Sunteți pe pagina 1din 58

Tema 1. Esenţa economică, rolul şi funcţiile asigurării în economia de piaţă.

1. Obiectul de studiu, metodele, structura şi scopul cursului.


2. Forţele distructive ale naturii şi accidentele – pericole permanente pentru viaţă, integritatea corporală
şi bunurile omului.
3. Forme de protecţie a oamenilor şi bunurilor împotriva acţiunii forţelor distructive ale naturii şi a
accidentelor.
4 Tipuri de fonduri de asigurare.
5. Asigurările – categorie economică, funcţiile, rolul şi importanţa în activitatea economică.

1 Obiectul de studiu, metodele, structura şi scopul cursului.

Activitatea de asigurare constituie pentru unii un mit, pentru alţii o fascinanţă. Pentru mulţi oameni
şi chiar întreprinzători, asigurările constituie o problemă complexă pe care nu o pot explica în totalitate
sau pe care o înţeleg doar parţial. Şi totuşi, asigurările sunt o realitate economică socială care însoţeşte şi
marchează istoria dezvoltării omenirii.
Activitatea de asigurare a apărut din nevoia firească de protecţie a omului împotriva calamităţilor
naturii, împotriva consecinţelor accidentelor, din nevoia unor mijloace de existenţă în condiţiile pierderii
sau limitării capacităţii de muncă în urma bolilor sau bătrâneţii. Dezvoltarea societăţii a însemnat o
continuă strădanie a omului în găsirea celor mai bune forme de protecţie. În organizarea şi apărarea vieţii
lor, ca şi în procesul producerii bunurilor materiale şi desfăşurarea altor activităţi, oamenii s-au aflat într-o
luptă continuă cu unele fenomene ale naturii care pot împiedica desfăşurarea normală a activităţii umane.
Deşi oamenii au obţinut mari succese în lupta cu forţele naturii, dar sunt încă neputincioşi în faţa unor
calamităţi ale naturii, cum sunt: furtunele, uraganele, cutremurele de pământ, alunecările de teren,
grindină, îngheţuri etc. Împotriva acestor fenomene ştiinţa nu a găsit încă mijloacele tehnice suficiente de
luptă, de aceea ele aduc societăţii mari prejudicii. În această situaţie, omului i-a rămas calea solidarizării
pentru suportarea în comun a efectelor calamităţilor naturii şi accidentelor, şi anumite calea asigurării şi
reasigurării. Dezvoltarea activităţii de asigurare a fost strîns legată de activitatea economică, precum şi
de evoluţia ralaţiilor de drept.
Economistul englez Adam Smith observă, ca asigurările constituie o tehnica foarte eficienta de a
pulveriza pierderile individuale pe o arie cât mai largă, facându-le mai usor de suportat, prin acoperirea
lor de către un număr cât mai mare de persoane.
Actualmente la baza asigurărilor stă formarea şi utilizarea fondului de asigurare. În procesul de
formare şi utilizare a acestuia apar anumite relaţii economice între participanţii la asigurare. Astfel la
prima etapă, fluxurile băneşti sub forma primelor de asigurare pornesc de la persoanele fizice şi juridice
asigurate către companiile de asigurare. La etapa următoare, fluxurile băneşti sub forma de despăgubiri
sau sume asigurate pornesc de la fondul de asigurare, constituit la dispoziţia companiilor specializate,
către asiguraţii care au fost afectaţi de fenomenele asigurate. De aici rezultă, ca asigurările reprezintă un
sistem de relaţii menite să protejeze interesele personale şi/sau patrimoniale ale asiguraţilor prin formare
de fonduri băneşti din contul primelor de asigurare plătite de asigurat, în schimbul cărora asigurătorul îşi
asumă obligaţia că la producerea riscului asigurat să-i plătească asiguratului suma de asigurare sau
despăgubirea de asigurare.
La cursul respectiv se studiază semnificaţia terminologiei, clasificarea, bazele juridice ale asigurărilor
şi reasigurărilor, conceptul şi particularităţile constituirii pieţei asigurărilor, principiile organizatorice de
înfiinţare a sistemei societăţilor de asigurare, problemele reglementării de către stat a activităţii
desfăşurate de către societăţile de asigurare în perioada de constituire a relaţiilor de piaţă, regulamentele
unor tipuri de asigurări (asigurările de persoane, de bunuri, asigurarea de răspundere a riscurilor
economice externe şi din activitatea de antreprenoriat), problemele reasigurărilor şi particularităţile
aplicării lor în Republica Moldova.

2. Forţele distructive ale naturii şi accidentele – pericole permanente pentru viaţă, integritatea
corporală şi bunurile omului.

3
Forţele naturii, dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii şi activitatea omului sunt principalele cauze generatoare
de pagube în economie.
Putem grupa aceste cauze generatoare de pagube în două mari categorii:
* independente de voinţa oamenilor, care au caracter obiectiv,
* legate de comportarea oamenilor, acestea având un caracter subiectiv.

Din prima categorie fac parte forţele distructive ale naturii, ce nu pot fi controlate şi evitate de om
( cutremur de pământ, secetă, alunecări de teren, uragan, furtuni, grindină deces etc.)
Din cea de-a doua categorie fac parte acele însuşiri (calităţi sau defecte), comportamente (neglijenţă,
neatenţie, grabă, etc.) care pot avea ca urmare accidente, incendii, explozii etc.
Calamităţile naturale care au o largă arie de răspândire pe glob şi aduc cele mai mari pagube sunt:
• Inundaţiile – se produc fie vara, în regiunile cu climă tropical ori musonic, fie primăvara, în
regiunile temperate sau reci, ca urmare a topirii zătezii sau a gheţei.
• Seceta – afectează puternic activitatea economică şi, prin acesta, periclitează însăşi viaţa
oamenilor.
• Cutremurile de pământ – constituie unele din fenomenele cele mai de temut ale naturii, deoarice
ele pot provoca imense pagube materiale, la suprafaţa pământului, precum şi modificări profunde
ale structurii subsolului şi ale regimului de scurgere a apelor. Anual, pe întregul glob, se produc
mii de cutremure dintre care puţine la număr sunt percepute de oameni şi mai puţine provoacă
pierderi materiale şi umane mici.
• Incendiile – la fel ca şi alte calamităţi naturale, constituie un factor perturbant al activităţii
economice. Acestă calamitate poate fi provocată din cauze independente de voinţa oamenilor, fie
din neglijenţă sau acţiuni criminale, ele distrug valori materiale utile, întrerup procesul de
producţie, afecteză transporturile, afecteză viaţa şi întegritatea corporală a oamenilor.
• Altele ( sursa I. Văcărel “Asigurări şi Reasigurări” pag. 21- 42)
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, deşi face posibilă creşterea rapidă a producţiei, poate provoca
accidente care pot avaria sau distruge complet mijloacele de producţie şi bunurile de consum, poate afecta
capacitatea de muncă şi chiar viaţa oamenilor. ( de exemplu – folosirea energiei atomice în scopuri
militare, precum şi scăparea acesteia de sub control în urma unor accidente, dezvoltarea traficului rutier,
feroviar, aerian şi maritim măreşte pericolele circulaţiei).
Activitatea omului prin modul necorespunzător în care îşi îndeplineşte atribuţiile ce-i revin în
activitatea economică sau prin comportarea sa necorespunzătoare în societate, poate provoca pierderi
materiale sau umane importante. Aici se includ pericolele la care sunt supuşi oamenii în propria lor
gospodărie, la locul de muncă, pe stradă, în timpul deplasării lor cu diferite mijloace de transport etc.

3. Forme de protecţie a oamenilor şi bunurilor împotriva acţiunii forţelor distructive ale naturii
şi a accidentelor.

În natură şi în societate se produc o multitudine de fenomene provocatoare de pagube care au o


frecvenţă mai mult sau mai puţin regulată şi pe care oamenii s-au obişnuit să le întâmpene în diferite
feluri în vederea satisfacerii intereselor lor economice şi sociale. Pentru întâmpinarea acestor evenimente
viitoare şi în general nesigure, generatoare de pagube, numite riscuri, oamenii folosesc mai multe căi.
Cele mai principale forme de protectie a oamenilor si bunurilor impotriva riscurilor sunt:

• Evitarea sau prevenirea riscului. Selectarea măsurilor capabile să facă imposibilă


producerea riscului.( de ex renunţarea la cultivarea, în anumite zone, a acelor plante care sunt
deosebit de sensibile la grindină şi cultivarea altor plante mai rezistente în zonele respective,
evitarea practicării unor meserii de către persoanele predispuse a contacta anumite boli
profesionale etc.

• Limitarea pagubelor provocate de riscurile produse. După producerea evenimentelor


distructive, însă înainte ca acestea să se fi încheiat, persoanele interesate sunt obligate să ia
măsuri pentru limitarea pagubelor produse de riscurile asigurate. (de ex la stingerea şi
localizarea incendiilor, aplicarea de tratamente curative persoanelor care au suferit accidente
ori s-au îmbolnăvit, pierzându-şi capacitatea de muncă).
4
• Formarea unor fonduri de rezervă in vederea acoperirii, pe seama resurselor proprii, a
eventualelor pagube presupune constituirea de către unitatea economică a unui fend de
rezervă, pe care să-l folosească pentru acoperirea pagubelor provocate de calamităţi sau de
accidente. (autofinantarea).

• Trecerea riscului asupra altei persoane se poate realiza in conditiile in care persoana fizica
sau juridica ameninţată de un risc oaricare (sau de un complex de riscuri) este de accord să
plătească o suma de bani unei altei persoane (de regula o companie specializată în asigurări),
iar acesta se angajază sa suporte paguba provocata de riscul (complexul de riscuri) respectiv.

Alegerea uneia sau alteia dintre posibilităţile de combatere a riscurilor arătate mai sus depinde de
conditiile concrete ale persoanei fizice sau juridice interesate, de puterea economică a acesteia, de
efortul financiar pe care îl reclamă soluţia considerată, în raport cu mărimea pagubei la care se poate
aştepta în urma producerii riscului.
Ultima modalitate se aplica atunci când celelante măsuri nu pot fi luate în considerare din motive
legate de natura şi marimea riscului, de capacitatea economică a persoanei fizice sau juridice
interesate, de economicitatea solutiilor etc

4. Tipuri de fonduri de asigurare


Societatea omenească cunoaşte forme variate de constituire a fondurilor băneşti de care are nevoie în
caz de producere a unor calamităţi naturale sau accidente. Prin constituirea fondului de asigurare se
realizează interesele colective şi cele personale ale membrilor societăţii, sunt determinate aspecte variate
economice şi sociale ale activităţii cotidiene. Experienţa publică a elaborat trei forme organizatorice
principale de constituire a fondului de asigurare:

a) fonduri de rezervă constituite în mod individual;


b) fonduri de rezervă şi/sau de asigurare constituite în mod centralizat;
c) fonduri de asigurare propriu-zis, constituite la dispoziţia unor societăţi comerciale sau a unor
organizaţii mutuale de asigurare prin plata primelor de asigurare.

a) Constituirea fondurilor de rezervă în mod individual are la bază autoasigurarea. Actualmente,


autoasigurarea se manivestă prin fondul de risc, care se constituie de către agenţii economici cu diverse
forme organizaţional-juridice pentru asigurarea activităţii lor în caz de producerea unor evenimente
nefavorabile. Concomitent, antreprenorii efectuează măsuri de garantare a stabilităţii financiare a
activităţii de producere. De regulă, întreprinderile constituie un asemenea fond în mărime de 15% din
capitalul social. Gradul de compensare a pierderilor suferite şi posibilităţile de reluare a procesului de
producţie vremelnic întrerupt depinde de mărimea fondului constituit. În aceste condiţii se pune problema
mărimii acestor rezerve materiale şi băneşti, astfel încât să se creeze posibilitatea acoperirii riscurilor,
orcare ar fi proporţiile lor. Teoretic vorbind, aceste rezerve ar trebui să fie egale cu valoarea întregii avuţii
a întreprinderii. Constituirea practică a unor astfel de rezerve, la acest nivel, este însă imposibilă, dar şi
ineficientă pentru societate. Este de notat şi faptul că, pe de o parte, constituirea fondului de rezervă
reclamă costuri suplimentare, iar pe de altă parte, este necesar ca acestea să aibă un anumit grad de
lichiditate, pentru a putea fi folosite de îndată ce apare nevoia reparării prejudiciului pentru care a fost
constituit.( sub formă de depuneri bancare, acţiuni negociabile la bursa de valori etc.)
b) Fondul de rezervă şi/sau de asigurare centralizat, în literatura de specialitate, se consideră acel fond
constituit pe cale bugetară. Acesta se constituie din contul mijloacelor generale de stat şi este destinat
pentru a garanta recuperarea daunei, lichidarea consecinţilor calamităţilor naturale şi ale avariilor de
proporţii, care constituie o situaţie extremală, cauzând astfel destrugeri şi victime umane de proporţii
foarte mari. Acest fond se constituie atât sub formă materială ( materiale, combustibil, produse
alimentare), cât şi sub formă bănească, rezerve financiare publice. Prerogativa gestionării fondului
centralizat îi aparţine guvernului. Specialiştii consideră că pe viitor această metodă de formare a fondului
de rezervă va scădea în importanţă, ca urmare a faptului că pe măsura ce ponderea proprietăţii de stat se
va diminua în favoarea proprietăţii private, şi resursele prevăzute la partea de cheltuieli a bugetului de
5
stat, cu această destinaţie, vor scădea. În plus, această formă prezintă şi unile neajunsuri. Astfel,
constituirea fondului de rezervă şi/sau de asigurare facându-se pe seama veniturilor bugetului de stat,
costurile acestei protecţii nu se mai reflectă în gestiunea financiară a unităţilor economice. Se creeză
impresia falsă că protecţia împotriva fenomenelor viitoare şi incerte nu costă nimic.
c) A treia şi cea mai importantă formă de constituire a fondului destinat acoperirii pagubelor produse de
calamităţi şi accidente se realizează prin intermediul unor organizaţii specializate ( societăţi de asigurare-
reasigurare, brocheri în asigurări, organizaţii de asigurare mutuale etc). Acestă formă se caracterizează
prin aceea că fondul se constituie în mod descentralizat, pe seama contribuţiei persoanelor fizice şi
juridice asigurate ( prime sau cotizaţii), dar se utilizează în mod centralizat pentru acoperirea pagubelor
suferite de asiguraţi, adică pierderile provocate de calamităţile naturale şi accidente se repartizează asupra
tuturor participanţilor ce au constituit fondul. Crearea fondului de asigurare propriu-zisă se bazează pe
principiul mutualităţii. Mutualitatea constă în accea că fiecare persoană din grupul respectiv are în acelaş
timp atât calitate de asigurat, cât şi de asigurător. Toţi participanţii la asigurare au obligaţia să plătească o
sumă modestă, numită primă de asigurare pentru constituirea fondului de asigurare, din care se
compensează daunile suferite de asiguraţi şi se plătesc sumele asigurate în urma survenirii riscului cuprins
în asigurare.

5. Asigurările – categorie economică, funcţiile, rolul şi importanţa în activitatea economică.


Dacă vorbim despre importanţa asigurărilor trebuie menţionat faptul că asigurările capătă o
influenţă tot mai mare în rândul celorlalte activităţi desfăşurate în sistemul economic.
Importanţa asigurărilor are şi un aspect economic, care constă în următoarele:
- prin mijloacele sale specifice, respectiv prin crearea unor comunităţi de risc şi aplicarea
principiului mutualităţii în suportarea pagubelor, asigurarea contribuiela desfăşurarea fără întrerupere a
procesului de producţie;
- prin plasamentele făcute pe piaţa capitalului, companiile de asigurare contribuie la dezvoltarea
creditului şi finanţarea unor proiecte economice;
- asigurarea participă la finanţarea unor acţiuni de prevenire şi combatere a unor evenimente
generatoare de pagube, contribuind astfel la menţinerea integrităţii proprietăţii de stat, private şi mixte;
- prin asigurarea şi reasigurarea mărfurilor care fac obiectul raporturilor juridice de comerţ
internaţional, precum şi a mijloacelor cu care acestea sunt transportate se poate procura valuta necesară
acoperirii unor eventula epagube, sau se pot realiza importante economii în valută,
- prin operaţiuni de primire şi cedare a unor riscuri pe piaţa internaţională de asigurări, se
contribuie la extinderea relaţiilor comerciale internaţionale.
Alte elemente care ne vorbesc despre importanţa asigurărior sunt funcţiile pe care ele le îndeplinesc
în cadrul societăţii.
Funcţia principală a asigurării – funcţia de repartiţie – se manifestă, în primul rând, în procesul de
formare a fondului de asigurare, la dispoziţia organizaţiei de asigurare, pe seama primei de asigurare
(contribuţiei), suportate de persoanele fizice şi juridice cuprinse în asigurare.
În al doilea rând această funcţie se manifestă în procesul de dirijare a fondului de asigurare către
destinaţiile sale legale, şi anume: plata indemnizaţiilor de asigurare, finanţarea unor acţiuni cu caracter
preventiv, acoperirea cheltuielilor administrative şi gospodăreşti ale organizaţiei de asigurare şi
constituirea unor fonduri de rezervă. La fel prin intermediul funcţiei de repartiţie impozitele datorate de
organizaţiile de asigurare sunt dirijate la bugetul de stat, iar contribuţiile cuvenite asigurărilor sociale sunt
îndreptate către bugetul asigurărilor sociale de stat.
Funcţia de control – ca funcţie complementară a asigurării, urmăreşte modul cum se încasează
primele de asigurare şi alte venituri ale organizaţiei de asigurare, cum se efectuează plăţile cu titlul de
indemnizaţie de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor, cheltuielile administrative şi gospodăreşti
etc., care este determinarea drepturilor cuvenite asiguraţilor, îndeplinirea integrală şi la timp a obligaţiilor
financiare ale instituţiei de asigurare către terţi.

