbând sistemul, multiplicând soluţia
şi convingând întreaga societate să facă un salt înainte, mai degrabă decât
lăsând nevoile societăţii în mâinile autorităţilor sau ale sectorului privat.
 Antreprenorii sociali sunt deseori pasionaţi de ideile lor, dedicându-şi viaţa
modificării parcursului în sectorul lor. Sunt în acelaşi timp vizionari şi
realişti, preocupaţi de implementarea practică a viziunii lor dincolo de
orice altceva. Uneltele şi instrumentele de lucru utilizatel.

17
 Antreprenorul social prezintă idei care sunt uşor de folosit, uşor de
înţeles, etice şi care implică sprijin larg pentru a maximiza numărul
persoanelor locale care vor acţiona, vor prelua ideea şi o vor implementa.
Cu alte cuvinte, fiecare antreprenor social este un recrutor în masă al unor
transformatori în plan local – un model care demonstrează că cetăţenii care
îşi canalizează pasiunea în acţiune pot face aproape orice.

18
 Capitolul 2.
APLICAREA NORMELOR DE SSM, DE PROTECȚIE A MEDIULUI ȘI
MENȚINEREA RELAȚIILOR DE MUNCĂ ETICE

2.1.Normele generale de protecție a muncii

Conceptul de securitate și sănătate în muncă constituie ansamblul de
activități instituționalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiții în
desfășurarea procesului de muncă, apărare a vieții, integrității corporale și
sănătății lucrătorilor și a altor persoane participante la procesul de muncă.
Normele și standardele de securitate și sănătate în muncă reprezintă un
sistem unitar de măsuri și reguli aplicate tuturor participanților la procesele de
muncă.
Normele generale de protecție a muncii cuprind principii generale de
prevenire a accidentelor de munca și bolilor profesionale precum și direcțiile
generale de aplicare a acestora. Acestea au ca scop eliminarea sau diminuarea
factorilor de risc de accidentare și/sau îmbolnăvire profesională existenți în
sistemul de muncă, proprii fiecărei componente a acestuia (executant - sarcina de
munca - mijloace de producție - mediu de munca), informarea, consultarea și
participarea angajaților și a reprezentanților acestora.
Prevederile normelor generale de protecție a muncii, atât cele referitoare
la securitatea în muncă, cât și cele referitoare la sănătatea în muncă, constituie
cadrul general pentru elaborarea normelor specifice și a instrucțiunilor proprii de
securitate a muncii. Ele se aplică în toate sectoarele de activitate de pe teritoriul
României, atât publice cât și private (industriale, agricole, comerciale,
administrative, de servicii, educaționale, culturale, de recreere etc.) și tuturor
persoanelor fizice sau juridice, române sau străine, ce desfășoară activități pe
teritoriul României, în condițiile prevăzute de lege, atât în calitate de angajator,
cât și în calitate de angajat, precum și ucenicilor, elevilor și studenților în
perioada efectuării practicii profesionale, cu excepția celor care au drept obiect
activități casnice.

19
 În scopul asigurării securității și sănătății lucrătorilor, angajatorul trebuie
sa ia toate masurile ca:
a) să fie păstrate în permanenta libere căile de acces ce conduc spre ieșirile de
urgență și ieșirile
b) propriu-zise;
c) echipamentul de munca pus la dispoziția lucrătorilor din întreprindere și/sau
unități sa corespundă lucrului prestat ori sa fie adaptat acestui scop și să poată
fi utilizat de către lucrători, fără a pune în pericol securitatea sau sănătatea
lor;
d) să fie realizată întreținerea tehnică a locului de muncă și a echipamentelor și
dispozitivelor;
e) să fie curățate cu regularitate, pentru a se asigura un nivel de igiena
corespunzător locului de munca, echipamentele si dispozitivele;
f) să fie cu regularitate întreținute și verificate echipamentele și dispozitivele de
securitate
g) destinate prevenirii sau eliminării pericolelor.
(HG nr. 1091/2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate pentru locul
de munca; HG nr.1146/2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate
pentru utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă)
În cuprinsul legii nr.319/2006, Legea sănătății și securității în muncă
identificăm:
Obligațiile generale ale angajatorilor:
- Angajatorul are obligația de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor sub
toate aspectele legate de muncă;
- Angajatorul are obligaţia să ia măsurile necesare pentru: asigurarea securităţii
şi protecţia sănătăţii lucrătorilor; prevenirea riscurilor profesionale;
informarea şi instruirea lucrătorilor; asigurarea cadrului organizatoric şi a
mijloacelor necesare securităţii şi sănătăţii în muncă;

20
 Angajatorul are obligația de a se ghida după următoarele principii generale de
prevenire:
a) evitarea riscurilor;
b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
c) combaterea riscurilor la sursă;
d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea posturilor de
muncă, alegerea echipamentelor de muncă, a metodelor de muncă şi de
producţie, în vederea reducerii monotoniei muncii, a muncii cu ritm
predeterminat şi a diminuării efectelor acestora asupra sănătăţii;
e) adaptarea la progresul tehnic;
f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce
este mai puţin periculos;
g) dezvoltarea unei politici de prevenire coerente care să cuprindă tehnologiile,
organizarea muncii, condiţiile de muncă, relaţiile sociale şi influenţa factorilor
din mediul de muncă;
h) adoptarea, în mod prioritar, a măsurilor de protecţie colectivă faţă de
măsurile de protecţie individuală;
i) furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor.

Obligațiile generale ale lucrătorilor- fiecare lucrător trebuie să îşi desfăşoare

activitatea, în conformitate cu pregătirea şi instruirea sa, precum şi cu
instrucţiunile primite din partea angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol
de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană, cât şi alte
persoane care pot fi afectate de acţiunile sau omisiunile sale în timpul procesului
de muncă. Astfel ei sunt obligați să:
− să utilizeze corect maşinile, aparatura, uneltele, substanţele periculoase,
echipamentele de transport şi alte mijloace de producţie;
− să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie acordat şi, după
utilizare, să îl înapoieze sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare;
− să nu procedeze la scoaterea din funcţiune, la modificarea, schimbarea sau
înlăturarea arbitrară a dispozitivelor de securitate proprii, în special ale

21
− maşinilor, aparaturii, uneltelor, instalaţiilor tehnice şi clădirilor, şi să utilizeze
corect aceste dispozitive;
− să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor desemnaţi orice situaţie
de muncă despre care au motive întemeiate să o considere un pericol pentru
securitatea şi sănătatea lucrătorilor, precum şi orice deficienţă a sistemelor de
protecţie;
− să aducă la cunoştinţă conducătorului locului de muncă şi/sau angajatorului
accidentele suferite de propria persoană;
− să coopereze cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi, atât timp cât este
necesar, pentru a face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerinţe dispuse
de către inspectorii de muncă şi inspectorii sanitari, pentru protecţia sănătăţii
şi securităţii lucrătorilor;
− să coopereze, atât timp cât este necesar, cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii
desemnaţi, pentru a permite angajatorului să se asigure că mediul de muncă şi
condiţiile de lucru sunt sigure şi fără riscuri pentru securitate şi sănătate, în
domeniul său de activitate;
− să îşi însuşească şi să respecte prevederile legislaţiei din domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă şi măsurile de aplicare a acestora;
− să dea relaţiile solicitate de către inspectorii de muncă şi inspectorii sanitari.

La nivel european, Uniunea Europeană (UE) instituie un ansamblu de norme

de bază în scopul de a proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor. În acest sens,
directiva europeană nr. 89/391 stabileşte obligaţii pentru angajatori şi pentru
lucrători, îndeosebi pentru a limita numărul accidentelor de muncă şi al bolilor
profesional și pentru a facilita îmbunătăţirea formării, informării şi consultării
lucrătorilor.

22
2.2 Norme de protecție a mediului
Mediul reprezintă ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei:
aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile
atmosferice, toate materiile organice si anorganice, precum și ființele vii,
sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior,
inclusiv unele valori materiale si spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot
influența bunăstarea și sănătatea omului.(Legea nr. 265/2006 –art.1, ali.(2)).
Protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice. Statul
recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest
scop:
a) accesul la informaţiile privind calitatea mediului;
b) dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului;
c) dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor,
legislaţiei şi a normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi a autorizaţiilor de
mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor
administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau în cazul producerii
unui prejudiciu direct sau indirect;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de inundaţii, fenomene
meteorologice periculoase, accidente la construcţii hidrotehnice, poluări
accidentale pe cursurile de apă şi poluări marine în zona costieră este o activitate
de interes naţional având în vedere frecvenţa de producere şi dimensiunea
efectelor acestor tipuri de risc.
Există următoarele tipuri de risc generatoare de situații de urgență:
 inundaţii, ca urmare a revărsărilor naturale ale cursurilor de apă cauzate de
creşterea debitelor provenite din precipitaţii şi/sau din topirea bruscă a
stratului de zapadă sau a blocajelor cauzate de dimensiunile insuficiente ale
secţiunilor de scurgere a podurilor şi podeţelor, blocajelor produse de gheţuri
sau de plutitori (deşeuri şi material lemnos), alunecări de teren, aluviuni şi
avalanşe de zapadă, precum şi inundaţii prin scurgeri de pe versanţi;

23
 inundaţii provocate de incidente, accidente sau avarii la construcţiile
hidrotehnice;
 inundaţii produse de ridicarea nivelului pânzei de apă freatică;
 fenomene meteorologice periculoase: ploi torenţiale, ninsori abundente,
furtuni şi viscole, depuneri de gheaţă, chiciură, polei, îngheţuri timpurii sau
târzii, caniculă, grindină şi secetă;
 inundaţii provocate de furtuni marine;
 secetă hidrologică (deficit de apă la sursă din cauza unei secete prelungite);
 poluări accidentale ale cursurilor de apă şi poluări marine în zona costieră.

Sunt expuse direct sau indirect acestor tipuri de risc:

 viaţa oamenilor şi bunurile acestora, precum şi viaţa animalelor;
 obiectivele sociale, culturale, administrative şi de patrimoniu;
 capacităţile productive (societăţi comerciale, platforme industriale, centrale
electrice, ferme agro-zootehnice, amenajări piscicole, porturi şi altele);
 barajele şi alte lucrări hidrotehnice care reprezintă surse de risc în aval, în
cazul producerii de accidente;
 căile de comunicaţii rutiere, feroviare şi navale, reţelele de alimentare cu
energie electrică, gaze, sursele şi sistemele de alimentare cu apă şi canalizare,
staţiile de tratare şi de epurare, reţelele de telecomunicaţii şi altele;
 mediul natural (ecosisteme acvatice şi terestre, păduri, terenuri agricole,
intravilanul localităţilor şi altele).
Managementul situaţiilor de urgenţă generate de inundaţii, fenomene
meteorologice periculoase, accidente la construcţii hidrotehnice şi poluări
accidentale se realizează prin măsuri preventive, operative de intervenţie şi de
reabilitare, care constau în identificarea, înregistrarea şi evaluarea tipurilor de
risc şi a factorilor determinanţi ai acestora, înştiinţarea factorilor interesaţi,
avertizarea, alarmarea, evacuarea şi adăpostirea populaţiei şi animalelor,
limitarea, înlăturarea sau contracararea efectelor negative produse ca urmare a
manifestării factorilor de risc.

24
2.3 Codurile etice ale organizațiilor
Un cod etic reprezintă totalitatea documentelor cu caracter de “lege
interioară” prin care se urmăreşte respectarea misiunii organizaţiei şi se
punctează regulile ce trebuie să reglementeze comportamentul angajaţilor. El
stabileşte obligaţiile care derivă din lege dar şi pe cele care rezultă din raporturile
de muncă. Orice cod etic bine formulat va cuprinde în principiu următoarele
capitole:
 declaraţia managerului, care va cuprinde principiile pe care acesta doreşte să
funcţioneze organizaţia;
 prezentarea detaliată a principiilor etice ale organizaţiei;
 stabilirea responsabilităţilor care revin în acest context angajaţilor;
 prezentarea standardelor de conduită şi a modului de implementare a lor;
 sumarul codului etic;
 formularul tip al angajamentului scris al salariaţilor prin care aceştia se obligă
să respecte codul adoptat.
În cazul instituţiilor publice codurile etice sunt formulate prin lege, în timp
ce în cadrul firmelor private acestea sunt propuse de către management şi vor
diferi între ele în funcţie de specificul ramurii, de personalitatea managerilor şi de
anvergura afacerilor. Iniţial, codurile etice au avut caracter profesional fiind
legate de deontologi aprofesiunilor pentru că mai târziu ele să fie generalizate la
nivelul firmelor şi al corporaţiilor. Prin intermediul codurilor etice se încearcă
astfel să se rezolve anumite conflicte de interese în interiorul organizaţiilor dar şi
relativ la furnizori, clienţi sau mediul social. Aceste coduri nu vor cuprinde
percepte pur teoretice ci se vor referi directia experienţa practică a organizaţiei
respective. Totuşi aceste coduri vor avea un caracter relativ general, deoarece
este practic imposibil să cuprinzi toate particularităţile activităţilor. În principiu,
un cod de etică se poate defini ca fiind un document formal care statuează
normele şi credintele, prezintă valorile obiective şi principiile promovate de către
o firmă, reflectând gradul de cultura al firmei respective.

25
 Principalele însuşiri ale unui cod etic ar fi:
 să definească clar idealurile şi obligaţiile organizaţiei şi să fie riguroase în
acelaşi timp;
 să fie subordonate interesului public;
 să fie oneste şi specifice organizaţiei;
 să fie girate de către o autoritate legitimă;
 să prevadă şi pedepse sau penalizări;
 să cuprindă o listă de priorităţi ale firmei;
 să nu contravină legilor în vigoare;
 să fie posibil de îndeplinit;
 să fie concise şi accessibile.
Codul etic are la baza un set de valori și principii generale:
 Legalitate;
 Competență;
 Obiectivitate;
 Responsabilitate personală și socială;
 Profesionalism;
 Inovație.
Angajamentul fată de acest set de valori presupune că fiecare persoană
implicată în asigurarea mediului propice dezvoltarii afacerilor:
 Cunoaste, întelege si respectă în totalitate legile, reglementările si normele
aplicabile. Utilizează consecvent criteriile, standardele si indicatorii de
performantă în desfășurarea activitatii.
 Mentine un nivel ridicat de competenta profesionala aceasta implicand o
permanenta grija profesională de imbunatatire a cunostintelor.
 Are o atitudine obiectivă în activitătile pe care le executa, oferă informatii
corecte, face afirmati isi îsi exprimă opinii doar în posesia datelor si
informatiilor necesare, dincolo de orice apreciere individuală emotională
bazată pe prejudecăti si impresii. Face recomandări si ia decizii bazate
exclusiv pe date factuale si pe informatii precise verificate temeinic.

26
 Îsi asumă responsabilitatea personală pentru afirmatiile si opiniile exprimate si
poate oricând dovedi acordul dintre acestea si reglementările legale aplicabile,
regulile interne ale societatii, standardele cerute si datele factuale. Acceptă
obligatia de a da socoteală pentru activitătile întreprinse, opiniile si
concluziile formulate si de a suporta consecintele pentru neîmplinirile posibile.
In toate actiunile intreprinse urmareste sa fie responsabil fata de salariati,
mediu comunitatea sociala si alte parti implicate.
 Executa lucrarile si sarcinile cu profesionalism afisand o atitudine deschisa si
participativa, comunicand in permanenta cu persoanele/ departamentele
necesare îndeplinerii acestora.
 Este deschis la initiative noi atat din punct de vedere comercial cat si tehnic,
răspunzând la schimbările de piata locala, dar avand o imagine globala a
tendintelor.

27
 Antreprenoriatul social vizeaza in mod evident impactul asupra mediului, drept
urmare este necesara o procedura de reducere a acestuia (cap. 1.4) , astfel:

(Model)
PROCEDURA PRIVIND REDUCEREA IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI
Prezenta procedură stabilește etapele necesare parcurgerii evaluării
impactului asupra mediului pentru proiectele publice și private.
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului, care include și
procedura de evaluare adecvată, este condusă de autoritățile competente pentru
protecția mediului, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) din Ordonanța
de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, aprobată cu
modificări și completări prin Legea nr. 265/2006, cu modificările și completările
ulterioare, și cu competențele stabilite prin prezenta lege.
Procedura de emitere a avizului de gospodărire a apelor este condusă de
autoritățile competente de gospodărire a apelor, în conformitate cu legislația
specifică în vigoare. Responsabilitatea coordonării procedurilor prevăzute mai sus
revine autorităților competente pentru protecția mediului.
Evaluarea impactului asupra mediului stabilește cadrul unei abordări
integrate prin informarea și consultarea tuturor autorităților cu responsabilități în
domeniul protecției mediului și participarea acestora în cadrul unei comisii de
analiză tehnică (CAT) organizate la nivelul județului unde se află amplasamentul
proiectului sau, după caz, la nivel central pentru proiectele aflate în competența
autorității publice centrale pentru protecția mediului.
Comisia de analiză tehnică este formată din reprezentanți ai autorităților
publice centrale și/sau locale, din prezenta lege.
Pentru proiectele care ar putea afecta o arie naturală protejată, comisia de
analiză tehnică include și administratorul/custodele acesteia sau, după caz,
autoritatea responsabilă cu administrarea ariilor naturale protejate neatribuite în
administrare/custodie, căreia titularul proiectului îi înaintează documentația
necesară în vederea emiterii avizului.

28
 Autoritățile publice participante în cadrul comisiei de analiză tehnică pot
propune participarea în cadrul ședințelor, cu rol consultativ, a unor specialiști,
cercetători și/sau cadre didactice universitare cu activitate recunoscută în
domeniul respectiv, în vederea asigurării asistenței tehnice, științifice sau juridice
suplimentare necesare. Pentru proiectele aflate în competența Agenției
Naționale pentru Protecția Mediului, reprezentanții acesteia participă la ședințele
comisiei de analiză tehnică stabilite la nivelul județului/județelor pe raza
căruia/cărora este amplasat perimetrul proiectului.
Definițiile unor termeni specifici utilizați în prezenta procedură sunt cele
prevăzute în prezenta lege, în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005,
aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 265/2006, cu modificările și
completările ulterioare, precum și în legislația națională specifică. Tarifele pentru
derularea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului sunt stabilite prin
ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului.
Tarifele se achită în avans, pe etape de procedură, prin virament sau la
sediul autorității pentru protecția mediului care are responsabilități în aplicarea
procedurii conform competențelor stabilite prin prezenta procedură. Tarifele se
încasează de către autoritatea competentă pentru protecția mediului care
derulează etapa de procedură. Orice proiect care nu are o legătură directă ori
nu este necesar pentru managementul ariei naturale protejate de interes
comunitar, dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria, singur sau în
combinație cu alte proiecte, este supus unei evaluări adecvate a efectelor
potențiale asupra ariei naturale protejate de interes comunitar, avându-se în
vedere obiectivele de conservare a acesteia.
Proiectele care se construiesc pe ape sau care au legătură cu apele și care
pot conduce la neîndeplinirea obiectivelor de mediu pentru corpurile de apă de
suprafață și subterane, definite de legislația specifică în vigoare, sunt supuse
evaluării impactului asupra corpurilor de apă.
În situația în care o investiție se amplasează pe terenuri aflate în raza
teritorială a mai multor unități administrativ-teritoriale învecinate, evaluarea
impactului asupra mediului se realizează pentru întreaga investiție.

29
 La punerea în funcțiune a investițiilor aferente activităților pentru care
este necesară emiterea autorizației de mediu/autorizației integrate de mediu,
conform legislației în vigoare, și pe care autoritatea competentă pentru protecția
mediului le-a reglementat în faza de proiect conform prezentei metodologii,
titularii sunt obligați să depună solicitarea și să obțină această autorizație.

Competențe pentru parcurgerea etapelor reducerii impactului asupra

mediului
Autoritățile publice teritoriale pentru protecția mediului organizate la
nivel județean și la nivelul municipiului București sunt responsabile pentru
parcurgerea etapelor procedurii de evaluare a impactului asupra mediului și
pentru emiterea acordului de mediu pentru toate proiectele care fac obiectul
prezentei proceduri și ale căror amplasamente se situează pe teritoriul județului
respectiv.
Agenția Națională pentru Protecția Mediului este responsabilă pentru
parcurgerea etapelor procedurii de evaluare a impactului asupra mediului și
pentru emiterea acordului de mediu pentru toate proiectele care fac obiectul
prezentei procedurii al căror amplasament se întinde pe două sau mai multe
județe.
Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului este responsabilă
pentru parcurgerea etapelor procedurii de evaluare a impactului asupra mediului
și pentru emiterea acordului de mediu pentru proiectele prevăzute la art. 19 și 46
din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005, aprobată cu modificări și
completări prin Legea nr. 265/2006, cu modificările și completările ulterioare.
În aplicarea prezentei proceduri și în funcție de responsabilitățile stabilite
la alin. autoritățile pentru protecția mediului sunt denumite în continuare
autorități competente pentru protecția mediului.
Autoritatea competentă pentru protecția mediului poate angaja expertiză
externă pentru analiza raportului privind impactul asupra mediului, a studiului de
evaluare adecvată, precum și a raportului de securitate, după caz, atunci când
complexitatea proiectului este deosebită.

