Sunteți pe pagina 1din 4

Maxim Sergiu Dan

TP I

1. Oportunități și provocări în viața Bisericii din perioada sinoadelor


ecumenice.

Unul dintre cele mai importante capitole din istoria Bisericii este reprezantat de epoca
Sinoadelor Ecumenice. Această epocă a ținut aproximativ 460 de ani (325-787), perioadă în care
s-au desfășurat cele șapte Sinoade Ecumenice ale Bisericii: Primul Sinod ecumenic a avut loc la
Niceea în anul 325 și a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare (274-337). Al II- lea
Sinod Ecumenic a avut loc la Constantinopol în anul 381 și a fost convocat de împăratul
Teodosie I (379-395). Al III-lea Sinod Ecumenic a avut loc la Efes în anul 431 și a fost convocat
de împăratul Teodosie II (408-450). Al IV-lea Sinod ecumenic a avut loc la Calcedon în anul 451
și a fost convocat de împăratul Marcian (450-457). Al V-lea Sinod ecumenic a avut loc la
Constantinopol în anul 553 și a fost convocat de împăratul Iustinian cel Mare (527-565). Cel de-
al VI-lea Sinod ecumenic a avut loc la Constantinopol în anul 680-681, fiind convocat de
împăratul Constantin IV Pogonat (648-685). Cel de-al VII-lea Sinod ecumenic a avut loc la
Nicaea în 787, convocat de împărăteasa Irina (780-790).
Sinoadele s-au întrunit mai ales pentru a combate ereziile plăsmuite, de persoane din
interiorul Bisericii, de clerici și laici, și pentru a stabili poziția Bisericii în vederea acestor
probleme. Pe lângă formularea dogmelor, la sinoade s-au mai formulat anumite canoane cu
privire la viața internă a Bisericii.
Am putea afirma faptul că această epocă a fost una tulbure pentru Biserică, dar trebuie să
recunoaștem că toate aceste tulburări au adus și beneficii. În primul rând trebuie să avem în
vedere faptul că iscarea ereziilor în sânul bisericii a produs ruperea Bisericii în două părți. Acestă
rupere a fost atât în cazul clerului cât și a credincioșilor, problemele teologice ale vremii erau
subiect de interes maxim pentru cetățenii imperiului, aceste probleme fiind intens discutate de
către credincioși. Din acest motiv scopul principal al convocării lor a fost menţinerea unităţii de
credinţă a doctrinei şi a disciplinei împotriva curentelor centrifugale, eretice şi schismatice.
Unitatea de credinţă şi de doctrină e subliniată şi de metoda Sinoadelor Ecumenice, ca fiecare din
ele să întărească hotărârile celor anterioare, fie prin reproducerea unor părţi esenţiale din
definiţii, fie prin formele reprezentative. Un exemplu concludent în acest sens este cel al
Sinodului I ecumenic, astfel în ,,Viața fericitului împărat Constantin” Eusebiu de Cezarea ne
Maxim Sergiu Dan
TP I

transimte faptul că obiectivul principal al împăratuli Constantin cel Mare, în momentul în care a
convocat Sinodul I Ecumenic, a fost acela de a aduce pacea în imperiu. Din punct de vedere
doctrinar Sinodul I Ecumenic a fost confirmat și continuat de cel de al-II-lea Sinod Ecumenic
Un alt aspect negativ al acestei epoci este acela că ereziile nu s-au stins imediat după ce
au fost combătute la sinoade, acestea au continuat să existe, iar ,,lupta” între erezie și ortoxie a
persistat. Niciunul dintre cele șapte sinoade nu a reușit să stopeze ereziile combătute ci a fost
nevoie ca teologii vremii să lupte în continuare pentru ortodoxie. Un exemplu ar fi cel al
perioadei în care Sfântul Grigorie de Nazianz a activat în Constantinopol. În acest timp,
Constantinopolul era ocupat de către arieni, iar Sf. Grigorie s-a zbătut din toate puterile să
propovăduiască ortoxia. De multe ori aceste sinoade ecumenice erau urmate de alte sinoade. De
exemplu Sinodul I Ecumenic a fost urmat de un sinod la Tyr, convocat de Constantin cel Mare
sau sinodul de la Sardica și multe altele.
O altă parte negativă a acestor secole de lupte impotriva ereziilor este că de multe ori
împărații bizantini erau susținători ai ereticilor. În cele mai multe cazuri motivele susținerii
ereticilor erau de natură politică. Împăratul Constanțiu (337-361) a fost un susținător al
arianismului, la fel și împăratul Valens (364-378) a sprijinit arianismul. Împăratul Leon al III-lea
Isaurul alături de fiul lui Constantin al V-lea Copronymos au fost aprigi susținători ai
iconoclasmului. Împăratul Heraclie, a reușit să recucerească mai multe teritorii de la perși.
Populația acestor provincii credea în erezia monofizită (combătută la Sinodul V), pentru a-și
întări guvernarea în aceste provincii, Heraclie a încercat să realizeze reunificarea dintre creștinii
ortodocși și monofiziți, prin promovarea unei dogme de compromis, numită monotelism, dar
formulâmdu-se această dogmă s-a format o nouă erezie.
Dacă până acum am făcut o sinteză a părților rele din epoca sinoadelor ecumenice, în cele
ce urmează voi încerca să fac o prezentare a beneficiilor aduse de această perioadă. Sinoadele
ecumenice au adus multe beneficii Bisericii creștine: definirea şi confirmarea dogmelor creştine
pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, şi expunerea lor în simboluri de credinţă (ex.
Simbolul Niceo-Constantinopolitan), cercetarea oricărei învăţături ce ar apărea în vreo Biserică,
delimitarea clară a Tradiţiei adevărate de cea falsă, revizuirea canoanelor sinoadelor anterioare
(cinci de cele șapte sinoade ecumenice au emis canoane), luarea de hotărâri referitoare la
organizarea şi administrarea Bisericii întregi (ex. formularea datei Paștilor), stabilirea gradelor şi
drepturilor ierarhiei bisericeşti, în exercitarea puterii judecătoreşti în instanţă supremă.
Maxim Sergiu Dan
TP I