Alte funcţii specifice activităţii de asigurare

1. Funcţia de compensare a pagubelor reprezintă principala funcţie a asigurărilor şi prezintă


interes atât pentru asigurat, cât şi pentru economia unei ţări:

6
• pentru asigurat, asigurarea dă o marjă de siguranţă cu privire la protecţia bunurilor şi a vieţii,
iar
• pentru ansamblul economiei naţionale, asigurarea nu poate preîntâmpina pagubele dar, prin
acordarea operativă de despăgubiri, poate să realizeze, într-un termen relativ rezonabil,
refacerea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţii productive sau a capacităţii de muncă
pentru persoanele vătămate.
2. Funcţia de prevenire a producerii pagubelor este a doua funcţie ca importanţă şi se
realizează pe două căi:
• prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor;
• prin formularea unor asemenea condiţii de asigurare care să-i constrângă pe asiguratori să
promoveze acţiuni de prevenire a evenimentelor şi să îi cointereseze în menţinerea în bună
stare a bunurilor asigurate.
3. Funcţia financiară rezidă în aceea că asigurarea este apreciată ca fiind una din pârghiile
sistemului financiar. Încasarea primelor de asigurare are loc pe parcursul exerciţiului financiar şi scadenţa
la începutul anului de referinţă.
Plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate cuvenite se face treptat, pe tot parcursul anului, pe
măsura apariţiei şi argumentării necesităţii plăţilor.
Diferenţa dintre încasări şi plăţi poate fi utilizată ca sursă generală de creditare în economie, fiind
constituită în depozite sau în disponibilităţi curente la bănci.
Asigurarea nu este numai o categorie economico-financiară, dar şi un institut de drept, deoarece ca
şi dreptul în general ea îndeplineşte şi funcţia educativă. În normele de drept statul sub formă de drepturi
şi obligaţii juridice prevede pentru membrii societăţii o comportare cuvenită. Normele de drept care
reglementează asigurarea, de asemenea, stimulează o comportare cuvenită a subiecţilor asigurării, aceasta
atingându-se pe calea stabilirii unor înlesniri şi sancţiuni.

Întrebări de verificare
1. Numiţi factorii care au contribuit la dezvoltarea relaţiilor de asigurare?
2. Definiţi ce reprezintă asigurările?
3. Cum pot fi grupate cauzele ce generează pagube?
4. Care sunt formele de protecţie a oamenilor şi bunurilor împotriva acţiunii forţelor distructive?
5. Explicaţi în ce constă “trecerea riscului asupra altei persoane”?
6. Enumeraţi principalele forme de constituire a fondurilor de asigurare?
7. Analizaţi dezavantajale fondurilor individuale şi centralizate?
8. În ce constă principiul mutualităţii?
9. Care sunt funcţiile asigurărilor?
10. In ce constă funcţia financiară?

Tema 2. Conceptul de asigurare.


1. Evoluţia conceptului de asigurare.
2. Asigurarea sub aspect juridic şi economic.
3. Alte abordări economice şi financiare ale asigurării.

1. Evoluţia conceptului de asigurare.

Comunitatea de risc şi mutualitatea au constituit premise esenţiale pentru înţelegerea faptului că în


faţa unor pericole doar “unirea face putere”, ca şi pentru a le face faţă este necesară constituirea unui fond
comun al cărui utilizare să aibă loc pe baza principiului “toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. Asigurarea
este una dintre cele mai vechi invenţii a omenirii. Ideea ei se pierde în adâncimea secolelor. Primele
7
forme de asigurare după părerea savanţilor, se întâlnesc cu două milenii înaintea erei noastre în legile lui
Hammurabi, care prevedea încheierea unor înţelegeri între participanţi la caravana comercială cu privire
la aceea ca să suporte colaborând unul din ei în drum de pe urma atacurilor tâlhăreşti, jafurilor, furturilor
etc.
Ce se înţelege prin asigurare? Această întrebare a atras atenţia multor cercetători. Dezvăluirii
problemelor asigurării îi sunt dedicate lucrările multor economişti şi jurişti din diferite ţări. Aproximativ
fiecare savant, care s-a ocupat de problemele asigurării tindea să formuleze noţiunea proprie de asigurare.
Pentru discutarea teoriilor şi noţiunilor contemporane a asigurării, în anul 1960, la Luxemburg a
fost convocat primul congres al Uniunii internaţionale a legislaţiei cu privire la asigurarea (AIDA).
Dificultatea constă în dezvăluirea esenţei acestei categorii economice, care este la prima vedere
simplă şi clară, într-o astfel de noţiune, care pe de o parte nu va fi prea îngustă şi va cuprinde toate tipurile
de asigurare, iar pe de altă parte să nu fie prea largă, ca să nu cuprindă în sfera sa elemente străine.
Examinarea noţiunilor de asigurare existente trebuie de început cu cea formulată de V. K. Raiher,
deoarece ea a fost prima, iar apoi într-o oarecare măsură a fost pusă la baza celorlalte noţiuni, care au
apărut mai târziu.
Asigurarea, după părerea lui, poate fi formulată ca o formă de organizare a unui fond bănesc
centralizat din contul unor mijloace decentralizate: din alocaţiile făcute de participanţii la acest fond. Din
punct de vedere al autorului importanţa acestei noţiuni reiese din universalitatea ei, ea putând să se aplice
pentru toate tipurile de asigurare, indiferent de trăsăturile ei specifice, şi chiar asupra asigurării sociale.
Opiniile expuse mai târziu de către economişti şi alţi specialişti au arătat că această noţiune a
întâlnit un şir de observaţii şi critică, din cauză că în ea nu au fost luate în consideraţie trăsăturile de bază
şi rolul social-economic al activităţii economice care poartă denumirea de asigurare, şi de asemenea nu a
fost efectuată deosebirea între funcţiile asigurării.
Altă noţiune este formată de Konişin F. V., conform ei asigurarea reprezintă una din metodele de
formare a unui fond bănesc pentru recuperarea din contul primelor de asigurare a pierderilor în economia
naţională, produse din cauza calamităţilor naturale sau accidentelor şi de asemenea pentru plata sumelor
corespunzătoare în legătură cu survenirea unor evenimente anumite, legate de viaţa şi capacitatea de
muncă a celor asiguraţi.
O altă noţiune este formată de savantul din fosta R.D.G. – G. Badera, care se deosebeşte de celelalte
noţiuni prin aceea că ea face accent pe elementul de clasă a asigurării şi în ea se menţionează formele
(principiile) de creare a fondului de asigurare.
Asigurarea – scrie el – este o formă organizată de creare de către colectivele de persoane sau
diferite grupe ale rezervelor financiare care se bazează pe principii benevole sau obligatorii, şi care se află
în mâinile clasei dominante în această perioadă de timp, şi în mâinile reprezentanţilor, pentru acoperirea
necesităţilor care pot fi calculate, care apar în rezultatul unor evenimente întâmplătoare.
Unii autori, formulând noţiunea de asigurare, evidenţiază caracterul volitiv în acţiunile persoanelor,
care participă la crearea fondului de asigurare. Din punctul lor de vedere, asigurarea reprezintă nişte
relaţii economice concrete, care se formează sub influenţa nemijlocită a unor cerinţe obiective de
dezvoltare a mijloacelor de producţie care iau naştere între diferite categorii de persoane şi colective, şi
care se exprimă prin acţiuni volitive concrete a persoanelor în vederea transferării unei părţi din profitul
său în fondul de asigurare, pentru folosirea acestor surse băneşti, în viitor, pentru recuperarea pagubelor
pricinuite de calamităţi naturale şi alte accidente. Cu toate că această noţiune este foarte largă ea însă nu
poartă un caracter universal, deoarece în esenţa, atinge numai asigurarea de bunuri.
O mare importanţă pentru dezvoltarea teoriei economice a asigurării o are noţiunea propusă de L.
A. Motilov: “Asigurarea de stat – reprezintă o totalitate de relaţii economice şi financiare, prin
intermediul cărora se redistribuie o parte din venitul naţional în interesele întăririi economiei producţiei
obşteşti şi bunăstării salariaţilor pe calea unei metode deosebite de creare a fondului de asigurare din
contul depunerilor băneşti efectuate de întreprinderi şi organizaţii, şi de asemenea de populaţie, pentru
folosirea lor strict după destinaţie – despăgubirea pierderilor participanţilor la creerea fondului survenite
de pe urma calamităţilor naturale, accidentelor, etc. Şi acordarea ajutorului suplimentar cetăţenilor
(membrilor familiilor lor), în cazul survenirii unor evenimente legate de viaţa şi sănătatea lor.”
O noţiune asemănătoare cu cea a lui Motilov L. A., o întâlnim la juriştii din România – Văcărel
Iulian şi Bercea Florin: “Asigurarea exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire a produsului intern brut,
relaţii care apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de asigurare în vederea desfăşurării
neîntrerupte a activităţii economice, păstrării integrităţii bunurilor asigurate, protejării persoanelor fizice
8
împotriva anumitor eveniment care le-ar putea afecta viaţa ori integritatea corporală, precum şi onorării
obligaţiilor de răspundere civilă ce revin persoanelor fizice şi juridice faţă de terţi”.
Noţiunea de asigurare formulată în Legea Federaţiei Ruse cu privire la asigurări din 27 noiembrie
1992, articolul 2 sună astfel: “Prin asigurare se îţelege o totalitate de relaţii, menite să apere interesele
patrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice în cazul producerii unor evenimente (cazurilor asigurate)
din contul fondurilor băneşti create din depunerile de asigurare (primele de asigurare) efectuate de ele”.

2. Asigurarea sub aspect juridic şi economic.

Conceptul de asigurare poate fi abordat din punct de vedere: juridic, economic şi financiar.
Din punct de vedere juridic - pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o formă juridică,
fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a părţilor şi din legea propriu-zisă emisă de puterea legislativă.
Astfel, contractul de asigurare şi legea de organizare a asigurărilor constituie izvoarele de drepturi şi
obligaţii în materie de asigurări.
Din punct de vedere economic - asigurarea implică constituirea, în condiţii specifice, a fondului de
asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidenţă câteva aspecte:
• faptul că asigurarea se constituie sub formă bănească;
• fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei societăţi de asigurare, pe
seama primelor de asigurare încasate;
• constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii economice între părţi prin
fluxurile băneşti pe care le presupune încasarea primelor şi apoi plata despăgubirilor aferente.
Din punct de vedere financiar – se poate aprecia că asigurarea se constituie într-un intermediar
financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eşalonat primele de asigurare şi persoanele fizice
sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare.

PREMISELE ASIGURĂRII

Acestea rezidă din caracterul evenimentului asigurat:


1. Caracterul aleator al evenimentelor la care se referă asigurarea. Atfel, evenimentul trebuie să
fie întâmplător, realizarea lui să nu depindă de voinţa părţilor implicate în asigurare. În acest scop, pentru
a fi asigurabil, evenimentul trebuie să fie posibil în viitor, cu consecinţe întrevăzute, dar totuşi nesigur sub
aspectul producerii, a măsurii în care va provoca sau nu pagube şi sub aspectul localizării şi al duratei;
2. Caracterul evaluabil al evenimentelor. Astfel, pentru a fi asigurat, evenimentul trevuie să
poată fi cuprins în cercetarea statistică, să decurgă după legităţile evenimentelor întâmplătoare,
încadrându-se în legile de calcul a probabilităţilor.
Posibilitatea de evaluare a evenimentelor se referă la numărul de cazuri care se pot ivi şi la nivelul
la care e necesară acoperirea pagubelor. Aceasta face posibilă stabilirea primelor de asigurare ce
urmează a fi plătite.
3. Mutualitatea reflectă constituirea şi utilizarea fondului de asigurare după principiul “unul
pentru toţi şi toţi pentru unul”.
Fondul de asigurare - constituit exclusiv sub formă bănească prin contribuţia unui număr mare de
persoane fizice şi juridice - este utilizat în scopul înlăturării urmărilor generate de producerea
evenimentelor asigurate.
4. Extensia numerică a asiguraţilor reflectă o cerinţă în derularea procesului de asigurare.
Numărul de asiguraţi trebuie să fie suficient de mare pentru necesităţile vizând calculul primelor de
asigurare, evaluarea şi dispersia riscului, asigurarea unor resurse suficiente pentru constituirea fondului de
asigurare şi utilizarea lui eficientă.
5. Echidistanţa asiguraţilor faţă de risc e necesară, mai precis, se impune identificarea
intereselor similare ale asiguraţilor pentru a promova o anumită formă de asigurare şi despăgubirea în
acelaşi fel a asiguraţilor pentru o anumită categorie de riscuri.
6. Mutualitatea fondului de asigurare are un rol deosebit de important. Din acest motiv nu intră
în sfera asigurărilor rezervele centralizate ale societăţii sau ale agenţilor economici, chiar dacă acestea ar
avea ca destinaţie acoperirea calamităţilor la nivel de referinţă. În consecinţă, conceptul de autoasigurare

9
vehiculat în teoria economică nu are relevanţă pentru a explica conceptul de asigurare, tocmai pentru că
nu are la bază premisa obligatorie a mutualităţii.
Promovarea asigurărilor implică următoarele condiţii obiective şi subiective:
Condiţii subiective:
1. Interesul pentru asigurare ar putea fi interpretat prin simţul necesităţii de a identifica, preveni
şi preîntâmpina evenimentele, riscurile generatoare de pagube. Acesta se află în corelaţie cu evoluţia
generală a societăţii, cu nivelul ei de dezvoltare, cu nivelul de cultură şi civilizaţie a omului.
2. Suportabilitatea financiară a asigurării se referă la posibilităţile financiare ale persoanelor
fizice şi juridice de a suporta plata primelor de asigurare. Cu alte cuvinte, suportabilitatea financiară a
asigurării poate promova interesul pentru asigurare, îl poate bloca sau îl poate amâna.
Condiţiile obiective se referă la caracteristicile impuse evenimentelor pentru a intra în sfera
asigurărilor:
1. să fie sporadice;
2. să aibă o anumită regularitate;
3. să aibă extensie teritorială;
4. să se producă în viitor.

DELIMITĂRILE CONCEPTUALE ALE ASIGURĂRII


În sensul cel mai larg, fie ca relaţie, fie ca sistem, asigurările pot fi abordate ca:
• asigurări sociale şi
• asigurări comerciale.
• Asigurările sociale se referă la persoane, având menirea creării unor rezerve băneşti
centralizate afectate protecţiei, sub diferite forme, a membrilor societăţii.
• Asigurările comerciale sunt realizate de firme prin societăţi specializate şi pe principii
economice. Asigurările comerciale pot fi: de bunuri, persoane sau răspundere civilă. Promovarea lor
implică societăţile de asigurare - în calitate de asigurator şi persoana fizică sau juridică - în calitate de
asigurat, aflate în raporturi oneroase vizând: plata unor prime de asigurare, preluarea protecţiei împotriva
anumitor riscuri, despăgubirea pentru pagubele generate de riscurile asigurate.

3. Alte abordări economice şi financiare ale asigurării.

În ţările dezvoltate asigurările au devenit o importantă ramură a economiei naţionale pentru că,
prin valoarea adăugată creată, societăţile de asigurare, de intermediere sau de prestări de servicii inedite
participă la sporirea produsului intern brut, oferă locuri de muncă, participă la oferta de capital de
împrumut pe piaţa financiară şi prin sumele acordate asiguraţilor contribuie la refacerea bunurilor distruse
sau avariate.
Unii specialişti pun în evidenţă anumite valenţe ale asigurărilor:
• calitatea de ramură prestatoare de servicii;
• de intermediar financiar şi
• de activitate financiară.
Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii se relevă prin faptul că societatea de asigurare, în
schimbul primelor de asigurare încasate, oferă asiguratului un produs necorporal specific, şi anume
preluarea răspunderii pentru riscurile asigurate, securitatea pentru cazurile convenite prin contractul de
asigurare.
Asigurarea ca intermediar financiar rezidă în faptul că, mai ales în asigurările de viaţă, societatea
de asigurare oferă asiguraţilor nu numai protecţia de asigurare, ci şi instrumentele de economisire şi de
fructificare a resurselor băneşti.
Asigurarea ca activitatea financiară constă în aceea că, în perioada derulării contractului de
asigurare, asigurarea e influenţată atât de mărimea absolută nominală a sumei acumulate, cât şi de
mărimea reală a acesteia. Astfel, contractul de asigurare apare ca o creanţă condiţionată emisă de
asigurator şi achiziţionată de asigurat.
10
Conceptul de asigurare poate fi abordat din punct de vedere: juridic, economic şi financiar.
Din punct de vedere juridic - pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o formă juridică,
fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a părţilor şi din legea propriu-zisă emisă de puterea legislativă.
Astfel, contractul de asigurare şi legea de organizare a asigurărilor constituie izvoarele de drepturi şi
obligaţii în materie de asigurări.
Din punct de vedere economic - asigurarea implică constituirea, în condiţii specifice, a fondului de
asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidenţă câteva aspecte:
• faptul că asigurarea se constituie sub formă bănească;
• fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei societăţi de asigurare, pe
seama primelor de asigurare încasate;
• constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii economice între părţi prin
fluxurile băneşti pe care le presupune încasarea primelor şi apoi plata despăgubirilor aferente.
Din punct de vedere financiar – se poate aprecia că asigurarea se constituie într-un intermediar
financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eşalonat primele de asigurare şi persoanele fizice
sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare.

Întrebări de verificare
1. Ce se înţelege prin asigurare?
2. Care formulare a conceptului de asigurare este mai corectă?
3. Analizaţi conceptul de asigurarea din punct de vedere juridic?
4. Care este legătura dintre asigurările sociale şi asigurări?
5. Rolul asigurărilor în sistemul economic?
6. Diferenţa dintre asigurări sociale şi asigurări comerciale?
7. Ce reprezintă asigurarea de stat?
8. Enumeraţi şi nalizaţi premisele asigurării
9. Prin ce se relevă asigurarea ca ramură prestatoare de servicii?
10. Ce reflectă extensia numerică a asiguraţilor?

11
Tema 3. Elementele tehnice si clasificarea asigurărilor.
1. Elementele tehnice ale asigurărilor, ce exprimă condiţiile generale ale asigurărilor.
2. Bazele generale şi principiile de clasificare a asigurărilor.