30
 Parcurgerea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului poate fi
delegată, în totalitate sau în parte, după cum urmează:
a) de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului la Agenția
Națională pentru Protecția Mediului, la agențiile județene pentru protecția
mediului;
b) de către Agenția Națională pentru Protecția Mediului la agențiile județene
pentru protecția mediului.
Pentru proiectele privind împădurirea terenurilor pe care nu a existat
anterior vegetație forestieră sau pentru cele privind defrișarea în scopul
schimbării destinației terenului, titularul depune la autoritatea competentă
pentru protecția mediului, alături de documentele, avizul favorabil al structurii
teritoriale de specialitate a autorității publice centrale care răspunde de
silvicultură în raza căreia se află amplasamentul proiectului.
În termen de 15 zile de la primirea notificării, pe baza documentelor
prevăzute la art. 8 din prezenta procedură și a verificării amplasamentului, dacă
este cazul, autoritatea competentă pentru protecția mediului informează
titularul, în scris, cu privire la:
a) clasarea notificării pentru proiectele care nu intră sub incidența prezentei legi,
nu intră sub incidența art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2007,
aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările și
completările ulterioare, și nu intră sub incidența art. 48 și 54 din Legea apelor nr.
107/1996, cu modificările și completările ulterioare, și transmiterea unui punct de
vedere cu precizarea „Nu se supune procedurii de evaluare a impactului asupra
mediului”.
b) respingerea justificată a solicitării de emitere a acordului de mediu pentru
proiectele amplasate în zone cu restricții de construire stabilite prin legislația din
domeniul protecției mediului și/sau gospodăririi apelor, cu precizarea
neconformităților constatate și/sau a actelor normative incidente ale căror
prevederi nu sunt respectate;
c) decizia privind necesitatea demarării procedurii de evaluare a impactului
asupra mediului, prin depunerea memoriului de prezentare.

31
 După depunerea memoriului de prezentare și/sau a completărilor/
informațiilor solicitate, pe suport hârtie și în format electronic, autoritatea
competentă pentru protecția mediului derulează următoarele activități:
a) stabilește componența CAT;
b) transmite membrilor comisiei de analiză tehnică documentele depuse de
titular, în format electronic;
c) analizează documentele depuse de titular;
d) evaluează potențialul impact semnificativ transfrontalier pentru proiectele care
intră sub incidența Legii nr. 22/2001, cu completările ulterioare, pe baza
criteriilor definite de aceasta, și transmite autorității publice centrale pentru
protecția mediului memoriul de prezentare, însoțit de procesul-verbal de
verificare a amplasamentului, precum și, după caz, de documentele-suport,
pentru acele proiecte pentru care s-a stabilit un potențial impact semnificativ
transfrontalier, sau informează autoritatea publică centrală pentru protecția
mediului despre acele proiecte care intră sub incidența Legii nr. 22/2001, cu
completările ulterioare, și pentru care s-a stabilit că nu există un potențial impact
semnificativ transfrontalier;
e) identifică publicul interesat și anunță depunerea solicitării de emitere a
acordului de mediu, prin publicarea pe pagina proprie de internet a memoriului de
prezentare și a anunțului întocmit, precum și prin afișarea la sediul său a
anunțului menționat;
f) transmite titularului modelul de anunț și îl informează asupra obligativității
publicării, în presa națională sau locală, precum și a afișării la sediul propriu/pe
pagina proprie de internet/la sediul autorității sau autorităților administrației
publice locale pe raza căreia/cărora este propusă implementarea proiectului
g) convoacă membrii comisiei de analiză tehnică și comunică titularului data
stabilită pentru prezentarea proiectului în cadrul comisiei de analiză tehnică, în
vederea participării acestuia la ședință.
În termen de 20 de zile de la data primirii memoriului de prezentare,
autoritățile reprezentate în comisia de analiză tehnică formulează în scris
solicitări de completări/informații suplimentare sau, după caz, puncte de vedere,

32
cu privire la potențialul impact asupra tuturor factorilor prevăzuți la art. 7 alin.
(2) din prezenta lege, asupra ariei naturale protejate de interes comunitar și
asupra corpurilor de apă. Punctul de vedere al autorității competente pentru
gospodărirea apelor se concretizează în decizia privind necesitatea elaborării
studiului de evaluare a impactului asupra corpurilor de apă, după caz, și conține
justificarea acesteia. Autoritatea competentă pentru protecția mediului ia decizia
etapei de încadrare în procedura de evaluare a impactului asupra mediului cu
aplicarea prevederilor art. 9 alin. (2) și (4) din prezenta lege și a cap. III Evaluare
adecvată din prezenta procedură, luând în considerare punctele de vedere ale
membrilor comisiei de analiză tehnică. Autoritatea competentă pentru protecția
mediului ia decizia etapei de încadrare cât mai rapid posibil și în termen de cel
mult 90 de zile de la data primirii tuturor informațiilor necesare din partea
titularului. Autoritatea competentă pentru protecția mediului poate prelungi
termenul atunci când natura, complexitatea, amplasarea și dimensiunea
proiectului sunt deosebite și informează în scris titularul proiectului cu privire la
motivele care justifică prelungirea și data la care preconizează că va lua decizia.
− Titularul proiectului informează publicul asupra deciziei etapei de încadrare
prin publicare în presa națională sau locală, prin afișare la sediul propriu și pe
pagina proprie de internet, precum și la sediul autorității/autorităților
administrației publice locale pe raza căreia/cărora este propusă
implementarea proiectului.
− După depunerea de către titular a anunțului publicat în presă, autoritatea
competentă pentru protecția mediului publică pe pagina de internet anunțul
întocmit în și proiectul deciziei etapei de încadrare.
− Publicul interesat poate înainta comentarii/observații la proiectul deciziei
etapei de încadrare în termen de 10 zile de la data afișării anunțului pe pagina
de internet a autorității competente pentru protecția mediului.
− În termen de 10 zile de la primirea comentariilor/ observațiilor justificate ale
publicului interesat la proiectul deciziei etapei de încadrare, autoritatea
competentă pentru protecția mediului invită membrii comisiei de analiză
tehnică să participe la adoptarea deciziei finale a etapei de încadrare.

33
− În situația în care comentariile/observațiile justificate ale publicului interesat
conduc la reconsiderarea deciziei, aceasta se pune la dispoziția publicului de
către autoritatea competentă pentru protecția mediului, prin afișare pe pagina
de internet, și de către titularul proiectului.
− În situația în care comentariile/observațiile justificate ale publicului interesat
nu conduc la reconsiderarea deciziei sau în lipsa acestora, proiectul deciziei
etapei de încadrare devine decizie finală.
După prezentarea de către titular a informațiilor din prezenta procedură,
autoritatea competentă pentru protecția mediului derulează etapa de definire a
domeniului evaluării după cum urmează:
− transmite, în format electronic, membrilor comisiei de analiză tehnică
documentele și informațiile depuse de titular, menționând termenul de
maximum 10 zile pentru primirea observațiilor acestora;
− analizează documentele și informațiile depuse de titular, precum și
propunerile publicului interesat cu privire la conținutul raportului privind
impactul asupra mediului, primite în scris în termen de 20 de zile de la
publicarea pe pagina de internet a memoriului de prezentare conform
prevederilor din prezenta procedură;
− redactează și transmite titularului îndrumarul privind problemele de mediu
care trebuie analizate în raportul privind impactul asupra mediului, în studiul
de evaluare adecvată și în studiul de evaluare a impactului asupra corpurilor
de apă, după caz, ținând cont de propunerile justificate ale membrilor comisiei
de analiză tehnică și ale publicului interesat în ceea ce privește conținutul
rapoartelor menționate;
− pune îndrumarul la dispoziția publicului prin afișare pe pagina de internet.

34
 Capitolul 3

REALIZAREA STUDIULUI DE FEZABILITATE

3.1. Definire și concept

Studiul de fezabilitate reprezinta o analiza incipienta in faza de proiecare a

unei constructii ce stabileste potentialul proiectului de a indeplini eficient
totalitatea cerintelor tehnice dorite si de a fi rentabil economic.

Printr-un studiu de fezabilitate se analizeaza utilizarea rationala si

eficienta a resurselor materiale, umane, financiare si se determina modul in care
sunt satisfacute cerintele tehnice si economice impuse de activitatile desfasurate
cu ajutorul constructiei propuse. In functie de natura si pozitionarea
amplasamentului, cerintelor arhitecturale si tehnologice, se stabileste la nivel de
concept o solutie structurala satisfacatoare in acest stadiu incipient, concept ce
se analizeaza mecanic si fizic pentru a indeplini conditiile necesare de rezistenta,
stabilitate, rigiditate, etc. Se analizeaza consumul aproximativ de material si se
preconizeaza costurile aferente punerii in opera a proiectului. In functie de
solutiile tehnice gasite pentru fiecare cerinta in parte si in functie de analiza
economica, se stabileste potentialul proiectului.

Conceptul de studiu fezabilitate presupune efectuarea unei analize

complexe de marketing, comerciale, tehnice, de management si financiare a unui
obiectiv de investitii, privit ca un sistem dinamic si deschis de productie si
comercializare de bunuri si servicii, precum si a factorilor angajati (resurse
umane, capital, resurse materiale si energetice etc.), cu mentionarea aspectelor
juridice definitorii, desfasurata pe un anumit orizont de timp, luand in
consideratie inclusiv factorii de risc si incertitudine.

35
3.2. Conținutul – cadru al studiului de fezabilitate
Fezabilitatea întreprinderii sociale trebuie să fie analizată în funcţie de
câteva criterii cum ar fi:
- alinierea strategică – indică în ce măsură întreprinderea va îndeplini misiunea
organizaţiei;
- oportunitatea de piaţă – arată în ce măsură produsele/serviciile vor fi cerute
pe piaţă;
- capacităţile operaţionale – indică dacă organizaţia are capacităţile necesare de
a implementa ideea întreprinderii sociale şi de a o face profitabilă;
- potenţialul financiar – prezintă în ce măsură întreprinderea socială va reuşi să
realizeze profit din activitatea derulată.
Structura studiului de fezabilitate - este centrată în jurul analizei cost-
beneficiu, şi cuprinde următoarele capitole:
1. INTRODUCERE:
- Scopul si obiectivele studiului,
- Prezentarea pe scurt a întreprinderii,
- Produse / servicii oferite,
- Prezentarea investitiei,
- Programul de punere in functiune,
- Planul de finantare a investitiei.
2. PREZENTAREA ÎNTREPRINDERII presupune:
- Forma juridică,
- Obiect de activitate,
- Structura actionarilor (asociatilor),
- Scurt istoric.
3. PREZENTAREA INVESTITIEI presupune:
- Proiectul de investitii - prezentare si costuri de realizare,
- Graficul de realizare a investitiei,
- Planul de finantare a investitiei,
- Calculul amortizarii mijloacelor fixe.

36
4. ANALIZA COMERCIALA presupune:
- Produse si / sau servicii oferite,
- Prezentarea produselor si / sau serviciilor oferite,
- Nivelul de competitivitate pe piata a produselor,
- Piata si comercializarea,
- Analiza cererii si a ofertei pe piata interna,
- Definirea segmentelor de piata tinta,
- Estimarea structurii si volumului cererii pe piata interna,
- Concurenta, avantaje competitive, Marketing,
- Promovarea si distributia produselor,
- Canale de distributie a produselor,
- Pretul de vanzare al produselor / serviciilor, Preturi de piata, Preturile care
vor fi practicate de întreprinprinderea pe care doriţi să o înfiinţaţi.
5. ANALIZA OPERAŢIONALĂ presupune:
- Capacitatea tehnică şi de producţie,
- Amplasare şi facilităţi,
- Prognoza activităţii,
- Factorii de producţie şi costurile acestora,
- Estimarea cheltuielilor cu forţa de muncă,
- Evoluţia structurii personalului şi previziuni legate de aceasta,
- Cheltuielile anuale cu forţa de muncă,
- Estimarea cheltuielilor cu materiile prime, materialele şi mărfurile
aprovizionate.
- Materii prime, materiale, Surse de aprovizionare,
- Consumuri specifice, politica stocurilor de materiale,
- Costurile unitare cu materiile prime, materialele şi mărfurile aprovizionate,
- Cheltuieli anuale cu materii prime, materiale, mărfuri,
- Estimarea costurilor cu utilităţile,
- Utilităţi necesare exploatării, consumuri specifice,
- Surse de aprovizionare, preţuri de achiziţie,
- Cheltuieli anuale cu utilităţile, Influenţa asupra mediului, Emisii poluante.

37
6. MANAGEMENTUL ÎNTREPRINDERII presupune:
- Strategia activităţii viitoare,
- Obiectivele strategice,
- Măsuri necesare îndeplinirii obiectivelor,
- Structura organizatorică (organigrama şi diagrama de relaţii),
- Conducerea întreprinderii şi calitatea echipei de conducere,
- Sistemul informaţional-informatic (existent şi preconizat)
7. ANALIZA FINANCIARĂ presupune:
- Scurt diagnostic economicofinanciar,
- Analiza veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor,
- Analiza patrimoniului,
- Calculul indicatorilor economico-financiari,
- Indicatori de solvabilitate şi lichiditate, Indicatori de rentabilitate,
- Evaluarea activităţii viitoare,
- Estimarea veniturilor pe activităţi,
- Estimarea cheltuielilor pe activităţi,
- Prognoza cheltuielilor financiare,
- Prognoza profiturilor,
- Proiecţia fluxurilor de lichidităţi nete,
- Calculul duratei de recuperare a investiţiei,
- Analiza de sensibilitate şi risc.
8. CONCLUZIILE STUDIULUI DE FEZABILITATE- idea de afacere este / nu este
realizabilă şi viabilă.

Sursele de finantare a investitiei

Sursele de finantare a investitiilor se constituie în conformitate cu legislatia în
vigoare si constau din fonduri proprii, credite bancare, fonduri de la bugetul de
stat/bugetul local, credite externe garantate sau contractate de stat, fonduri
externe nerambursabile si alte surse legal constituite.
Estimari privind forta de munca ocupata prin realizarea investitiei
1. numar de locuri de munca create în faza de executie;
2. numar de locuri de munca create în faza de operare.

38
Avize si acorduri de principiu
1. avizul beneficiarului de investitie privind necesitatea si oportunitatea
investitiei;
2. certificatul de urbanism;
3. avize de principiu privind asigurarea utilitatilor (energie termica si electrica,
gaz metan, apa-canal,telecomunicatii etc);
4. acordul de mediu;
5. alte avize si acorduri de principiu specifice.

39
 Capitolul 4.

ELABORAREA PLANULUI DE AFACERI ȘI A PROIECTULUI SOCIAL AL AFACERII

4.1 Planul de afaceri

Acesta este instrumentul care are rolul de a proiecta drumul parcurs de o
afacere de la inițiere la dezvoltare, fiind un instrument esențial de planificare,
urmărire a modului de îndeplinire a obiectivelor întreprinderi, conținând o serie
de date elocvente privind activitățile și strategiile ce urmează a fi desfășurate în
vederea atingerii unor rezultate cuantificabile.
Planul de afaceri cunoaște două tipuri mari de utilizări: de stabilire a unei
linii interne de management și strategie, pe de o parte, și de obținere de
finanțare, pe de alta. În conformitate cu scopul pentru care este creat, planul de
afacere va fi adaptat și va ilustra aspecte elocvente care vor ajuta la îndeplinirea
acțiunilor propuse în conținutul său. Indiferent de forma sa, fie că este un
document rezumativ sau axat pe o detaliere mai extinsă a diferite componente
folosite în desfășurarea afacerii, planul de afaceri va fi concludent în explicarea
unor aspecte ca: activitățile economice abordate de întreprindere, strategia de
management, strategia de marketing, rezultatele financiare urmărite, estimarea
și eșalonarea investițiilor necesare a fi întreprinse.
Nu există o structură de referință standard a planului de afaceri și este bine ca
antreprenorul să insiste în elaborarea sa pe aspectele specifice care diferențiază
afacerea sa de altele, prezentând concis și măsurabil pașii care vor fi urmați
pentru dezvoltarea pe termen scurt, mediu sau lung a firmei.

4.2. Structura planului de afaceri

Elaborarea unui plan de afaceri constituie una din principalele acţiuni
pentru dezvoltarea oricărei întreprinderi, indiferent de mărimea acesteia, de
obiectul de activitate sau de forma sa juridică. Planul de afaceri trebuie să fie
abordat ca o parte fundamentală a planificării oricărei activităţi de afaceri.
Structura acestuia este urmatoarea:

40
- Descrierea general
- Definirea misiunii şi a obiectivelor
- Descrierea obiectului de activitate
- Descrierea întreprinderii sociale
- Stabilirea pieţii ţintă – studiul de piaţă
- Evaluarea resurselor şi a potenţialului întreprinderii
- Mediul de afaceri (intern şi extern)
- Analiza comparativă a rezultatelor studiului de piaţă, a evaluării resurselor şi a
mediului de afaceri
- Planul de activităţi – producţie
- Strategia de marketing
- Planul de gestionare a resurselor umane • Planul de finaţare • Scenarii de
dezvoltare a întreprinderii

4.3 Etapele Planului de afaceri

1. Colectarea informației;
2. Stabilirea schemei planului;
3. Determinarea tipului de plan;
4. Împărțirea responsabilităților.
Tipuri de planuri de afaceri în funcţie de scopul lor:
- Plan de afaceri iniţial (elaborat pentru inţierea unei afaceri).
- Plan de afaceri strategic (pe termen lung sau scurt)
- Plan de afaceri pentru obţinerea unui împrumut bancar, unor finanţări.
În măsura în care vizează dezvoltarea unei afaceri existente, obţinerea unei
finanţări, planul de afaceri are un rol esențial în realizarea efectivă a dezvoltării
vizate, a obiectivelor propuse şi planul va include şi date semnificative despre
rezultatele anterioare obţinute de firmă.
Planul de afaceri pornește de la:
- Ideea unei afaceri a unui antreprenor care își asumă riscuri vizând obținerea
unui anumit profit;
- Activități care pentru a fi transpuse în realitate necesită alocare de resurse
materiale;

41
- Condițiile unui mediu de afaceri căruia i se adresează respectiva idee;
- Instrumente/strategii care sunt integrate activităților pentru atingerea
profitului.

4.4 Demararea unui proiect social

Un proiect social și, în particular, unul de antreprenoriat social, nu poate fi
justificat decât în măsura în care vizează o nevoie reală a unui grup de oameni
bine delimitat. Înainte de orice, în conceperea unui program social trebuie
analizate:
A. Nevoile reale:
Există o mulțime de probleme ce așteaptă să fie rezolvate: sărăcie,
foamete, boli, sănătate, șomaj abandonul copiilor, droguri, deficitul de locuințe,
poluare, protecția mediului și multe altele. Orice problemă este o oportunitate și
poate fi rezolvată.
În prima etapă se vor inventaria problemele actuale. Este importantă alegerea
uneia și rezolvarea ei, cum ar fi:
 Nevoi ale comunităților în care trăim sau pe care le cunoaștem bine
 Nevoi pe care le înțelegem, pentru care aveți competențe:
Pentru a întemeia o afacere socială este necesară identificarea unei nevoi a unei
comunități și definirea ei în termeni adecvați capacităților și abilităților noastre.
Intrebarea cheie este: ce anume nu funcționează? Ce dorim schimbat? Care este
cauza problemei? Care este nevoia fundamentală ce trebuie rezolvată? Astfel,
aceste lucruri se vor analiza in profunzime.
Ce fel de nevoi identificăm?
• Nevoi ale unui grup de oameni cu care putem interacționa direct și pentru care
putem acționa imediat
• Nevoi pentru care avem soluții reale și pe care le putem rezolva cu adevărat
• Problema cea mai potrivită de care ne putem ocupa este aceea pe care o putem
• rezolva cu ușurință. ”
• Nevoi pentru a căror soluționare putem beneficia de sprijinul comunității;
• Trebuie sa implicăm în proiectul nostru pe cei care ne propunem să-i sprijinim

42
 Exemple de nevoi sugerate de Muhammad Yunus:
- Lipsa ori dificultatea accesului la piețele de desfacere a micilor producători din
- comunitățile defavorizate;
- Lipsa locurilor de muncă și lipsa oportunităților pentru crearea de noi locuri de
muncă;
- Lipsa, în comunitățile sărace, a produselor și serviciilor de calitate și la prețuri
accesibile;
- Lipsa serviciilor sau oportunităților de educație sau instruire de bază;
- Lipsa programelor de pregătire vocațională în scopul dezvoltării de abilități și
competențe profesionale;
- Lipsa accesului și a instruirii în domeniul noilor tehnologii (computer, Internet);
- Lipsa serviciilor de sănătate și educație sanitară, lipsa dotărilor medicale din
spitalele din comunitățile sărace;
- Lipsa oportunităților pentru dezvoltarea antreprenoriatului, lipsa serviciilor de
informare și consultanță pentru micii antreprenori;
- Lipsa infrastructurii (transport, utilități etc.)

