Sunteți pe pagina 1din 9

Decalogul- Pr.

Ioan Chirilă
www.kirioan.ro

STRUCTURA ARTICOLULUI: Din această pricină, pe lângă interpretarea lui


Filon voi adăuga glasul Părinţilor Sfinţi şi ca un sursur umil credinţa mea. Prima
structură exegetică va fi cea filoniană, a doua – cea patristică şi apoi consideraţiile
personale.

Decalogul – cale a cunoaşterii lui Dumnezeu şi a propriului sine (după Filon


din Alexandria și Sfinții Părinți)

Porunca I. Despre urcarea noastră ca şi coborâre în Dumnezeu

Porunca a II-a. Chipul frumos şi dumnezeiesc e în tine şi nu în faţa ta.

Porunca a III-a. Despre nume şi rod.

Porunca a IV-a. Timp şi sfinţire

Porunca a V-a. Veşnicia se pregustează în timp prin cinste şi întru cinstire

Filon subliniază distribuirea celor zece porunci în două grupe. Prima grupă,
care privesc direct pe Dumnezeu, a dobândit o importanţă mai mare la evrei, spune
Filon, dar şi unele şi altele sunt excelente şi salvatoare.
Porunca a V-a, în acelaşi timp face trecerea spre celelalte porunci care
privesc iubirea aproapelui. Grupul al doilea cuprinde legile enunţate sub formă de
interdicţie. Ordinea lor diferă în funcţie de versiunea de text la care comentatorul
face referire. Textul masoretic are ca poruncă a VI-a  interdicţia de a ucide, a VII-a
– interdicţia adulterului şi a VIII-a – să nu furi. Septuaginta are:  porunca a VI-a
fiind să nu desfrânezi; a VII-a – să nu ucizi; a VIII-a – să nu furi.

  De aceea voi remarca faptul, evidenţiat de altfel de către Filon, că poruncile


sunt formulate toate la singular, ceea ce însemnează că de fapt Dumnezeu vorbeşte
cu fiecare făptură umană în parte, că se adresează fiecăruia, că poruncile Sale au
întotdeauna un caracter universal.

Porunca ca rod al iubirii Sale pentru creaţie ne facem să creştem în iubire.


Iubirea presupune totdeauna două euri care se iubesc sau un eu care iubeşte şi un
altul care se împărtăşeşte de iubirea lui. Dar, în acelaşi timp iubirea uneşte cele
două euri în proporţie cu iubirea dintre ele fără să le confunde.
„Poruncile, alături de celelalte trăiri duhovniceşti, dau posibilitatea omului şi
creației să se realizeze desăvârşit ca unitate acţional agapică. Şi aceasta pentru
faptul  că  fără legătura cu Dumnezeu omul nu poate fi cugetat. Raportarea la
absolut ţine de fiinţa lui. Omul e înrădăcinat şi ancorat în absolut prin însăşi actul
creării sale, iar după cădere poruncile sunt căi de acces la absolut oferind omului
posibilitatea reproducerii misterului trinitar negrăit, până la nivelul profunzimii
unde omul devine o taină pentru sine însuşi, căci e mai uşor să cunoşti cerul, decât
pe tine însuţi.”- FOARTE FRUMOS SPUS DESPRE CUNOASTEREA DE SINE

Fiecare poruncă te învaţă să renunţi la cele pământeşti, la vanitatea lor, şi să


te dăruieşti celor cereşti şi atunci înţelepciunea prealuminoasă îndepărtându-te de
cele trecătoare te va face să vezi lumina treimii Sale.

MOD DE LECTURARE A DECALOGULUI:

Poruncile sunt exprimate la singular, deci Dumnezeu vorbeşte cu fiecare


dintre noi. Dar, mai propunem o schimbare a sensului de lecturare. Vrem să
sugerăm citirea Legii începând cu porunca a zecea şi apoi, progresiv în descreştere
valoric numerică, să ajungem la prima. Aceasta din dorinţa de a realiza şi a
conştientiza drumul restaurării proprii. Trebuie să tăiem poftele cele necuviincioase
şi ne vom elibera de minciună, furt, desfrâu, vom dobândi cinstirea părinţilor după
trup şi vom deprinde cinstirea Tatălui şi sfinţirea noastră şi a creaţiei din cultul
doxologic autentic.