1. Elementele tehnice ale asigurărilor, ce exprimă condiţiile generale ale asigurărilor.

Conţinutul complex şi formele în care se perfectează asigurările sunt foarte variate. Cu toate
acestea, ele au anumite elemente comune:
1. Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte, pesoane fizice sau
juridice, între care se nasc raporturi juridice pe temeiuri legale sau contractuale. Aceşti subiecţi sunt:
a. asiguratorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în schimbul primei de
asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea: de a acoperi pagubele bunurilor
asigurate provocate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată
la producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanei respective sau de a plăti
despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de alte
persoane;
b. asiguratul – poate fi:
- persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite asiguratorului, îşi
asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente, ori
- persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot să apară în viaţa sa,
precum şi
- persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejuduciul pe care îl poate produce
unor terţe persoane.
c. contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate încheia asigurarea, fără
a obţine prin aceasta calitatea de asigurat (ex.: un agent economic poate să încheie
asigurarea pentru salariaţiii săi – transportaţi la şi de la locul de muncă).
d. beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să încaseze suma asigurată sau
despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de asigurare.

2. Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:


a. bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către asigurator în
favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită unor calamităţi, accidente, se produc
pagube, prejudicii bunurilor asigurate;
b. persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că asiguratorul garantează
persoanei fizice – ca asigurat – sau unei terţe persoane – ca beneficiar în asigurare – plata
sumei asigurate, la ivirea evenimentului în funcţie de care s-a perfectat asigurarea;
c. răspunderea civilă – asiguratorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care
asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a
produs un prejudiciu.

3. Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul elementelor generale ale
asigurărilor. Riscul are semnificaţii multiple: pericol sau primejdie posibilă sau eveniment incert, posibil
şi viitor, care ar putea afecta bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc.
Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând acţiona cu caracter accidental (forţă
majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent (ex.: uzura). Riscurile pot fi provocate, de asemenea, de
forţe umane ca urmare a unor interese individuale deosebite, a influenţelor economice etc. Riscurile mai
pot fi provocate de imperfecţiunile comportamentului uman.
Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene sau evenimente
care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurator să plătească asiguratului
despăgubirea sau suma asigurată.
Noţiunea de risc asigurabil are, de regulă, mai multe sensuri:

3
- risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de producere a evenimentului. Cu cât acest
eveniment are o frecvenţă mai mare, cu atât este mai mare pericolul de producere a pagubei şi apare mai
necesară asigurarea.
- un alt sens este posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor de unele fenomene
imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.).
În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul neprevăzut, dar posibil de
realizat, care, odată produs, conduce la pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă a asiguratului.
Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat sau sinistru.
- Riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime, dimensiune a răspunderii asumate de
asigurator prin încheierea unei asigurări.
În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci numai acelea care
îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
• producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie posibilă, cu o anumită
regularitate în producere şi un grad de dispersie teritorială cât mai mare, pentru că altfel nu
se poate manifesta interesul pentru asigurarea lui, nu se poate constitui nici mutualitatea
necesară formării unui fond de asigurare de dimensiuni corespunzătoare;
• fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter întâmplător;
• înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa statistică. Existenţa unor date
referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât mai îndelungată, permite stabilirea, cu
un grad de precizie sporit, a răspunderii asiguratorului şi, implicit, a primei de asigurare;
• producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului
asigurării.
Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor riscuri.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţia prin care se stabileşte valoarea
bunurilor, în vederea cuprinderii lor în asigurare. Această valoare este necesar să fie stabilită în
deplină concordanţă cu valoarea reală a bunului respectiv, deoarece orice exagerare, într-un sens sau în
altul, poate avea consecinţe negative pentru asigurat. Astfel, supraevaluarea duce la slăbirea preocupării
asiguraţilor pentru prevenirea pagubelor, iar subevaluarea nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei
despăgubiri cu care asiguratul să-şi poată acoperi întreaga pierdere.
Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv,
înregistrată în evidenţa contabilă sau stabilită la preţul de vânzare-cumpărare practicat pentru acel bun pe
piaţă, în momentul încheierii asigurării.
Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în asigurările de bunuri.
3. Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este partea din valoarea asigurării
pentru care asiguratorul îşi asumă răspunderea, în cazul producerii fenomenului pentru care s-a
încheiat asigurarea. Suma asigurată este limita maximă a răspunderii asiguratorului şi ea nu poate depăşi
valoarea reală a bunului asigurat.
În asigurările obligatorii, asiguratul nu-şi poate stabili suma asigurată, aceasta fiind prevăzută de
lege, restrictiv sau alternativ, purtând denumirea de normă de asigurare. La cele facultative, aceasta se
stabileşte în funcţie de propunerea asiguratului, cu condiţia ca asiguratorul să fie de acord. La asigurările
de persoane, suma asigurată se stabileşte în funcţie de înţelegerea dintre asigurator şi asigurat.

4. Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte asiguratorul pentru ca acesta să


constituie fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat.
Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve sau fonduri prevăzute prin
dispoziţiile legale.
Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota-primă, stabilită la 100
u.m. sumă asigurată (sau 1000 u.m.).

6. Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare între asigurat şi
asigurator, aşa cum au fost stabilit prin contractul de asigurare. Durata asigurării este specifică
asigurărilor facultative: la asigurările de bunri, contractele de asigurări durează între câteva luni şi un an;
la asigurările de viaţă – durata este mai extinsă (5-30 ani). Durata asigurării exercită o influenţă deosebită
asupra mărimii primei de asigurare.

4
5. Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un bun asigurat, ca
urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât mai
mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba poate fi:
- totală – bunul a fost distrus în întregime;
- parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.

7. Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asiguratorul este obligat să o plătească, cu


scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi
este mai mică sau egală cu valoarea pagubelor, în funcţie de princpiul de răspundere al asiguratorului care
a fost aplicat la acoperirea pagubei.
În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea despăgubirii:
• principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este stabilită în aceeaşi proporţie faţă
de pagubă în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat. În cazul în care
suma asigurată este egală cu valoarea reală a bunului asigurat, atunci despăgubirea este şi ea
egală cu paguba suferită de bunul respectiv.
EX. Valoarea construcţiei - 30000 lei;
Suma asigurată - 20000 lei;
Paguba - 15000 lei.
Despăgubirea = 20000*15000/30000= 10000 lei;

• principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care riscul de producere a pagubei
totale este mai redus (ex.: la asigurarea clădirilor). Valoarea sumei asigurate este considerată
ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru bunul respectiv. La acest principiu,
raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează nivelul despăgubirii,
aceasta depinzând numai de valoarea pagubei şi a sumei asigurate.
Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decât principiul răspunderii
proporţionale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare, dar şi nivelul
primelor de asigurare este mai mare.
EX. Valoarea construcţiei - 30000 lei;
Suma asigurată - 20000 lei;
Paguba I - 15000 lei;
Despăgubirea I - 15000 lei;
Paguba II - 25000 lei;
Despăgubirea II - 20000 lei;

• principiul răspunderii limitate (clauza cu franchiză) – se caracterizează prin faptul că


despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită. Astfel, o
parte din pagubă va cădea în răspunderea asiguratului, numită franchiză. Aceasta poate fi:
- atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba, până la nivelul sumei
asigurate, dacă aceasta este mai mare decât franchiza;
EX. Suma asigurată - 10000 lei;
Franşiza - 3000 lei;
Paguba I - 5000 lei;
Paguba II - 1000 lei;
Despăgubirea I - 5000 lei;
Despăgubirea II - 0 lei;

- deductibilă sau absolută - aceasta se scade, în toate cazurile, din pagubă, indiferent de
volumul pagubei. Asiguratorul asigură numai partea din pagubă care depăşeşete franchiza.
EX. (După datele din ex. precedent)
Despăgubirea I - 2000 lei;
Despăgubirea II - 0 lei.
Indiferent de tipul de franchiză, nu se acordă despăgubire dacă valoarea pagubei se încadrează în limitele
franchizei.
2. Bazele generale şi principiile de clasificare a asigurărilor.
5
Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre
care menţionăm: domeniul (ramura) la care se referă, forma juridică de realizare a asigurării, riscurile
cuprinse în asigurare, sfera de cuprindere în profil territorial, felul raporturilor ce se stabilesc între
asigurător şi asigurat.
După domeniul la care se referă, asigurările pot fi grupate astfel: asigurări de bunuri, asigurări de
persoane şi asigurări de răspundere civilă.
Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale aparţinând persoanelor fizice sau
juridice, care pot fi supuse acţiunii unor fenomene naturale sau accidentelor. Asigurările de bunuri
cuprind o gamă variată de valori materiale, cum sunt: mijloacele de producţie fixe şi circulante, culturile
agricole şi rodul viilor, animalele domestice, autovehiculele, navele maritime şi fluviale, aeronavele,
clădirile şi alte construcţii, bunurile casnice şi alte categorii de bunuri aparţinând populaţiei.
Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine, ele încheindu-se pentru diminuarea
consecinţelor negative cauzate de calamităţi naturale, accidente, boli etc. sau pentru plata sumelor
asigurate în legătură cu producerea unor evenimente în viaţa persoanelor (deces, împlinirea unei anumite
vârste, pierderea capacităţii de muncă etc.).
Prin asigurările de răspundere civilă, asigurătorul îşi asumă obligaţia de a plăti despăgubirea pentru
prejudicial adus de asigurat unor terţe persoane. Este vorba de prejudiciul ce poate fi cauzat prin
producerea unor accidente concretizate în vătămare corporală sau deces ori în avarierea sau distrugerea
unor bunuri sau în alte pagube pentru care asiguratul răspunde conform legii.
După obiectul de activitate stabilit prin contractul de societate şi statut, societăţile comerciale din
domeniul asigurărilor pot practica următoarele categorii de asigurări: asigurări de viaţă, asigurări de
persoane, altele decât cele de viaţă; asigurări de autovehicule; asigurări maritime şi de transport; asigurări
de aviaţie; asigurări de incendiu şi alte pagube la bunuri; asigurări de răspundere civilă; asigurări de
credite şi garanţii; asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate şi asigurări agricole.
După forma juridică de realizare, asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă se grupează în
asigurări prin efectul legii (obligatorii) şi asigurări facultative (contractuale).
Asigurările prin efectul legii izvorăsc din interesul economic şi social al întregii colectivităţi pentru
apărarea avuţiei naţionale, menţinerea continuităţii procesului de producţie şi protejarea victimelor unor
accidente. Cu alte cuvinte, asigurarea prin efectul legii se introduce atunci când bunurile unui mare număr
de persoane fizice sau juridice sunt ameninţate de anumite riscuri, astfel încât fiecare deţinător al bunului
respective ar putea avea de suportat pagube mai devreme sau mai târziu, la producerea riscurilor
respective. Deci, pentru ca agenţii economici sau populaţia să poată primi despăgubirile necesare
acoperirii pagubelor produse de calamităţi naturale sau accidente unor bunuri foarte importante (clădiri şi
late mijloace fixe, animale, culturi agricole etc.) se instituie asigurarea acestora prin efectul legii.
În asigurările prin efectul legii, raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile lor
sunt stabilite prin lege. Aceasta înseamnă că asigurarea ia fiinţă în virtutea legii fără a se cere acordul de
voinţă a celor care deţin bunurile respective sau al persoanelor fizice ori juridice ce intră sub incidenţa
legii. Spre exemplu asigurarea de răspundere civilă auto se practică sub formă obligatorie aproape în toate
ţările din Europa.
Asigurările facultative iau naştere pe baza contractului de asigurare încheiat între asigurător şi
asigurat. Asigurătorul este obligat să accepte asigurarea facultativă propusă de asigurat, dacă acesta
corespunde prevederilor din actele normative în vigoare. Pentru ca asigurătorul să accepte asigurarea
propusă, este necesar ca persoana fizică sau juridică ce solicită încheierea acesteia să declare în scris toate
datele necesare pentru identificarea bunului respectiv, împrejurările esenţiale privind natura şi sfera
riscului. De asemenea, este necesar ca persoana care solicită încheierea asigurării să fie de acord cu plata
primelor de asigurare şi să respecte toate obligaţiile ce-i revin pe perioada valabilităţii contractului de
asigurare. Pentru potenţialii asiguraţi, încheierea asigurării facultative depinde de voinţa lor, ei fiind
singurii care pot decide în legătură cu contractarea asigurării.
După riscul cuprins în asigurare, asigurările pot fi clasificate astfel:
- asigurări împotriva incendiului, trăznetului, exploziei, mişcărilor seismice etc. bunurile
asigurate contra acestor fenomene sunt: clădirile, construcţiile, utilajele şi instalaţiile, mijloacele de
transport, mobilierul şi obiectele de uz casnic etc.;
- asigurări contra grindinei, furtunii, uraganului, ploilor torenţiale, inundaţiilor, prăbuşirii sau
alunecării de teren etc. Împotriva acestor riscuri sunt asigurate de obicei culturile agricole şi rodul viilor;
6
- asigurări pentru boli, epizootii şi accidente care se practică în cazul animalelor;
- asigurări contra avariilor şi altor riscuri specifice (răsturnări, ciocniri, căderi, derapări etc.),
la care sunt supuse mijloacele de transport şi încărcăturile aflate pe acestea, în timpul staţionării şi al
mersului;
- asigurări împotriva unor evenimente ce apar în viaţa oamenilor, ca deces, boli, accidente etc.
care pot duce la pierderea temporară sau definitivă a capacităţii de muncă;
- asigurări pentru cazurile de răspundere civilă care se referă la prejudicii cauzate terţelor
persoane prin accidente de autovehicule prin exercitarea unei anumite activităţi etc.
După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările pot fi grupate în asigurări interne şi
asigurări externe.
Asigurările interne au caracteristaic faptul că, în general, părţile contractante domiciliază în aceeaşi
ţară, bunurile, persoanele şi răspunderea civilă care fac obiectul lor se află pe teritoriul aceleiaşi ţări, iar
riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi teritoriu.
Asigurările externe au caracteristic faptul că apar în legătură cu persoane, răspundere civilă sau
bunuri care ies în afara limitelor teritoriale ale ţării în care se încheie contractul de asigurare. În cazul
acestor asigurări, una din părţile contractante ori beneficiarul asigurării domiciliază în altă ţară sau
obiectul asigurării ori riscul asigurat se află, respectiv se poate produce, pe teritoriul unei alte ţări.
După felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător şi asigurat, asigurările pot fi grupate în
asigurări directe şi asigurări indirecte sau reasigurări.
Specific asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurare se stabilesc în mod nemijlocit
între asiguraţi (diferite persoane fizice sau juridice) şi asigurător, fie prin intermediul contractului de
asigurare, fie în baza legii. Spre deosebire de asigurările directe, reasigurarea apare ca un raport ce se
stabileşte de fiecare datăîntre două societăţi de asigurare dintre care una are calitatea de reasigurat
(cedent), iar celălat de reasigurător. Reasigurarea are la bază contractul de reasigurare, prin intermediul
căruia reasiguratul cedează unui reasigurător o parte din răspunderile pe care şi le-a asumat prin
contractul de asigurare şi o parte din primele de asigurare încasate. În acest fel reasigurătorul
(reasigurătorii) îşi asumă răspunderea de a perticipa la acoperirea pagubelor care se pot produce bunurilor
cuprinse în contractul de asigurare în limitele menţionate în contractul de reasigurare.

Întrebări – cheie
1. Care este subiectul şi obiectul asigurărilor?
2. Care sunt condiţiile ca un risc să fie asigurabil?
3. Ce dependenţă este dintre valoarea reală a bunului la momentul încheerii contractului şi suma
asigurată?
4. Prima de asigurare reprezintă?
5. Care este obligaţia asigurătorului când riscul asigurat produce o pagubă totală?
6. Ce reprezintă franchiza şi cine o stabileşte?
7. Care sunt principiile de calcul a despăgubirii?
8. Din ce motiv este necesară clasificarea asigurărilor?
9. După ce criterii pot fi clasificate asigurările?
10. Ce reprezintă asigurările indirecte?

7
Tema 4. Contractul de asigurare.
1. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de asigurare.
2. Elementele contractului de asigurare.
3. Condiţiile de validitate ale contractului de asigurare.
4. Efectele contractului de asigurare.
4.1. Drepturile şi obligaţiile părţilor până la ivirea evenimentului asigurat.
4.2. Drepturile şi obligaţiile părţilor după producerea evenimentului asigurat.
5. Încetarea contractului de asigurare.

1. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de asigurare.

1 Contractul de asigurare este actul juridic prin care asiguratul se obligă sa platesca o prima
asiguratorului care prea asupra sa riscul asigurat, obligindu-se, la producerea acestuia, sa plătească
asiguratului sau unei terţe persoane o despăgubire sau suma asigurată. Din definiţia contractului de
asigurare se pot desprinde caracterele juridice ale acestuia. El este un contract personal, consensual,
sinalagmatic, unic, oneros, cu executare succesiva, aleatoriu si de adeziune.
(1) Este un contract personal deoarece deşi obiectul asigurării poate fi o proprietate, un bun sau
un interes, prin contract se asigura persoana si nu proprietate. In cazul in care asiguratul vinde
proprietatea asigurată, noul proprietar nu este asigurat in baza aceluiasi contract decit daca asigurătorul
accepta acest lucru.
(2) contract concesual - se încheie prin consemţămîntul părţilor. În contractul de asigurare se
indică elementele obligatorii a contractului. Caracterul consensual rezultă din faptul, că se formează solo
consensu, prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără să fie necesară vre-o formă specială de manifestare
a voinţei lor.
Forma contractului este cea scrisă, dar aceasta nu se cere ad validitatem, ci numai ad
probationem. Ca urmare, lipsa formei scrise nu va atrage nulitatea contractului dar va determina numai
limitarea posibilităţii de a dovedi existenţa şi conţinutul acestuia. În practică, poliţa sau certificatul de
asigurare, precum şi decontul de primă trimis asiguratului fac dovada contractului de asigurare.