Alte nevoi ce pot fi avute în vedere de un program social:

Nevoile fiziologice:
• Sunt nevoile de bază, respectiv cerințele fiziologice pentru supraviețuire:
o Nevoia de hrană – mâncare și băutură.
o Nevoia de adăpost – un loc de dormit.
o Nevoia unui mediu confortabil – răcoros/călduros.
o Nevoia de sănătate
Nevoile fiziologice sunt cele mai importante, ele trebuie îndeplinite primele.
Nevoile de securitate:
• Cu nevoile psihologice satisfăcute (ai mâncare, ai un loc să dormi etc.)
devin importante nevoile de securitate care influențează comportamentul
oamenilor. In absența unei securități fizice datorată fie unui război, dezastru
natural, violența în familie, abuzul copiilor, hoți, etc. – oamenii pot
experimenta traume:

43
o Nevoia de ordine
o Nevoia de justiție
o Nevoia de stabilitate
o Nevoia de siguranță a job-ului
o Nevoia de siguranță financiară
o Nevoia de a sta departe de pericole
Nevoile de apartenență:
• Aceste nevoie sunt puternice în special la copii și la tineri:
o Nevoia de a avea o familie
o Nevoia de a avea prieteni
o Nevoia de a adera la grupuri, la idei
o Nevoia de a fi acceptat
o Nevoia de afecțiune
o Nevoia de a iubi și a fi iubit
Nevoia de stimă
• Este nevoia oamenilor de a fi valorizați, să fie acceptați și valorizați de
ceilalți. Oamenii se implică într-o profesie pentru a primi recunoaștere sau ca
un hobby. Listăm ca nevoi:
• Nevoia de auto-respect
• Nevoia de a obține ceva / de a atinge anumite țeluri
• Nevoia de atenție
• Nevoia de recunoaștere, prestigiu
• Nevoia de a construi o reputație
• Nevoia de a atinge un status social cât mai înalt, de a obține o poziție
dominantă
Nevoia de auto-actualizare
• Acest nivel de nevoi se referă la nevoia de a stabili care este potențialul
unei persoane și cum se poate realiza acest potențial. Maslow descrie acest
nivel ca pe dorința omului de a realiza ceea ce oricine poate să facă, de a
deveni ceea ce oricine poate să fie. De exemplu, un individ poate avea dorința
puternică de a deveni un părinte ideal.

44
 Listăm ca nevoi:
o Nevoia de cunoaștere și înțelepciune
o Nevoia de estetică și frumos
o Nevoia de adevăr și dreptate
o Nevoia de autodezvoltare
o Nevoia de a atinge/depăși potențialul personal
o Nevoia de împlinire
Nevoi speciale
- Excluziunea juridică- lipsa informării și inexistența ori costurile prohibitive ale
servciilor de consiliere și asistență juridică;
- Discriminarea de orice natură;
- Lipsa informării și inexistența sau costurile prohibitive ale serviciilor de
consultanță pentru accesarea de fonduri pentru programe sociale sau
demararea de mici afaceri.
- Corupția.

4.5 Pași în inițierea unei afaceri sociale

Pentru înfiinţarea unei întreprinderi sociale de succes este necesară

existenţa unui grup de iniţiatori, constituit din persoane care au o motivaţie
puternică şi pun multă pasiune în acest demers. Este un demers care presupune
muncă de echipă, iar iniţiatorul trebuie să aibă viziune, carismă şi determinare
pentru a reuşi să îi mobilizeze şi pe ceilalţi membri ai organizaţiei. Astfel, înainte
de a porni la acest drum, este necesar să fie cunoscute provocările cărora va
trebuie să le faceţi faţă şi să dobândiţi cunoştinţele şi deprinderile utile în acest
proces.
Paşii necesari în vederea iniţierii unei întreprinderi sociale sunt
reprezentaţi în figura de mai jos:
Pasul 1 : Iniţierea procedurii de înfiinţare a întreprinderii sociale
Înfiinţarea unei întreprinderi sociale începe cu activarea unui nucleu iniţial, a
unui grup de persoane, care va trebui:

45
  Să fie compus din persoane conştientizate şi active
 Să aibă puţini membri
 Să fie deschis şi să asigure participarea tuturor părţilor interesate
 sau/şi a reprezentanţilor acestora (ONG-uri, organizaţii civile nonprofit,
sindicate, comunitatea locală, etc.).

Pasul 2: Etapa de informare și mobilizare a comunității locale

Scopul informării/mobilizării este căutarea şi identificarea persoanelor care
eventual sunt interesate să participe la întreprinderea socială. Acest lucru
necesită o înţelegere deplină, de către nucleul iniţial, a cadrului legislativ.
- Care pot fi membrii, adică partenerii în viitoarea întreprindere socială (fie în
calitatea de persoane fizice, fie ca persoane juridice sau asociații) ?
- Cine poate lucra în întreprinderea socială și cu ce responsabilități (cadre
administrative, angajaţi)?
- Care pot fi potențiali parteneri ai viitoarei întreprinderi sociale ?

Dupa identificarea grupelor de mai sus şi a persoanelor, în continuare ar

trebui ca acţiunile de conștientizare să se specializeze pentru fiecare grup sau
categorie distinctă. Informarea trebuie furnizată în mod simplu şi uşor de înţeles
de fiecare beneficiar. Termenii tehnici şi conceptele complexe trebuie
eliminate.Trebuie să se dedice timp suficient pentru ca beneficiarii să ridice
întrebări şi să clarifice anumite teme. Trebuie remarcat faptul că valabilitatea
informaţiilor este deosebit de importantă deoarece prima informare este
întotdeaună esenţială pentru apariţia interesului de înfiinţare a întreprinderilor
sociale.
Acțiunile de mobilizare, se pot referi la:
- Informarea sistematică şi personalizată a părților interesate;
- Întâlniri de informare, dezbateri şi distribuirea materialului de informare;
- Discuţii la locurile de muncă sau de domiciliu.

46
Pasul 3 : Instituirea întreprinderii sociale
În această etapă se vor analiza ideile de afaceri, vor fi discutate de către
grupul iniţiator şi se va decide care va fi obiectul de activitate al întreprinderii
prin efectuarea unei analize de prefezabilitate. Într-un studiu efectuat în Alaska2
referitor întreprinderile sociale s-a arătat că înfiinţarea unei afaceri în mediul
rural se confruntă cu problemele generale existente la înfiinţarea majorităţii
afacerilor, dar sub unele circumstanţe unice. Prezentăm aceste probleme, pentru
a veni în ajutorul realizării analizei de prefezabilitate.
Probleme comune în înfiinţarea unei noi afaceri:
• Identificarea pieţii şi realizarea studiului pietii
• Stabilirea locaţiei corespunzătoare
• Stabilirea şi obţinerea licenţelor, permiselor şi a asigurărilor
• Găsirea furnizorilor
• Obţinerea şi menţinerea stocurilor
• Angajarea personelor adecvate
• Marketingul afacerii, inclusiv dezvoltarea şi promovarea produsului
• Gestionarea fondurilor, în special pentru persoanele fără experienţă anterioară
• Obţinerea capitalului iniţial

Probleme comune în derularea unei afaceri:

• Obţinerea licenţelor şi autorizaţiilor necesare
• Furnizarea de servicii pentru clienţi
• Construirea unei relaţii cu comunitatea
• Angajarea şi supravegherea angajaţilor
• Concurenţa cu alte afaceri
• Obţinerea şi actualizarea noilor tehnologii
• Gestionarea fluxului de numerar
• Dezvoltarea afacerii

47
Circumstanţe particulare, specifice mediului rural:
• Dificultăţi în găsirea unor specialişti ( contabili, jurişti etc.)
• Pieţe limitate (mai ales în localităţile cu număr mic de locuitori)
• În unele cazuri, dificultăţi în găsirea furnizorilor de materii prime/ materiale
• Costuri suplimentare de transport

Pasul 4: Planificarea activității antreprenoriale

Planificarea antreprenorială contribuie la rezolvarea dificultăţilor care pot
să apăra în mediul economic, social, cultural al întreprinderii. Planul de afaceri
este un rezumat concis şi în scris al obiectivelor pe care antreprenorul social îşi
propune să le realizeze. Analizează moduri şi strategii pe care le va aplica pentru
atingerea obiectivelor sale, dupa ce mai întâi a efectuat un diagnostic şi a evaluat
mediul în care îşi va desfăşura activitatea. Cu alte cuvinte, planificarea
antreprenorială funcţionează ca un instrument de planificare strategică,
comunicare, management al resurselor umane, marketing şi promovare.
Elaborarea unui plan de afaceri constituie una din principalele acţiuni
pentru dezvoltarea oricărei întreprinderi, indiferent de mărimea acesteia, de
obiectul de activitate sau de forma sa juridică. Planul de afaceri trebuie să fie
abordat ca o parte fundamentală a planificării oricărei activităţi de afaceri.

Pasul 5: Înfiinţarea tipică şi demararea funcţionării întreprinderii sociale

Pentru înfiinţarea întreprinderii sociale vor trebui analizate unele aspecte
legate de forma juridică a acesteia. La stabilirea formei juridice trebuie se va ţine
cont de:
• Natura activităţii (producţie, comerţ)
• Volumul activităţii
• Numărul de angajaţi necesari
• Resursele necesare demarării
• Taxele necesare pentru înfiinţare
• Taxele şi impozitele ce vor fi plătite în perioada de funcţionare

48
 Pentru aceasta este nevoie de o Procediura fianciara prin care sa se
stabileasca modul de realizare a activităţii, compartimentele și persoanele
implicate.

4.6. Stabilirea obiectivelor sociale pentru afacere

Obiectivele sociale sunt mai putin frecvente in strategiile firmelor, dar cu
tendinta de crestere rapida in ultimul deceniu, mai ales pentru organizatiile de
dimensiuni mari si mijlocii. Aceste obiective se pot referi la: controlul poluarii,
cooperarea cu autoritatile, salarizarea si conditiile de munca ale salariatilor,
satisfacerea clientilor prin calitatea, durabilitatea, flexibillitatea si pretul
produselor si serviciilor oferite; permanentizarea furnizorilor in schimbul oferirii
de produse de calitate, la preturi acceptabile si la termenele convenite.
Formularea obiectivelor se va face pe baza parcurgerii etapelor prezentate
anterior. Obiectivele economice se referă la rezultatele care ţin de afacerea
dumneavoastră (de exemplu, tipurile produselor sau serviciilor, valoarea
vânzărilor, tipul pieţei etc).
Obiectivele sociale reprezintă rezultatele pe care vreţi să le obţineţi la
nivel social (de exemplu: numărul persoanelor care trăiesc în situaţie dificilă în
comunitate care vor fi ajutaţi, angajaţi sau care vor beneficia de serviciile
întreprinderii sociale; obiectivele de dezvoltare a comunităţii etc). Obiectivele
trebuie să fie specificie, măsurabile, să poată fi atinse, relevante şi încadrate în
timp. Dacă unul dintre scopurile sociale este angajarea persoanelor din grupuri
defavorizate, rezultatele urmărite depind de tipul de integrare vizat. Cu alte
cuvinte este bine să aveţi în vedere că există mai multe posibilităţi de inserţie pe
piaţa muncii a persoanelor defavorizate.
Angajarea temporară a acestora implică asigurarea condiţiilor de formare
iniţială sau continuă la locul de muncă. Astfel, persoanele dezavantajate pot
dezvolta abilităţi şi competenţe profesionale, sociale şi personale care să le
permită ca după o perioadă de timp (de exemplu de 2-3 ani) să facă faţă
cerinţelor oricărui loc de muncă. Angajarea durabilă presupune locuri de muncă
stabile capabile să-şi acopere costurile.

49
 În funcţie de cadrul legislativ naţional şi reglementările regionale şi locale,
în faza iniţială a unei întreprinderi sociale pot fi obţinute facilităţi fiscale pentru o
perioada determinată de timp. Obiectul acestora este de a compensa lipsa de
productivitate a respectivilor angajaţi.

4.7. Evaluarea proiectului social al afacerii

Pentru realizarea unei evaluări eficiente trebuie să știm dacă avem cui să
oferim viitoarele produse/ servicii, cu alte cuvinte, dacă o să aibă „căutare”.
Trebuie să avem în vedere următoarele aspecte:
− Produsele şi serviciile întreprinderii sociale vor avea preţuri şi caracteristici
mai atractive faţă de cele de pe piaţă? Clienţii vor renunţa la un produs similar
pe care îl cumpărau anterior ca să cumpere de la noi ?
− Care este piaţa pe care veom comercializa produsele / serviciile? Care este
locul pe care îl vom ocupa pe piaţă?
− Care sunt persoanele cu care întreprinderea socială va interacţiona direct sau
indirect? Dar instituţiile?
− Cine sunt viitorii consumatori?
− Ar fi cineva interesat de produsele / serviciile noastre?
− Care este concurenţa?
− Cum vom promova produsele / serviciile? Cum vor ajunge la clienţi?
Pentru a determina în ce măsură vom vinde, gândim afacerea în contextul
pieţei pe care va funcţiona. Cum analizăm piaţa?
Înainte de a demara activitatea, strângem cât mai multe informaţii despre
piaţă. Chiar dacă nu avem resursele financiare pe care să le mobilizăm pentru
această etapă, putem obţine informaţii sau date utile fără costuri sau cu costuri
reduse, apelând la următoarele surse:
− Discutăm cu organizaţii, firme sau persoane care lucrează în acelaşi domeniu;
− Dacă avem deja produsul, îl testăm cu potenţiali clienţi;
− Observăm care este cererea şi oferta pentru produsul respectiv în zonă. (De
exemplu, dacă plănuim să deschidem o brutărie într-un anumit loc, trebuie sa
analizăm care este traficul/ora în acea zonă.

50
− Căutăm informaţii despre categoria de consumatori care ne interesează. (De
exemplu, le putem găsi pe site-urile ministerelor, ale Institutului Naţional de
Statistică, ale primăriilor, ale agenţiilor de dezvoltare regionale sau locale
etc.);
− Citim presa în domeniul care ne interesează;
− Citim publicaţiile sau materialele promoţionale ale competitorilor nostri și
acordăm atenţie politicii de preţ practicate de aceştia.

51
 (Model)
MODEL DE PROCEDURĂ DE MANAGEMENT FINANCIAR

Scopul procedurii
- Stabilește modul de realizare a activităţii, compartimentele și persoanele
implicate;
- Procedura descrie activităţile desfăşurate în cursul circuitului documentelor în
cadrul compartimentului Contabilitate și are ca scop principal asigurarea unui
circuit corect, eficient, operativ si legal al documentelor.
- De asemenea, are ca scop respectarea dispoziţiilor legale cu privire la
întocmirea, avizarea, aprobarea și circuitul documentelor emise în cadrul
entităţii.
- Dă asigurări cu privire la existenţa documentaţiei adecvate derulării activităţii
- Asigură continuitatea activităţii, inclusiv în condiţii de fluctuaţie a personalului
- Sprijină auditul și/sau alte organisme abilitate în acţiuni de auditare și/sau
control, iar pe manager, în luarea deciziei
- Alte scopuri

Descrierere procedurii
1. Generalităţi:
- Procedura cuprinde etapele ce trebuie urmate, metodele de lucru stabilite şi
regulile de aplicat în vederea cunoaşterii și aplicării de către salariaţii entităţii a
prevederi lor legale care reglementează activitatea procedurată.
1.2. Documente utilizate:
1.2.1. Lista și provenienţa documentelor:
Documentele utilizate în elaborarea prezentei proceduri sunt:
- Legea nr.500/2002 privind Finanţele Publice
- Legea nr.273/2006 privind Finanţele Publice Locale
- Legea nr.82/1991– Legea contabilităţii
- OMFP nr. 1917/2005 – privind organizarea și conducerea contabilităţii instituţiilor
publice;

52
- OG 119/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv
- OMFP nr.522/2003 Norme metodologice privind exercitarea controlului financiar
preventiv
- OMFP nr.1792/2002 privind Angajarea, Lichidarea, Ordonanţarea și Plata
Cheltuiel i lor
- Legea educaţiei naţionale, nr. 1 / 2011
- OMFP 2005/2013 pentru aprobarea Instrucţiuni lor privind completarea
formularului "Cerere pentru deschiderea de credite bugetare"
- OMFP 2006/2013 privind modificarea OMFP 1271/2004 pentru aprobarea
Precizări lor privind structura coduri lor IBAN aferente conturi lor de cheltuieliși
venituri bugetare, precum și conturi lor de disponibilităţi deschise la Trezoreria
Statului
- OMFP 2007/2013 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice
privind utilizarea şi completarea ordinului de plată pentru Trezoreria Statului
(OPT)
- OMFP 2021/2013 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice
privind organizarea şi conducerea contabilităţii instituţii lor publice, Planul de
conturi pentru instituţi i le publ ice şi instrucţiuni le de apl icare a acestuia,
aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publ ice nr.1917/2005
- OMFP 923/2014 pentru aprobarea Normelor metodologice generale referitoare la
exercitarea controlului financiar preventiv şi a Codului specific de norme
profesionale pentru persoanele care desfăşoară activitatea de control financiar
preventiv propriu
- Ordin nr. 2332/2017 privind modificarea Ordinului ministrului finanţelor publ ice
nr. 923/2014 pentru aprobarea Normelor metodologice generale referitoare la
exercitarea controlului financiar preventiv şi a Codului specific de norme
profesionale pentru persoanele care desfăşoară activitatea de control financiar
preventiv propriu, Publ icat în Monitorul Oficial nr. 721/2017
- ORDIN Nr. 5079/2016 din 31 august 2016 privind aprobarea Regulamentului-cadru
de organizare şi funcţionare a unităţi lor de învăţământ preuniversitar

53
1.2.2. Conţinutul și rolul documentelor:
- Documentele utilizate în elaborarea prezentei proceduri au rolul de a
reglementa modalitatea de implementare a activităţi i procedurate.
- Accesul, pentru fiecare Compartiment, la legislaţia aplicabilă, se face prin
programul informatic la care au acces salariaţii entităţii.
1.2.3. Circuitul documentelor:
Pentru asigurarea condiţiilor necesare cunoaşterii și aplicării de către salariaţii
entităţii a prevederi lor legale care reglementează activitatea procedurată,
elaboratorul va difuza procedura conform tabelului.

Nr. Scopul Ex. nr Compartiment Funcţia Nume și Data Semnătura

Crt. difuzării prenume primirii
1
2
3

1.3. Resurse necesare:

1.3.1. Resurse materiale:
- Computer
- Imprimantă
- Copiator
- Consumabi le (cerneală/toner)
- Hartie xerox
- Dosare

1.3.2. Resurse umane:

- Conducătorul instituţiei
- Contabi lul șef
1.3.3. Resurse financiare:
- Conform Bugetului aprobat al entității
1.4. Modul de lucru:

54
1.4.1. Planificarea operaţiunilor și acţiunilor activităţii:
Operaţiuni le și acţiuni le privind activitatea procedurată se vor derula de către
toate compartimentele, conform instrucţiuni lor din prezenta procedură.
1.4.2. Derularea operaţiunilor și acţiunilor activităţii:
- Fac obiectul controlului financiar preventiv operaţiuni le care vizează, în
principal:
 angajamentele legale şi angajamentele bugetare;
 deschiderea şi repartizarea de credite bugetare;
 modificarea repartizării pe trimestre şi pe subdiviziuni a clasificaţiei
bugetare a creditelor aprobate, inclusiv prin virări de credite;
 ordonanţarea cheltuieli lor;
 constituirea venituri lor publice, în privinţa autorizării şi stabilirii titluri lor
de încasare;
 concesionarea sau închirierea de bunuri aparţinând domeniului public al
statului sau al unităţii de învăţământ.
 vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri aparţinând
domeniului privat al statului sau al unităţi i de învăţământ.
 alte categorii de operaţiuni stabilite prin ordin al ministrului finanţelor
publice.
I. Conţinutul controlului financiar preventiv:
- Sunt supuse în mod obligatoriu controlului financiar preventiv propriu,
documentele care conţin operaţiuni ce urmează a se efectua pe seama
fondurilor publice şi a patrimoniului public (daca este cazul).
- Proiectele de operaţiuni care fac obiectul CFP precum şi obiectivele şi
conţinutul controlului exercitat sunt prevăzute în dispoziţia privind aprobarea
cadrului operaţiuni lor de control financiar preventiv propriu al entității.
- CFP constă în verificarea sistematică a operaţiuni lor care fac obiectul
acestuia, din punct de vedere al:
a) respectării tuturor prevederi lor legale care le sunt apl icabi le, în vigoare la
data efectuării operaţiuni lor (control de legal itate);

55
b) îndeplinirii sub toate aspectele a principii lor şi a reguli lor procedurale şi
metodologice care sunt aplicabi le categorii lor de operaţiuni din care fac parte
operaţiuni le supuse controlului (control de regularitate);
c) încadrării în limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi/sau de angajament,
după caz (control bugetar).
- CFP se exercită pe baza actelor şi/sau documentelor justificative.
- Conducătorii compartimentelor de specialitate răspund pentru realitatea,
regularitatea şi legalitatea operaţiuni lor ale căror acte şi/sau documente
justificative le-au certificat sau avizat.
- Obţinerea vizei de control financiar preventiv pentru operaţiuni care au la
baza acte şi/sau documente justificative certificate sau avizate, care se
dovedesc ulterior nereale, inexacte sau nelegale, nu exonerează de răspundere
şefii compartimentelor de special itate sau alte persoane competente din
cadrul acestora.
II. Efectuarea CFP
- Activitatea de control financiar preventiv este compusă din ţinerea evidenţei
angajamentelor legale, bugetare şi a ordonanţări lor şi din acordarea vizei de
CFP.
- Persoanele care au dreptul de a acorda viza cfp sunt numite prin dispoziţie.
- Viza CFP se exercită prin semnătura persoanei împuternicite în acest sens sau a
înlocuitorului desemnat, precum şi prin aplicarea sigiliului personal.
- Sigiliul cuprinde: denumirea entităţii publice, menţiunea “Vizat pentru CFP”,
numărul sigiliului (marca de identificare a titularului acestuia) şi elementele
de identificare a datei acordării vizei (an, luna, zi).
III. Procedura de control:
- Proiectele de operaţiuni vor fi însoţite de actele justificative necesare şi de
Angajamente bugetare individuale / Propuneri de efectuarea unei cheltuieli /
Ordonanţări de plată după caz, iar facturi le vor cuprinde în mod obligatoriu:
 sintagma: ”Bun de plată”;
 numele în clar;
 data;

56
 semnătura conducătorului compartimentului de specialitate si anume: pentru
operatiuni le privind cheltuiel i le de personal – secretar sef, pentru celelalte
operatiuni - administrator.