Porunca I. Despre urcarea noastră ca şi coborâre în Dumnezeu

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa
robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!

Prima poruncă proclamă direct şi imperativ închinarea în faţa unui singur


Dumnezeu, care este singurul Dumnezeu adevărat, singurul care ne poate salva din
robia păcatului.
„În acelaşi mod cel care dovedeşte aceleaşi semne de cinstire şi pentru
Creator şi pentru creaturile sale este dintre toţi oamenii cel mai lipsit de povaţă şi
de dreptate, el care fiinţelor cu rang inferior le oferă un egal omagiu fără să-i
onoreze pe slujitori îl înjoseşte pe cel superior.”
Ei uită pe Acela de care ar trebui să-şi amintească constant, practicând
nefericiţii o uitare deliberată. Iată de ce gravăm în noi înşine ca o primă poruncă şi
dintre porunci cea mai sacră: să nu recunoaştem ca Dumnezeu şi să nu adorăm
decât Fiinţa supremă exclusiv. Cât despre părerea politeistă ea nici măcar să nu
ajungă la urechile unui om care s-a obişnuit să cerceteze adevărul cu un suflet
sincer şi pur.
Cum se iese din casa Egiptului? Prin Liturghie. În liturghie avem toate
minunile pustiei: stânca inimii izvorăşte apă curăţitoare, apă vie; Cerul ne trimite
pâine şi carne, adică trupul şi sângele Mântuitorului; de aici, după unire, Domnul
se luptă pentru noi, fiindcă în înălţarea Fiului pe Cruce toate cele de desubt sunt
supuse sub picioarele sale şi ale noastre. 

 Dar de la rug, totdeauna pelerinul urcă pe vârful muntelui la Bisericuţa


Schimbării la Faţă, căci prin aceasta urci coborând de fapt în
Dumnezeu.

Porunca a II-a. Chipul frumos şi dumnezeiesc e în tine şi nu în faţa ta.

Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de aesmănare a nici unui lucru din câte sunt
în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!
Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un
Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe
Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc până la al miilea
neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

Cei care se fac adoratori ai naturii şi ai universului  îşi distrug cel mai
minunat suport al sufletului: conceptul adevărat al Dumnezeului veşnic viu. Filon
consideră că aceşti închinători sunt ca o barcă în derivă. Idolatria a distrus cel mai
bun dar al vieţii lor, vederea, pentru că „viaţa lor e mai lipsită de noroc decât viaţa
persoanelor care sunt lipsite fizic de vedere, deoarece infirmitatea acestora din
urmă este involuntară”. Conform Înţelepciunii lui Ahiqar II 48 „Este mai bine să ai
ochii orbi, decât inima. Cine are ochii orbi poate învăţa drumul şi să-l urmeze, dar
cine are inima oarbă părăseşte drumul lumii şi se afundă în deşert”
Arta ajunge să fie mai slăvită decât artistul.
Închinându-se idolilor e ca şi când ar cere să devină asemenea lor. Scopul
final al rugăciunii este împărtăşirea Divinităţii, transformarea noastră după
Dumnezeu. La fel şi cei care se adresează idolilor devin într-un anume sens
asemenea idolilor „cu ochii ţinuţi, încât să nu mai vedeţi, cu urechile astupate, încât
să nu mai auziţi, cu gura mută, incapabilă să mai articuleze şi să guste, cu mâinile
infirme, care nu iau şi nu dau nici nu se mişcă, cu picioarele uscate, fără a face un
pas, lipsiţi de activitate cu toate celelalte părţi ale corpului nostru şi ca într-o
închisoare aşezaţi în sanctuar sub pază şi supraveghere, petrecând noaptea şi ziua
inspirând fumul sacrificiilor”
Prin închinarea la idoli, devenim nesimțitori, cu simțurile
împietrite.
Filon consideră idolatria egiptenilor cea mai degradantă. „Printre animalele
sălbatice cele mai fioroase sunt leii şi crocodilii, iar printre reptilele veninoase
viperă, pe care ei le cinstesc în temple şi în lăcaşuri sacre, în adunări şi procesiuni
şi-n alte asemenea solemnităţi. Ar fi mai bine să cinstească boul care lucrează toată
săptămâna în soare sau oaia care le dă lâna pentru haine ca să nu-I vateme frigul”.
Cu toată ironia Filon nu se distanţează cu superioritate de aceste orori, tonul lui deşi
moralizator şi didactic, lasă să se întrezărească compasiunea.