(3) contract sinalagmatic - părţile contractante îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente
(asiguratul - declaraţii de risc exacte, achitarea primei de asigurare în termenii indicaţi la încheierea
contractului; asigurătorul - plata sumei despăgubirilor, dacă asiguratul şi-a îndeplinit obligaţiunile sale);
(4) Este un contract unic pentru intreaga sa durată. Unicitatea contractului de asigurarea se
menţine chiar dacă asiguratul pierde contractul, in acest caz se eliberează copia (dublicat). Deci,
caracterul de unicitate a contractului de asigurare înseamnă că acesta se menţine unic pentru întreaga sa
durată, chiar şi atunci cînd ar suferi o împărţire pe termene periodice (această divizare interesează numai
modul de plată al primei). În cadrul unei perioade de asigurare determinată, contractul poate fi modificat
prin cererea asiguratului pentru includerea unui risc suplimentar, de regulă un risc politic. În acest caz se
cotează şi se aplică o primă suplimentară faţă de prima de bază.

(5) contractul cu titlu oneros - fiecare parte urmăreşte să obţină un folos ( nu este gratuit), o
contraprestaţie în schimbul obligaţiei ce-şi asumă. La fel ca şi alte contracte oneroase (opusul contractului
gratuit, care presupune o obligaţie numai pentru una din părţi). Asiguratul beneficiază de protecţia pe care
o oferă asigurătorul, care preia asupra sa riscul asigurat, pentru o primă;

8
(6) contract este cu executare succesiva - se eşalonează în timp. Asigurătorul se obligă să acopere
un anumit risc pe o perioadă lungă de timp (asigurările pe viaţă), plata se efectuează lunar, trimestrial,
anual, iar pe bunuri - anuală întreagă;
(7) aliatoriu, la încheierea lui părţile nu cunosc existenţa sau întinderea exactă a avantajelor
patrimoniale, ce vor rezulta pentru ele din contract. Obligaţiile asumate de asigurat şi asigurător depind de
un eveniment viitor şi incert. Acest eveniment denumit aliant comportă pentru fiecare dintre părţi o şansă
de cîştig sau un risc de pierdere;
(8) contract de adeziune - este redactat şi imprimat de asigurător, la el a aderat asiguratul;
(9) contract de bună credinţă - presupune că executarea acestuia să se facă cu bună credinţă de
către părţi.
Există 3 tipuri de contract de asigurare:
a) de bază;
b) suplimentar;
c) special.
(A) este încheiat între 2 părţi pe o anumită perioadă de timp. În acest contract sunt indicate
bunurile asigurate, valabilitatea, cota de primă tarifară, locul (locurile) aflării acestor bunuri etc.
(B) Sunt cazuri cînd în timpul valabilităţii contractului de asigurare, asiguratul a mai procurat
bunuri, deci nu toate bunurile sunt cuprinse în asigurare. În acest caz, pe bunurile procurate, suplimentar
se întocmeşte contractul de asigurare suplimentar, şi asigurarea după acest contract se termină odată cu
cel de bază, indiferent de ziua începerii lui.
(C) se încheie în cazul asigurării unor bunuri de excepţie. Fiecare SAs are o listă cu obiecte, care
nu pot fi asigurate pe contractul de bază. (bani în numerar, obiecte de aur, pietre scumpe, materiale
explozive, flori de cază, obiecte de cult, etc.), ci numai pe unul special.

2. Elementele contractului de asigurare.


Contractul de asigurare prezintă ca elemente principale următoarele:
Interesul asigurării, obiectul şi riscul asigurării, suma asigurată şi prima de asigurare: paguba şi
despăgubirea de asigurare.

1. Interesul asigurării – principiul interesului asigurabil reprezintă un principiu de bază al asigurărilor,


alături de principiul despăgubirii şi de principiul bunei credinţe.
În acest context interesul asigurării prezintă particularităţi, în funcţie de formele concrete ale
asigurării: de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă.
Prin interesul asigurării – în cazul asigurărilor de bunuri – se înţelege suma efectivă, evaluabilă
în bani, pe care asiguratul o poate suferi în caz de deteriorare a bunului asigurat.
Rezultă că în asigurarea de bunuri funcţionează două principii care domină aceste asigurări şi
anume:
- necesitatea existenţei unui interes patrimonial cu privire la bunul asigurat;
- indemnizare, care împiedică asiguratul de a primi o despăgubire mai mare decât paguba
suferită.
În asigurarea de răspundere civilă legea nu menţionează expres necesitatea interesului asigurat,
dar el se subînţelege şi constă în evitarea micşorării patrimoniului asiguratului (şi/sau al altei persoane
cuprinse în asigurare) ca urmare a angajării răspunderii lor civile faţă de terţe persoane păgubite prin fapte
ilicite.
În cazul asigurărilor de persoane interesul asigurat (daună evaluabilă în bani) nu prezintă
importanţă, întrucât indemnizaţia de asigurare este datorată independent de existenţa unor daune. De
aceea, asiguratul sau terţul beneficiar (inclusiv moştenitorii asiguratului) nu trebuie să dovedească vreun
interes pentru a putea exercita contra asigurătorului drepturile izvorâte din contract în urma cazului
asigurat. Ca urmare, interesul însoţeşte evenimentul legat de persoană: deces, invaliditate din accidente
sau atingerea unei anumite vârste.
În ce priveşte interesul de asigurare faţă de un lucru viitor, sunt de semnalat următoarele aspecte:
- în practica asigurărilor din diferite state, bunurile viitoare, cum ar fi rodul viilor sau producţiile
agricole, pot face obiectul asigurării. Aceasta deoarece o daună se poate produce atât asupra unor bunuri
materiale, cât şi în privarea lor de a produce câştiguri;

9
- în cazul asigurării bunurilor pe timpul transportului se despăgubeşte şi beneficiul separate la
mărfurile asigurate, de până la 10%, în lipsa unei convenţii contrare.

2. Prin obiectul asigurării se înţelege ceea ce s-a asigurat: anumite bunuri, despăgubirile
datorate de asigurat ca urmare a răspunderii civile faţă de o terţă persoană (patrimonial din care ar urma
să se plătească) sau un atribut al persoanei (viaţa, capacitatea de muncă etc.), adică valorile patrimoniale
sau nepatrimoniale expuse pericolului. Astfel, în asigurările de bunuri asigurătorul garantează asiguratului
plata unor despăgubiri, în cazul în care anumite calamităţi sau accidente ar produce pagube bunului
respectiv; în asigurările de persoane se garantează plata unor sume dinainte stabilite, în cazul în care în
viaţa asiguratului ar interveni un anumit eveniment (supravieţuire, invaliditate, deces etc.); iar în
asigurările de răspundere civilă asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care asiguratul
le-ar putea avea faţă de o terţă persoană, ca urmare a faptului că i-a pricinuit acestuia un prejudiciu.
Obiectul asigurării nu trebuie confundat cu obiectul contractului (raportului) de asigurare. De
exemplu, viaţa şi sănătatea pot forma obiectul asigurării, dar – fiind scoase din circuitul civil – nu
formează obiectul contractului (raportului) de asigurare; acesta constă din obligaţiile părţilor privind plata
primei de asigurare şi a indemnizaţiei de asigurare, prima şi indemnizaţia de asigurare constituind
obiectul prestaţiilor la care se obligă părţile (obiectul indirect al contractului).
Riscul constituie elementul esenţial şi caracteristic al contractului de asigurare. Dacă riscul
lipseşte, contractul de asigurare este lipsit de eficacitate, de propria sa substanţă, întrucât riscul reprezintă
însuşi cauza asigurării.
În literatura de specialitate riscul asigurat este identificat ca fiind fenomenul sau evenimentul la
producerea căruia societatea de asigurări este obligată prin lege sau contract să achite asiguratului sau
beneficiarului asigurării despăgubirea de asigurare la bunuri sau suma asigurată în cazul persoanelor.
Riscul asigurat se referă la unul sau mai multe evenimente (fenomene) viitoare, posibile şi nesigure
(incerte), gradul de probabilitate al ivirii unei primejdii, precum şi răspunderea preluată de asigurător de a
plăti asiguratului despăgubirea sau suma asigurată datorată ca urmare a producerii evenimentului
producător de pagube. În domeniul asigurărilor, riscul asigurat poate să fie şi un eveniment fericit, caz
întâlnit în asigurarea de viaţă la împlinirea unei anumite vârste. De regulă, aceste evenimente sunt
întîmplătoare (sau termenul de supravieţuire este nedeterminat), incerte şi imprevizibile. Nu se poate
cunoaşte dinainte dacă un astfel de eveniment va surveni într-adevăr într-un anumit loc, dacă el va
produce sau nu pagube anumitor persoane, iar în cazul în care s-ar ivi, nu se poate şti care va fi momentul,
ce amploare va avea şi care va fi mărimea pagubelor ce v-or fi provocate. La asigurările de persoane,
riscul asigurat este evenimentul (evenimentele) imprevizibil, viitor şi posibil să se producă şi care poate
avea ca efect pierderea parţială sau totală a capacităţii de muncă, împlinirea unei anumite vârste, decesul.
Prin risc asigurat se mai înţelege şi mărimea (proporţia) răspunderii preluate de asigurător prin
încheierea asigurării respective.
Fenomenul (evenimentul) asigurat care a fost deja produs, poartă denumirea de caz asigurat sau
sinistru. Rezultă că, spre deosebire de risc, care este un eveniment ce se poate ivi, cazul asigurat este un
eveniment care s-a produs. Noţiunea de caz asigurat are o însemnătate deosebită în materie, pentru că din
momentul producerii lui, asigurătorul este obligat să plătească îndemnizaţia de asigurare (despăgubire sau
sumă asigurată).

3. Suma asigurată – este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea
în cazul producerii fenomenului (evenimentului) pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată
reprezintă limita maximă a răspunderii asigurătorului şi constituie unul din elementele care stau la baza
calculării primei de asigurare.
În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată nu poate să depăşească valoarea reală a bunului
la data asigurării (valoarea de asigurare). Supraasigurarea nu este admisă deoarece poate trezi interesul
asiguratului la producerea cazului asigurat. În schimb, suma asigurată poate fi inferioară valorii reale a
bunului (subasigurare). În aceste limite suma asigurată se tabileşte de către părţi în contract.
În cazul asigurării de răspundere civilă, întrucât nu există o valoare de asigurare, suma asigurată
se stabileşte prin convenţie, iar în cazul asigurării obligatorii, prin hotărâre a Guvernului.
În cazul asigurărilor de persoane, suma asigurată nu este limitată. Fiind vorba de viaţa şi de
sănătatea omului, nu se poate stabili o limită – fie minimă, fie maximă – de valoare. Astfel fiind, noţiunile
de supraasigurare sau subasigurare sunt inaplicabile şi suma asigurată se stabileşte potrivit înţelegerii
10
dintre părţi, în mod liber. În cazul asigurărilor de persoane, contractul de asigurare are un caracter
îndemnitar, adică în schimbul primelor de asigurare asigurătorul nu se obligă să acopere o pagubă, ci să
plătească, la realizarea riscului, suma asigurată, independent de orice idee de prejudiciu, dat fiind faptul
că atât viaţa, cât şi sănătatea omului nu sunt evaluabile în bani (deci se exclude orice raport între suma
asigurată şi paguba suferită de asigurat).
Prima de asigurare este suma de bani pe care asiguratul este obligat, în baza contractului sau a legii, să o
plătească asigurătorului, în schimbul garanţiei pe care acesta i-o acordă şi se foloseşte pentru constituirea
fondului de asigurare, a fondurilor de rezervă, pentru finanţarea acţiunilor de prevenire şi combatere a
unor evenimente producătoare de pagube şi pentru acoperirea cheltuielilor legate de administrarea
asigurărilor. Prima de asigurare este, aşadar, preţul plătit de asigurat ca asigurătorul să preia asupra sa
riscul.
Cuantumul primei de asigurare depinde de cota de primă tarifară stabilită, de exmplu, la 1000 lei
sumă asigurată pe cap de animal, hectar, etc., precum şi de mărimea sumei asigurate. Prin urmare, prima
de asigurare se calculează prin înmulţirea cotaţiei (exprimată în procente) ajustată, în urma inspecţiei de
risc şi a negocierii, cu suma asigurată.
Există mai multe categorii de prime (cotizaţii de asigurare) şi anume:
a) Prima pură, denumită şi primă de rsic sau primă tehnică, este destinată constituirii fondului
de asigurare din care se plătesc despăgubirile de asigurare şi sumele asigurate. Ea se calculează înmulţind
frecvenţa sinistrelor cu costul lor mediu.
Spre exemplu, să presupunem că un asigurător din România asigură împotriva incendiului 2000
de case care costă în medie 200.000.000 lei. Suma asigurată va fi 200 mil. lei X 2000 = 400 miliarde lei.
Dacă, potrivit statisticilor, în fiecare an, în medie, una dintre aceste case arde complet, asigurătorul va
trebui să plătească 200 milioane lei pentru a-şi onora angajamentele. Prima pură necesară pentru a face
faţă acestei sinistralităţi este egală în fiecare an cu 100.000 lei, aşa cum rezultă din următorul calcul:
Frecvenţa = 1/2000 = 0,05%
Suma asigurată: 200 mil. lei
Prima pură = frecv. X suma asigurată = 0,05% X 200 mil. lei = 100 mii lei

Asigurătorul celor 2000 de case va încasa 100.000 X 2000 = 200 mil. lei ceea ce îi permite să
facă faţă ratei sinistralităţii meii anuale constatată statistic.
Prima pură poate fi exprimată în valoare absolută (100.000 lei în exemplul nostru) sau în
procente raportate la valoarea fiecărui risc (de exemplu 0,05%). Asigurătorul plăteşte în practică o primă
variabilă, în funcţie de valoarea bunului său. Pentru a continua acelaşi exemplu, asiguratul a cărei casă nu
valorează decât 100 mil lei va plăti 00 mil. lei X 0,05% = 50.000 lei, iar cel a cărui casă valorează 400
mil. lei va trebui să plătească 400 mil. lei X 0,05% = 200.000 lei.
b) Prima netă este egală cu prima pură la care se adaugă cheltuielile necesare pentru încheierea
şi gestionarea contractelor de asigurare plus profitul asigurătorului. Aceste cheltuieli variază în funcţie de
produse de asigurare şi în funcţie de modurile de distribuţie utilizate.
c) Prima totală este cea care este plătită de asigurat şi rezultă din adunarea primei nete cu
cheltuielile accesorii şi cu taxele şi impozitele legale. Cheltuielile accesorii, denumite suplimentul de
cotizaţie sau „costul poliţei” sunt în majoritatea ţărilor o mică sumă forfetară a cărei justificare era la
început aceea că asiguratul trebuia să plătească costul material al încheierii contractului.

3. Condiţiile de validitate ale contractului de asigurare


Potrivit Codului civil, condiţiile pentru valabilitate unui contract sunt:

* capacitatea de a contracta a parţilor contractante;


* consimţămîntul valabil al părţii ce se obligă;
* să existe un obiect determinat;
* o cauză licită si morală.

a) Orice persoană poate contracta, dacă nu este declarat necapabila de lege. Incapabili de a contracta sunt:
minorii, interzişii judecătoreşti şi, în genere, toţi cei căror legea le-a interzis oricare contractare. Minorii

11
între 14-18 ani au capacitate restrînsă şi pot incheia acte juridice personale, dar numai cu acordul
parintelui sau a autorităţii tutelare.
b) Consimţământul la încheierea contractului de asigurare este realizat atunci când părţile au convenit
asupra condiţiilor esenţiale ale contractului. Din categoria condiţiilor esenţiale ale contractului de
asigurare fac parte: tipul asigurării, obiectul asigurat, riscul şi cazul asigurat, mărimea primei de
asigurare, termenul de achitare a primei de asigurare, mărimea despăgubirii de asigurare sau plăţii de
asigurare etc. Caracteristic pentru realizarea consimţământului în contractul de asigurare este faptul, că
acesta este reaşizat în formă scrisă. Consimţămintul nu este valabil cînd este dat prin eroare, smuls prin
violenţă sau surprins prin dol.(Violenţa în asigurări este greu de presupus, dar dacă s-a produs contractul
de asigurare se anulează; Dolul – folosirea de mijloace viclene de catre una din părţi.)
c) Obiectul asigurării îl reprezintă ceea ce s-a asigurat: bunul trebuie sa fie determinabil.
d) Cauza sau scopul contractului este elementul contractului de asigurare ce constă în obiectivul (finalul)
urmărit Un contract de asigurare va fi considerat ca având o cauză ilicită atunci când el s-a încheiat cu
încalcarea ordinii publice sau a regulamentelor legale ce supraveghează activitatea de asigurare.

4. Efectele contractului de asigurare.

Fiind un contract sinalagmatic, contractul de asigurare presupune drepturi si obligaţii corelative


între părţi ce pot fi delimitate in două perioade; pînă la ivirea evenimentului asigurat şi după producerea
acestuia.
5.1 Drepturile si obligaţiile asiguratului:
a) pînă la producerea riscului asigurat
Drepturile asiguratului:
• Dreptul de a modifica contractul
• Dreptul de a încheia asigurări suplimentare
• Dreptul de răscumpărare
Obligaţiile asiguratului:
• plata primei de asigurare
• obligaţia de a informa pe asigurător în privinţa modificării circumstanţelor care agraveaza riscul,
• obligaţia de intreţinere a bunului asigurat in bune condiţii, conform dispoziţiilor legale in vigoare.
b) după producerea riscului asigurat
* dreptul de a încasa despăgubirea de asigurare
Obligaţiile asiguratului sunt:
• combaterea efectivă a calamităţilor pentru limitarea pagubei si salvarea bunurilor asigurate.
• Avizarea asigurătorului, in termenele prevazute de condiţiile de asigurare, cu privire la producerea
riscului asigurat
• Participarea la constatarea cazului asigurat produs şi a pagubei rezultate
• Furnizarea de acte şi date referitoare la riscul asigurat

5.2 Drepturile si obligaţiile asigurătorului


a) pînă la producerea riscului asigurat

• dreptul de a verifica existenţa bunului asigurat şi a modului în care acesta se intreţine


• dreptul de a aplica sancţiuni legale cînd asiguratul a încălcat obligaţiile privind intreţinerea,
folosirea şi paza bunurilor asigurate
Obligaţiile asigurătorului
• obligaţia de a elibera, la cerere, dublicatul documentului de asigurare, dacă asiguratul l-a pierdut
pe cel original
• obligaţia de a elibera, la cererea asiguratului a unui certificat ce confirma asigurarea.
b) după producerea riscului asigurat
* asigurătorul achita despăgubirea sau Suma asigurată
In acest scop, asigurătorul va stabili cauzele daunelor si imprejurărilor în care acestea s-au produs
pentru determinarea obligaţiei sale de plată. Pentru aceasta este necesar să se verifice
• dacă asigurarea era in vigoare la data producerii riscului
• dacă primele de asigurare au fost achitate integral
12
• dacă bunurile respective sunt cuprinse in asigurare
• dacă evenimentul produs este riscul împotriva căruia s-a încheiat asigurarea.

