Sunteți pe pagina 1din 4

Conformismul.

Experimentul lui Asch


Poate că cel mai influent studiu asupra conformismului este cel întreprins de
Solomon Asch E. (1951). Asch a dat unor grupuri formate din şapte sau nouă
studenţi ceea ce părea a fi un test  perceptiv: compararea lungimii unui segment cu
alte segmente.

Fiecărui subiect i se prezenta o pereche de fişe aşezate în faţa camerei, similare cu


imaginile de mai jos.

Stimuli asemănători cu cei folosiţi de Asch

Subiecții au primit următoarele instrucții:

„Aceasta este o sarcină care implică discriminarea lungimii unor linii. Aveţi în faţa
voastră o pereche de fişe. În partea stângă aveţi o fişă cu o singură linie. Fişa din
dreapta are trei linii de lungimi diferite; ele sunt numerotate, în  ordine,  cu 1, 2, şi
3. Una dintre cele trei linii de la dreapta este egală cu linia standard  de la stânga,
veţi decide în fiecare caz în parte, care este linia egală. Veți menţiona judecata 
voastră, prin numărul liniei alese. Vor fi 18 astfel de comparaţii în total... Cum 
numărul de comparaţii este  mic şi grupul redus, vă voi chema pe rând pe fiecare
dintre voi, să vă prezentaţi propriile  judecăţi.”
 Într-un grup de nouă subiecţi, opt erau de fapt complicii experimentatorului.
Experimentul a fost aranjat în aşa fel încât subiectul autentic (naiv)  să fie chemat
ultimul în grup. Complicii  experimentatorului erau instruiţi, în prealabil, să facă
judecăţi în mod deliberat ridicole la multe dintre încercări, dar să fie de acord în
unanimitate unul cu altul. La 12 din cele 18 încercări, ei s-au exprimat cu voce
tare  (de exemplu, "Linia standard este egală cu linia 3.") 

Presiunea de grup a avut un efect dramatic. Deşi oamenii ar putea alege linia
corectă în 99% cazuri, dacă judecăţile  ar fi individuale, subiecţii respectivi s-
au raliat judecăţilor eronate ale grupului  în 75% din cazuri, chiar şi atunci
când acestea erau în mod clar incorecte.

Cum au ajuns subiecţii lui Asch  la judecăţi clar eronate?

Subiecţii conformişti nu s-au lăsat păcăliţi până acolo încât să creadă ei înșiși în
egalitatea  liniei standard cu linia necorespunzatoare. Ei puteau vedea diferenţa.
Totuşi, ei au fost influenţaţi de opt persoane într-o dispută  de luare a unei decizii
"incorecte." Întrebaţi mai târziu de ce au făcut astfel de judecăţi în mod evident
eronate, ei au spus, "Este posibil ca ceilalţi să se fi uitat la lăţimile  liniilor" sau
"Am presupus că a fost o iluzie optică" sau "Dacă opt din nouă persoane au făcut
aceeaşi alegere, probabil că am pierdut ceva din instrucţiuni."

Asch a obţinut efectul de conformitate chiar şi atunci când complicele declara că o


linie de unsprezece inci  este echivalentă cu una standard de patru inci. El a
descoperit că grupurile mici - chiar grupurile de câte trei persoane, care conţineau
doi complici şi un subiect naiv - au fost suficiente pentru a induce efectul.

Câţi subiecţi au rămas independenţi şi nu s-au conformat?

Aproximativ un sfert dintre subiecţi au rămas independenţi de-a lungul testării şi


nu şi-au schimbat judecăţile pentru a se ralia cu cele ale grupului. S-ar putea
argumenta că experimentul lui Asch a evidenţiat independenţa încăpăţânată a unor
persoane, ca şi conformismul  altora. Un subiect care nu s-a conformat i-a spus lui
Asch mai târziu:

„N-am avut niciodată sentimentul că este vreo virtute în a fi la fel cu ceilalţi. Sunt
obişnuit să fiu diferit. Deseori ies bine pentru că sunt diferit. Nu apreciez opiniile
uşoare de grup.”