Documentele prezentate la viză se înscriu în Registrul proiectelor de

operaţiuni prevăzute să fie prezentate la viza de CFP numai în condiţii le în
care acestea necesită într-adevăr viză. Persoana împuternicită cu exercitarea
controlului financiar preventiv preia documentele şi le verifică formal cu
privire la:
 cuprinderea în “Cadrul general al proiectelor de operaţiuni supuse controlului
financiar preventiv propriu” a operaţiunii prezentate la viză;
 completarea documentelor în strictă concordanţă cu rubrici le acestora;
 existenţa semnături lor persoanelor autorizate din compartimentele de
specialitate;
 existenţa documentelor justificative.
- Persoana împuternicită cu exercitarea controlului financiar preventiv trece la
verificarea de fond, care constă în efectuarea verificări lor prevăzute în
instrucţiuni lor specifice fiecărui tip de operţiune.
- Persoana împuternicită cu exercitarea controlului financiar preventiv poate
solicita şi alte documente justificative.
- Dacă în urma verificării, documentele prezentate corespund cerinţelor
controlului financiar preventiv, persoana împuternicită acordă viza prin apl
icarea sigi l iului personal şi a semnăturii.

Anexa 2 . MODEL (Intreprindere sociala pentru beneficiari de venit minim

garantat)

57
 Capitolul 5
GESTIONAREA ACTIVITĂŢII SOCIALE

5.1. Managementul afaceri

Managementul Afacerii este procesul care asigura controlul global asupra
celorlalte procese de afaceri. Este modalitatea de a stabili obiective, atât
strategice cât si tactice, de a creea si monitoriza planuri, si de a revizui si evalua
rezultatele afacerii.
Reușita și mai ales stabilitatea unei afaceri ține de strategia de
management, sub aspectul coordonării și organizării activității. Managementul are
o referință deosebit de importantă, întrucât este structura care generează cadrul
general afacerii. În acest caz managementul este definit ca proces care urmărește
atingerea unor scopuri date într-un anumit timp prin efectuarea unor activități
clar stabilite. Din ipostaza managementului abordat, sistemele afacerilor pot fi
deschise (transparente și comunicante cu exteriorul) sau închise (informația este
centralizată, comunicarea cu exteriorul este strict reglementată), fapt ce va duce
la o abordare a unei strategii de marketing de tip inovativ/orientate spre
satisfacerea nevoilor clientului sau care vizează doar obținerea/menținerea cotei
de piață și a unui anumit profit.

5.2. Etapele dezvoltării managementului afacerii

Pentru demararea unei afaceri, primii pași de management pe care trebuie
să îi aibă în vedere antreprenorul sunt:
 Definirea profilului afacerii (structura afacerii, stabilirea și urmărirea
obiectivelor propuse, planificarea atingerii rezultatelor).
 Dezvoltarea activităților proprii întreprinderii (în funcție de forma aleasă)
(instrumente pentru start-up, stabilirea planului activității, dezvoltarea
activității).
 Realizarea unei analize SWOT (Analiză puncte forte și slabe, oportunități și
amenințări, importanța aplicării analizei SWOT).

58
 Tipuri de resurse (inventarierea resurselor de necesare pentru demararea
afacerii, ce sunt resursele alternative și utilitatea lor, organizarea și
gestionarea resurselor, identificarea și recrutarea resurselor umane, tehnologia
necesară în funcție de specificul afacerii).
 Dezvoltarea treptată a instrumentelor de management și de conducere a
afacerii:
 procesul creativ
 etapa de incubare
 etapa de generare/meditare
 etapa decizională
 etapa de exploatare:
- stabilirea obiectivelor unei activități, a rezultatului final și a pașilor de
urmat pentru atingerea rezultatului;
- împărțirea activității în sarcini, subsarcini și stabilirea rezultatelor
intermediare;
- diagrama Gantt a activității;
- diagrama responsabilității.

5.3. Tipuri de management

În funcție de structura și obiectivele afacerii, managementul se va adapta
nevoilor și situațiilor care trebuie soluționate. Este vital pentru stabilitatea afacerii
ca stilul de management să fie unul consecvent, echilibrat, orientat spre urmărirea
rezultatelor și raportat la o planificare exactă în timp a acțiunilor care trebuie
întreprinse. Activitățile având de cele mai multe ori dimensiuni multiple solicită
combinarea mai multor modele/referințe de management. Exemple de modele/
instrumente de management care pot fi folosite pentru activitatea societăților mici
și mijlocii:
a) Procesul Osborn Parnes – Rezolvarea Creativă a Problemei (RCP)
 Stabilirea obiectivului
 Stabilirea datelor (sau faptelor)
 Formularea problemei
 Generarea ideilor

59
  Alegerea unei soluții
 Obținerea acceptării soluției
b) Diagrama GANTT a activității
- definirea activităților de executat;
- determinarea perioadei activității;
- planificarea secvențială a activităților;
- definirea legăturilor dintre activită

Model diagramă

Activitat Organiza
04.01.-03.02.2015

04.05-03.06.2015
04.04-03.05.2015
04.05-03.06.2015
04.06-03.07.2015
04.07-03.08.2015
04.08-03.09.2015
04.09-03.10.2015
04.10-03.11.2015
04.11-03.12.2015

04.02-03.03.2015

04.03-03.04.2015

04.04-03.05.2015

04.06-03.07.2015

04.07-03.08.2015

04.08-03.09.2015

04.09-03.10.2015
ea (*) ţia care
impleme
04.12.2014-
03.01.2015

ntează
proiectul
(*)

1
2
3
4
5
6

c) Procesul de creativitate al lui Rossman:

 Observarea unei necesități sau a unei dificultăți
 Analiza necesității
 Analiza întregii informații disponibile
 Formularea tuturor soluțiilor obiective
 Analiza critică a acestor soluții (avantaje, dezavantaje)
 Nașterea noii idei- invenția
 Experimentarea pentru a testa cea mai promițătoare soluție, selectarea
și perfecționarea alcătuirii finale.

60
 5.4. Logistica necesară derulării afacerilor
 Infrastructura afacerii (resurse disponibile, resurse preconizate pentru
extinderea afacerii, rolul logisticii în obținerea avantajului competitiv: logistica
internă, operațiile de suport ale producției, logistica externă, marketingul și
vânzările, serviciile; logistica integrată).
 Fluxul parcurs de un produs de la furnizor/ producător la clientul final
(distribuția, costurile logistice, tehnologia informațiilor utilizate, nevoia
perfecționării activității logistice pentru creșterea diversității produselor).
 Asimilată în principal logisticii distribuției → instrument principal al politicii de
marketing din producție industrială (optimizarea și coordonarea transporturilor/
eficiența livrării către clienții finali pentru a asigura avantaj competitiv)
extindere spre zona achizițiilor de materii prime.
 Organizarea pe funcţiuni (aprovizionare, producţie, marketing, financiar,
desfacere etc).
 Logistica integrată se bazează pe analiza costului total al activităţilor logistice,
având ca punct central nivelul serviciului către consumatori
 Costul total al activităţilor logistice trebuie să cuprindă: nivelul serviciului către
consumatori (costul vânzărilor nerealizate ca urmare a unui nivel al serviciilor
furnizate necorespunzător)
 Costurile de transport
 Costurile de depozitare
 Costul procesului de comandă şi de informatizare
 Costurile de desfacere
 Costurile cantitative legate de fabricaţie - gestiunea fluxurilor de mărfuri şi a
informaţiilor din firmă, dar complexitatea domeniului a impus extinderea
obiectului de studiu la gestiunea producţiei, a aprovizionării şi a stocurilor (în
diferite faze ale proceselor din întreprindere).
 Logistica cuprinde: planificarea, implementarea şi controlul fluxurilor fizice de
materiale şi produse finite de la punctele de provenienţă a acestora la punctele
de utilizare, astfel încât să se realizeze profit şi să fie satisfăcute cerinţele
clienţilor (Kotler)

61
 

 Un sistem de distribuţie neadecvat poate distruge un produs, care în alte

condiţii se poate dovedi a fi foarte bun.
 Scopul logisticii este de a crea lanţuri de livrare, respectiv fluxuri fizice de
materiale şi produse finite către consumatorii finali, cu costuri cât mai reduse,
cunoscând că ponderea acestora în costul total al produsului reprezintă 30-40%
la produsele prelucrate.
 Lanţ logistic (supply chain): coordonarea funcţiilor afacerii (marketing,
producţie, financiar) în cadrul firmelor şi între firme.
 Managementul logistic cuprinde: serviciul către clienţi, procesul de comandă şi
pregătire a loturilor de livrare, distribuţia informaţiilor, previziunea ofertei,
controlul şi inventarierea stocurilor, transportul, depozitarea, achiziţionarea
materiilor prime şi a serviciilor, serviciile postvânzare, ambalare, restituirea
bunurilor (logistica inversă)
 Relaţia logisticii cu marketingul: logistica are rolul de a asigura servicii către
consumatori, ţinând seama de oportunităţile de marketing, care vizează între
altele maximizarea vânzărilor pe diferite segmente de piaţă
 Logistica = „marketing orientat”
 Urmăreşte realizarea unui nivel al serviciului către consumatori prin prisma celor
cinci potriviri: produsul potrivit, la locul potrivit, la timpul potrivit, în cantităţile
potrivite şi la un cost potrivit

5.5. Managementul personalului

Afacerea depinde de oameni, din postura lor de angajați ai întreprederii sau

de clienți. Motivația și organizarea insuficientă a personalului poate aduce
afacerea într-o zonă de risc. Managementul resurselor umane pune accent pe
distribuția exactă a responsabilităților în organizație și pe încadrarea potrivită a
persoanelor conform cerințelor postului (realizarea fișei postului, selecția și
recrutarea adecvată a resurselor umane, angajare, delegare de sarcini și orientare
la locul de muncă, monitorizare, evaluare, instruire, compensare a personalului).

62
Managementul și personalul va viza:
- Motivația angajaților
- Competența angajaților
- Acordarea feed-back-ului

Funcţiile, subiecţii si metodele de managementul personalului

Principalele funcţii ale managementului personalului sunt:
- planificarea personalului (implicit planificarea strategică), determinarea
necesarului de personal sub aspect cantitativ si calitativ;
- determinarea mijloacelor de reglementare si atragere a personalului, ceea ce
presupune să se răspundă la întrebări de genul: de unde să se recruteze, cum
să fie atrasi noii angajaţi, care să fie raportul dintre sursa internă si sursa
externă de recrutare si altele;
- marketingul personalului, care să urmărească asigurarea cererii de noi angajaţi
cu oameni corespunzători din punctul de vedere al pregătirii profesionale si
manageriale;
- recrutarea personalului, selecţia acestuia, asimilarea si integrarea noilor
angajaţi;
- formarea si perfecţionarea profesională;
- planificarea carierei, evaluarea performanţelor personalului si aprecierea
salariaţilor în ordinea meritelor si promovarea personalului;
- motivaţia personalului, prin care se urmăreste ca pe această cale să se
unească, coordoneze si integreze toate funcţiile managementului personalului;
- gestiunea cheltuielilor cu personalul;
- organizarea locului de muncă care să permită utilizarea optimă a potenţialului
personalului;
- asigurarea dispunerii ergonomice a activităţilor prin conceperea graficelor de
lucru, a concediilor, a schimburilor de lucru;
- conducerea informaţiei, în scopul de asigurare într-o cantitate optimală a
surselor
- informaţionale necesare managementului personalului analiza rezultatelor
activităţii si potenţialului de muncă a personalului;

63
- controlul personalului, asigurarea disciplinei si ordinei în organizaţie;
managementul stărilor conflictuale prin crearea în organizaţie a climatului
care să prevină apariţia conflictelor distructive;
- reglementarea juridică a relaţiilor de muncă;
- managementul asigurărilor sociale, a protecţiei sociale si a protecţiei speciale;
- soluţionarea problemelor legate de ocuparea forţei de muncă, de somaj, de
protecţie socială a somerilor si de integrare profesională a acestora;
- organizarea problemelor sănătăţii si protecţiei muncii precum si a unor servicii
în folosul personalului organizaţiei;
- asigurarea eficienţei economice si sociale în utilizarea personalului;
- planificarea si dezvoltarea culturii organizaţionale asigurarea reputaţiei firmei
în relaţia cu clienţii si cu instituţiile puterii.

Subiecţii managementului personalului sunt: managerii de la toate

nivelurile, serviciile de personal, organele colectivelor de muncă, adunările
generale ale membrilor colectivelor de muncă, cercurile de calitate,
sindicatele, organizaţiile de femei si de tineret, care activează în cadrul
organizaţiei.

5.6 Managamentul riscurilor

Reuşita şi atingerea obiectivelor stabilite de o companie presupune şi
cunoaşterea şi asumarea unor riscuri. Riscul este definit ca un element incert, dar
posibil să se întâmple. Poate avea una sau mai multe cauze şi comportă unul sau
mai multe efecte păgubitoare. Riscurile apar în cadrul tuturor activităţilor socio-
economice. Managementul riscului se poate defini ca un ansamblu al metodelor
sau mijloacelor care gestionează incertitudinea, pentru a îndeplini obiectivele
companiei. Prin managementul riscului se urmăreşte monitorizarea riscului şi
identificarea de soluţii. Managementul riscului poate avea rezultate pozitive
numai dacă ia în considerare toate aspectele acestuia.

Fazele procesului de management al riscului:

-identificarea – se evaluează pericolele potenţiale, se întocmesc liste de control

cu surse potenţiale de risc, se organizează şedinţe de identificare a riscurilor şi se

64
analizează istoricul activităţii companiei prin intermediul documentelor din
arhive. Identificarea riscurilor trebuie să aibă loc în mod regulat.

-analiza (evaluarea) – sunt mai multe metode de analiză a riscului, între care
simularea Monte Carlo şi arborii decizionali. Se analizează riscurile identificate în
etapa anterioară şi se realizează o cuantificare a acestora.

-reacţia (răspunsul) – se referă la măsuri şi acţiuni ce se pot lua pentru eliminarea

sau cel puţin diminuarea şi repartizarea riscului. Potenţiale surse de riscuri:
condiţii de mediu, personalul, modificări ale obiectivelor, erori şi omisiuni de
proiectare şi execuţie, estimări ale costurilor, etc.

Riscurile pot fi clasificate după multe criterii:

A.Interne – echipa managerială le poate controla

- Umane
- Materiale
- Ale proceselor organizaţionale
B.Externe – nu se află sub controlul echipei manageriale, ceea ce le face mai greu
de manipulat, în primul rând pentru că nu intră în acţiunea directă a conducerii.
- Naturale
- De afaceri
- La nivel mediu
- La nivel macro

Riscurile interne sunt de nivel micro şi tocmai de aceea de cele mai multe
ori sunt ignorate de conducerea managerială. Riscurile de natură umană constau
în nepotrivirea persoanei selectate cu funcţia pentru care a fost angajată, lipsa de
loialitate, lipsa de de onestitate, fluctuaţia de personal, riscul de îmbolnăvire,
concurenţa neloială.

Riscurile materiale cuprind riscuri legate de materia primă folosită, care

este posibil să nu corescpundă calitativ sau cantitativ, de utilajele folosite, etc.
Cele două categorii de mai sus pot să fie completate de riscurile proceselor:
comunicare defectuoasă între depatamente, necorelare între duratele de

65
desfăşurare a diferitelor procese. Tot în categoria riscurilor interne mai intră şi
riscurile organizaţionale, care se referă la un personal insuficient pregătit, proastă
organizare a activităţilor, care duce la apariţia de timpi morţi sau de perioade
supraîncărcate, etc.

Riscurile externe sunt mai uşor de identificat decât cele interne,

mulţumită vizibilităţii lor. Această categorie cuprinde riscuri naturale, care se fac
simţite mai ales în sectorul infrastructurii, dar nu numai – cutremure, inundaţii,
ploi, etc., riscuri de afaceri – aprovizionarea, scăderea cererii, concurenţa,
condiţiile economice locale, întârzieri la încasări, etc., riscurile de nivel mediu –
modificări legislative, schimbarea furnizorilor, etc., riscuri la nivel macro – privesc
acele riscuri cu efect asupra pieţei şi a economiei în ansamblu: criză economică,
război, viruşi informatici, etc.

C. Alte categorii de riscuri:

• Operaţionale – se referă la evenimentele generate de activitatea curentă –
avarii, accidente de muncă;
• Strategice – efecte ale evenimentelor de anvergură internaţională – decizii
geopolitice;
• Financiare – modificări ale cursului valutar, modificări fiscale, falimente;
• De hazard – includ pe lângă riscuri naturale şi riscuri politice sau tehnice:
secetă, schimbări guvernamentale;
• Asigurabile – se pot asigura – unele riscuri de hazard, riscuri financiare;
• Neasigurabile – nu pot fi transferate către asiguratorii specializaţi – unele
riscuri de mediu;
• Evitabile – după identificare se pot lua măsuri pentru evitarea lor – riscul de
furt;
• Prevenibile – pot fi anticipate – pierderea informaţiilor ;
• Transferibile – pot fi trecute în sarcina altcuiva – unele riscuri financire nu
aparţin categoriilor amintite, dar efectele lor pot fi suportate.
- Pentru o gestionare eficientă şi eficace a riscului se folosesc diferite
instrumente specifice, pentru identificarea riscurilor – analiza SWOT, tabloul
celor 4 cadrane, matricea de evaluare, etc.

66
 -
-
- Pentru identificarea riscurilor externe se foloseşte diagrama PEST (Political,
Economical, Social and Technical analyse). Aceste instrumente diferă în funcţie
de tipul afacerii, fiind adaptate nevoilor specifice ale fiecărei companii.
- Pentru evaluarea riscurilor, unul dintre instrumente este matricea riscurilor, în
care se identifică tipurile de risc şi indiciile de probabilitate aferente fiecăruia.
- În ceea ce priveşte reacţia la risc, există patru tipuri de acţiuni:
- prevenire - evitare - acceptare - transfer
- Adoptarea uneia dintre aceste acţiuni depinde nu numai de tipul de risc, ci şi de
cele trei coordonate ale proiectelor (scop, timp, resurse), care impun anumite
limitări. Acţiunea de prevenire se poate raporta fie la apariţia riscului, fie la
impactul acestuia. Prevenirea unui risc nu trebuie să genereze apariţia altuia.
Evitarea riscurilor se face în situaţii în care riscul are o frecvenţă ridicată şi un
impact mare. Asumarea se poate face atunci când riscul are o incidenţă scăzută
şi un impact redus. Acţiunea de a transfera riscul se poate face în situaţiile cu o
frecvenţă scăzută a riscului şi un impact crescut.
- În practică existe două aşa-zise soluţii pentru neprevăzut: alocarea de resurse
suplimentare şi elaborarea de planuri de acţiune foarte detaliate. Acestea se
folosesc într-o formă combinată, având scopul de a recupera pierderile, şi nu de
a le preveni, spre deosebire de reacţiile la risc. Diferenţa dintre reacţiile la
risc şi soluţia pentru neprevăzut constau în momentul de acţiune. Primele se
produc înaninte de producerea riscului, în timp ce soluţia pentru neprevăzut
produce efete după manifestarea riscului. Un exemplu clar este cel al riscului
de cutremur: reacţiile la risc constau în încheierea de asigurări, ceea ce are
efect şi dacă cutremurul nu are lorc. Soluţia pentru neprevăzut însă cuprinde
planurile de evacuare şi ajutorare a sinistraţilor, pentru reducerea pierderilor.
- Primul lucru ce trebuie făcut pentru monitorizarea riscurilor este elaborarea
unui plan de management al riscului, plan care trebuie să răspundă la întrebări
pecum: de ce? (scopul), când? (intervalul de timp acordat/afectat), cine?
(echipa), ce? (sarcinile echipei), cum?.