5. Încetarea contractului de asigurare.

Modul obişnuit de încetare a contractului de asigurare cu durată determinată îl constituie ajungerea la


termen, respectiv expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.
Un alt mod de încetare a contractului, destul de uzual, este producerea riscului asigurat. Această
situaţie o întâlnim în asigurări de viaţă şi de accidente a persoanelor, când survine cazul asigurat. După
plata sumei asigurate, obligaţiile asigurătorului faţă de asigurat se sting, ceea ce echivalează cu încetarea
automată a contractului.
Pentru asigurările de bunuri, contractul încetează numai dacă, prin realizarea riscului, bunul asigurat a
fost distrus în totalmente. Dacă distrugerea este parţială, contractul poate continua să-şi producă efectele
pentru o sumă asigurată redusă. Soluţia este asemănătoare în cazul asigurărilor de răspundere civilă. Dacă
suma asigurată nu se epuizează prin achitarea despăgubirii terţului prejudiciat prin fapta asiguratului,
asigurătorul va răspunde în continuare până la suma contractată.
Modurile neobişnuite de încetare a contractului sunt:
• denunţarea – constă în exercitarea contractului în mod unilateral, din cauze autorizate de lege şi
anume: dacă asiguratul nu a comunicat în scris modificările intervenite în cursul contractului în
legătură cu datele luate în considerare la încheierea asigurării; când se constată neîndeplinirea de
către asigurat a obligaţiei de întreţinere corespunzătoare a bunului sau neluarea măsurilor de
prevenire impuse de lege, autorităţi, ori de însăşi natura bunurilor asigurate.
• rezilierea – reprezintă desfacerea pentru viitor a contractului datorită neexecutării obligaţiei uneia
dintre părţi, din cauze care-i sunt imputabile.
• Nulitatea – Contractul de asigurare este nul atunci când el a fost încheiat fără respectarea
condiţiilor esenţiale de valabilitate (orice persoană poate contracta, dacă nu este declarat
necapabilă de lege. Incapabili de a contracta, conform prevederilor Codului Civil RM, sunt:
minorii, interzişii judecătoreşti şi, în genere, toţi cei căror legea le-a interzis oricare contractare.
Minorii intre 14-18 ani au capacitate restrînsă şi pot incheia acte juridice personale, dar numai cu
acordul parintelui sau a autorităţii tutelare; sau în cazul când consimţămintul nu este valabil, adică
dacă este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol; sau în cazul când cauza
contractului este ilicită, adică atunci cînd el s-a încheiat cu încalcarea ordinii publice sau a
regulamentelor legale ce supravegheaza activitatea de asigurare). În principiu, regula principală
care guvernează nulitatea este că „contractul lovit de nulitate se consideră că nu a fost încheiat, iar
clauza lovită de nulitate se consideră că nu a fost stabilită”, cu alte cuvinte, nulitatea contractului
de asigurare operează şi pentru trecut, nu numai pentru viitor aşa cum este în cazul pentru
denunţare şi reziliere. Ea readuce pe contractanţi la situaţia juridică avută la data încheierii
asigurării, procedându-se la restituirea reciprocă a prestaţiilor efectuate.

Întrebări de verificare
1. Definiţia contractului de asigurare?
2. Numiţi caracterele juridice ale contractului de asigurare?
3. Explicaţi caracterul de adeziune a contractului de asigurare?
4. Care sunt tipurile de contracte de asigurare?
5. De se depinde interesul asigurării?
6. Care sunt condiţiile de valabilitate a contractului de asigurare?
7. Enumeraţi drepturile şi obligaţiile asiguratului pină la producere riscului asigurat?
8. Care sunt metodele neobişnuite de încetare a contractului?
9. Enumeraţi drepturile şi obligaţiile asigurătorului după producerea riscului asigurat?
10. La expirarea termenului de valabilitate a contractului asigurătorul are obligaţii faţă de asigurat,
dacă nu sa produs riscul asigurat.

13
Tema 5 . Principiile de bază a asigurărilor generale
1. Condiţiile pentru existenţa unui interes asigurabil pentru asigurarea bunurilor.
2. Principiile protecţiei asigurărilor proprietăţii
3. Condiţiile generale şi speciale ale asigurării facultative ale bunurilor.

1. Condiţiile pentru existenţa unui interes asigurabil pentru asigurarea bunutilor

O cerinţă de bază pentru existenţa oricărui contract de asigurare este interesul asigurabil. Dacă
pentru un contract de asigurare nu există interes asigurabil, acesta nu va fi valid din punct de vedere
juridic. O persoană are interes asigurabil dacă producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o
pierdere financiară sau un prejudiciu persoanei respective.
În cazul asigurării de bunuri, prin interes asigurabil se înţelege valoarea pecuniară a bunului, expusă
pierderii, sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat sau beneficiar, ca urmare a producerii
evenimentului asigurat.
Condiţiile esenţiale pentru existenţa unui interes asigurabil sunt:
• În cazul pierderii sau degradării bunului, asiguratul să sufere o daună, ce poate fi evaluată în
bani;
• Bunul menţionat să constituie obiectul asigurării;
• Asiguratul să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul asigurat; altfel spus, asiguratul
să aibă o relaţie directă, recunoscută legal, cu obiectul asigurării, astfel încît să aibă de suferit în urma
distrugerii acestuia.
Regula generală în asigurările de bunuri este ca interesul asigurabil să existe atît în momentul
încheierii asigurării, cît şi în momentul producerii riscului asigurat. De regulă, interesul asigurabil decurge
din statutul de proprietar al persoanei care doreşte să se asigure. Însă, în afara proprietarului bunului, mai
există şi alte persoane care pot avea interes asigurabil, în situaţii cum ar fi:
• Proprietate în comun: o persoană care deţine în comun cu una sau mai multe persoane un bun
sau o clădire are dreptul de a asigura bunul sau clădirea respectivă la întreaga valoare.
• Proprietate ipotecată: în cazul unui contract de ipotecă, ambele părţi au interes asigurabil,
de obicei în astfel de cazuri se încheie o asigurare în numele ambelor părţi.
• Proprietate închiriată: chiriaşul nu este obligat să încheie un contract de asigurare, dar dacă
o face, el o încheie în numele şi în folosul proprietarului, neputînd pretinde încasarea despăgubirii în
urma producerii unui risc asigurat, ci doar să pretindă proprietarului restituirea primelor de asigurare.
• Asiguratul să facă parte din familia proprietarului: persoanele din familia proprietarului pot
utiliza obiectul asigurării, ceea ce determină existenţa unui interes asigurabil al acestora faţă de bunul
respectiv.
2.Principiile protecţiei asigurărilor proprietăţii.

La baza asigurărilor stau următoarele principii:


- universalitatea asigurărilor, care constă în aceea că persoanele şi bunurile se asigură împotriva mai
multor riscuri, cu plata aceloraş prime de asigurare;
14
- integralitatea asigurărilor, adică nivelul despăgubirilor se determină cât mai aproape de valoarea
reală a bunurilor asigurate, pentru ca aceste despăgubiri să permită refacerea bunurilor avariate sau
distruse;
- realitatea asigurărilor, care constă în faptul că asigurările de persoane şi de bunuri au la bază date
reale, nu fictive, temeinic verificate în prealabil;
- asigurătorul plăteşte despăgubirea şi sumele asigurate numai pentru bunurile, persoanele şi
riscurile cuprinse în asigurare;
- mutualitatea asigurărilor, care presupune existenţa unei comunităţi de risc, ceea ce înseamnă că
asiguraţii ameninţaţi de aceleaşi riscuri particită, cu primele de asigurare pe care le plătesc, la
constituirea fondului de asigurare cu care se apără interesele lor comune. Despăgubirile şi sumele
asigurate se acordă numai asiguraţilor care au suferit daune sau care au fost afectaţi ca urmare a
producerii riscurilor asigurate;
- realizarea unei eficienţe economico-sociale ridicate În domeniul asigurărilor potrivit cerinţelor
gestiunii economico-financiare este necesar de a realiza şi aprecia eficienţa activităţii de asigurare.
Activitatea de asigurări trebuie astfel organizată, condusă şi realizată încât să corestundă unor cerinţe
reale ale societăţii, să contribuie la desfăşurarea normală a procesului reproducţiei sociale, a vieţii
spirituale, la creşterea produsului naţional brut, a avuţiei naţionale.

3.Condiţiile generale şi speciale ale asigurării facultative ale bunurilor.

Condiţiile generale de asigurare facultativă a bunurilor sunt elaborate de fiecare companie de


asigurare ce are licenţa eliberată de Camera de Licenţiere din R Moldova de a presta aceste tipuri de
asigurare. Condiţiile generale de asigurare determină conţinutul de bază, precum şi modul de încheiere şi
executare a contractelor de asigurare facultativă a tipurilor şi grupelor de bunuri, expuse la riscuri şi
pagube.
Asigurătorul garantează, în baza condiţiilor generale, persoanelor domiciliaţi pe teritoriul Republicii
Moldova şi peste hotarele ei, protecţie de asigurare pentru cazurile de deteriorare sau pierdere deplină
(distrugere a bunurilor), survenite în perioada de valabilitate a contractului de asigurare în urma
producerii oricărui din riscurile de asigurare enumerate în contract.
În condiţiile generale de asigurare facultativă a bunurilor cetăţenilor sunt prezentate de obicei:
- obiectul asigurării;
- cazurile de asigurare şi tipurile de riscuri;
- locul de asigurare;
- suma de asigurare;
- modalitatea de încheiere a contractului de asigurare;
- termenele asigurării;
- calculul si plata primei de asigurare;
- obligaţiile părţilor;
- modalitatea de întocmire a actelor de constatare a pagubei.Stabilirea mărimii şi plăţii despăgubirii de
asigurare.

Obiectul asigurării
Obiectul asigurarii reprezinta totalitatea bunurilor ce pot fi cuprinse in asigurare de catre asiguratori.
Nu pot fi cuprinse în asigurare în baza condiţiilor generale bunurile:
1. Aflate:
a) în locuri declarate oficial zone de calamitate naturală;
b) în stare avariată;
c) în încăperile auxiliare şi anexe de uz colectiv(coridoare comune, şoproane, uscătorii etc.).
Bunurile, aflate în încăperile susmenţionate, pot fi cuprinse în asigurare numai în baza unui
contract separat, prin achitarea unei prime de asigurare suplimentare.
2. Cele expuse demolării sau reparaţiei capitale, precum şi cele cu uzura de peste 60% faţă de
valoarea efectivă atestată în stare nouă la data încheierii contractului.
3. Plante decorative şi de cameră.

15
4. Bani în valută naţională şi străină, hîrtii de valoare, documente, manuscrise, planuri, fotografii,
metale preţioase, pietre preţioase şi semipreţioase în stare de materie minerala, cu excepţia colecţiilor care
pot fi asigurate în baza unui contract special.
5. Maşini-unelte, utilaj, instrumente, motoare, motoare electrice şi alte bunuri utilizate în
confecţionarea articolelor şi a altor mărfuri, precum şi în activitatea individuală de prestare a oricărui tip
de lucrări.
6. Mărfuri de larg consum, materiale şi alte obiecte procurate sau confecţionate în scopul realizării
lor ulterioare.
7. Producţia agricolă, vinicolă, pomicolă şi animalieră, cultivată în gospodărire şi destinată
realizării, inclusiv prin intermediul organizaţiilor specializate.
8. Toate mijloacele de transport cu acţionare mecanică, bărci, şalupe, iahturi.

Cazurile de asigurare şi tipurile de riscuri


Asigurătorul se obligă în baza contractului de asigurare să compenseze, în limitele sumei de
asigurare, paguba cauzată prin deteriorarea, distrugerea deplină sau pierderea bunurilor asigurate, în
rezultatul producerii următoarelor tipuri de riscuri:
 incendiu
 deteriorare
 inundaţie
 acţiuni ilegale ale terţilor
La solicitarea asiguratului, contractul de asigurare poate fi încheiat atât pe întreg pachetul de riscuri, cît
şi pe o anumită sau mai multe grupe de riscuri aparte.

Locul de asigurare
Conform condiţiilor generale de asigurare, locul de asigurare reprezintă teritoriul cuprins în
protecţia de asigurare, conform condiţiilor contractului de asigurare. Bunurile se consideră asigurate
numai pe adresa indicată în poliţa de asigurare (cu excepţia contractelor de asigurare a bunurilor
personale). În caz de scoatere a bunurilor asigurate din locul de asigurare, protecţia de asigurare se
suspendă. În caz că Asiguratul îşi schimbă locul de trai, contractul de asigurare va rămîne în vigoare, cu
condiţia că asigurătorul a fost informat despre aceasta anticipat, însă nu mai tîrziu de ziua permutării
propriu-zis.
Suma de asigurare
Suma de asigurare aferentă contractului de asigurare este stabilită prin acordul părţilor în limitele
valorii reale a bunurilor. Valoarea reală a bunurilor se stabileşte în baza valorii lor în stare nouă estimate
la data încheierii contractului, cu reţinerea uzurii.
În cazul cînd părţile întîmpină divergenţe în stabilirea sumei de asigurare, pe motivul majorării ei,
asigurătorul are dreptul să refuze încheierea contractului de asigurare, iar în cazul încheierii contractului
pe o sumă evident majorată, despăgubirea de asigurare se fixează în limitele valorii reale a bunurilor.
În perioada de valabilitate a contractului de asigurare, asiguratului are dreptul de a majora suma
de asigurare pentru perioada rămasă pînă la expirarea contractului, însă în limitele valorii reale şi cu
condiţia, că în ziua încheierii contractului suplimentar de asigurare nu s-a produs riscul indicat în contract.
În baza contractului de asigurare, asigurătorul poartă răspundere în proporţia pagubei reale şi în
limitele sumei de asigurare stipulate, integral sau pentru fiecare obiect de asigurare în parte.

Modalitatea încheierii contractului de asigurare. Termenele asigurării.


Contractul de asigurare se încheie în baza cererii asiguratului depuse în scris, în care este obligat
să comunice toate circumstanţele cunoscute ce ar influenţa producerea riscului asigurat, acesta avînd o
însemnătate esenţială în stabilirea gradului de risc pentru bunurile luate în asigurare. Tăinuirea sau
comunicarea de către asigurat a unor date şi circumstanţe false despre bunurile asigurate îi acordă
asigurătorului dreptul de a anula contractul.
Contractul de asigurare se consideră încheiat după perfectarea, semnarea de către părţi şi
achitarea primei de asigurare de către asigurat.
Calculul şi plata primei de asigurare
Conform condiţiilor generale de asigurare prima de asigurare trebuie plătită pînă la începerea
asigurării, dacă acordul părţilor nu prevede altceva. Calculul primei de asigurare contractuale se
16
efectuează în conformitate cu taxele tarifare stabilite de condiţiile speciale, prin aplicarea coeficientului
de risc, în funcţie de tipul de bunuri şi riscuri de asigurare.
În caz de încheiere a contractului de asigurare pe termen de un an, calculul primei de asigurare se
efectuează după Formula 1:
Pa = Sa x Tt/100 (1)
în care Pa – prima contractuală de asigurare;
Sa – suma contractuală de asigurare;
Tt – taxa tarifară în % faţă de suma asigurată;
.
În cazul de încheiere a contractului de asigurare pe termen mai mic de un an, calculul primei de
asigurare se efectuează după Formula 2:
Ps = Pa x C (2)
în care Ps – prima de asigurare a contractului pe termen scurt
Pa – prima anuală de asigurare (se determină prin formula 1)
C – coeficientul care determină termenul de valabilitate în luni depline (se stabileşte după
tabela nr.1), luna neîmplinită considerîdu-se ca deplină.

Tabela Nr. 1 Coeficienţii pentru contractele de asigurare pe termen scurt.


Termenul de
valabilitate 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
a contractului, luni
C 0.25 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.75 0.8 0.85 0.9 0.95

În cazul de reperfectare a contractelor valabile în legătură cu majorarea sumei de asigurare pentru perioada
rămasă pînă la expirarea termenului de valabilitate, prima de asigurare pe contractele reperfectate se stabileşte după
Formula 3:

Pa = (Pn – Pv) x C (3)


în care Pa – prima de asigurare pe contractul reperfectat;
Pn – prima de asigurare pe contractul nou încheiat;
Pc – prima de asigurare pe contractul încheiat anterior(în vigoare);
C – coeficientul, corespunzător numărului de luni, rămase până la expirarea contractului de asigurare,
totodată, luna neîmplinită considerîdu-se ca deplină (se stabileşte conform tabelului de mai sus).
Prima de asigurare aferentă contractului de asigurare, încheiat pe termen scurt, trebuie plătită în mod unic,
în numerar.
La încheierea contractului de asigurare pe termen de 12 luni, asiguratului i se acordă dreptul de a plăti
prima de asigurare în mod unic sau în rate, prima rată constituind 50% din suma totală a primei de asigurare
contractuale. Celelalte 50% din prima de asigurare trebuie plătită în decursul a patru luni de la data intrării
contractului de asigurare în vigoare.
Dacă pînă la expirarea termenului de 4 luni de plată primei de asigurare se va produce cazul de asigurare,
atunci despăgubirea de asigurare se plăteşte în proporţia pagubei reale, în limitele sumei de asigurare contractuale,
prin reţinerea din ea a părţii restante din prima de asigurare. În caz că asiguratul nu-şi onorează obligaţia de a achita
datoria în decurs de patru luni, contractul de asigurare se consideră suspendat din ziua ulterioara datei în care a
expirat termenul de plată, indiferent de soldul sumei datorate.
Contractul de asigurare intră în vigoare:
a) în cazul plăţii primei de asigurare ( primei cote din prima de asigurare) în numerar de la ora 00.00 a zilei
ulterioare datei de perfectare a lui;
b) în caz de reînnoire a contractului de asigurare cu condiţia achitării a primei de asigurare pînă la expirarea
termenului de valabilitate a contractului anterior - concomitent cu expirarea acestui termen, iar dacă plata a operata
după expirarea termenului de valabilitate a acestui contract, insa nu mai tîrziu de 30 de zile.
c) în caz de reperfectare a contractului de asigurare în legatură cu majorarea sumei de asigurare şi stabilirea
contractelor suspendate - da la ora 00.00 a zilei ulterioare datei de achitare a primei de suplimentare de asigurare
sau de achitare a datoriei precum şi de plata penalităţii.