Chiar dacă victoria împotriva ereziei nu a venit imediat după ce erezia era combătută de
un sinod, conflictul cu ereziile a cărui rezolvare constituia raţiunea însăşi a acestor sinoade, a
solicitat eforturi de adâncire, clarificare şi precizie a hotărârilor dogmatice şi disciplinare ale
sinoadelor care se elaborau pe baza Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiţii fixate sau în curs de fixare,
a gândirii personale a participanţilor la sinoade şi dezbateri, a unei documentaţii scrise cu mai
multă sau mai puţină greutate. Argumentarea avea un rol important, decisiv, atât pentru a
convinge sau a învinge pe adversari, cât şi pentru uzul sau fortificarea sinodalilor înşişi.
Pe de altă parte, coincizând în timp cu perioadele II şi III patristice, adică cu viaţa şi
creaţiile comune ale unor Părinţi bisericeşti ca: Grigorie din Nazianz, Chiril al Ierusalimului,
Chiril al Alexandriei, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Maxim Mărturisitorul, Ioan
Damaschinul şi alţii, Sinoadele au beneficiat în chip fericit de luminile şi adâncimile lor
spirituale. Operele multora dintre ei au constituit material documentar şi au oferit formele
adecvate pentru sinoade în problemele discutate. Alţii au făcut parte din adunările sinodale sau
chiar au prezidat aceste adunări. Aşa se poate explica înaltul nivel spiritual şi speculativ al
Sinoadelor Ecumenice, precum şi deosebita lor autoritate în viaţa şi istoria Bisericii.
Din lucrarea Sinoadelor Ecumenice mai rezultă în chipul cel mai evident că la fiecare pas
şi-n fiecare vreme viaţa Bisericii se împleteşte cu viaţa credincioşilor timpului respectiv, că viaţa
şi lucrarea Bisericii nu se situează deasupra societăţii şi civilizaţiilor ei ci în comunitatea şi
pentru comunitatea credincioşilor.
Am putut observa faptul că Biserica nu a dobândit liniștea odată cu ieșirea din epoca
persecuțiilor. Dacă până până în anul 313, creștinii erau prigoniți dinspre exterior, de către
păgâni, după obținerea libertății, problemele Bisericii s-au iscat din interior.
În concluzie, putem afirma faptul că gândirea creştină actuală măsoară Ortodoxia şi
valoarea învăţăturilor ei prin confruntarea cu doctrina Sinoadelor Ecumenice, doctrină a Sfinţilor
Părinţi, sintetizată în definiţii şi hotărâri sub asistenta Duhului Sfânt. Referitor la cele șapte
Sinoade Ecumenice, Sfântul Nectarie al Pentapolei spune: „Cele șapte Sinoade sunt stâlpii de
neclintit ai Bisericii pe care, ca pe niște piedestale și temelii sigure, se sprijină întregul edificiu al
creștinismului. Cele șapte turnuri prea înalte ale adevărului care au fost înălțate pentru paza
dumnezeieștii dogme, care ni s-a revelat din Cer. Cele șapte fortificații ale Ortodoxiei, care au
păzit sfintele tradiții de sofismele ereticilor. Cele șapte harisme ale Duhului Sfânt, care stabilesc
Maxim Sergiu Dan
TP I

și luminează pe cei ce stau întru întuneric și în umbră și îi sfințesc pe credincioși. Cele șapte
flaute ale teologiei care au biruit trâmbițele ritorilor și sofiștilor.”