67
 (Model)
PROCEDURA PRIVIND MANAGEMENTUL DOCUMENTELOR

Sistemul de management al instituţiei publice trebuie să garanteze faptul

că circuitul documentelor intrate sau generate de departamentele organizaţiei
urmează un ciclu periodic al activităţilor, stabilit de către normele legale de
creare şi organizare a instituţiei. Orice procedură este ciclică. La început se
asigură stabilirea obiectivelor proprii misiunii legale a instituţiei precum şi
conformitatea cu standardelor de performanţă; realizarea de evaluări şi
dezvoltarea planurilor de adaptare şi corectare a erorilor au loc spre finalul
ciclului. Diagrama prezentată mai jos ilustrează cum procedurile de lucru într-o
instituţie publică nu sunt instrumente de sine stătătoare. Ele decurg din
necesitatea implementării principiilor stabilite prin politica naţională ce
încorporează obiectivele strategice ale administraţiei publice româneşti, normele
legale ce modelează deciziile din interiorul instituţiei publice şi procedurile
individuale ce oferă mecanismul practic de implementare a activităţilor zilnice ale
organizaţiei publice.
Etapa primă a stabilirii unei proceduri este cea a analizei situaţionale care
conduce la definirea obiectivelor strategice la nivel de putere executivă,
adoptarea priorităţilor, angajamentul faţă de acţiuni & programe şi confirmarea
responsabilităţilor.
A doua etapă este analiza bazei legale pentru acţiuni ce indică
responsabilităţile instituţionale şi conduce la elaborarea cadrului operaţional de
implementare.
Procedurile cuprind în mod obligatoriu:
 scopului care trebuie realizat
 descrierea clară a acţiunilor şi a succesiunii lor logice, ciclice
 documentaţia anexă şi produsele rezultate în urma activităţilor
Implementarea consecventă – eficienţa se bazează pe:
 angajament în vederea realizării scopurilor propuse
 coordonarea dintre departamente
 înţelegerea succesiunii acţiunilor

68
  competenţe tehnice
pentru realizarea activităţilor solicitate
 accesul la resursele, documentaţia şi sistemele necesare
O procedură de lucru cu documentele va trebui să cuprindă în mod
obligatoriu o serie de elemente care, fie sunt tipice oricăror formalităţi de lucru,
fie sunt impuse de către managementul instituţiei publice în vederea atingerii
scopului propus. Astfel recomandăm următoarele listă de menţiuni şi sisteme
necesare, în opinia noastră, pentru a crea sistem viabil de management al
documentelor:
· datele primare de identificare ale instituţiei şi ale departamentului emitent;
· scopul procedurii - de a stabili unui set unitar de reguli;
A doua etapă este analiza bazei legale pentru acţiuni ce indică
responsabilităţile instituţionale şi conduce la elaborarea cadrului operaţional de
implementare obiectivele strategice ale administraţiei publice româneşti
Instituţional politica naţională normele legale şi deciziile instituţionale si
operaţionale proceduri şi practiciInformale
Procedurile cuprind în mod obligatoriu:
· scopului care trebuie realizat
· descrierea clară a acţiunilor şi a succesiunii lor logice, ciclice
· documentaţia anexă şi produsele rezultate în urma activităţilor
Implementarea consecventă – eficienţa se bazează pe:
· angajament în vederea realizării scopurilor propuse
· coordonarea dintre departamente
· înţelegerea succesiunii acţiunilor
· competenţe tehnice pentru realizarea activităţilor solicitate
· accesul la resursele, documentaţia şi sistemele necesare
Etapa primă a stabilirii unei proceduri este cea a analizei situaţionale care
conduce la definirea obiectivelor strategice la nivel de putere executivă,
adoptarea priorităţilor, angajamentul faţă de acţiuni & programe şi confirmarea
responsabilităţilor
- domeniul de aplicare şi departamentele sau persoanele angajate cărora
procedura se adresează;
- cadrul normativ de operare;

69
- descrierea detaliată a tuturor operaţiunilor procedurale şi a succesiunii lor
în timp;
- indicarea fluxurilor de documente şi a actelor şi faptelor obligatorii ce
trebuie să însoţească fiecare document în cadrul fiecărei etape;
- stabilirea alternativelor în cazul soluţiilor negative (lipsa aprobării/avizării
documentului, pierderea acestuia etc.);
- stabilirea termenelor de rezolvare şi expediţie pentru fiecare etapă şi sub-
etapă;
- indicarea condiţiilor de acces la documente şi la diferitele căi de expediţie
ale acestora (preluare directă de către destinatar, poştă specială, fax,
email etc.);
- reguli cu privire la casarea, arhivarea şi distrugerea documentelor;
- indicarea semnatarilor şi a responsabililor cu implementarea, monitorizarea
şi evaluarea procedurii;
- indicarea numărului de exemplare originale în care s-a editat procedura şi a
locaţiilor de păstrare a acesteia.

Pe baza analizei elementelor descrise mai sus putem identifica următoarele

funcţii ale unei proceduri:
- de gestionare a documentelor – de la cele scrise de mână şi arhivate în
fişete de dosare până la cele editate pe calculator şi gestionate prin
sistemele electronice care lucrează cu procesoare de texte şi aplicaţii
grafice;
- gestionarea şi dirijarea mesajelor inter-instituţionale dar şi de comunicare
cu mediul exterior – care a evoluat de la serviciile telefonice clasice şi a
sistemul clasic de transmitere a mesajelor cu poşta la poşta electronică şi
serviciile electronice de informare;
- sprijinirea grupurilor eterogene de lucru, prin intermediul întâlnirilor de
lucru, dar şi al tehnologiilor comunicaţionale tip videoconferinţă;
- rezolvarea problemelor colectivelor de lucru, exercitată prin folosirea în
comun a informaţiilor, stabilirea căilor de autorizarea a fluxurilor de

70
 - documente şi programarea activităţilor colectivului prin obiective şi planuri
de acţiune anuale sau multianuale.

Repartizarea corespondenţei de către registratură către fiecare

compartiment se face utilizându-se indicativul numeric al compartimentului (cifre
sau numere stabilite pentru fiecare compartiment din structura organizatorică),
prin înscrierea acestuia în colţul din dreapta sus al fiecărui act sau document. În
condica de evidenţă se trec toate actele repartizate departamentelor sau
angajaţilor (care semnează de primire), fără a se admite ştersături.
Corespondenţa transmisă greşit se restituie tot prin registratură.
La nivelul compartimentelor se ţine, în mod obligatoriu, o evidenţă (chiar
sumară) a actelor intrate sau ieşite. Actele procesate sau expediate au un singur
număr de înregistrare, care este cel al registraturii generale. Toate actele care
privesc aceeaşi problemă se conexează în ordine cronologică la primul act
înregistrat.
Expedierea actelor ce constituie răspuns la un document primit anterior, se
face de registratura generală, cu acelaşi număr cu care a fost înregistrat actul la
intrare. Documentele create în interiorul instituţiei se înregistrează ca şi celelalte
acte în registrul de intrări-ieşiri, menţionându-se în rubrica de intrări faptul că
document a fost generat de organizaţia publică.
După semnarea corespondenţei de către persoanele competente, aceasta se
predă împreună cu condica de evidenţă, la registratura generală, pentru
expediere. Copia actului expediat se înapoiază compartimentului care l-a
întocmit, care-l păstrează până la soluţionarea definitivă şi clasarea întregii
lucrări. După rezolvarea unui caz, la nivelul compartimentului de activitate actele
se clasează în dosare, pe probleme şi se păstrează până la predarea la arhivă.
Păstrarea, arhivarea şi casarea documentelor
Despre aceste operaţiuni vom discuta mai pe larg în subcapitolul următor. Totuşi,
ca o concluzie, putem afirma că un sistem eficient de proceduri de lucru cu
documente conduce la îmbunătăţirea ţelurilor finale ale organizaţiei, creează
sisteme transparente de gestionare a informaţiei mediului intern şi extern

71
organizaţiei, îmbunătăţeşte comunicarea între angajaţi şi cu beneficiarii şi, per
total, creează un management performant al întregii instituţii publice.
Păstrarea, arhivarea şi casarea documentelor pe hârtie Fiecare instituţie publică
sau fiecare departament al acesteia îşi creează un sistem de păstrarea a
documentelor. Acesta presupune aranjarea documentelor într-o anumită ordine,
potrivit unor reguli predefinite şi preaprobate, în vederea asigurării conservării lor
în bune condiţii şi pentru a fi uşor identificate, în vederea obţinerii informaţiilor
necesare la un moment viitor în timp.
Pentru a fi păstrate în cadrul subdiviziunii organizatorice, înainte de a fi
transmise către arhiva instituţiei, documentele se clasează, se ordonează, aşa
cum am discutat în subcapitolele anterioare. Clasarea documentelor se bazează
pe un plan raţional şi precis (noţiune care aparţine sistemului de managementul
modern al unei organizaţii publice).
O clasare eficientă trebuie să asigure posibilitatea identificării cu uşurinţă
şi celeritate a oricărui document, să fie simplă, precisă, flexibilă, să se poată
utiliza la un număr mai mare de documente, să fie potrivită specificului
documentelor.
Putem identifica două tipuri de sisteme de clasare1
· un sistemul alfabetic, numeric şi cronologic, tipic administraţie pentru marea
majoritate a documentelor, fişelor şi dosarelor.
· sau un sistemul ideologic şi zecimal care prezintă multiple avantaje, printre care
figurează posibilităţile multiple de aranjare, facilităţi de căutare şi mai ales
posibilităţile de extensie fără a perturba ordinea stabilită. Acest sistem nu
exclude alte
sisteme şi poate chiar să le încorporeze parţial pentru anumite documente.
Procesul de clasare a documentelor precede, aşa cum am arătat, procesul
de arhivare a acestora, adică de ordonarea în vederea păstrării în cadrul
departamentului specializat în conservarea tuturor actelor importante ale
instituţiei. Arhiva reprezintă deci „totalitatea documentelor stocate în format
hârtie dintr-o organizaţie, potrivit unor reguli predefinite” .

72
 În ceea ce priveşte circulaţia documentelor într-o instituţie publică, din
cauza sistemului ierarhic-piramidal şi, în general, tipic organizării weberiene –
birocratice, se poate descrie un circuit unic, general valabil în orice organizaţie a
administraţiei. Etapele acestui circuit ar fi:
1. Înregistrarea prin registratura generală a organizaţiei
Pentru primirea, înregistrarea şi expedierea documentelor, în cadrul
fiecărei instituţii din administraţia publică se organizează un compartiment
distinct, registratura proprie. Prin intermediul acestui compartiment, fiecare act
primit sau creat în cadrul instituţiei, se înregistrează primind un singur număr de
înregistrare, într-un registru general, fără ca
numărul respectiv să se repete. Există cazuri speciale, în care în anumite
instituţii publice, primirea, expedierea şi păstrarea actelor cu regim special se
face prin registratură separată (exemplu: documente secrete, acte de stare
civilă, etc.).
Înregistrarea documentelor se face în ordinea cronologică a primirii lor la
registratură. Primirea se poate face prin poştă, fax, telex, curieri, direct de la
petiţionari, sau prin poşta electronică. În cazul cererilor sau altor acte prezentate
direct de petiţionari, se comunică pe loc acestora din urmă, numărul de
înregistrare.
2. Repartizarea, predarea şi expedierea corespondenţei
După înregistrarea documentelor, acestea se transmit de către registratură
conducerii instituţiei (preşedinte, prefect, director, inspector şef, manager, etc.)
sau după caz, compartimentelor cărora sunt adresate, dacă acest lucru este
prevăzut în regulamentul intern.
Conducătorul instituţiei deschide corespondenţa şi repartizează actele spre
soluţionare, aplicând rezoluţia în partea superioară a fiecărui document. De
remarcat faptul că rezoluţia, la început fiind doar o ştampilă – apostilă care marca
repartizarea documentului de către persona competentă, a devenit o cutumă
obligatorie în instituţiile publice şi trebui să cuprindă, sub semnătură, nu numai
epartamentul/persoana care va avea competenţa şi obligaţia de soluţionare a
actului, ci şi indicaţii privind rezolvarea speţei.

73
 Întreaga corespondenţă, cu rezoluţia conducătorului, este reluată de
registratură şi predată compartimentelor sau funcţionarilor indicaţi în rezoluţie.
Deschiderea şi repartizarea actelor cu caracter „personal” ori „confidenţial”
adresate conducătorilor se face de către aceştia sau de către înlocuitorii lor de
drept; în aceste cazuri, registratura aplică parafa cu numărul de înregistrare pe
plic, urmând ca după restituire să se completeze în registru datele necesare.
Cadrul legal privind arhivarea documentelor emise de către autorităţile
româneşti cuprinde:
· legea nr. 16/1996 a Arhivelor Naţionale, cu modificările şi completările
ulterioare, instrucţiuni privind activitatea de arhivă la creatorii şi deţinătorii
de documente, aprobate de conducerea Arhivelor Naţionale prin ordin;
· legea nr. 82 /1991 privind contabilitatea, cu modificările şi completările
ulterioare (pentru documentele financiar contabile);
· legea nr. 135 /2007 privind arhivarea documentelor in forma electronică;
· norme privind înregistrarea, gruparea si arhivarea documentelor precum si a
păstrării sigiliilor şi ştampilelor;
· regulamente sau norme şi nomenclatoarele arhivistice aprobate de instituţia
publică.
Astfel, după procesarea la nivelul structurii organizaţiei publice, actele cu
acelaşi termen de păstrare se clasează în dosare, pe probleme, conform unui
nomenclator cu indicatori care stă la baza procesului de arhivare. Acest
nomenclator cuprinde următoarele tipuri de informaţii:
· codul indicator al departamentului – structurii care a emis documentele;
· grupele de documente, ordonate pe tipuri de activităţi:
· termenului de păstrare al fiecărei grupe.
Grupele de documente se redau pe capitole, subcapitole şi subdiviziuni ale
acestora. Capitolele se numerotează cu cifre romane, subcapitolele cu litere
majuscule, subdiviziunile acestora cu litere mici, iar grupele cu cifre arabe.
(Exemplu: II/B/a/6). În dreptul grupelor de documente cu regim de păstrare
permanent se trece cuvântul „permanent”, iar pentru cele care se păstrează
temporar, cifra arabă care reprezintă numărul anilor cât se păstrează.

74
 Documentele se păstrează astfel până la predarea lor la arhivă, care se face
de regulă în prima lună a anului următor.
De reţinut faptul că, doar documentele care nu mai sunt exploatabile, dar
care trebuie păstrate din raţiuni juridice, sunt arhivate. Cele care, chiar vechi
fiind, sunt încă necesare funcţionării departamentului nu se transmit către Arhivă,
pentru a nu îngreuna activitatea arhivarului şi a îl obliga să desfăşoare procedura
eliberării unui act din Arhivă ori de câte ori apare nevoia de consultare a unor
documente încă utile. Pentru Arhivă instituţia trebuie să asigure spaţii
speciale care să ofere condiţii corespunzătoare de rezistenţă, igienă, temperatură
umiditate şi de securitate. Potrivit cadrului legal în materie, dosarele constituite
în baza nomenclatorului se predau la Arhiva instituţiei publice, după expirarea
fiecărui an.

Operaţiunile premergătoare predării sunt:

· ordonarea cronologică sau după alte criterii stabilite, a documentelor în dosar;
· îndepărtarea accesoriilor metalice (ace, agrafe, etc.) şi filelor nescrise;
· legarea documentelor în coperţi de carton în dosare, cu un număr care să nu
depăşească 250-300 de file;
· scrierea indicativului pe copertă;
· numerotarea filelor din dosar, numărul acestora fiind înscris sub semnătura
arhivarului pe o pagină sigiliu.
Predarea documentelor se face pe bază unui proces-verbal. Modelul iniţial
al acestuia este supus spre aprobare conducerii instituţiei şi spre apoi direcţiei
judeţene a Arhivelor Statului competentă teritorial.
Distrugerea documentelor cărora le-a expirat termenul de păstrare, se face
de către o comisie de selecţionare şi casare, constituită la nivelul organizaţiei. În
aprecierea importanţei documentelor, comisiile verifică respectarea termenelor
de păstrare conform nomenclatorului aprobat. Inventarierea dosarelor avizate de
comisia de selecţionare spre a fi eliminate, însoţite de procesul-verbal aprobat de
conducătorul organizaţiei, se înaintează spre confirmare la Arhivelor Statului.

75
 După primirea confirmării, documentele pot fi eliminate pe baza unui
proces-verbal, în care se menţionează categoria de documente, anii extremi şi
cantitatea.
Arhivarea clasică a documentelor a prezentat inconvenientul alocării unui
spaţiu fizic de depozitare. De aceea, instituţia poate încheia contracte de cu
prestatori de servicii care dispun de condiţii corespunzătoare pentru arhivarea
documentelor. Aceştia le poate scana şi pune la dispoziţia instituţiei în format
PDF. La cerere, într-un termen prestabilit, se poate pune la dispoziţie şi în format
fizic.

76
 (Model )

PROCEDURA DE PROCES RESURSE UMANE

1 SCOP
Procedura stabileste masurile intreprinse pentru identificarea necesarului de
resurse umane si a necesitatilor de instruire pentru personalul implicat in
activitati determinante pentru calitatea produselor si serviciilor furnizate.
Procedura prezinta modul de desfasurare si evaluare a instruirii Directorilor de
zona.

2 DOMENIUL DE APLICARE

Procedura se aplica in cadrul Intreprinderii sociale de catre personalul implicat in

activitatile de instruire generala si specifica, activitati stabilite in functie de
obiectivele privind strategia si politica in domeniul calitatii. Compartimentul
Resurse Umane urmareste aplicarea masurilor stabilite in activitatea de instruire.

3 DEFINITII. PRESCURTARI
3.1 Definitii
3.1.1 Competenta – abilitatea demonstrata de a aplica cunostinte si aptitudini
3.1.2 Instruire – proces prin care se furnizeaza si dezvolta cunostinte, abilitati
si comportamente pentru a satisface cerinte.
3.2 Prescurtari
3.2.1 MC – Managementul Calitatii
3.2.2. MC – Sistem de management al calitatii
4 Documente de referinta. Formulare
4.1. Documente de referinta
4.2 Formulare- Chestionarul pentru selectia personalului /Fisa postului/ Teste
pentru verificarea cunostintelor profesionale de specialitate
5 PROCEDURA
5.1 Generalitati

77
5.1.1. In cadrul ____________ proiectarea necesarului de resurse umane se face
pentru anul urmator, conform Planului anual de afaceri, politicilor, strategiei de
dezvoltare si a tacticilor stabilite de conducerea firmei pentru anul ce urmeaza.

5.2. Selectia, evaluarea, instruirea, testarea si angajarea

5.2.1 Compartimentul distributie impreuna cu Compartimentul Resurse Umane

stabilesc necesarul de personal ce urmeaza a fi angajat conform Planului de
afaceri, organigramei si cerintelor operative ale firmei, privind incadrarea de
directori de zona.

5.2.2 Compartimentul Resurse Umane transmite cererea de oferta pentru

personalul calificat, in functie de specificul activitatii si cerintelor Fisei postului
ce urmeaza a fi ocupat, printr-un mijloc specific: presa locala si centrala, Agentia
Municipala pentru Ocupare si formare profesionala, site-uri specializate pe
Internet ( Bestjobs), relatii personale.

5.2.3 Compartimentul Resurse Umane primeste documentatia solicitata

candidatilor.
5.2.4. Compartimentul Resurse Umane analizeaza si clasifica documentatiile
depuse de candidati in functie de compatibilitatea cu cerintele postului si le
prezinta Compartimentului distributie pentru evaluare si selectie.
5.2.5. Compartimentul Resurse Umane contacteaza candidatii selectati si le
transmite Adresa privind intocmirea planului de afacere pentru zona respectiva,
5.2.6. Compartimentul Resurse Umane programeaza interviuri cu viitorii angajati
6 RESPONSABILITATI
6.1 Administrator
6.1.1 Stabileste strategia de alocare de resurse umane, cf Planului anual de
afaceri.
6.1.2 Decide pe baza propunerilor sefilor de compartimente angajarile de
directori de zona din cadrul societatii.
6.1.3 Participa la interviurile ce au loc la sediul firmei cu directorii de zona;

78
6.1.4 Aproba fisele de post, procedurile specifice pentru Directorii de zona
angajati
6.2 Sefii compartimentelor
6.2.1 Participa, in calitate de lector, la instruirile interne destinate directorilor de
zona.
6.2.2 Testeaza si evalueaza directorii de zona, in urma instruirilor interne
efectuate in cadrul firmei;
6.2.3 Participa la selectia si angajarea directorilor de zona .
6.3 Responsabil Resurse Umane
6.3.1 Lanseaza cererea de oferta pentru angajare directori de zona, prin mijloace
specifice .
6.3.2 Participa la selectia si evaluarea directorilor de zona pe baza de teste.

6.3.3 Insruieste personalul la angajare.

6.3.4 Intocmeste dosarele de personal pentru fiecare angajat.

6.3.5 Pastreaza si arhiveaza dosarele de personal.

6.4 Responsabilul MC

6.4.1 Participa, in calitate de lector, la cursurile interne, pe linia

managementului calitatii, destinate directorilor de zona.

6.4.2 Verifica, prin auditurile interne, efectuate in cadrul compartimentului

Resurse-umane, respectarea prevederilor prezentei proceduri.

6.4.3 Colecteaza date referitoare la instruirile efectuate si eficienta acestora

(inclusiv prin audituri interne) si le prezinta, in cadrul sedintelor de analiza ale
SMC, conducerii, in vederea evaluarii eficientei acestora.

7 INREGISTRARI
7.1 Fisa postului – este intocmita in 2 exemplare, de catre sefii de
compartimente pentru personalul din subordine, verificata si avizata de
Administrator : un exemplar este arhivat de Responsabilul Resurse Umane si un
exemplar de catre titularul postului.

79
7.2 Dosarul personal, al fiecarui angajat – gestionat de Responsabilul Resurse
Umane.
8 ANEXE
8.1 Anexa 2 – Proces verbal de instruire
8.2 Anexa 3 – Fisa postului.