Argument pentru existența lui Dumnezeu: Mintea, ridicându-se spre


cele dinapoi, ajunge în chip necesar la ceva care este Unul începător şi orânduitor al
ordinii văzute, al facerii, al armoniei şi al convieţuirii tuturor celor ce există într-o
unitate. Căci altfel ar merge înapoi la nesfârşit, ceea ce este absurd. Căci tot ceea ce
se mişcă şi devine, a fost o vreme când n-a existat; şi dacă n-a existat, a început. Iar
dacă a început, a fost pus în mişcare. Dar atunci trebuie căutat cine a pus în mişcare
totul şi cine l-a adus la existenţă. Acesta trebuie să fie şi nemişcat. Căci, dacă nu,
cine e cel ce mişcă pe cel ce nu e sub o altă putere, odată ce e necreat? Iar dacă e
nemişcat, e şi neschimbător.

TIPURI DE IDOLI ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ: Astăzi


însă, „oamenii înjosiţi, umiliţi, dispreţuiţi şi dispreţuindu-se ei înşişi; dresaţi încă
din şcoală să se dispreţuiască, să se socotescă drept nimic – particule şi molecule;
admirând tot ce e mai prejos decât ei; blestemând tot ce e mai mult decât ei. Tot
ceea ce e demn de iubire şi de adorare. Oamenii reduşi la simulare, la idoli care nu
simt nimic, la automate. Şi înlocuiţi de ele – de ordinatoare, de roboţi. Oamenii
alungaţi din munca lor şi casele lor, împinşi în unghere şi în crăpături, ghemuiţi pe
băncile metrourilor, dormind în cutii de carton.

Oamenii înlocuiţi de abstracţiuni, de entităţi economice de profituri şi de


bani. Oamenii trataţi matematic, informatic, statistic, număraţi ca pe nişte animale
şi contând mai puţin decât ele.

Numite recipiente ale energiei divine, icoanele fac posibilă o comunicare


mai intimă a omului cu Dumnezeu, reactualizând realitatea şi miracolul mântuirii.
În acest sens, cu aceleaşi conotaţii spirituale, sunt privite şi Numele lui Dumnezeu,
ca icoane ale descoperirii Sale divine şi supranaturale. Prin Întrupare, Fiul lui
Dumnezeu se face văzut, deci oferă putinţa zugrăvirii şi cinstirii chipului Său
material. Prin Revelaţie, Dumnezeu Se face cunoscut oamenilor, oferindu-le
posibilitatea numirii Sale, a apropierii Sale de firea umană prin Numele Său şi a
ridicării acesteia din spaţiul îngust al unui nume propriu, adică al unei istorii
suspendate în neant. Contrar idolilor, icoana vorbeşte, ne vorbeşte prin propria
noastră conştiinţă. Şi aceasta pentru că ea nu reprezintă, nu evidenţiază în chip
deosebit umanul, ci chipul care îi conferă umanului certitudinea părtăşiei sale la
firea dumnezeiască. Icoana nu este plăsmuire, ci realitate psiho-somatică a celor de
sus prin cele de jos.

Porunca a III-a. Despre nume şi rod.

Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul


nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui.