Ce s-a întâmplat atunci când a existat un dizident în grup? Dacă răspunsurile 


erau scrise în mod privat?

Asch a testat mai târziu efectul faptului de a avea un dizident în grup. El a


descoperit că dacă doar unul din cei şapte complici nu era de acord cu decizia de
grup, acest lucru era suficient pentru a elibera majoritatea subiecţilor de  efectul de
conformitate. Cu toate acestea, în cazul în care dizidentul renunţa mai târziu, prin
aderarea la majoritate după primele cinci încercări, ratele de conformitate creşteau
din nou. De asemenea, caracterul public al judecăţii părea să aibă un efect. În cazul
în care subiecţii erau invitaţi să scrie răspunsurile lor în mod privat, în timp ce
majoritatea dădea răspunsuri orale, aceasta distrugea efectul de conformitate.

Experimentul lui Asch a inspirat o mulţime  de cercetări ulterioare ale altor


experimentatori. Printre factorii responsabili pentru creşterea conformismului au
fost găsiţi următorii:

Ce factori au sporit conformismul?

1. Atractivitatea altor membri din grup (oamenii aveau tendinţa de a se ralia unui
grup de persoane atractive)
2. Complexitatea sau dificultatea sarcinii (oamenii erau mai predispuşi să se
conformeze, dacă judecata era dificilă).
3. Coeziunea de grup (oamenii  se conformau mai mult, dacă în prealabil se
stabileau prietenii sau dependenţe reciproce).

Cum putem explica puterea  presiunii spre conformare? Ross, Bierbauer şi


Hoffman (1976) subliniază faptul că situaţia de conformitate poate să fie mult mai
presantă decât apreciază majoritatea oamenilor.

Pentru a aprecia mai mult natura acestei dileme, să ne imaginăm o prelegere


introductivă de psihologie. Instructorul descrie studiul lui Asch şi arată o imagine
cu stimuli experimentali. Dintr-o dată, el este întrerupt de un student, care 
remarcă, "Dar linia A este răspunsul corect..." Previzibil, clasa va râde cu voce
tare, comunicând, prin acesta, amuzamentul la gluma colegului lor. Să
presupunem, însă, că dizidentul nu ar zâmbi  sau nu ar confirma în alt mod faptul
că el a încercat sa fie amuzant. Să presupunem, în schimb, că el ar insista, spunând,
"De ce râdeţi cu toţii de mine?  Eu pot  vedea perfect şi linia A este cea corectă."
Odată convinşi de sinceritatea  dizidentului, răspunsul  clasei, aproape sigur,  ar fi
un amestec de disconfort, uimire, îngrijorare şi îndoială, în raport cu competenţa
mentală şi perceptuală a dizidentului. Aceasta este reacţia pe care o riscau
dizidenţii lui Asch şi, în consecinţă, nu este de mirare că mulţi au ales s-o evite
prin conformism.

Ce a  descoperit NBC în 1997?

A fost efectul de conformitate al lui Asch posibil datorită epocii în care a fost
dezvăluit? La urma urmei, începutul anilor 1950 a fost renumit pentru evidenţierea
conformităţii, un exemplu fiind "omul corporatist", care făcea tot posibilul pentru
a-şi elimina individualitatea  şi a se încadra  cerinţelor unui mediu de afaceri.
Pentru a vedea dacă acelaşi experiment ar funcţiona la fel cu o generaţie mai târzie
de subiecţi,  psihologul social  Anthony Pratkanis de la NBC News a  reprodus
experimentul lui  Asch în faţa unei camere ascunse, la spectacolul Dateline, din
1997. În mod evident, experimentul a funcţionat  în continuare, iar procentul de
conformişti a fost aproape identic cu cel identificat de  Asch. Cei mai mulţi
studenţi, chiar şi unii care păreau creativi sau rebeli din exterior, s-au raliat 
răspunsurilor care erau, evident, incorecte.