MODEL DE ECHILIBRARE A ORIENTĂRII OAMENI – SARCINI

- echilibrarea preocupării pentru îndeplinirea sarcinilor și motivarea/
înțelegerea nevoilor oamenilor
- investirea de timp pentru îmbunătățirea comportamentelor personalului

(Model)
PROCEDURA DE ORGANIZARE SI DERULARE A ACHIZITIILOR

CUPRINS:

1. Scopul procedurilor de achizitii;

2. Intocmirea planului multianual de achizitii;

3. Procedura de organizare si derulare a achizițiilor directe;

4. Procedura de organizare si derulare a achizitiilor competitive;

5. Documente de referință;

6. Descrierea etapelor interne privind planificarea si desfasurarea

procedurilor privind achizitiile directe si achizitiile competitive;

80
1. Scopul procedurilor de achizitie in cadrul proiectului:
1.1. Stabilește modul de realizare a activității de derulare si organizare a
procedurilor de achizitii si a persoanelor implicate.
1.2. Ofera asigurări cu privire la existența documentației adecvate derulării
activității.
1.3. Asigură continuitatea activității, inclusiv în condiții de fluctuație a
personalului.
1.4. Sprijină auditul și / sau alte organisme abilitate în acțiuni de auditare și /
sau control, iar pe manager, în luarea deciziei.
1.5. Stabilește documentele implicate în activitatea de achiziții, conținutul și
rolul lor, precum și circuitul acestora.
1.6. Stabilește competențele și responsabilitățile persoanelor implicate în
procesul de achiziție în toată complexitatea lui.
2. Intocmirea planului multianual de achizitii
Urmare a semnarii contractului de finantare, managerul de proiect va
elabora un plan distinct de achizitii reactualizat, procedurile de atribuire aplicate
pentru fiecare achizitie fiind stabilite in functie de valoarea estimata a acestora
pe intreaga perioada de desfasurare a proiectului.
Planul de achizitii va cuprinde cel putin informatii referitoare la:
- obiectul contractului de achizitie;

- codul vocabularului comun al achizitiilor publice (CPV)

- valoarea estimata a contractului de achizitiilor, (lei), fara TVA

- sursa de finantare
- procedura stabilita (in functie de valoare estimata in lei, fara TVA)
- data estimata pentru initierea procedurii
- data estimata pentru atribuirea contractului;
3. Procedura de organizare si derulare a achizițiilor directe pentru beneficiarii
privati. Principiile economicităţii, eficienţei si eficacităţii trebuie respectate
indiferent cle valoarea estimată a achiziţiei. Solicitantul/beneficiarul privat este
obligat să întreprindă toate măsurile pe care le consideră necesare în vederea
respectării acestor principii, incluse în principiului bunei gestionări financiare,

81
pornind de la premisa că procedează de o manieră similară şi în organizarea
activităţii proprii.
3.1 Dacă valoarea estimată a achiziţiei, fără TVA, este mai mică decât
pragurile valorice prevăzute de art. 7 alin. (5) din lege , solicitantul/beneficiarul
privat achiziţionează direct produse, servicii sau lucrări.

Achiziţie de valoarea estimată este mai mică decât _______ lei exclusiv
produse TVA

Achzitiie de valoarea estimată este mai mică decât _______ lei exclusiv
servicii TVA

Achizitie de valoarea estimată este mai mică decât _______ lei exclusiv
lucrari TVA

3.2. Achiziţia directa se realizează pe bază de documente justificative (de

exemplu: contract, dacă este cazul, comandă, bon fiscal/ factură, ordin de plată,
extras de cont, notă de recepţie, fişa de cont, documente de transport sau altele,
după caz).
3.3. Pentru achiziţia directă nu este obligatorie semnarea unui contract. În cazul
în care solicitantul/beneficiarul privat consideră că pentru predictibilitatea
relaţiilor comerciale are nevoie de clauze contractuale clare, acesta poate semna
un contract, în acest sens.
3.4. În cazul vizitei la faţa locului se verifică existenţa, funcţionalitatea şi
utilitatea produselor furnizate/lucrărilor executate (alte aspecte specifice) sau
dovada prestării serviciilor (foi de prezenţă, procese verbale, livrabile, etc.).
3.5 Achiziţia directă nu trebuie să respecte o procedură şi reguli de publicitate,
respectiv nu trebuie să se publice anunţ pe pagina web www.fonduri-ue.ro si alte
forme de publicitate.
3.6. Solicitantul / beneficiarul privat, înainte de efectuarea achiziţiei directe, va
întocmi o Notă privind determinarea valorii estimate care va include informaţiile
rezultate din cercetarea ofertelor din piaţă (oferte de preţ solicitate, cataloage
de produse, etc.).

82
3.7. Pentru achiziţiile directe efectuate în cadrul proiectului, beneficiarul privat
determină valoarea estimată pentru fiecare achiziţie în parte încă de la momentul
depunerii fişei de proiect/cererii de finanţare/aplicaţiei. În cazul în care există un
intery al de timp semnificativ între depunerea cererii de finanţare/aplicaţiei sau
aprobarea contractului de finanţare/acordului şi efectuarea achiziţiei se pot
înregistra modificări (creşteri/diminuări) de preţuri pe piaţă. Din acest motiv, se
va verifica a ctualitatea valorii estimate a achiziţiei şi, dacă este cazul, se va
actualiza această valoare, înainte de efectuarea achiziţiei.
3.8. Solicitantul/beneficiarul privat trebuie să facă dovada realităţii cheltuielii
efectuate, inclusiv prin înregistrări contabile. Realitatea cheltuielilor trebuie
dovedită şi în cazul vizitelor la faţa locului efectuate de către autorităţile cu
competenţe în gestionarea fondurilor europene / organismele cu competenţe în
verificarea fondurilor europene.
3.9. Dosarul achiziţiei (pentru solicitant/beneficiar privat) –pentru contracte de
lucrari, servicii si produse va contine urmatoarele documente:
a. Nota privind determinarea valorii estimate
b. Documentele justificative ale achiziţiei (de ex: comandă, factură, bon fiscal,
contract, documentele de transport sau altele, după caz)
c. Documentele care dovedesc realizarea achiziţiei, respectiv furnizarea
produselor/prestarea serviciilor/execuţia lucrărilor (de ex: ordine de plată,
extrase de cont, procese verbale de predare-primire, procese verbale de recepţie,
procese verbale de punere în funcţiune/acceptanţă, rapoarte de activitate sau
altele, după caz).

4. Procedura de organizare si derulare a achizitiilor competitive;

Dacă valoarea estimată a achiziţiei, fără TVA, este egală sau mai mare decat
pragurile valorice prevăzute de art.7 alin. (5) din lege , atunci
solicitanţii/beneficiarii privaţi aplică procedura competitivă, respectiv:
a) În cazul contractelor de furnizare aplică procedura competitivă fără să existe o
limită valorică superioară de la care să se aplice dispoziţiile legii

83
b) În cazul contractelor de servicii şi lucrări aplică procedura competitiva dacă nu
îndeplinesc cumulativ condiţiile de la art. 6 alin. (1) sau de la alin. (3) din
legea 98/2016.
4.1. Încadrarea contractelor care au ca obiect cel puţin două tipuri de achiziţie,
constând în lucrări, servicii sau produse se stabileşte în funcţie de obiectul
principal al contractului în cauză. Obiectul principal se determină în funcţie de
cea mai mare dintre valorile e stimate ale produselor, serviciilor sau lucrărilor
respective.

4.2. Încadrarea contractelor care au ca obiect cel puţin două tipuri de achiziţie,
constând în lucrări, servicii sau produse se stabileşte în funcţie de obiectul
principal al contractului în cauză. Obiectul principal se determină în funcţie de
cea mai mare dintre valorile e stimate ale produselor, serviciilor sau lucrărilor
respective.

4.3 Solicitanţii/beneficiarii privaţi, persoane fizice/juridice în aplicarea

procedurilor competitive de achiziţie au obligaţia de a lua toate măsurile necesare
pentru a evita situaţiile de natura să determine apariţia unui conflict de interese

4.4. Pe parcursul întregului proces de achiziţie prin procedură competitivă, la

adoptarea oricărei decizii, trebuie avute în vedere următoarele principii:

a) principiul transparenţei;
b) principiul economicităţii;
c) principiul eficienţei;
d) principiul eficacităţii.
4.5. Prin transparenţă se înţelege aducerea la cunoştinţa publicului, a
informaţiilor referitoare la procedura competitivă, astfel încât operatorii
economici care operează pe piaţă să poată participa la competiţie, asigurându-se
prin aceasta promovarea concurenţei.
4.6 Solicitantul/beneficiarul privat elaborează cerinţele tehnice obiective ce
descriu obiectul achiziţiei pentru a se asigura de îndeplinirea corespunzătoare a
scopului proiectului.

84
4.7 Specificaţiile tehnice trebuie să cuprindă toate cerinţele necesare pentru
elaborarea ofertei. Solicitantul/beneficiarul trebuie să elaboreze aceste
specificaţii într-o manieră obiectivă/clară/detaliată pentru a se asigura de
îndeplinirea corespunzătoare a scopului proiectului.

4.8. În cazul beneficiarilor privaţi, specificaţiile tehnice prezentate generic în

cererea de finanţare/aplicaţie trebuie detaliate în documentele achiziţiei.

4.9 În cazul în care se constată că specificaţiile tehnice menţionate în cererea

de finanţare/aplicaţie nu mai sunt actuale, beneficiarul privat

4.10 în cererea de finanţare/aplicaţie trebuie detaliate în documentele

achiziţiei.

4.11 În cazul în care se constată că specificaţiile tehnice menţionate în cererea

de finanţare/aplicaţie nu mai sunt actuale, beneficiarul privat trebuie să
comunice aceste aspecte autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor
europene înainte de lansarea procedurii competitive, pentru a evalua, din timp,
împreună cu reprezentanţii acestora un eventual impact asupra clauzelor din
contractul de finanţare/acord şi pentru a lua măsurile care se impun.

4.12 În cadrul documentului „Specificaţii tehnice" se vor prezenta, în ordinea

priorităţii, elementele de departajare a ofertelor, dacă este cazul.

4.13 Solicitantul/beneficiarul privat trebuie să solicite prin documentul

„Specificaţii tehnice" o declaraţia pe proprie răspundere din partea ofertanţilor
din care să rezulte că aceştia nu se află în conflict de interese, conform art.15 din
O.U.G nr.66/2011, cu modificările şi completările ulterioare. La finalul procedurii
ofertantul câştigător va reînnoi această declaraţie, dacă este cazul.

4.14 Solicitantul/beneficiarul privat compară ofertele primite prin raportare lor

la toate cerinţele publicate şi alege oferta care indeplineşte cerinţele tehnice şi
prezintă avantaje faţă de acestea, la un raport calitate/preţ competitiv.

4.15 Solicitantul/beneficiarul privat compară ofertele primite prin raportare lor

la toate cerinţele publicate şi alege oferta care indeplineşte cerinţele tehnice şi
prezintă avantaje faţă de acestea, la un raport calitate/preţ competitive.

85
4.16 Contractul se va semna numai cu operatorul economic desemnat prin Nota
justificativă de atribuire.

4.17 La finalul procedurii se va întocmi dosarul de achiziţie care va conţin

următoarele documente:

Nr. Documente care trebuie introduse în Contract de

crt. dosarul achiziţiei lucrări produse Servicii

1 Specificaţiile tehnice ✓ ✓ ✓

2 Nota privind determinarea valorii estimate

Dovada anunţului / invitaţiilor/ ✓ ✓ ✓

3 clarificărilor /comunicări lor rezultatului
(după caz)

4 Nota justificativă de atribuire ✓ ✓ ✓

Nota justificativă privind decalarea datelor ✓ ✓ ✓

de semnare a contractelor (după caz) —
5
pentru loturi

Declaraţii pe proprie răspundere ✓ ✓ ✓

dincare rezultă că ofertantul
6
Câştigător /solicitantul/beneficiarul privat
nu a încălcat prevederile referitoare la
conflictul de interese

7 Ofertele originale si clarificările (după caz) ✓

8 Contractul de achiziţie ✓ ✓ ✓

9 Actele adiţionale (după caz)

Alte documente relevante, inclusiv ✓ ✓ ✓

documentele care dovedesc realizarea
achiziţiei (ex: procese verbale de recepţie
10 servicii şi lucrări, livrabile, procese
verbale de predare primire etc.).
11 Contestaţiile (după caz) ✓

86
5. Documente de referinţă:
• Art. 6 din Legea nr. 98/2016 privind achizitiile publice;
• Art. 125 din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 al Parlamentului European si al
Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispozitii comune privind
Fondul european de dezvoltare regionals, Fondul social european, Fondul de
coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurala si Fondul european
pentru pescuit si afaceri maritime, precum si de stabilire a unor dispozitii
generale privind Fondul european de dezvoltare regional6, Fondul social
european, Fondul de coeziune si Fondul european pentru pescuit si afaceri
maritime si de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului;
• Hotararii Guvernului nr. 398/2015 pentru stabilirea cadrului institutional de
coordonare si gestionare a fondurilor europene structurale si de investitii si pentru
asigurarea continuit4ii cadrului institutional de coordonare si gestionare a
instrumentelor structurale 2007-2013;
• Art. 11 alin. (6) din Ordonanta de urgert5 a Guvernului nr. 96/ 2012 privind
stabilirea unor ma'suri de reorganizare in cadrul administratiei publice centrale si
pentru modificarea unor acte normative, aprobata cu modificki si completari priri
Legea nr. 71/2013, cu modific5rile si completarile ulterioare
• Art. 8 alin. (4) din Hotararea Guvernului nr. 43/2013 privind organizarea si
functionarea Ministerului Fondurilor Europene, cu modificarile si completarile
ulterioare
• Ordinul Ministrului Fondurilor Europene nr. 1284/2016
• Legea 98/2016 privind achizitiile publice.
6. Descrierea etapelor interne privind planificarea si desfasurarea achizitiilor
directe si a achizitiilor competitive in cadrul proiectului.
SC _______SRL , in calitate de beneficiar privat , trebuie sa parcurga pentru
fiecare process de achizitie trei etape distincte:
a) etapa de planificare/pregatire, inclusiv consultarea pietei;
b) etapa de organizare a procedurii si atribuirea contractului;
c) etapa post atribuire contract, respectiv executarea si monitorizarea
implementarii contractului/accord cadru.
7. Anexe – Ordinul Ministrului Fondurilor Europene nr. 1284/2016

87
 Capitolul 6

PROMOVAREA ANTREPRENORIATULUI SOCIAL

6.1 Promovarea antreprenoriatului social

Antreprenoriatul social este acea afacere care reușește să își producă

singură valoarea de care are nevoie transferând o mare parte din profit către
comunitatea care îl creează.

Conform Rezoluției Parlamentului European din 19 februarie 2009 privitoare

la economia socială, întreprinderile și celelalte organizații din economia socială
joacă un rol important în incluziunea pe piața muncii a grupurilor supuse
discriminării și lipsite de oportunități. Aceste noi modele de afaceri cultivă spiritul
antreprenorial în rândul persoanelor defavorizate, care sunt încurajate să inițieze
activități comerciale cu scopul de a deveni independente financiar.

Angajatorii din economia socială furnizează un număr semnificativ de locuri

de muncă și sunt interesați să investească în angajați. Fiind dezvoltate în cadrul
unor comunități de resursele și oportunitățile cărora sunt dependente,
întreprinderile sociale reușesc, într-o măsură mai mare decât alți agenți
economici, să creeze locuri de muncă stabile și să furnizeze produse și servicii
care să aducă beneficii reale consumatorilor și să răspundă unor nevoi locale.

Planul de marketing
Este o componentă esenţială a planului de afaceri, referindu-se la strategia de
marketing aleasă. Strategia porneşte de la obiectivele clare ale companiei
urmărind ceea ce se doreşte a se obţine din afacerea respectivă. Definirea
obiectivelor permite o bună planificare a activităţii de marketing, pregătind
intrarea pe piaţă a noilor produse sau servicii. Foarte important este să se ţină
cont de nevoile şi dorinţele clienţilor în alcătuirea abordării de marketing.

Prin promovare se ȋnțelege ansamblul activităților de marketing, care au ca

scop creşterea vȃnzărilor, prin comunicarea beneficiilor oferite de produs. Mediul

de piață actual necesită o permanență comunicare ȋntre producător / prestator de
servicii şi piață, care se poate face prin:

88
informare atentă a potențialilor consumatori şi a intermediarilor, acțiuni specifice
de influențare a coportamentului cumpărătorului, de sprijinire a procesului de

vȃnzare.

Descrierea pieţei – constă în evoluţia preţului produsului sau a serviciilor

promovate în planul de afaceri. Cunoaşterea evoluţiei preţurilor este un element
de bază în alcătuirea politicii de preţ ce poate fi alcătuită şi implementată de
societate. Dacă nu se aliniază preţului pieţei, societatea riscă să iasă de pe piaţă
devenind necompetitivă şi neprofitabilă. Această sarcină este mai uşoară în cazul
în care nu este vorba despre un produs/serviciu nou, ci doar despre o
îmbunătăţire a unuia existent, ceea ce înseamnă o cunoaştere a dimensiunilor şi
caracteristicilor pieţei. Stabilirea dimensiunilor pieţei se face în baza datelor
statistice existente şi a prognozelor emise de publicaţii precum Comisia Naţională
de Statistică, asociaţii de producători şi comercianţi şi alte agenţii specializate.

Descrierea pieţei trebuie să urmărească puncte precum:

- Identificarea şi descrierea scurtă a industriei din care face parte afacerea
- Dimensiunea actuală a respectivului sector
- Tendinţele la nivel naţional şi internaţional ale respectivului sector de
activitate
- Caracteristici specifice ale pieţei
- Aplicabilitatea produsului/serviciului oferit
- Comportamentul consumatorului relativ la produsul/serviciul oferit
- Preţuri practicate
În descrierea pieţei, planul de afaceri se poate axa pe o anumita categorie
a segmentului de piaţă, în funcţie de targetul produsului sau serviciului oferit.
Astfel, o primă strategie se poate adresa tuturor categoriilor de cumpărători –
marketing de masă. O altă strategie urmăreşte individualizarea produselor firmei
comparative cu aceleaşi produse oferite de concurenţi. A treia formă de
marketing vizează grupuri ţintă care alcătuiesc piaţa produsului sau a serviciului.

89
 Prin trendul pieţei se urmăresc tendinţele de evoluţie ale segmentului de
piaţă care constituie targetul afacerii analizate. Astfel, următorul pas după
identificarea principalelor categorii de clienţi se referă la direcţia de evoluţie a
segmentului analizat, pentru care este necesară identificarea dimensiunii actuale,
a ratei de creştere preconizate, pieţele prezente şi viitoare.
Scopul este acela de a prezenta un tablou cat mai complet al tuturor
factorilor care intră în funcţionarea afacerii, cu atât mai mult cu cât dinamica
acestora trebuie cunoscută pentru a permite afacerii să se adapteze oricăror
schimbări.
Prin strategia de marketing se urmăreşte identificarea procedeelor
specifice de marketing care să permită vânzarea produsului sau serviciului. O
strategie bine gândită şi pusă la punct încă din perioada anterioară demarării
afacerii ajută la creşterea vânzărilor şi a profitului, la crearea şi îmbunătăţirea
imaginii afacerii şi la câştigarea şi fidelizarea clienţilor.
Strategia de marketing se referă atât la obiectivele cantitative – cifra de
afaceri, numărul clienţilor, cota de piaţă, dar şi la cele calitative –
comportamentul consumatorilor vis-à-vis de oferta firmei, schimbarea imaginii
produsului, colaborarea cu noi distribuitori, cu o deschidere mai mare la anumite
segmente ale pieţei, etc.

Sursele de comunicații folosite trebuie să fie:

- puternice – relație de autoritate față de publicul target
- atrăgătoare – se se diferențieze
- credibilă – pentru a fi acceptate, mesajele trebuie să corespundă sistemului de
valori ale destinatarului

Printre instrumentele folosite se numără:

- relațiile publice
- promovarea vȃnzărilor
- publicitatea
- forța de vȃnzare
- utilizarea mărcilor pentru promovare

90
- manifestări promoționale
- marketing-ul direct
- sponsorizarea

Cele mai frecvente tehnici de promovare sunt:

- reduceri de prețuri

- vȃnzări grupate

- concursuri promoționale
- cadouri promoționale
- cupoane
- gratuități
- sampling (mostre gratuite)
- seminarii, conferinţe, worshop-uri
- publicitatea la raft

Prin promovare, indiferent de forma aleasă, se urmăreşte promovarea

imaginii întreprinderii şi/sau a produsului/serviciului oferit. În funcţie de tipologia
produsului/serviciului oferit, se poate face o promovare concentrată pe un singur
segment de piaţă sau pe toate segmentele pieţei, sau promovări diferenţiate pe
fiecare segment de piaţă. Nu în ultimul rând, se poate urmări o strategie ofensivă

sau una defensivă.

6.2 Reprezentarea organizației în relațiile externe

Managerii trebuie:

− Să cunoască și să monitorizeze constant pozițiile tuturor grupurilor

coniteresate legitime în ceea ce privește acțiunile organizației;
− Să comunice deschis cu grupurile cointeresate și să asculte punctele de
vedere ale
− acestora cu privire la contribuțiile lor și la eventualele probleme și riscuri
generate de implicarea în activitățile organizației;
− Să adopte procese și modele de comportament în acord cu așteptările și
capacitatea fiecărui grup cointeresat;

91
− Să admită relația de interdependență dintre eforturile investite și
recompensele de care beneficiază grupurile cointeresate;
− Să coopereze cu alte entități, atât publice cât și private, pentru a se asigura
că riscurile și potențialele daune provocate de activitățile organizației sunt
minimizate și, atunci când nu pot fi evitate, recompensate în mod
corespunzător.
− Să fie conștienți de potențialele conflicte dintre propriul lor rol de grup
cointeresat al organizației și responsabilitățile lor legale și morale în raport
cu interesele acționarilor.

92
 PROCEDURA PRIVIND MONITORIZAREA, MASURAREA SI
ANALIZA SATISFACTIEI CONSUMATORILOR

1. SCOP
- Monitorizarea informaţiilor privind satisfacrea cerinţelor clientului cu
produse specifice societăţii comerciale
- Tratarea sesizărilor şi reclamaţiilor clientului în regim controlat
- Înregistrarea, investigarea şi soluţionarea petiţiilor primite de la
consumatori
- Realizarea activităţii de informare

2. DOMENIU
Se aplică de către toate directiile societăţii comerciale implicate explicit şi
implicit în rezolvarea cerinţelor clientului stabilite prin comenzi şi contracte,
precum şi în rezolvarea reclamaţiilor acestuia.