Obligaţiile părţilor
Obligaţiunile de bază a asiguratului se pot menţiona:
- informarea asigurătorului despre schimbările survenite, care au o însemnătate esenţială în stabilirea
gradului de risc şi care diferă de cele expuse în cererea de asigurare;
17
- să garanteze întreţinerea corespunzătoare a bunurilor ce au fost asigurate;
- să plătească prima de asigurare.
O mare atenţie trebuie de acordat la obigaţiile asiguratului cînd a survenit cazul de asigurare. La survenirea
cazului de asigurare asiguratul e obligat:
- să întreprindă toate măsurile pentru a reduce mărimea pagubei;
- să depună o cerere scrisă vizînd plata despăgubirii de asigurare;
- să furnizese asigurătorului toată informaţia necesară despre paguba produsă, procesele-verbale întocmite
de către organele respective, precum şi alte documente necesare pentru identificarea cazului de asigurare şi stabilirii
mărimii pagubei.
La rîndul său asigurătorul este obligat :
- să păstreze în taină şi să nu divulge informaţiile pervenite la încheierea şi executarea contractului de
asigurare;
- să respecte condiţiile indicate în contractul de asigurare;
- în limitele a 24 de ore după primirea declaraţiei vizînd producerea cazului de asigurare, să trimită, la
locul şi timpul coordonat cu asiguratul, reprezentantul sau pentru cercetarea bunului deteriorat;
- să întocmească calculul pagubei, să stabilească suma despăgubirii de asigurare şi să garanteze plata ei la
timp.
Condiţiile speciale de asigurare facultativă, de obicei, sînt elaborate pe fiecare grupă de bunuri, unde se
indică modul de încheiere şi executare a contractelor de asigurare pe fiecare grupă în parte.
Deci, deosebim condiţii speciale de asigurare facultativă a:
- bunurilor casnice;
- bunurilor personale;
- construcţiilor;
- apartamentelor;
- apartamentelor şi caselor de locuit în caz de reparaţie;
- animalelor la preţuri contractuale.

Modalitatea de întocmire a actelor de constatare a pagubei. Determinarea mărimii pagubei şi plata despăgubiri
de asigurare
Pagubă se consideră:
- în caz de distrugere totală sau răpire a bunurilor – despăgubirea este egală cu Suma asigurată;
- în caz de deteriorare parţială a bunurilor – despăgubirea se calculă diferit în dependenţă de pagubă.
Dacă obiectul deteriorat poate fi readus prin reparaţie în stare bună de utilizare după destinaţie, atunci
pagubă sunt considerate cheltuielile pentru reparaţie, în limitele valorii lui la data producerii evenimentului
asigurat.

Calculul şi plata despăgubirii de asigurare pe asigurările bunurilor .

Etapele de efectuare a lucrărilor de stabilire a pagubei şi de achitare a despăgubirii sînt aceleaşi şi includ:
1. Stabilirea faptului de distrugere sau deteriorare a bunurilor;
2. Determinarea cauzei care a dus la deteriorare şi verificarea dacă riscul produs este cuprins în asigurare;
3. Dacă contractul de asigurare este valabil la data producerii riscului;
4. Stabilire obiectelor ce au fost afectate şi apartenenţa bunurilor asigurate;
5. Calculul sumei pagubei şi a despăgubirii de asigurare.

Despăgubirea de asigurare este suma pe care asigurătorul o plăteşte asiguratului pentru refacerea bunului
distrus de un risc asigurat. Cuantumul despăgubirii de asigurare depinde de mărimea pagubei şi nu poate depăşi
suma asigurată. Despăgubirea de asigurare se stabileşte în funcţie de răspunderea pe care şi-a asumat-o asigurătorul
şi care poate fi: răspundere proporţională, răspundere după primul risc şi răspundere limitată.

Întrebări – cheie

1. Care este regula generală la asigurarea bunurilor privind interesul asigurabil?


2. Pot contracta asigurări de bunuri alte persoane decât proprietarul bunului?
3. Care sunt condiţiile esenţiale pentru existenţa unui interes asigurabil?
4. Cine elaborează condiţiile generale şi speciale de asigurare a bunurilor?
5. Enumeraţi elementele de bază a condiţiilor de asigurare?
6. Cum se determină suma asigurată în cadrul asigurărilor de bunuri?
18
7. Explicaţi procedura de majorare a sumei asigurate în perioada de valabilitate a contractuli?
8. Care sunt condiţiile când prima este achitată în rate?
9. Care este durata maximă de valabilitate a contractului de asigurare de bunuri?
10. De ce depinde suma despăgubirii în cadrul asigurărilor de bunuri?

19
Tema 6. Asigurările agricole.
1. Asigurarea recoltei culturilor agricole.
2. Formarea contractului de asigurare.
3. Efectele contractului de asigurare.
4. Constatarea, evaluarea pagubelor şi stabilirea despăgubirii.
5. Asigurarea animalelor.
6. Constatarea, evaluarea pagubelor şi stabilirea despăgubirilor în asigurarea animalelor.

1. Asigurarea recoltei culturilor agricole.


În R.Moldova asigurările din agricultură se realizează pe baze contractuale. Prin contractul de
asigurare, asigurătorul acordă protecţie de asigurare contra distrugerii depline sau parţiale a roadei
culturilor agricole cauzate de diferite calamităţi naturale şi a altor interese ale asiguratului indicate în
condiţiile de asigurare. In baza condiţiilor de asigurare facultativă a culturilor agricole de grindină şi alte
calamităţi naturale de la o companie de asigurare din R.Moldova, asigurătorul oferă protecţie pentru
următoarele riscuri:

• îngheţarea culturilor de toamnă şi a plantaţiilor multianuale;


• furtuni de praf ce afecteză semănăturile de sfeclă de zahăr, floarea soarelui şi alte culturi;
• eroziune cauzată de ploaie torenţială şi inundaţie oricării culturi agricole, exceptând plantaţiile
multianuale;
• foc la rădăcini plantelor păioase şi a altor culturi semănate.

Roada culturilor agricole este asigurată la valoarea ei deplină, care se stabileşte conform rodniciei
aşteptate, a costului unei unităţi de producţie şi suprafaţei de semănat. Rodnicia se stabileşte conform
nivelului efectiv al rodniciei atestată în ultimii 3-5 ani ţinându-se cont obligatoriu de influenţa condiiţiilor
climaterice şi de altă natură, care pot influenţa cantitatea roadei.
Prima de asigurare se calculă de asigurător pe termenul de valabilitate a asigurării, reişind din suma de
asigurare a contractului şi mărimea tarifului de asigurare. Taxele primelor de asigurare pentru culturile
agricole sânt stabilite de asigurător pentru fiecare asigurat în funcţie de gradul de risc. Prima de asigurare
poate fi achitată prin contul de decontare sau în numerar, unic sau în două rate.(50% din suma calculată
trebuie plătită în decurs de 10 zile după încheierea contractului, partea restantă – nu mai târziu de 2 luni
de la data intrării în vigoare a contractului.

Exemplu. Calculat prima de asigurare.

Problema Gospodăria agricolă “Costeşti” s-a adresat cu o cerere de a asigura recolta culturilor
agricole. De calculat prima de asigurare pe baza datelor:

Denumirea Recolta de pe 1 ha Preţul 1 Suprafaţ Cota de


culturilor 2000 2001 2002 2003 cent., lei a ce va primă
agricole fi tarifară
însem. %
Grâu 35 30 25 40 80 100 1.7
Porumb 60 75 55 70 60 150 0.9
Sfeclă de zahăr 110 115 105 120 40 400 1.1

REZOLVARE

1. Calculăm recolta medie de pe 1 ha pentru 4 ani:


Grâu = (35+30+25+40) / 4 = 32,5 c.
20
Porumb = (60+75+55+70) / 4 = 65 c.
Sfeclă de zahăr = (110+115+105+120) / 4 = 112,5 c.

2. Calculăm costul recoltei de pe 1 ha.


Grâu = 32,5 * 80 = 2600 lei
Porumb = 65 * 60 = 3900 lei
Sfeclă de zahăr = 112,5 * 40 = 4500 lei

3. Calculăm costul recoltei de pe toată suprafaţa însemânţată:


Grâu = 2600 * 100 = 260000 lei
Porumb = 3900 * 150 = 585000 lei
Sfeclă de zahăr = 4500 * 400 = 1800000 lei

4. Calculăm prima de asigurare pentru fiecare cultură agricolă:


Grâu = 260000 * 1,7% = 4420 lei
Porumb = 585000 * 0,9% = 5265 lei
Sfeclă de zahăr = 1800000 * 1,1% = 19800 lei

5. Calculăm suma totală a primei de asigurare:


P = 4420 + 52 65 + 19800 = 29485 lei

2. Formarea contractului de asigurare.

Contractele de asigurare sunt încheiate de către asigurător în baza cererii depuse în scris de asigurat.
In baza cererii înaintate, asigurătorulîntocmeşte un Aviz- Decont de formă stabilită în două exemplare.
Primul rămîne la asigurător, al doilea – după perfectarea contractului de asigurare cu indicarea sumei
primei de asigurare şi a termenilor de achitare – se înmânează asiguratului. Contractul de asigurare poate
fi încheiat pentru una sau un grup de culturi pe riscurile enumerate în întrebarea №1. Pentru încheierea
contractelor de asigurare de grindină a roadei culturilor agricole o condiţie obligatorie o constituie
aplicarea franşizei în mărime de 5% din suma asigurată.

Termenele asigurării
a) de grindină:
- livezile după înflorirea deplină;
- viţa-de-vie după începutul înmuguririi;
- plantaţii multianuale după data de 15 aprilie;
- plantaţiile altor culturi de câmp după răsărirea lor.
b) de îngheţ:
- după răsărire, însă nu mai târziu de 1 noiembrie.

3. Efectele contractului de asigurare.

Asiguratul este obligat:

- a întrţinere în strictă corespundene cu regulile agrotehnice toate culturile agricole transmise în asigurare.
A întreprinde toate măsurile necesare şi dependente de el pentru preântâmpinarea distrugerii sau vătămării
culturilor agricole, obţinerea cantităţii posibile de recoltă de pe suprafeţele parţial vătămate.

- a informa în scris asigurătorul la survenirea riscului asigurat în decurs de trei zile de la data distrugerii
culturilor agricole.

- a furniza asigurătorului datele necesare pentru constatarea corectă a pagubei suportate. A acorda
asigurătorului posibilitatea de a examina suprafeţele vătămate.

21
Asigurătorul este obligat:

- după receptare comunicatului, a efectua examinarea în termenii optimi, în comun ca asiguratul, a


consecinţelor riscului asigurat şi a determina suma pagubei, cu participarea reprezentatului asiguratului.

- În perioada de strîngere a roadei culturilor agricole deteriorate a determina suma definitivă a pagubei,
întocmindu-se un act special în două exemplare, unul dintre care i se remite asiguratului.

4. Constatarea, evaluarea pagubelor şi stabilirea despăgubirii.

Plata despăgubirii de asigurare se efectuiază după constatarea pagubelor, în marimea sumei de asigurare
prevăzute în contract, pentru fiecare cultură în parte.

Calculul pagubei se efectuează în felul următor:

1. la inceputul strângerii roadei de pe suprafaţa vătămată, iar în unele cazuri asistând până la
finisarea strânsului, în baza documentelor de evidenţă primară, asigurătorul, în comun cu
reprezentantul asiguratului, stabileşte recolta globală atestată pe suprafaţa vătămată, prin
înscrierea lor într-un act special;
2. prin calcul se stabileşte pierderea de recoltă de pe suprafaţa vătămată în raport cu cea cuprinsă în
asigurare;
3. se stabileşte regolta globală şi rodnicia medie de pe suprafaţa culturii agricole corespunzătoare,
rămasă nevătămată de grindină;
4. coeficientul raportuluidintre rodnicia efectivă obţinută şi rodnicia luată în asigurare se stabileşte
prin împărţirea rodniciei efective obţinute de pe suprafaţa nevătămată la rodnicia fixată la
încheierea contractului.
Totodată, dacă acest coeficient e mai mic de o unitate înseamnă că reducerea recoltei a fost influenţată
atât de grindină cât şi de alţi factori, care trebuie luaţi în consideraţie ţi pe suprafaţa vătămată de
grindină.
Calculul final a pagubei se efectuează prin înmulţirea valorii recoltei lipsa de pe suprafaţa vătămată cu
costul înscris în asigurare şi cu coeficientul corelaţiei dintre rodnicia efectiv obţinută şi cea luată în
asigurare (cu condiţia că coeficientul e mai mic de o unitate).
Plata despăgubirii de asigurare pentru pierderea de recoltă din cauza grindinii se efectuează după
strînsul roadei, în mărimea pagubei calculate minus franşiza stabilită la încheierea contractului.

5. Asigurarea animalelor.

Asigurătorul oferă protecţie, în baza condiţiilor generale de asigurare, pentru următoarele grupe de
animale sănătoase, ce au certificat de sănătate eliberat de medicul veterinar de la circumscripţia sanitar-
veterinară teritorială;
- între 6 luni şi 8 ani pentru bovine;
- peste 1 an pînă la 5 ani pentru ovine şi caprine, precum şi miei îngrăşat;
- peste 6 luni pînă la 3 ani porcine reproducţie;
- porcine la îngrăşat peste 30 kg. Greutate, însă nu peste 140 kg.;
- cabaline de tracţiune în vîrsta de peste 1 an pînă la 10 ani;
- cai de rasă şi de curse în vîrstă de peste 1,6 ani pînă la 4 ani inclusiv;
- cai de rsaă 6 luni-7 ani, animale de companie;
- stupi de albine; păsări de toate categoriile ( găini ouătoare, găini de reproducţie, pui de carne, etc. );
- struţi;
- peşti în crescatorie.
22
Riscurile asigurate
1. Boli care duc la sacrificarea animalelor.
2. Accidente provocate de meteorizarea acută a animalelor din cauza furajelor (umflarea), numai cu
asistenţa veterinară obligatorie.
3. Atacul animalelor sălbatice.
4. Leziuni interne provocate de înghiţirea unor obiecte.
5. Inundaţii din ploi torenţiale.
6. Incendiu provocat de descărcări electrice naturale (trăsnet) sau de instalaţii electrice.
7 Calamităţi naturale (trăsnet, cutremur de pămînt, furtună, avalanşe de zăpadă.

Suma asigurată
Pentru a determina suma asigurată asigurătorul şi asiguratul stabilesc valoarea animalelor ce vor fi
cuprinse în asigurare, în baza facturi, procese verbale de achiziţie, preţul real al animalului pe piaţă.
Suma asigurată nu trebuie să depăşească 80% din valoarea reală a animalului la momentul încheierii
contractului. În situaţia în care asiguratul solicită în scris la asigurător majorarea sau diminuarea sumei
iniţiale asigurate indicate în contract, iar aceasta acceptă, urmează ca şi prima de asigurare să fie majorată
sau diminuată în mod corespunzător. Orice cerere cu acest conţinut, depusă de asigurat după producerea
unei daune, nu va fi luată în consideraţie.
Animalele din aceeaşi gospodărie se primesc în asigurare numai pentru o sumă egală de fiecare animal
din aceeaşi grupă de vîrstă şi rasă.

Perioada de asigurare
Contractul de asigurare se încheie pentru o perioadă de un an; la cererea asiguratului perioada de
asigurare poate fi de 6 luni. Perioada de asigurare pentru asigurările suplimentare trebuie să fie inclusă în
perioada de asigurare a contractului iniţial. Asigurarea poate fi încheiată oricînd în cursul anului. Din
specia de animale existente în gospodărie se asigură toate animalele.

Prima de asigurare

Prima de asigurare se calculează în baza tarifului de prime stabilit de fiecare asigurător în parte. Prima
de asigurare se plăteşte integral la semnarea contractului de asigurare sau în rate, la datele scadente
precizate în poliţă astfel:
-40% din prima totală la încheierea contractului;
-30% în termen de 2 luni de la data achitării primei rate în cazul contractului încheiat pe o perioadă de un
an şi termen de o lună în cazul contractului încheiat pe o perioadă de 6 luni;
-30% în termen de 2 luni de la data achitării celei de a doua rate în cazul contractului încheiat pe o
perioadă de un an şi în termen de o lună în cazul contractului încheiat pe o perioadă de 6 luni.
În cazul în cazul în care un asigur, cu poliţa anuală, nu înregistrează timp de un an pagube datorate
efectului factorilor de risc asiguraţi, beneficiază pentru a II-lea an şi următorii ani fără daune, de o
reducere de cîte 10% pe an la prima de asigurare completă aferentă animalelor respective, reducerea
maximă fiind de 30%, cu condiţia ca asiguratul să menţină raporturile de asigurare societatea de ne
întreruptă cu societatea de asigurări. În cazul unui an cu daune, prima de asigurare va reveni la 100%, fără
nici o reducere.