Analiza lui Filon se opreşte mai mult asupra nerespectării poruncii a-III-a
prin jurământul strâmb, considerat a fi forma cea mai vinovată a încălcării poruncii
şi asupra jurământului făcut cu uşurinţă. Din capul locului Filon arată că a nu ne
folosi de loc de jurământ este cea mai recomandată atitudine, „foarte folositoare în
viaţă şi potrivită unei persoane cuviincioase care a învăţat să fie aşa de veridică în
fiecare lucru încât vorbele sale sunt luate drept jurăminte”.
Numele lui Dumnezeu în „religiile Cărţii”. În iudaism  este definit ca Şem
hameforaş, având un conţinut format din mai multe înţelesuri. Participiul
perfect meforaş înseamnă atât făcut cunoscut, cît şi rostit sau explicat. Dar, în acest
context, el mai are sensul de tăinuit sau separat. În decursul vremii, centrul de
greutate al Numelui divin s-a mutat pe al doilea înţeles, însemnând Numele care se
sustrage oricărei explicaţii, tăinuit. Numele considerat deasupra oricărui altul, sfânt
prin sine însuşi, este Tetragrama. Compusă din patru consoane, alef, hei, vav şi iod,
aceasta închide în sine spiritualitatea fiinţei divine. Literele ei, având o valoare
numerică de 22, apar ca o îmbinare simbolică a faptului că un singur nume poate
cuprinde întregul şir al alfabetului.

Islamul, la fel ca iudaismul şi creştinismul, este o religie a cărţii. Dumnezeu


s-a revelat în Coran prin heraldul Său, Îngerul, care I-a dictat Profetului Mohamed
Rostirea Divină. Întreaga doctrină coranică este sintetizată, la nivel confesional,
într-un crez sau o mărturisire de credinţă simplificată: la ilaha ill’Allah – Nu este
Dumnezeu decât Dumnezeu. E reiterată aici doctrina unităţii divine, care, deşi nu
este de origine islamică, e dezvoltată în direcţia afirmării plenare a unui absolutism
divin de tip monarhic, a unei Fiinţe divine nu atât în relaţia Sa cu lumea, cât mai
ales în raport cu Sine Însuşi, ca entitate supremă absolută. Tocmai această
transcendenţă deplină a esenţei Dumnezeirii este elementul care defineşte, în linii
mari, islamul.

Observăm că Numele lui Dummezeu are, în mistica răsăriteană, o valoare


spirituală şi eshatologică deosebită. Urcuşul spre îndumnezeire se caracterizează
într-un final doar prin pomenirea acestui Nume, care cuprinde mintea omului într-
un mod nematerial şi negrăit. El nu este o literă sau combinaţii de litere, nici
imagine, ci prezenţă vie, aşa încât chemarea Numelui presupune o participare la
prezenţa oferită de el. „Nu este suficient să ai rugăciunea: trebuie să devii rugăciune
– rugăciune încarnată”.
Numele lui Dumnezeu este o căutare, în Sfântul Duh, a Persoanei Lui divine
în acest suspin al veacului, în devenirea sa spre eshaton, astfel încât, în limbaj
mistic ortodox, Doamne Iisuse Hristoase înseamnă Vino, Iisuse Doamne!
Nimic nu e mai personal, mai intim decât numele.

Dumitru Stăniloae: „Cel ce este, este mai presus de fiinţă, de existenţă, cauza-
suport a fiinţei, a firii. Şi nu numai cele ce există, ci şi existenţa însăşi a celor ce
există este din cel ce preexistă.”

Oricât am vorbi despre Dionisie Areopagitul, nu reuşim să epuizăm


profunzimea cugetărilor sale mistice şi înălţimea apofatismului pe care îl propune
în lucrări ca Numele divine sau Teologia mistică. Modul său de a teologisi este o
sinteză conceptuală a ceea ce spunea Evagrie Ponticul, şi anume, că tot cel ce se
roagă este teolog, şi teolog este tot cel ce se roagă. 