3. DEFINIŢII ŞI PRESCURTĂRI
3.1. DEFINIŢII
Definiţiile termenilor utilizaţi în cadrul procedurii sunt în conformitate cu:
 SR EN ISO 9000-2006. Sisteme de managementul calităţii. Principii fundamentale
şi vocabular.
 SR EN ISO 9001-2008. Sisteme de managementul calităţii. Cerinţe.
 Regulamentul privind activitatea de informare a consumatorilor de energie
electrică şi gaze naturale aprobat prin OANRE nr. 86/2009

3.2. PRESCURTĂRI
 DG – director general
 P/I – proceduri/instrucţiuni
 PL – proceduri de lucru
 RMC- reprezentantul managementului pe probleme de calitate
 SMC- sistem de management al calităţii

93
4. DOCUMENTE DE REFERINŢĂ. FORMULARE
4.1. DOCUMENTE DE REFERINŢĂ
 Sisteme de management al calităţii. Principii fundamentale şi vocabular.
 Sisteme de management al calităţii.
CERINŢE
Sisteme de management al calităţii. Linii directoare pentru îmbunătăţirea
performanţelor.
 Ghid pentru auditarea sistemelor de management al calităţii

4.2. FORMULARE
– Chestionar de evaluare a satisfacrii clientului
– Raport de analiză a satisfacerii clientului

5. DESCRIERE ŞI RESPONSABILITĂŢI
Tratarea sesizărilor şi reclamaţiilor clientului la produsele ce fac obiectul de
activitate al societăţii comerciale, se face astfel :
5.1.1. Primirea şi înregistrarea reclamaţilor clientilor.
a. La primirea unei sesizări, prin orice mijloace (scrisă sau verbală: telefon / fax,
email etc.), persoana care se ocupă de aceste activităţi o înregistrează în
Registrul de evidenţă a reclamaţiilor.
5.1.2. Datele de identificare a reclamaţiilor clientului se referă cel puţin la
următoarele:
 numele şi adresa exactă / telefonul client;
 conţinutul reclamaţiei;
 data înregistrării reclamaţiei;
5.1.3. Analiza reclamaţiei şi prezentarea propunerilor de rezolvare
 RMC analizează reclamaţia şi o direcţionează catre responsabilul serviciului /
activităţii de la care provine reclamaţia.
 Responsabilul de serviciu / activitate, analizează reclamaţia şi dacă reclamaţia
este justificată, propune modul de rezolvare, o supune aprobării RMC şi elimină
neconformitatea produsă.

94
 Dacă problema este mai complexă supune spre aprobare asociatului unic /
director general, propunerea de rezolvare a neconformităţii.
 Audientele se vor deasura in cursul orelor de program, atat la sediul social al
societatii cat si la punctele de lucru localitatea_________________
 Modul de rezolvare se supune procedurii cod : Controlul produsului neconform.
. Informarea consumatorilor are ca obiect următoarele domenii principale:
 drepturile şi obligaţiile consumatorilor;
 preţurile şi tipurile de tarife reglementate practicate;
 modalităţile de măsurare, facturare, conţinutul facturii şi mijloacele de plată;
 principalele clauze ale contractului de furnizare;
 principalele condiţii generale de contractare, inclusiv durata contractului,
condiţiile de reînnoire şi renunţare la servicii, denunţarea unilaterală a
contractului;
 procedura, etapele şi documentele necesare procesului de schimbare a
furnizorului;
 procedura, etapele şi documentele necesare procesului de soluţionare/mediere
a neînţelegerilor precontractuale;
 procedura, etapele şi documentele necesare procesului de soluţionare a
disputelor contractuale;
 principalele acte normative care reglementează domeniul energiei electrice şi al
gazelor naturale, relevante pentru consumatori;
 alte informaţii de interes pentru consumatori.
Prin intermediul mass-mediei scrise, naţionale şi/sau locale se va realiza
informarea consumatorilor de două ori într-un an calendaristic asupra unuia sau
mai multor domenii prevăzute mai sus.

5.2. SATISFACŢIA CLIENTULUI

5.2.1. Societatea comercială monitorizează toate informaţiile referitoare la
satisfacerea cerinţelor clientului, în vederea analizei semestriale a gradului de
percepţie a calităţii produselor firmei şi de satisfacţie a clientului.

95
5.2.2. Responsabilul serviciului comercial are în vedere să urmărească modul de
tratare a clienţilor de către personalul din subordine, precum şi modul de tratare
a sesizărilor şi reclamaţiilor la produsele furnizate.
5.2.3. Datele şi informaţiile culese sunt analizate de responsabil serviciu
comercial, RMC şi directorul general.
5.2.4. Analizele sunt programate la apariţia evenimentului (reclamaţii, contacte
cu clienţii, informaţii din media), trimestrial (nevoile pieţei, informaţiile legate
de concurenţă), anual (evaluarea clienţilor prin chestionare specifice).
5.2.5. În funcţie de natura evenimentului, personalul implicat determină, după
caz, nivelul satisfacţiei clientului în funcţie de « punctajul » obţinut, propune
acţiuni corective pentru îmbunătăţirea propriilor performanţe în vederea
satisfacerii cererii clientului sau măsuri organizatorice privind planificarea
realizarii activităţilor, achiziţionarea de noi dispozitive/echipamente necesare în
fluxul de realizare activităţi, zonele de piaţă în care există potenţial de extindere,
precum şi activităţi /procese ce trebuie îmbunătăţite în vederea creşterii
performanţelor SMC.

5.3. SURSELE UTILIZATE DE FIRMĂ ÎN MONITORIZAREA SATISFACŢIEI CLIENTULUI

5.3.1. Informaţiile referitoare la percepţia clientului asupra satisfacerii cerinţelor
sale, monitorizate şi analizate periodic în vederea îmbunătăţirii activităţii
societăţii comerciale, constituie principala modalitate de evaluare şi măsurare a
performanţelor SMC.
5.3.2. Sursele de informaţii identificate de firmă în monitorizarea satisfacţiei
clientului şi anticiparea nevoilor sale viitoare sunt următoarele:
 reclamaţiile clientului ;
 contactele directe cu clienţii ;
 chestionarul de evaluare a satisfacerii clientului;
 informaţii din media;
 vizite la clienţi;
 alte surse importante ca : nevoile pieţei, informaţii legate de concurenţă.

96
5.4. SCHEMA LOGICĂ DE MĂSURARE A NIVELULUI DE SATISFACŢIE A CLIENTULUI
- Scop: Măsurare nivel de satisfacţie client
- Domenii de aplicare: Aplicabilă pentru toate activtaţile
- Responsabil proces: Responsabil serviciu comercial
- Indicator performanta: 98% dintre clienţi sunt mulţumiţi de realizările
firmei

5.5 ANALIZA COSTURILOR NONCALITĂŢII DATORATE RECLAMAŢIILOR

ÎNREGISTRATE ÎN ACEA PERIOADĂ
 Analiza lunară a costurilor noncalităţii datorate reclamaţiilor înregistrate în acea
perioadă
Lunar se extrag din registru toate reclamaţiile înregistrate şi rezolvate, stabilind
următoarele:
1. cheltuieli cu materialele;
2. cheltuieli cu manopera şi deplasările;
3. se face apoi calculul total al cheltuielilor datorate reclamaţiilor pe servicii;
4. se stabileşte cât la sută reprezintă aceste costuri neconforme şi cu cât a
fost diminuat profitul;
5. se analizează cauzele care au generat aceste reclamaţii;
6. se stabileşte frecvenţa apariţiei defectelor;
7. se stabilesc persoanele vinovate,
8. se întreprind măsuri pentru eliminarea cauzelor ce au generat
neconformităţile.
 Analiza trimestrială a costurilor noncalităţii datorate reclamaţiilor înregistrate în
acea perioadă. În baza rapoartelor lunare de analiză a costurilor noncalităţii
datorate reclamaţiilor se face o analiză trimestrială, caz în care se analizează
eficienţa măsurilor întreprinse.
 Analiza semestrială a costurilor noncalităţii datorate reclamaţiilor înregistrate în
acea perioadă. În baza rapoartelor trimestriale şi lunare de analiză a costurilor
noncalităţii datorate reclamaţiilor se face o analiză trimestrială, caz în care se
analizează eficienţa măsurilor întreprinse.

97
 Analiza anuală a costurilor noncalităţii datorate reclamaţiilor înregistrate în
acea perioadă. În baza rapoartelor trimestriale şi semestriale de analiză a
costurilor noncalităţii datorate reclamaţiilor se face o analiză anuală, caz în care
se analizează eficienţa măsurilor întreprinse.
5.6. RESPONSABILITĂŢI
5.6.1.RESPONSABILUL CU ACTIVITATEA COMERCIALĂ are responsabilităţile
următoare:
 Să organizeze colectarea informaţiilor privind satisfacţia clientului.
 Să prelucreze datele obţinute
 Să informeze conducerea asupra rezultatelor obţinute comparativ cu cele admise
 Să aducă la cunoştinţa RMC lunar, toate sesizările/reclamaţiile clienţilor şi
modul de rezolvare a acestora.
 Să distribuie formularul clienţilor săi şi să urmărească primirea acestuia
completat, după care să-l transmită la directieul comercial spre analiză
 Să organizeze colectarea informaţiilor privind satisfacţia clientului.
 Să prelucreze datele obţinute
 Să informeze conducerea asupra rezultatelor obţinute comparativ cu cele admise
 Să aducă la cunoştinţa RMC lunar, toate sesizările/reclamaţiile clienţilor şi
modul de rezolvare a acestora.
 Să distribuie formularul clienţilor săi şi să urmărească primirea acestuia
completat, după care să-l transmită la serviciul comercial spre analiză
5.6.2. RESPONSABILITĂŢILE RMC are responsabilităţile următoare:
 Să urmărească aplicarea procedurii.
 Să analizeze informaţiile primite referitor la reclamaţiile primite de la clienţi
 Să analizeze trimestrial rezultatele prelucrărilor şi să dispună iniţierea de măsuri
corective în situaţiile în care rezultatele sunt sub valoarea indicatorilor admisibil.
 Să urmărească aplicarea procedurii.
 Să analizeze informaţiile primite referitor la satisfacţia clienţilor
 Să analizeze trimestrial rezultatele prelucrărilor şi să dispună iniţierea de măsuri
corective în situaţiile în care rezultatele sunt sub valoarea indicatorilor admisibi.

98
6. DISPOZIŢII GENERALE
6.1. Prevederile prezentei proceduri se respectă de către toţi angajaţii firmei şi
sunt aplicabile împreună cu prevederile procedurii Controlul documentelor.
6.2. Procedura intră în vigoare de la data aprobării ei de către directorul general
al firmei.
6.3. Originalul procedurii se păstrează la RMC, pe perioada cât funcţionează
firma.
6.4. Difuzarea şi modificarea acestei proceduri - conform procedura de lucru .

7.2. Anexa nr. 1 : Formular de urmărire a reclamaţiei

1. INFORMAŢII REFERITOARE LA PRIMIREA RECLAMAŢIEI
1.1. Data reclamaţiei:
1.2. Ora reclamaţiei:
1.3. Numele, prenumele, funcţia , celui care primeşte:
1.4. suportul reclamaţiei: telefon/ e-mail/ internet / personal / poştă/ altele:
1.5. cod unic de identificare ..............................................................
2. INFORMAŢII DESPRE RECLAMANT
2.1. A se vedea formularul pentru reclamant (F-08.10.01)
2.2.
....................................................................................................
3. INFORMAŢII DESPRE RECLAMAŢIE
3.1. Numărul de referinţă al reclamaţiei:
3.2. Date relevante despre reclamaţie:
3.3. Reclamaţie înaintată de:
4. PROBLEMA ÎNTĂMPINATĂ
4.1. Data identificării problemei .
4.2. Problemă reapărută ........
4.3. Categoria problemei
4.4. Informaţii suplimentare

99
5. EVALUAREA RECLAMAŢIEI
Evaluarea domeniului şi gravităţii efectelor reale şi potenţiale ale reclamaţiei:
5.1. gravitate
5.2. complexitate
5.3. impact
5.4. necesitatea acţiunilor imediate DA NU
5.5. disponibilitatea pentru acţiuni imediate DA NU
5.6. eventuale despăgubiri DA NU
6. REZOLVAREA RECLAMAŢIEI
6.1. Soluţionarea cerută DA NU
6.2. Acţiuni de întreprins DA NU
 Repetarea analizelor ..
 Scuze
 Alte acţiuni
7. ISTORICUL RECLAMAŢIEI

100
 Capitolul 7
RESPONSABILITATEA SOCIALĂ
Scurt istoric
Responsabilitatea Socială este un subiect prezent din ce în ce mai mult pe
piaţa mediului de afaceri din România și care tinde să ia amploare. Cu toate
acestea, conceptul de Responsabilitate Socială a Companiilor (CSR) este încă în
faza embrionară în România. Conceptul este originar din Statele Unite ale Americii
şi a început să fie promovat la nivel european la jumătatea anilor ’80.
Consiliul Mondial al Afacerilor pentru Dezvoltare Durabilă defineşte
Responsabilitatea Socială a Companiilor ca fiind “angajamentul permanent al
companiilor de a se comporta în mod etic şi de a contribui la dezvoltarea
economică îmbunătăţind, în acelaşi timp, atât calitatea vieţii salariaţilor şi a
familiilor acestora, cât şi a comunităţilor locale şi a societăţii în ansamblul ei”.
Responsabilitate socială se referă la obligațiile oamenilor de afaceri de a
urmări acele politici, de a lua acele decizii sau de a urma acele linii de acțiune
care sunt dezirabile în termenii obiectivelor și valorilor societății noastre.
La începutul anilor 70, directorii executivi din afaceri considerau
importante în contextul CSR câteva probleme specifice care au fost evidențiate
printr-un sondaj făcut în 1973 de Eilbirt și Parke, respectiv:
• Dreptul la muncă și la angajare al minorităților (100% din firme sunt
angajate în acest gen de activități)
• Grija față de mediu (ecologie) – 95% din firme
• Training asigurat minorităților (91%)
• Contribuții la educație (91%)
• Contribuții la dezvoltarea artelor (83%)
• Training hard core (66%)
• Reînnoire urbană (62%)
• Drepturi civile (58%)
Lista de mai sus ne dă o imagine generală asupra a ceea ce gândeau cei din afaceri
că este CSR în anii 70.

101
 In anii 80, efortul de a dezvolta definiții privind CSR a fost înlocuit de
cercetări privind dezvoltarea conceptelor alternative de CSR cum ar fi:
• performanța socială a corporației
• răspunsul social al firmei
• politici publice
• etica afacerilor
• furnizori
• comunitățile învecinate
• managementul factorilor interesați asta doar ca să menționăm câteva teme.
Pentru scopul prezentării noastre, vom continua să ne concentrăm pe
dezvoltarea CSR în gândire și în acțiuni.
Alte subiecte importante apărute în anii 80 au fost:
• relația dintre responsabilitatea socială a corporației
• profitabilitatea firmei.
• teoria factorilor interesați
• etica în afaceri.
In ceea ce privește etica în afaceri, în anii 80 au fost scandaluri adânci.
Aceste scandaluri au adus în atenția publicului lucrurile greșite făcute de
corporații și de manageri privind aspecte legate de responsabilitatea socială.

In anii 1990 trebuie observate câteva contribuții unice privind conceptul de

responsabilitatea sociala a firmelor (CSR).
CSR a servit ca un punct de plecare pentru alte concepte și teme, multe dintre
ele îmbrățișând gândirea CSR și fiind compatibile cu CSR. Astfel, temele care au
continuat să se dezvolte și au ocupat scena centrală în anii 90, includ:
1. performanța socială corporatistă
2. teoria factorilor interesați
3. etica de afaceri
4. sustenabilitatea și performanța socială
5. relația dintre performanța socială a corporației și performanța financiară
6. cetățenia corporatistă, mai mult decât orice altceva, a devenit un concept
care intră în competiție cu CSR. Dacă cetățenia corporatistă devine un

102
 domeniu distinct de studiu sau un alt mod simplu de a articula CSR, asta
rămâne să vedem. Noțiunea de cetățenie corporatistă poate să acopere mai
mult sau mai puțin din temele sau teoriile menționate anterior.
7. Sustenabilitatea este o altă temă complementară importantă care a atras
un interes semnificativ în anii 90. Gândită inițial în termenii specifici
interacțiunii cu mediul înconjurător, sustenabilitatea a evoluat într-un
concept mult mai cuprinzător care a îmbrățișat mediul social și cel al
factorilor interesați.

In jurul anilor 2000, întărind contribuția teoretică a conceptului și sensului

CSR s-au făcut:
• cercetări empirice pe acest subiect
• cercetări pe teme relaționate cum ar fi:
o teoria factorilor interesați
o etica de afaceri
o sustenabilitatea
o cetățenia corporatistă
Perioada 2001-2002 nu a fost dominată de concepte noi de CSR ci de cercetări
empirice privind legătura dintre CSR și performanța responsabilității sociale cu
celelalte variabile. Câteva studii sunt ilustrative:
• Într-un studiu pe firme de familie prietene, a fost examinat de ce și cum
anume o recunoaștere a performanței sociale exemplare, în mod public,
poate servi ca un semnal pozitiv pentru factorii interesați ai firmei.
• Au fost studiate accidentele și impactul acestora asupra percepției privind
reputația firmelor.
• Cercetătorii au ajuns la concluzia că cei care caută de lucru consideră
performanța socială a corporației ca fiind un factor important în evaluarea
lor, și au ajuns la concluzia că cele mai importante dimensiuni ale
performanței sociale sunt: mediul înconjurător, relațiile din comunitate,
relațiile cu angajatorii, diversitatea și problemele privind produsul.

103
 • Într-un mod conceptual, Schwartz și Carroll (2003) au prezentat o abordare
pe trei domenii privind responsabilitatea socială a corporației. Cele trei
domenii sunt: legal, economic și etic. Modelul, prezentat ca o diagramă, a
oferit o alternativă la conceptualizarea inițială a CSR. Abordarea prin cele
trei domenii, a fost considerată a fi utilă în mod special în discuții privind
etica de afaceri; s-a făcut un transfer al filantropiei în etica de afaceri,
argumentând că filantropia poate fi conceptualizată atât în termeni etici
cât ți în termeni discreționari.

• Din punctul de vedere al afacerii, interesul în bunele practici ale CSR s-a
mutat în centrul scenei. Philip Kotler și Nancy Lee (2005) au încercat să
demonstreze că abordarea CSR stabilește un nou mod de a face afaceri, ceea ce
combină succesul și crearea de valoare cu o atitudine de respect și proactivă față
de factorii interesați. Autorii au prezentat în această lucrare 25 de bune practici
care pot ajuta și inspira companiile în implementarea propriilor lor programe de
CSR. Bunele practici sunt împărțite în șase mari categorii de inițiative sociale,
alături de exemple practice, care transpun efectiv ceea ce înseamnă CSR în anii
2000. Categoriile de bune practici includ:
o Promovarea cauzelor (creșterea atenției pentru cauzele sociale)
o Cauze legate de marketing (contribuția la cauzele sociale legată de vânzări)
o Marketing social (comportament care modifică inițiativele)
o Filantropia corporatistă ( contribuția directă la cauze)
o Voluntariatul (salariații care donează timp și talent pentru comunitate)

104
o Practici de responsabilitate socială în afaceri (practici discreționare și investiții
pentru a sprijini cauzele).
Pentru cei 20 de ani de dinainte, dar în special în anii 2000, mișcarea CSR a
fost un fenomen global. Interesul și creșterea CSR a fost evidentă și în
Comunitatea Europeană. Inițiativele voluntare în CSR au fost un trend major în
ultimii ani, în afacerile internaționale. Proiectul OECD privind inițiativele private
pentru CSR arată un număr de descoperiri cheie privind CSR. Unele din acestea
sunt:
• CSR este un fenomen global, deși există multe variații regionale atunci când
este pus în practică.
• Anumite inițiative sunt mai voluntare decât altele.
• Apar divergențe și implicare diferite în practică.
• A fost obținută o expertiză considerabilă în domeniul etic și legal al CSR.
• Eficiența inițiativelor CSR, în special în Europa, este asociată cu eficiența
• sistemelor de guvernanță publică sau privată.

7.1. Conceptul de responsabilitate socială:

Comisia Europeană a propus următoarea definiţie: „Responsabilitatea

Socială a Companiilor este un concept prin care companiile integrează
preocupările sociale şi de mediu în activităţile lor operaţionale şi în interacţiunea
lor cu actorii interesaţi pe o bază voluntară”. Conceptul de responsabilitate
socială se poate întâlni atât la nivelul multinaţionalelor, cât şi al întreprinderilor
mici şi mijlocii (IMM).
În primă fază, acest concept era privit cu o oarecare reticență, fiind
considerat ceva abstract și bizar. Cu timpul, acesta s-a dovedit a fi un instrument
util pentru rezolvarea unor probleme cu caracter social. Astfel, acest concept:
- s-a extins în practică, pornind de la concentrarea pe câțiva factori interesați și
extinderea apoi la mai mulți factori interesați.
- a devenit inclusiv, acoperitor și în cele din urmă global ca obiective.

105
- a modificat activitățile organizației pentru a se potrivi acestor noi inițiative,
până în punctul în care astăzi au devenit complet instituționalizate. Este
evident că astăzi, tendința este de a se integra în managementul strategic și
guvernanța corporativă.