Răspunderea asigurătorului şi asiguratului

Răspunderea asigurătorului:
- dacă pierderea sau sacrificarea animalului a avut loc după 10 zile de la expirarea zilei în care s-
au plătit primele de asigurare şi s-a întocmit poliţa de asigurare;
- răspunderea asigurătorului încetează la ora 24.00 a ultimei zile din perioada pentru care s-a
încheiat asigurarea sau prin producerea evenimentului asigurat care are ca urmare dauna totală.
- asigurarea este valabilă exclusiv pentru animalele şi riscurile specificate în poliţă.
- în caz de neplată la termenele scadente a primei de asigurare sau, după caz, a ratelor acesteia,
contractul de asigurare este reziliat.
23
- în cazurile în care, cu prilejul unei inspecţii de risc, se constată degradarea condiţiilor existente
la data încheierii asigurării, creşterea nivelului de risc, apariţia unor riscuri suplimentare,
nerespectarea de către asigurata regulilor zoologice şi sanitar-veterinare sau nerespectarea
eventualelor recomdări ale asigurătorului, aceasta are dreptul să denunţe unilateral contractul de
asigurare fără restituirea primelor încasate.

Răspunderea asiguratului:
- să nu întreprindă şi/ sau să nu permită acţiuni care ar duce la majorarea riscului asigurat.
- să achite obligaţiile de plată a primei de asigurare în cuantumul şi datele stabilite în contract.
- să întreţină animalele conform regulilor zooigienice şi sanitar-veterinare de îngrijire, hrănire,
întreţinere şi exploatare, luînd măsurile necesare prevenirii îmbolnăvirii lor, precum şi limitarea
pagubei în caz de boală sau accedent.
- să permită reprezentanţilor asigurătorului să verifice, ori de cîte ori aceştia consideră necesar,
modul în care sunt respectate regulile sanitar-veterinare de îngrejire, hrănire, întreţinere şi
exploatare a animalilor asigurate, precum şi felul în care au fost îndeplinite recomandările făcute la
inspecţiile de risc anterioare.
- asiguraţii sunt obligaţi să pună la dispoziţia asigurătorului toate actele şi evidenţele necesare
pentru verificarea existenţei animalelor asigurate şi valorii acestora pentru constatarea producerii
evenimentului asigurat şi evaluarea pagubelor, precum şi pentru stabilirea dreptului de despăgubire.
În cazul producerii evenimentului asigurat:
- să înştiinţeze imediat reprezentantul asigurătorului care împreună cu circumscripţia sanitar-veterinară
teritorială va întocmi procesul verbal de constatare a pieirii animalelor;
- În condiţiile în care este vorba de incendiu, se anunţe imediat pompierii, iar asiguratul va lua toate
măsurile pentru salvarea animalelor;

6. Constatarea, evaluarea pagubelor şi stabilirea despăgubirilor în asigurarea animalelor.

Constatarea şi evaluarea pagubelor se face de către asigurător, direct sau prin împuterniciţi, împreună
cu asiguratul sau împuterniciţii săi, inclusiv prin experţi, dacă părţile canvin în acest mod. În urma cererii
de despăgubire (anunţ de daună) scrise de asigurat că a intervenit o daună produsă de un risc asigurat, se
va stabili de comun acord timpul în care se va efectua constatarea.
Reprezentantul asigurătorului verifică iniţial dacă:
- asigurarea are în vigoare la data producerii evenimentului asigurat;
- riscul produs este risc asigurat;
- anunţul s-a făcut în termen;
Apoi va completa procesul verbal de constatare a pagubei care va cuprinde:
- constatarea pagubei;
- cauza pieirii animalelor;
- motivul sacrificării de necesitate;
- evaluarea pagubei;
- stabilirea cuantumului despăgubirilor, după care se întocmeşte Referatul de plată, iar se va face în
timp de 30 zile de la primirea ultimului act de la Asigurat.
La stabilirea valorii a pagubei se ţine seama de:
- numărul de animale afectate de riscul asigurat
- suma asigurată pentru fiecare animal asigurat
- venitul obţinut de la asigurat de la consumul sau realizarea produselor animaliere.
Suma despăgubirii se stabileşte după principiul primului risc ( Despăgubirea de asigurare este egală
cu paguba dar nu poate depăşi suma asigurată).

Întrebări – cheie

1. Care sunt riscurile în cadrul asigurărilor agricole?


2. Explicaţi procedura de contractare a asigurărilor agricole?
24
3. Care sunt condiţiile esenţiale pentru existenţa unui interes asigurabil în cadrul asigurărilor agricole?
4. Cum se determină recolta medie?
5. De ce depinde mărimea primei de asigurare la asigurările agricole?
6. Cum se determină suma asigurată în cadrul asigurărilor de animale?
7. Enumeraţi grupele de animale ce pot fi cuprinse în asigurare?
8. Care sunt condiţiile când prima este achitată în rate?
9. Care este durata de valabilitate a contractului de asigurare cadrul asigurărilor agricole?
10. De ce depinde suma despăgubirii în cadrul asigurărilor animalelor?

Tema 7 . Asigurări de persoane.


1. Rolul asigurărilor de persoane la sporirea şi consolidarea bugetelor familiare.
2. Riscurile în asigurările de persoane.
3. Condiţiile generale şi particularităţile asigurărilor de persoane în Republica Moldova.

1 Rolul asigurărilor de persoane la sporirea şi consolidarea bugetelor familiare.


Asigurările de persoane sunt o măsură suplimentară de prevedere şi de economisire pe termen lung pentru
cetăţinii şi pentru familiile lor în legătură cu producerea unor evenitemte în viaţa acestora. Aceste asigurări
completează asigurările sociale şi asistenţa socială în ceea ce priveşte satisfacerea cerinţelor populaţiei în caz de
pierdere a capacităţii de muncă, de bătrâneţe sau in caz de deces.
In acelaş timp, asigurările de persoane sunt un mijloc de atragere în circuitul economic a unei părţi din
disponibilităţile băneşti temprare ale populaţiei care exercită o influienţă pozitivă asupra vitezei de rotaţie a banilor.
Asigurările de persoane prezintă importanţă nu numai pentru asiguraţi, ci şi pentru economia naţională. Astfel,
rezerva matematică formată în cadrul asigurărilor de viaţă este păstrată de societăţile de asigurări la bănci, fiind
fructificate cu o dobîndă anuală. Deoarice asigurările de viaţă sunt de lungă durată, există posibilitatea ca rezervele
fie utilizate ca sursa de creditare a economiei naţionale.
Gradul de dezvoltare a asigurărilor de persoane este influenţat atât de unii factori obiectivi ( de ex nivelul de
dezvoltare a economiei naţionale ce este legat de posibilităţile materiale ale populaţiei privind alocarea unor sume
pentru contractarea asigurărilor), căt şi de factori subiectivi, cum sunt ( modul de reglementare a asigurărilor
sociale, activitatea desfăşurată de companiile de asigurări privind întroducerea unor forme de asigurări accesibile).
Elementele generale ale mecanismului asigurărilor de viaţă pot fi prezentate astfel
- Asigurările de viaţă au un caracter facultativ se încheie cu persoane cuprinse între anumite limite de vîrste
pe durate de asigurare variate.
- Perioada de asigurare şi perioada de plată a primelor de asigurare se află în corelaţie cu suma asigurată,
care are un plafon minim la perioadele de asigurare de peste 10 ani
- Persoanele cu o invaliditate permanentă mai mare de 50% nu sunt primite în asigurare
- Printr-un contract de asigurare se asigură o persoană , dar există şi excepţii ( asigurarea familială)
- Primele de asigurare sunt crescătoare în funcţie de grupele de vîrstă ale asiguraţilor şi descrescătoare în
raport cu creşterea duratei contractului şi a duratei plăţii primelor
Spre deosebire de asigurările generale, în asigurările de viaţă, nici viaţa, nici sănătatea sau integritatea nu
pot fi evaluate în bani. Oricine are un interes asigurabil nelimitat în ceea ce priveşte propria persoană, dar modul în
care îşi determină suma asigurată depinde de puterea sa financiară şi de nivelul de protecţie de care are nevoie şi pe
care îl poate susţine. Chiar şi în ţările cu tradiţie în asigurări, încheierea unei poliţe de asigurare este o decizie
individuală pe baze voluntare, făcută din interes personal sau pentru a proteja familia sau pe cei dragi. Există şi
situaţii în care aceste asigurări trebuie să fie încheiate, şi acest lucru este determinat de uzanţe, politici de firmă, sau
în funcţie de situaţie.

2.Riscurile în asigurările de persoane.

Majoritatea persoanelor şi familiilor au o dorinţă puternică de a avea siguranţă financiară şi protecţie


împotriva acelor evenimente care le ameninţă securitatea.
Securitatea financiară poate fi ameninţată sau pierdută dintr-o mulţime de cauze. Unele familii pierd
suportul financiar din cauza, că întreţinătorul familiei a decedat subit într-un accident, altele suferă în urma
distrugerii caselor şi bunurilor personale din cauza incendiilor, inundaţiilor, uraganelor, cutremurelor de pământ
sau altor fenomene dezastruoase. Unele persoane devin invalizi din cauza afecţiunilor cardiace, cancerului,
SIDA sau altor boli. În sfârşit, alţii se ruinează financiar, pentru că li se pretinde să-şi onoreze obligaţiile către
terţe persoane pentru pagubele produse acestora.

25
Riscurile legate de persoană sunt riscurile care afectează în mod direct individul. Ele implică
posibilitatea pierderii complete sau reducerii venitului câştigat, cheltuieli suplimentare şi diminuarea activelor
financiare. Există trei riscuri de bază legate de persoană:

- risc de supraveţuire;
- risc de deces;
- risc de pierdere sau limitare a capacităţii de muncă.

La asigurările de supravieţuire, asigurătorul se angajează să plătească asiguratului, la expirarea


contractului, suma asigurată, cu condiţia ca acesta să fie în viaţă. În perioada de valabilitate a asigurării,
asiguratul, plătind primele datorate, acumulează o sumă de bani la dispoziţia asigurătorului, sumă care
devine exigibilă la expirarea contractului. Suma astfel economisită urmează să fie folosită de asigurat, la
momentul potrivit, pentru cele mai diverse scopuri: să-şi achiziţioneze un imobil, un automobil sau alte
bunuri de mare valoare ori de folosinţă îndelungată; să se mute cu familia într-o altă regiune sau ţară; să
efectueze o călătorie de agrement, de afaceri, de studii, de tratament medical etc.
Potrivit condiţiilor contractuale, asiguratul intră în posesia sumei asigurate numai în cazul în care este în
viaţă la expirarea contractului. Dacă însă acesta a decedat anterior expirării termenului de valabilitate a
contractului, asigurătorul se consideră eliberat de angajamentul luat prin contract şi, ca urmare, nu are nici o
obligaţie faţă de moştenitorii asiguratului.

Asigurările de deces protejează asiguratul împotriva riscului de deces. Asigurătorii folosesc diverse
forme de asigurare care să satisfacă cele mai diferite preferinţe. Astfel, într-o formulă asigurarea acoperă
riscul de deces la orice dată ar surveni acesta.
Asigurarea de deces îl obligă pe asigurător să achite suma înscrisă în contract, dacă decesul asiguratului a
avut loc în perioada de valabilitate a contractului. Dacă la expirarea contractului asiguratul este în viaţă,
asigurătorul este eliberat de orice obligaţie faţă de asigurat. Aşadar, asigurarea de deces nu este o asigurare
de economisire (capitalizare), ci una de protecţie împotriva unui risc determinat.
Cele două asigurări de viaţă — de supravieţuire şi de deces — acoperă fiecare în parte câte un singur
risc, creând astfel impresia că una din părţi este întotdeauna pedantă. În realitate, supravieţuirea şi decesul,
constituind riscuri alternative, nu se pot produce niciodată simultan.

Asigurările mixte de viaţă. Pentru a face mai atractive raporturile sale cu asiguraţii şi pentru a le
simplifica sub raport organizatoric, asigurătorul oferă un „produs", care acoperă ambele riscuri printr-un
singur contract, denumit asigurare mixtă de viaţă. Prin cuprinderea a două riscuri alternative într-un contract
de asigurare unic, nu dispare caracterul contradictoriu al celor două riscuri, ci se creează numai impresia că
asiguraţii câştigă în cazul producerii oricărui risc: în cazul decesului asiguratului, beneficiarul asigurării
intră în posesia sumei asigurate, iar în caz de supravieţuire, asiguratul încasează personal suma asigurată
prevăzută în contract. Este adevărat că asiguratul câştigă în ambele împrejurări, dar lucrul acesta îl obţine cu
preţul aferent acoperirii celor două riscuri distincte, adică cu suportarea primelor datorate atât pentru riscul
de deces, cît şi pentru cel de supravieţuire.

3. Condiţiile generale şi particularităţile asigurărilor de persoane în Republica Moldova.

Condiţiile de asigurare, stau la baza contractelor de asigurare, înglobând o serie de prevederi, cu caracter
juridic, între care: modul de încheiere a contractului de asigurare, declanşarea şi încetarea răspunderii
asigurătorului, stabilirea beneficiarilor de asigurare, modalitatea de calcul şi plata primelor de asigurare, acte şi
forme de plată, modalităţi de executare a contractelor etc.
Asigurările de viaţă fiind facultative, au la bază contracte de asigurare, prin care se stabilesc obligaţiile
reciproce ale celor două părţi, ale asigurătorului (de a achita suma asigurată în cazul ivirii evenimentului asigurat,
respectiv la expirarea asigurării) şi ale asiguratului (de a achita la termen, în cuantumul stabilit, primele de
asigurare).
Condiţiile de asigurare includ şi prevederi rezultate din aplicarea bazelor tehnice ale asigurărilor de viaţă,
respectiv dobânda luată în calculul primelor de asigurare şi al rezervelor matematice, precum şi adaosul pentru
cheltuielile de achiziţie şi administraţie a asigurărilor etc.
Aceste prevederi urmăresc încadrarea calculului primelor de asigurare în bazele statistice şi eliminarea
elementelor care ar putea periclita realizarea echilibrului financiar al asigurărilor de viaţă, deci vizează buna lor
funcţionare.
Contracte de asigurare a vieţii pot vi încheeate cu cetăţenii Republicii Moldova în vârstă de la 16 până la 63
ani pe un termen de la 7 până la 30 ani. Drept temei pentru încheierea contractului de asigurare este cererea depusă
în scris de persoana fizică sau juridică. Dacă pe parcursul termenului de asigurare se constată că la încheierea
26
contractului de asigurare în cererea de asigurare s-a declarat inexact vârsta ori starea de invaliditate permanentă a
persoanei asigurate contractul de asigurare se consideră nul, iar contractantului (persoanei asigurate) i se restituie
primele de asigurare diminuate cu cheltuielile gestionare.
Suma de asigurare se stabileşte prin acordul dintre Contractant şi Companie. Mărimea minimală a sumei de
asigurare e de 1000 lei, nefiind limitată mărimea ei maximală.
Primele de asigurare se achită în rate unice, anuale sau trimestriale prin virament sau numerar. Prima unică se
achită la încheierea contractului, prima anuală sau trimestrială - în prima lună a anului, trimestrului de asigurare.
Mărimea primei de asigurare, la data încheierii contractului, depinde de vârsta persoanei asigurate, de termenul şi
suma de asigurare.
Contractul de asigurare intră în vigoare începând cu a doua zi după încasarea primei unice sau a primei întâi
anuale sau trimestriale în contul Companiei. După încasarea primei de asigurare în contul Companiei
contractantului (persoanei asigurate) i se eliberează în termen de 10 zile contractul de asigurare. În cazul
neachitării primei anuale, trimestriale scadente în prima luna a anului, trimestrului de asigurare contractului de
asigurare se întrerupe. Asiguratul este în drept să desfacă contractul de asigurare , dacă a plătit primele pe cel puţin
6 luni şi să încaseze suma de răscumpărare în felul următor: dacă contractul de asigurare se desface în perioada de
după 6 luni până la 3 ani de aflare în vigoare, atunci contractantului (persoanei asigurate) i se restituie suma
primelor plătite cu reţinerea cheltuielilor gestionare incluse în structura cotei tarifare pe fiecare an de
valabilitate a contractului până la suspendarea acestuia; dacă contractul de asigurare se desface după 3 ani de
valabilitate, atunci contractantului (persoanei asigurate) i se restituie suma primelor plătite cu reţinerea
cheltuielilor gestionare în modul stabilite. Contractantul (persoana asigurată) are dreptul în decurs de 12 luni, din
ziua suspendării contractului, să reînnoiască contractul de asigurare întrerupt, conform tarifelor în vigoare la data
încheierii contractului, dacă nu a fost plătită suma de răscumpărare. În acest scop este suficient să plătească în mod
unic toate primele restituite, ţinând cont de restanţa de venit a Companiei conform procentului fixat în taxa tarifară.
Contractul de asigurare reînnoit intră în vigoare din a doua zi după încasarea primelor restante, ţinând cont de
restanţa de venit a Companiei conform procentului fixat în taxa tarifară pe perioada restantă.
Evenimentele de asigurare constituie accidentele subite provenite din afară sau fără voinţa persoanei
asigurate, care au condus în mod direct sau indirect la decesul sau invaliditatea acestuia: lovirea, căderea,
alunecarea, înţeparea, atacul din partea unui infractor, acţiunea curentului electric, arsura, degerarea, înecul,
intoxicaţia subită (exceptând intoxicaţia cu alcool sau droguri), asfixierea din cauze subite, cazuri produse
ca urmare a circulaţiei mijloacelor de transport, îmbolnăvirea de poliomielită sau osteomielită
hematogenă.
La expirarea termenului de asigurare persoana asigurată are dreptul să primească suma de asigurare în decurs de
trei ani. În cazul când persoana asigurată, în decurs de trei ani de la ziua expirării termenului de asigurare a decedat
neprimind suma de asigurare ce i se cuvenea, ea se plăteşte moştenitorilor.
În cazul, decesului persoanei asigurate ca rezultat al producerii evenimentului asigurat în perioada de
valabilitate a contractului de asigurare, suma de asigurare se plăteşte beneficiarului sau moştenitorului(lor).
Pentru plata sumei de asigurare beneficiarul sau moştenitorul(ii) trebuie să prezinte următoarele documente:
cerere; contractul de asigurare; copia certificatului de deces a persoanei asigurate, copia certificatului de
moştenitor, eliberat de biroul de notariat.
Plata sumei de asigurare se efectuează în numerar din casa Companiei sau sub alte forme prin acordul părţilor.