Ioan Damaschinul afirmă: „Dintre toate numele care se dau lui Dumnezeu
se pare că cel mai propriu este Cel ce este, după cum El Însuşi S-a numit pe munte,
lui Moise. Căci are adunată în El Însuşi toată existenţa, ca o mare infinită şi
nemărginită a fiinţei. […] Numele cel mai potrivit al lui Dumnezeu este Cel bun,
căci nu este cu putinţă să spui despre Dumnezeu că întâi există şi apoi este bun.
[…] Al doilea nume este Dumnezeu (ο Θεος) care derivă de la Θεειν, ce înseamnă a
alerga şi a înconjura toate, sau de la αιΘειν, care înseamnă a arde, căci Dumnezeu
este foc mistuitor a toată răutatea, sau de la ΘεασΘαι, care înseamnă a vedea totul,
deoarece Lui nu i se poate ascunde nimic şi observă toate.”

Porunca a IV-a. Timp şi sfinţire

Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea
toate treburile tale, Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să
nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici
slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care
rămâne la tine.

Poruncile lui Dumnezeu sunt de fapt învăţături date din iubire faţă de neamul
omenesc pentru a nu rătăci în existenţa noastră. Porunca a IV-a, mai ales, este o
astfel de învăţătură, de sfat binevoitor pentru ca omul să se oprească periodic din
drumul său şi să poată reflecta la binele şi răul pe care la înfăptuit, să se reculeagă
şi să caute comunicarea cu Dumnezeu. O perioadă de şase zile poate fi întotdeauna
revăzută ca o perioadă mai lungă, se uită mai uşor, şase zile ajung pentru
îndeplinirea problemelor vieţii pământeşti, iar o zi este necesară pentru reculegerea
spirituală, această proporţie între viaţa practică şi viaţa spirituală trebuind să stea la
baza vieţii omeneşti. Odihna şi reculegerea sunt necesare pentru viaţa practică, la
fel viaţa practică şi experienţa sunt necesare vieţii spirituale.
Conform referatului creaţiei, Dumnezeu a creat lumea în şase zile. În
interpretarea lui Filon ziua a şaptea a fost ziua în care Dumnezeu odihnindu-se a
contemplat la ceea ce crease într-o perfecţiune desăvârşită. 
Următoarele rânduri sunt dedicate descrierii perfecţiunii numărului 7 (şapte)
şi lămuririi simbolismului său. Punctul de conexiune între gândirea filoniană cu
privire la Şabat şi cea patristică l-am identificat în cadrul expresiei: „cea de a şaptea
zi a creaţiei, şabatul, este prima zi a lumii şi aniversarea sa”
Ori neclintirea minţii de la Dumnezeu nu se poate realiza decât prin Hristos
în Duhul Sfânt care deschide veşnicia fiinţei noastre în kiriaki imer – în ziua
Domnului – Duminica.

Porunca a V-a. Veşnicia se pregustează în timp prin cinste şi întru cinstire

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe
pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.

Dumnezeu repartizează cinstirii părinţilor o poziţie de mijloc între cele două serii
de 5 porunci, ea închide prima serie şi se leagă de cea de-a doua privind iubirea
aproapelui. Explicaţia dată de Filon acestui fapt constă în condiţia părinţilor care
într-un anume sens este la mijloc între condiţia muritoare şi cea nemuritoare. De
condiţia muritoare îi leagă faptul comun de a fi muritori corporal; de condiţia
nemuritoare, facultatea de a da viaţă urmaşilor, de a le transmite din însuşirile lor,
de a trăi în ei. Cei mai mulţi dintre noi se dedică uneia din cele două categorii
neglijând-o pe cealaltă. Cei ce nu-şi iubesc părinţii sunt duşmanii ambelor categorii
de îndatoriri, a celor care-L privesc pe Dumnezeu cât şi a celor care-l privesc pe
aproapele nostru.
E firesc atunci ca dacă-L iubim pe Dumnezeu, să iubim mai întâi pe semenul
cel mai apropiat, pe cel din care ne-am desprins după trup. În cinstirea lui îşi
găseşte cinstire şi Tatăl.
Înţelegându-ne leagănul familiei ca pe o biserică mică, în chipul perihorezei
treimice, fiul se împărtăşeşte şi împărtăşeşte iubirea sa părinţilor şi aşişderea. Prin
această iubire el învaţă  să slujească agapic semenului şi atunci sufletul se odihneşte
întru Dumnezeu.
Porunca a VI-a

Să nu fii desfrânat!