Dovezi scrise privind responsabilitatea socială:

- Scrierile formale sunt produse pe larg în secolul XX, în mod special după anii
1950.
- Se pot găsi dovezi despre CSR oriunde în lume, în special în țările dezvoltate,
dovezile scrise cele mai timpurii sunt din US unde s-a acumulat o literatură
consistentă.
- În ultimii douăzeci de ani, Europa a devenit captivată de CSR și sunt dovezi
serioase că practicienii și cei care învață iau în serios responsabilitatea socială,
de obicei manifestată în forma unor scrieri formale, cercetări, conferințe și
consultanță.
- Recent, țări din Asia au început să își sporească atenția privind politicile și
practicile responsabilitatii sociale.

Concluzie:
 CSR și practicile care au legătură cu acest concept au fost puse în practică
într-un număr de țări dar la momente de timp diferite.
 Având în vedere dovezile existente, privirea generală asupra istoricului CSR
se va concentra în principal pe dezvoltarea acestuia în USA și în Europa.
 Scopul conceptului de responsabilitate socială pentru pentru oamenii de
afaceri trebuie să fie în final căutat în politicile de afaceri cu care aceștia
sunt asociați
 O firmă social-responsabilă este una al cărei staff asigură un echilibru în
rezolvarea unei multitudini de interesei . Astfel, în loc să se lucreze doar
pentru factorii interesați și pentru obținerea de profituri mari,
întreprinderea responsabilă ia în considerare angajații, furnizorii, dealerii,
comunitățile locale și mediul înconjurător.

106
 7.2. Caracteristi si principii de baza ale responsabilității sociale

Responsabilitatea socială, într-o accepţie unanim recunoscută, nu este

altceva decât un comportament al organizaţiilor care au înţeles că nu trebuie doar
să se abţină de la a face rău, ci trebuie sa si acţioneze în favoarea comunităţilor
din care fac parte. Prin urmare, responsabilitatea socială corporativă este un atu
pe care multe companii îl deţin, fapt care le transformă în organisme economice
mai puternice chiar decât unele state ale lumii. Acest tip de comportament
este adoptat, în prezent, de tot mai multe companii din domenii variate.
Larga aplicabilitate a acestui fenomen în cazul organizaţiilor contemporane
este determinată, după părerea noastra, de mai multe trăsături pe care conceptul
le-a impus de-a lungul timpului, cu scopul ca recunoaşterea organizaţiilor să fie
sporită. De exemplu:
1. îndatoriri de respectare şi realizare a cerinţelor dezvoltării durabile;
2. necesitatea adoptării deciziilor etice şi a unui comportament moral;
3. introducerea în deciziile de zi cu zi în strategiile de management şi a altor
norme decât cele impuse de lege;
4. respectarea unor valori precum: cinstea, integritatea, încrederea,
corectitudinea, preocuparea pentru binele tuturor, respectarea normelor
legale, în raport cu grupurile cointeresate (angajaţi, acţionari,
consumatori, comunitatea);
5. menţinerea transparenţei organizaţionale printr-un dialog permanent cu
propriul personal, cu clienţii, cu organismele guvernamentale sau
nonguvernamentale;
6. abordarea unor practici personalizate şi transparente de RSC, proprii
fiecărei organizaţii, bazate pe criterii clare şi verificabile, dar, mai
ales, voluntare;
7. crearea de relaţii pe terme lung, egal profitabile cu piaţa şi cu mediul
social;
8. întreţinerea relaţiei între obligaţie – moralitate – voluntariat.

107
 Din cercetarea întreprinsă rezulta urmatoarele concluzii, pe care le-am
considerat a fi cele mai importante:
1. Companiile sunt principalul instrument de schimbare a societăţii globale.
Fiecare companie are propria misiune şi propriile valori, în raport cu care
atrag investiţiile şi iau decizii. În acelaşi timp, trebuie să acţioneze în
mod voluntar în favoarea societăţii, fără a rămâne indiferente sau
insensibile faţă de comunităţile în care îşi desfăşoară activitatea, astfel
încât să devină parte activă a corpului social şi să păstreze o relaţie de

2. Responsabilitatea socială corporativă nu este un simplu concept, ci a

devenit în ultimii ani un subiect foarte dezbătut, care presupune mai
multe obligaţii pentru companii: comportament etic, datoria de a susţine
dezvoltarea durabilă, maximizarea profiturilor stakeholderilor, păstrarea
bunei relaţii cu grupurile cointeresate (parteneri, clienţi, consumatori,
furnizori, acţionari, organisme guvernamentale şi nonguvernamentale
etc.).

Responsabilitatea Socială a Companiilor se defineşte ca fiind:ƒ

- Angajamentul organizaţiei de a contribui la dezvoltarea economică a
comunităţii prin implicarea activă a angajaţilor, a familiilor acestora, a
comunităţii locale, a societăţii pe scară largă;
- Realizarea de activități comunitare, cu un impact ridicat asupra societății;
- Un concept prin care organizaţia decide să contribuie în mod voluntar la
îmbunătăţirea comunităţii în care îşi desfăşoară activitatea;
- practică de afaceri transparentă şi responsabilă faţă de societate;
- Relaţia pe care o dezvoltă o companie cu gama sa largă de stakeholderi
(actori implicaţi). În această categorie sunt incluşi clienţii, angajaţii,
membrii comunităţii, investitorii etc;
- investiţie realizată de companii pentru binele comunităţii/societăţii;
- un contract între societate şi sectorul de afaceri.

108
 De-a lungul timpului, s-au identificat o serie de factori care au favorizat
dezvoltarea acestui concept, după cum urmează:ƒ
- Revoluția tehnologiilor informaționale;
- Procesul globalizării;
- Consolidarea drepturilor consumatorilor;
- Creșterea neîncrederii publice față de instituțiile pieței globale.

Responsabilitatea Socială a Companiilor este, în adevăratul sens al

cuvântului, o cultură de afaceri ce cuprinde:
- Echitatea economică;
- Echitatea socială;
- Comportament corect;
- Relații transparente;
- Integritate;
- Principii morale;
- Investiții în comunitate

Trebuie reținut faptul că Responsabilitatea Socială a Companiilor asigură

realizarea unei conexiuni puternice între mediul privat și comunitate, asigurând
totodată dezvoltarea durabilă.

Responsabilitate socială trebuie să fie atât o parte adițională, cât și una

integrată a IMM-ului, și care trebuie să nu pericliteze buna desfășurare a
activităților derulate de compania respectivă, ci să reprezinte o latură pozitivă de
responsabilitate a IMM-ului față de societate, care generează beneficii pentru
societate și IMM.
Responsabilitatea Socială a Companiilor are rolul de a îmbunătăți calitatea
vieții și de a oferi cât mai multe oportunități pentru membrii societății. Naţiunile
Unite, Uniunea Europeană şi Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică sunt doar trei dintre cele mai importante instituţii care s-au implicat în
elaborarea unui cadru care să definească CSR şi să stabilească indicatorii prin care

109
poate fi evaluat acest concept într-un mod cât mai transparent. Astfel, la ora
actuală, pentru a demostra că este „responsabilă” din punct de vedere social, o
organizaţie trebuie să înţeleagă care sunt principiile CSR promovate la nivel
internaţional şi să reflecte aceste principii în activitatea proprie. Există patru
direcţii promovate la nivel internaţional pentru companiile care aleg
responsabilitatea socială:
 drepturile omului,
 standardele de muncă,
 mediul înconjurător,
 lupta împotriva corupţiei.

Responsabilitatea socială trebuie tratată ca o investiţie, nu ca un cost,

asemenea managementului calităţii. Astfel de companii pot avea o abordare
cuprinzătoare financiară, comercială, dar şi socială, ce conduce la o viziune pe
termen lung, ce implică minimalizarea riscurilor.
IMM, în calitatea sa de organizație, este caracterizat de trei elemente
importante și anume elementul cognitiv, cel lingvistic și cel cognitiv. ƒ Elementul
cognitiv presupune noţiuni de identitate şi legitimitate care definesc modul în care
„gândeşte” o organizaţie. Elementul lingvistic pune accent pe noţiuni de
justificare, poziţionare şi transparenţă care definesc mesajele organizaţionale
(ceea ce „spun” organizaţiile). ƒ Responsabilitatea socială reprezintă o modalitate
de a soluționa o parte din problemele care afectează în mod real comunitatea,
fiind un instrument practic, orientat către rezultate, care oferă soluții optime și
oportunități pentru rezolvarea problemelor de ordin social și ecologic, prin
implicarea activă a IMM-urilor.
Responsabilitatea socială trebuie să fie o parte integrată a IMM-ului, dar
care să nu pericliteze buna desfășurare a activităților derulate de compania
respectivă, ci să reprezinte o latură de responsabilizare a IMM-ului față de
societate.Responsabilitatea Socială presupune ca un IMM să dezvolte acțiuni
voluntare, fără caracter obligatoriu, și care să aducă un folos comunității, fără a
pune accent (doar) pe obținerea unui profit imediat.

110
Beneficiile pe care responsabilitate socială le poate aduce IMM-urilor sunt:ƒ
 Produse și servicii care să genereze un grad mai mare de satisfacție a clienților,
și implicit profit mai mare;ƒ
 Angajați motivați și loiali, cu rezultate îmbunătățite și eficiență crescută;
 Îmbunătățirea reputației organizației, a relației acesteia cu instituțiile,
partenerii de afaceri, comunitatea în general, și implicit mai mulți potențiali
clienți;ƒ
 Creșterea competitivității și implicit a cifrei de afaceri și a profitului.
Conceptul de CSR oferă astfel posibilitatea de a orienta IMM-urile în planul
competitivității.

Figura 3: Principiile de bază ale strategiei naționale de promovare

a responsabilității sociale 2011-2016

111
7.3. Analiza responsabilității sociale din IMM-urile românești

Responsabilitate socială este un concept transversal ce afectează toate

sectoarele și toate ariile de activitate ale unei firme (Stancu & Orzan, 2007).
Pentru a înțelege responsabilitatea socială a unei companii este necesar să privești
compania din perspectiva stakeholderilor (orice individ sau companie ce poate
afecta sau poate fi afectat/ ă de activitățile firmei).
Evoluția responsabilitatii sociale în ultimii zece ani confirmă faptul că ne
confruntăm cu o reflecție asupra rolului întreprinderii sociale în noua societate
(Ceptureanu et al, 2017). Nu este vorba despre o mișcare laterală sau despre o
gestiune tehnică a companiei.
Responsabilitatea socială nu este o mișcare conjuncturală. Există motive
puternice care o impulsionează si care provin din schimbările profunde care au loc
în relațiile dintre organizații și societate:
- cetățeni în calitate de acționari și consumatori, în calitate de deținători
de drepturi asupra companiilor care dau naștere unei noi "Cetățenii
corporative";
- organizații civice care exprimă valorile sociale și aspirațiile în ceea ce
privește cererile adresate de către cetățeni;
- administrațiile publice ce stabilesc un nou cadru pentru relațiile cu
companiile;
- mijloacele de comunicare ce informează privind activitățile interne și
externe ale companiilor ducând astfel la creșterea transparenței în
informarea economică;
- fonduri de investiții ce examinează politica de dezvoltare durabilă și
responsabilitatea marilor companii și mulți alți factori de implicare a
firmei în societate și în responsabilitatea socială.

Toate acestea, într-un context de schimbări sociologice și ideologice despre

legitimitatea socială a antreprenorului si de reevaluare a rolului pe care firma îl
are în societate impulsionează o noua etică a firmei și noi cerințe de transparență
și de responsabilitate ce genereaza noi compromisuri cu societatea.

112
 Responsabilitatea socială a progresat pentru ca nu a mai existat un moment
în care s-a produs convergența atât de explicită între competitivitate și
durabilitate. Niciodată până acum nu a fost necesar un instrument de cultura
organizațională capabil să unească acest motor al economiei ce este firma.
Identificăm pe de-o parte rentabilitatea si criteriile financiare și pe de
cealaltă parte o concepere a firmei orientată în căutarea unei lumi mai corecte,
mai solidară și mai durabilă.
Responsabilitatea socială la nivel european şi în România Un număr tot mai
mare de companii europene promovează strategia lor de responsabilitate socială
ca urmare a presiunii sociale, mediului și celei economice. Aceste întreprinderi
urmăresc influențarea deciziilor părților cu care interacționează: angajații,
acționarii, investitorii, consumatorii, mediul public și organizațiile non-
guvernamentale. În acest sens, companiile investesc în viitorul lor și se asteaptă ca
angajamentul voluntar pe care îl fac să contribuie la creșterea profitabilității
firme .
Uniunea Europeană acordă o importanța deosebită resposabilității sociale a
întreprinderilor deoarece poate contribui semnificativ la obiectivul strategic
stabilit în cadrul strategiei Lisabona: “UE cea mai competitivă și dinamică
economie bazată pe cunoaștere, cu un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă
și de coeziune social”.
În octombrie 2011 a avut loc renovarea Strategiei Uniunii Europene de
Responsabilitate Sociala a Intreprinderilor, responsabilitatea socială castigand mai
multa importanta in cadrul prioritatilor europene.

113
 Figura 2: Analiza SWOT privind dezvoltarea CSR/SR în România

Sursa: Strategia națională de promovare a responsabilității sociale 2011-2016

In ultimul deceniu, conceputul de responsabilitate socială a capatat o

deosebita importanta atat in domeniul public cat si in cel privat fiind practicat
de catre IMM-urile Europene (Ceptureanu et al, 2012). Cu toate acestea, se
poate observa ca exista diferente intre statele Europene in ceea ce priveste
abordarea (operationala) resposabilitatii sociale, raspandirea pentru dezbaterea
publica si politica dar și in modul de implementare in IMM-uri.

114
 In timp ce in unele tari responsabilitatea socială se implementeaza de zeci
de ani în altele este un subiect nou de discutie. Aceste diferente nu trebuie sa fie
neglijate in momentul in care se compara nivelul de sprijin public sau gradul de
raspandire in randul organizatiilor publice si private.
Deci, IMM-urile din unele tari nu pot fi catalogate ca fiind “neimplicate” in
domeniul responsabilității sociale deoarece gradul de implicare este redus. In
schimb, aceste diferenta intre tari poate fi vazuta ca un punct forte astfel incat
tarile mai putin familiarizate cu acest concept pot prelua bune practici de la cele
ce implementeaza cu succes acest concept (Mandl & Dorr, 2007).
Responsabilitate socială a firmei poate fi o valoare adaugata la strategia
firmei, pregătind-o și dotând-o cu instrumente inovatoare pentru a face fata
diferitelor situatii. De aceea, o strategie ce include responsabilitate socială a
firmei duce la obtinerea unui avantaj competitiv pe termen mediu si lung pentru
companie. (Moreno A et al, 2010).
Adoptând valorile asociate responsabilitatii sociale putem vedea o influenta
asupra dezvoltarii unor idei inovative atat in ceea ce priveste produsul, serviciul,
procesul dar si asupra organizatiei in ansamblul ei sau in noi modalitati de a se
integra pe piață (Ceptureanu et al, 2012).
Primele acțiuni de responsabilitate socială au fost realizate în anul 1990 în
România, când mai multe organizații non-guvernamentale cu scop umnaitar au fost
înființate cu sprijinul instituțiilor internaționale, publice și private (Stancu & Orzan,
2007). În anii 2000 acțiunile de responsabilitate sociala au fost încurajate de
reforme majore ca urmare a pregătirii României pentru aderarea la Uniunea
Europeană favorizând astfel implicarea companiilor cu capital străin.
Principalul factor pentru care conceptul de responsabilitate socială este
prezent si în România este implementarea acestuia la nivelul companiilor
multinaționale ce au transferat cultura organizatională și la nivel local fiind mai
mult un curent în dezvoltare și nu un rezultat de conștientizare și aplicare.

115
Concluzii şi recomandări privind responsabilitatea sociala
Responsabilitatea socială în România este în fază incipientă și nu putem vorbi
despre o standardizare sau uniformizare a sa. Putem vorbi mai degrabă despre o
clasificare a pieței și fiecare întreprindere decide dacă vrea să fie implicată în
conformitate cu propria strategie.
Multe IMM-uri din România acționeză responsabil fără a avea cunoștințe teoretice
privind RS.Prin urmare, acțiunile privind creșterea gradului de conștientizare abunelor
practici și sprijinul primit din partea instituțiilor naționale sunt premise pozitive ale
dezvoltării durabile pentru IMM-urile din România.
Fiecare IMM are un punct de plecare diferit atunci când vine vorba de a atinge
un model strategic de responsabilitate socială. Cei trei piloni ce se iau în considerare
în momentul în care nu s-au îndeplinit obiectivele dorite ale responsabilității sociale
sunt cultura organizațională, relația cu stakeholderii și acțiunile întreprinse.
Pentru a contribui la protecția mediului înconjurător și a aduce valoare în
mediul social întreprinderile trebuie să își orienteze responsabilitatea socială către
domeniul lor de activitate, cunoștințe sau domenii conexe iar în momentul integrării
responsabilității sociale în strategia firmei trebuie să aibă în vedere situația actuală în
care se află și tendințele în mediul și domeniul său. Pe de alta parte, este importanta
analiza responsabilitatii sociale a imm urile cu un indice de relevanta si capacitate de
raspuns in relatie cu strategia.
Responsabilitatea socială poate crea avantaje pentru IMM-uri deoarece nu este o
modalitate simplă prin care se poate atinge succesul ci este o investiție pe termen
lung. Responsabilitatea socială se referă la îmbunătățirea continuă șitrebuie văzută ca o
parte a modelului modern al excelenței în afaceri, în special pentru IMM-uri (Galán,
J.I. & de Miera, 2012). Mediul de afaceri românesc are nevoie de o paletă de valori și
standarde în deciziile și acțiunile de zi cu zi dar mai ales în elaborarea unor strategi pe
termen lung.

116
Tot din momentul integrării în Uniunea Europeană în România s-au dezvoltat și sectoare
responsabile cum ar fi: gestionarea deșeurilor, turismul rural, ecoturismul, promovarea
produselor ecologice și organice. In ceea ce priveste mediul, stimulentele sunt acordate
intreprinderilor ce fac investitii in sursele regenerabile de energie si ajuta la cresterea
numarului de green jobs. Pentru a spori gradul de conștientizare a responsabilității
sociale la nivel național, s-au înregistrat progrese începând cu 2011 ca urmare a
redactării Strategiei Naționale pentru promovarea CSR-ului. Autoritățile publice recunosc,
în mare măsură, importanța responsabilității sociale și a identificat neajunsurile
raportându-se laobiectivele stabilite de UE.
Ținând cont de necesitatea implementării conceptului la nivel național, este
important ca în România să se asigure un contact mai apropiat şi continuu cu experienţa
europeană, mai exact schimbul de bune practici în domeniu. Acest transfer de know-
how este necesar pentru alinierea pieţii româneşti la nivelul normelor şi experienţei
ţărilor ce sunt mai experimentate în ceea ce priveşte responsabilitatea socială. Pe de
altă parte, un punct slab ar putea fi faptul că programele de responsabilitate socială nu
sunt încă bine acoperite în presa de specialitate, deoarece nivelul de cunoaştere a
opiniei publice este relativ scăzut.

117
 BIBLIOGRAFIE

1) Cohen, Elaine, 2010: Responsabilitatea socială corporatistă în sprijinul resurselor umane,

Ed. Curtea Veche, trad. D.G Arșinel și M. Chitoașcă
2) Diaconu, Bogdan, 2013: Specialist în economia socială- suport de curs, Asociația Națională a
Specialiștilor în Resurse Umane
3) Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, 2011: Cum devin
antreprenor în economia socială, Manual de formare, București
4) Yunus, Muhammad și Weber, Karl, 2010: Dezvoltarea afacerilor sociale: Noua formă a
capitalismului menită să răspundă celor mai presante nevoi ale umanității, trad. Bogdan
Diaconu, Mihaela Moga și Ruxandra Apetrei
5) Stănescu S., Ernu S.: Modele de întreprinderi sociale pentru persoane cu dizabilităţi,
Asociația Alternative Sociale, Iași

Surse web:
“Responsabilitatea sociala a companiilor - definitie si acceptiuni.”Echipa HR-Romania.2006
http://www.oecd.org/home/0,2987,en_2649_201185_1_1_1_1_1,00.html
http://www.responsabilitatesociala.ro/ce-este-csr.html
http://www.kpmg.eu/docs/Corp_responsibility_Survey_2008.pdf
http://www.csr-romania.ro/articole-si-analize/pr-pentru-csr/478-cum-promovm-programele-de-
responsabilitate-corporatist.html
http://csrevolution.inspirebusiness.ro
http://www.green-report.ro/stiri/istoria-csr-strans-legata-de-societatea-civila
http://www.responsabilitatesociala.ro/stiri-csr/campanii-de-csr-premiate-la-romanian-pr-
awards-2011.html
http://csr-romania.ro/news/csr-news-tendinte-si-cercetari/1039-analiza-zelist-monitor-petrom-
rompetrol-si-bcr-principalele-3-companii-asociate-cu-domeniul-csr-in-social-media-
romaneasca.html
http://www.kpmg.com/ro/ro/articole-publicatii/publicatii-recente/presa/pagini/studiu-kpmg-
investitii-pret-calitatea-succes-2012.aspx
http://www.responsabilitatesociala.ro/stiri-csr/kpmg-companiile-romanesti-nu-constientizeaza-
beneficiile-raportarii-de-csr.html

Legislație:
1) Legea 319/2006- legea securității și sănătății în muncă
2) Legea 137/1995 privind protecția mediului
3) Legea 31/ 1990, republicată 23.06.2010 privind societățile comerciale
4) Lege Nr. 122 din 14 iulie 1999 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
15/1999 pentru modificarea și completarea Legii nr. 27/1994 privind impozitele și taxele
locale
118