Explicaţia pe care Filon o dă plasării interdicţiei adulterului la începutul


grupului este următoarea: „Mai întâi într-adevăr adulterul porneşte din acea
înclinare spre plăceri care irită corpul acelora care o au în ei, care distruge tot ce era
bun în ei şi ca un foc nestins consumă toate bunurile cu care el intră în contact. În
plus adulterul îl determină pe cel care se face vinovat de acesta nu numai să facă
răul ci şi să instruiască pe altul ca să-l facă împreună, asociindu-l astfel la acte care
sunt îndreptate împotriva societăţii. Fiind imposibil ca senzualitatea să se finalizeze
prin intermediul unui agent unic îi sunt necesare două trupuri care să acţioneze
împreună. Unul dintre personaje joacă rolul iniţiatorului, iar celălalt al discipolului.

Porunca a VIII-a

Să nu furi!

Filon pune accentul pe furtul acelor situaţii printre puternicii zilei, a acelora
care sunt primiţi drept stăpânii, chiar conducătorii „oameni care prin natura lor sunt
despotici, care aspiră la tiranie şi dominaţie şi care comiţând vaste pungăşii,
maschează anjusteţe apelative de putere şi autoritate ceea ce nu este în realitate
decât tâlhărie”.
În final scriitorul propune o serie de metode didactice pentru educarea în
spiritul cinstei şi omeniei. „Ne vom obişnui deci de la vârsta cea mai fragedă să nu
sustragem pe furiş lucrurile altuia, fie şi numai un obiect neînsemnat fiindcă o
practică înrădăcinată este mai puternică decât natura şi păcatele mici,
nereprimate cresc şi se dezvoltă atingând mari proporţii”.
Hoţul de suflete este cel care s-a pierdut pe sine în mrejele individualizante
ale celui care seamănă exagerata părere de sine, adică pizmaşul cel rău, care furând
s-a furat pe sine însuşi de la tot ceea ce este în veci Dumnezeu.
Porunca a IX-a

Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!

Interzicând furtul, Dumnezeu opreşte şi mărturia mincinoasă ştiind că


martorii mincinoşi se fac vinovaţi prin mărturia lor de un păcat foarte grav. Ei
corup adevărul binele cel mai sacru din viaţa noastră. Prin minciuna lor ei
învăluiesc faptele în obscuritate, împiedicând cercetarea faptelor. Ei colaborează cu
autorii delictului şi vatămă pe cel care suferă de pe urma delictului, când „despre
faptele pe care nici nu le-au văzut, nici nu le-au auzit, pe care nu le cunosc de loc ei
certifică cu fermitate că le-ar cunoaşte”.
Porunca este limpede, dar mai ascunde şi alte înţelesuri: să nu fii cu două
gânduri, nici cu două feluri de vorbă, pentru că două feluri de vorbă înseamnă cursa
morţii. Pentru a tăia rădăcina păcatului, să nu vorbeşti de rău, să nu ţii minte răul, să
nu primeşti defăimarea ereticilor. Copiii creşteţi-i în cuvântul: da-da, şi nu-nu, şi
atunci vor fi feriţi de minciună, cleveteală şi zavistie.

Porunca a X-a

Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău; nici ogorul
lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din
dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!

Omul dominat de dorinţă şi care doreşte mereu lucruri care-i lipsesc nu


cunoaşte vreodată săţietate şi rămâne în convulsiile unei pofte deşarte. Porunca ne
spune să nu fim robi ai duhului trupesc, ci să-l stăpânim. Dacă trebuie să ne
înfrânăm pântecele şi cele de sub el, atunci este lămurit că am primit dintru început
de la Domnul lege porunca de a ne tăia poftele.

https://kirioan.ro/2018/03/02/decalogul-cale-a-cunoasterii-lui-dumnezeu-si-a-propriului-sine/