Întrebări – cheie

1. Care sunt riscurile în cadrul asigurărilor de persoane?


2. Rolul asigurărilor de persoane în sistemul economic?
3. Care sunt particularităţile asigurărilor de persoane?
4. Cum se determină marimea sumei asigurate în cadrul asigurărilor de persoane?
5. De ce depinde mărimea primei de asigurare în cadrul asigurărilor de persoane?
6. Explicaţi diferenţa dintre asigurările de persoane şi asigurarea socială?
7. Ce tipuri de asigurări de persoane cunoaşteţi?
8. Enumeraţi modalităţile de achitare a primei de asigurare?
9. Care este durata de valabilitate a contractului de asigurare cadrul asigurărilor de viaţă?

Tema 8. Asigurarea de răspundere civilă.

1. Esenţa şi destinaţia asigurărilor de răspundere civilă.


2. Asigurarea prin efectul legii de răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicule.

27
3. Asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii provocate prin desfăşurarea de activităţi de
către unităţi comerciale, industriale, de construcţii etc.
4. Asigurarea de răspundere profesională.
5. Asigurarea de răspundere în caz de nerambursare în termenele stabilite a creditelor acordate.
6. Alte tipuri de asigurare de răspundere civilă.

1. Esenţa şi destinaţia asigurărilor de răspundere civilă.

Asigurările de răspundere civilă acoperă prejudiciul produs de asigurat – persoana fizica sau juridica – unor
terţe persoane. (în aceste asigurari, pe lingă asigurat şi asigurător mai intervine şi a trei persoană, şi anume terţul
pagubit).
Asigurarea de răspundere civilă are caracteristici specifice domeniului asigurărilor în general şi
caracteristici specifice clasei de asigurări pe care o reprezintă.
Asigurarea de răspundere civilă are următoarele caracteristici generale specifice domeniului asigurărilor:
a. este o asigurare de indemnizare, în sensul că ore drept obiectiv acoperirea pagubei efective suferite
de terţul păgubit. Asigurarea de răspundere nu îmbogăţeşte pe terţ sau pe asigurat, acesta numai
repară dauna suferită de respectiva persoană îndreptăţită la despăgubire şi pe care aceasta o
justifică legal;
b. se încheie în aplicarea principiului limitării răspunderii asigurătorului până la nivelul sumei
asigurate.
Dintre caracteristicile specifice ale asigurărilor de răspundere civilă se pot menţiona:
a. asigurarea de răspundere civilă stabileşte o legătură juridică directă între asigurător şi terţul
îndreptăţit la primirea compensaţiei, în sensul că terţul poate acţiona asigurătorul direct în judecată
pentru a obţine de la acesta compensarea daunelor suferite;
b. în asigurarea de răspundere civilă funcţionează principiul invers al subrogării. Aceasta înseamnă că
asigurătorul, despăgubindu-l pe terţ dintr-un raport direct cu acesta, se poate întoarce pentru
recuperare la asiguratul său, dacă despăgubirea a fost urmarea unei fapte ale cărei efecte s-au
datorat culpei grave a asiguratului sau a altor cauze prevăzute de lege.
Pentru o delimitare riguroasă, este necesar să subliniem că prin asigurările de răspundere civilă pot fi
acoperite numai pagubele produse de asigurat unor terţe persoane în anumite condiţii, care se cer a fi îndeplinite în
mod cumulativ:
1. Este necesară săvârşirea de către asigurat a unei fapte ilicite (care contravine prevederilor legale). De exemplu,
producerea unui accident de către conducătorul unui autovehicul prin nerespectarea regulilor de circulaţie.
2. Trebuie să se poată dovedi existenţa unui prejudiciu, deci a unei pagube produse de asigurat unui terţ.
3. Se impune să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului, care a produs accidentul, şi
prejudiciul adus terţei persoane păgubite.
4. Este necesar să se poată constata culpa (vinovăţia) asiguratului care a săvârşit fapta ilicită ce a condus la
producerea accidentului.
Dacă una din condiţiile mai sus arătate nu este îndeplinită, însemnă că de fapt nu sunt întrunite toate
elementele ce definesc răspunderea civilă, iar pagubele astfel rezultate nu pot fi acoperite prin asigurarea de
răspundere civilă.
Prin condiţiile care stau la baza lor, asigurările de răspundere civilă prezintă anumite particularităţi:
- Obiectul asigurărilor de răspundere civilă îl reprezintă tocmai prejudiciul produs unor terţe persoane de
către asigurat. Este vorba de prejudiciul care poate fi produs prin folosirea anumitor bunuri, cum sunt:
autovehicule, clădiri şi diferite alte construcţii, exercitarea unei anumite activităţi etc.
- Spre deosebire de situaţia întâlnită la asigurările de bunuri şi la cele de persoane, unde eventuala
vinovăţie a asiguraţilor în producerea riscului duce, de regulă, la decăderea din drepturi a acestora, în
cazul asigurărilor de răspundere civilă, culpa asiguratului este una din condiţiile de bază care se cere a
fi îndeplinită pentru ca asigurătorul să plătească despăgubirea cuvenită terţilor păgubiţi. Aşa cum s-a
arătat însă mai înainte, este necesar ca între prejudiciul produs de asigurat terţelor persoane şi fapta
ilicită a acestuia să existe în toate cazurile un raport de cauzalitate.
- În asigurările de răspundere civilă, spre deosebirile de asigurările de persoane, în calitate de beneficiari
pot apărea numai terţe persoane necunoscute în momentul încheierii asigurării.
- La asigurările de răspundere civilă suma asigurată rămâne la acelaşi nivel pe toată durata asigurării. Cu
alte cuvinte, la fiecare producere a riscului asigurat, despăgubirea de asigurare poate atinge nivelul
maxim al sumei asigurate, indiferent de numărul cazurilor asigurate care au avut loc în perioada de
valabilitatea asigurării. Rezultă că practic, pot apărea şi situaţii când asigurătorul plăteşte despăgubiri al
căror total – pe întreaga durată a asigurării – întrece cuantumul sumei asigurate. Specific pentru

28
asigurările de răspundere civilă este, de asemenea, faptul că în unele cazuri, suma asigurată pe care
asigurătorul o plăteşte terţelor persoane păgubite nu are o limită dinainte stabilită. Astfel, de exemplu,
pentru prejudicii constând învătămarea corporală sau decesul persoanei, cuantumul cuantumul sumei
plătite de asigurător nu este limitat (este vorba, de exemplu, de asigurarea de răspundere civilă prin
efectul legii pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule).

2.Asigurarea prin efectul legii de răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicule.

Creşterea într-un ritm accelerat a numărului autovehiculelor de toate tipurile, care circulă pe drumurile
publice a făcut ca asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele sau vătămările corporale produse prin accidente
auto să capete un interes general, deoarece acestea ameninţă un număr mare de persoane şi respectiv bunurile
acestora. În aceste condiţii, protejarea victimelor accidentelor de circulaţie a devenit o problemă de ordin social
foarte importantă. Drept urmare, în numeroase ţări s-a introdus asigurarea prin efectul legii de răspundere civilă
pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule, considerându-se că prin implicaţiile sale deosebite o astfel
de măsură nu poate fi lăsată la libera apreciere a fiecărui deţinător de autovehicule.
În asigurarea prin efectul legii de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule
sunt cuprinse – cu unele excepţii – toate persoanele fizice şi juridice deţinătoare de autovehicule supuse
înmatriculării şi folosite pe drumurile publice. De asemenea sunt cuprinse în asigurare şi persoanele dintr-o
anumită ţară posesoare de autovehicule pe care le folosesc pe teritoriul unei alte ţări, dacă nu posedă documente
internaţionale de asigurare valabile şi pe teritoriul acelei ţări
În ţara noastră, această asigurare a intrat în vigoare din 03.01.95, prin Hotărârea Guvernului Republicii
Moldova nr. 956, din 28 decembrie 1994, “cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a deţinătorilor
de autovehicule şi vehicule electrice urbane”. În conformitate cu această hotărâre, fiecare persoană fizică sau
juridică, deţinător de autovehicole, este obligată să-şi asigure răspunderea civilă faţă de persoanele terţe. În anexele
1 şi 2, din această hotărâre sunt indicate toate categoriile de mijloace de transport asigurabile, tariful de asigurare,
care depinde de grupa şi modelul mijloacelor de transport. În momentul încheierii asigurării, asiguratului i se
eliberează documentaţia necesară (poliţa/contractul de asigurare + certificatul de asigurare). Având aceste
documente, asiguratul, la producerea riscului asigurat din vina lui, va fi eliberat de plata despăgubirii terţelor
persoane, aceasta fiind suportată de către societate de asigurare, cu condiţia respectării normelor legislative. Pentru
cazurile când răspunzătorii pentru accidente au rămas neidentificaţi, despăgubirea de asigurare, pentru pagubele
produse prin vătămări corporale sau decesul terţelor persoane, se plăteşte păgubiţilor din Fondul de ajutorare a
victimelor accidentelor rutiere, fondat pe lângă Agenţia Naţională a asigurărilor de răspundere civilă din contul
defalcărilor asigurătorilor(cotă procentuală din mărimea primelor încasate). Această despăgubire se plăteşte în
cuantumul real al pagubelor cauzate, dar care să nu depăşească 2000 salarii minime stabilite pe republică la data
producerii evenimentului asigurat, indiferent de numărul păgubiţilor.
Condiţiile acestui tip de asigurări sunt consemnate în Anexa nr. 1, la Hotărârea Guvernului Republicii
Moldova nr. 956,din 28.12.1994. aceste condiţii stabilesc principiile de bază ale asigurării obligatori de răspundere
civilă a deţinătorilor de autovehicule pentru pagubele produse vieţii, sănătăţii şi bunurilor terţelor persoane în urma
accidentelor rutiere care au avut loc pe teritoriul Republicii Moldova.
De această asigurare sunt pasibili deţinătorii de autovehicule cu capacitate cilindrică a motorului de cel
puţin 50 cm3, inclusiv vehiculele electrice urbane, admise spre exploatare cu permisiunea organelor poliţiei rutiere.
Nu este supusă asigurării obligatorii de răspunderea civilă a deţinătorilor de autovehicule, care potrivit dispoziţiilor
legale privind circulaţia pe drumurile publice din Republica Moldova, nu sunt pasibile de înmatriculare de către
organele poliţie rutiere (tractoare agricole, autocombine, excavatoare, instalaţii de compresoare etc.).
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto se efectuează de către companiile de asigurare în baza
licenţelor eliberate în modul stabilit de lege.

3 Asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii provocate prin desfăşurarea de activităţi de


către unităţi comerciale, industriale, de construcţii etc.

Asigurarea de răspundere a producătorului a apărut şi se practică, în prezent , deoarece toţi cei care vând o
marfă au o răspundere faţă de cei care o folosesc sau o consumă. Prin utilizarea ei se pot produce vătămări
corporale, îmbolnăvire, deces sau rănire, pierderi sau prejudicii materiale.
Asigurarea de răspundere a producătorului se face prin poliţe separate, limitate ca sume pentru fiecare
perioadă de asigurare .
Iată câteva exemple care pot ilustra varietatea acestor tipuri de asigurări:
 greşeli în prepararea mâncării sau a preparatelor alimentare pentru animale;

29
 materiale necorespunzătoare folosite în cosmetică sau coafură ce pot crea iritaţii sau alte reacţii
adverse;
 artificii ce se declanşează prematur ;
 gaze sau alte produse chimice care se degajă sau se scurg din containerele în care sunt depozitate;
 materiale cu defecte, folosite în fabricarea unor instalaţii sau echipamente.
Abordarea specifică a asigurărilor de răspundere a producătorului trebuie să aibă în vedere legislaţia
fiecărei ţări. În ţările dezvoltate, reglementările sunt puternic protective pentru consumatori, iar limitele
răspunderilor sunt ridicate şi, de cele mai multe ori, tribunalele acordă câştig de cauză consumatorilor, astfel încât
primele de asigurare au valori mari, corespunzătoare limitelor răspunderii şi experienţelor anterioare.
În unele ţări, cum ar fi Marea Britanie, această răspundere există chiar dacă mărfurile se vând în altă ţară.
În Statele Unite ale Americii, spre exemplu, primele de asigurare sunt mult mai mari pentru că răspunderile se
ridică la sume uriaşe datorită reglementărilor stricte privind protecţia consumatorilor. În Anglia, The Consumer
Protection Act 1987 prevede că dacă un produs este defect, răspunderea pentru daunele provocate revine
producătorului sau importatorului. Dacă nici unul dintre aceştia nu poate fi identificat, atunci răspunderea este a
furnizorului. Pentru a fi considerate necorespunzătoare, mărfurile trebuie să fie sub standardele în vigoare la
momentul respectiv.
Practica asigurărilor presupune şi folosirea unor poliţe combinate, prin care se acoperă, în secţiuni separate,
răspunderea angajatorului, răspunderea publică şi răspunderea producătorului.
În Statele Unite ale Americii a avut loc un proces faimos privind răspunderea producătorului ca urmare a
decesului prin otrăvire a şapte persoane care au consumat Tylenol în anul 1982, toate în zona oraşului Chicago.
Curtea a trebuit să decidă cui i-a revenit responsabilitatea pentru cele şapte vieţi: producătorului medicamentului
Extra Strength Tylenol sau producătorului capsulelor, McNeil Consumer Products Inc. Şi McNeilab Inc.,
aparţinând grupului Johnson & Johnson. S-a concluzionat că ambalajul medicamentului, aşa cum era în momentul
cumpărării de către bolnavi, putea permite accesul la medicament, ducând la crearea unor probleme
consumatorilor. Capsulele viciate au fost vândute în flacoane de plastic; ele fuseseră “atinse” de cianură de
potasiu letal după efectuarea controlului de către McNeil, fiind apoi puse pe rafturile farmaciilor. După
producerea acelor decese, compania a decis ambalarea medicamentului într-un sistem cu triplă protecţie şi
siguranţă format din sigilii multiple şi atenţionări pe ambalaj. Reclamanţii au acuzat conducerea executivă a lui
McNeil de ambalarea necorespunzătoare a medicamentului, dat fiind şi cele peste 200 de reclamaţii anterioare
acestor cazuri primite într-un interval de 3-4 ani, prin care se arăta că “ceva nu este în regulă cu Tylenol-ul” ;
acest lucru trebuia, în mod normal, să ducă la investigaţii pentru identificarea imediată a cauzelor şi rezolvarea
lor, prevenind pierderea de vieţi omeneşti. Johnson & Johnson avea o asigurare de răspundere de peste 80
milioane dolari în momentul otrăviri. Deşi a cerut despăgubiri de la asigurătorul său la nivelul asigurării, pentru
retragerea de pe piaţă a întregii cantităţi de Tylenol existentă, acesta nu a plătit. În timpul procesului, avocatul lui
McNeil a declarat că nu se consideră răspunzător, pentru că folosirea Tylenol-ului nu a reprezentat “cauza
proxima” în determinarea morţii. El a mai afirmat că motivul a fost acţiunea unor persoane rău-voitoare
necunoscute care au transformat Tylenol-ul “în arme pentru crime la întâmplare”. Totuşi, nu s-a putut dovedi
dacă capsulele erau otrăvite când au fost controlate de McNeil. Investigaţiile au durat peste opt ani, dar
răufăcătorul nu a fost identificat.

4.Asigurarea de răspundere profesională.

Asigurarea de răspundere profesională are ca scop despăgubirea celor ce suportă diverse pagube (materiale,
financiare etc.) din vina anumitor profesionişti. Această formă de asigurare a apărut ca o necesitate impusă de
implicaţiile practicării anumitor profesii care pot produce altora pagube create din neglijenţă în practicarea
profesiei. Aici se încadrează profesile care oferă consultanţă sau prestează un serviciu specializat, cum ar fi :
arhitecţii, constructorii, medicii, avocaţii, contabilii, consultanţii şi, în general, toate profesile sau meseriile care
presupun o activitate de mare răspundere (inclusiv managerii). Prin activitatea lor, ei pot din eroare, greşeală,
neglijenţă, omitere sau orice culpă proprie să aducă prejudicii persoanelor pentru care lucrează sau altor terţi.
Asigurarea de răspundere profesională garantează plata acestor pretenţii, evident dacă ele se încadrează în
condiţiile de asigurare prevăzute în contract.
În multe ţări în care asigurările au tradiţie şi un nivel de dezvoltare remarcabil, acest tip de asigurare este
obligatoriu, conform legii şi practicilor locale, ca o condiţie pentru a practica meseria sau profesia respectivă.
Asigurarea de răspundere profesională implică despăgubirea pentru pretenţiile emise împotriva asiguratului
pentru daunele care au loc în perioada de asigurare; ele se referă la orice răspundere civilă în legătură directă cu
activitatea profesională a asiguratului, aşa cum este definită în legislaţia în vigoare la data emiterii poliţei, activitate
executată de către şi în numele asiguratului sau de către persoanele pentru care asiguratul răspunde potrivit legii.
Atunci când poliţa se încheie cu o persoană juridică în calitate de asigurat, condiţiile sale se extind asupra
directorilor şi angajaţilor, în legătură cu activitatea menţionată.
Doar câteva exemple privind aceste acoperiri:
30
 pentru medici: eroare în prescripţia unui tratament, neglijenţă în consultaţii, intervenţii chirurgicale nereuşite;
 evaluatorii de active: neglijenţa în evaluarea unei proprietăţi;
 contabili: rezultatele unui audit reprezintă, de multe ori, baza pe care se fundamentează decizii pentru strategia
afacerilor; o eroare din neglijenţă poate duce la ruinarea financiară a clientului;
 avocaţii pot oferi consultanţă din care clientul pierde bani;
 brokerii de asigurări care neglijează emiterea unei poliţe pot fi răspunzători pentru o pierdere substanţială în
faţa clientului.
Ca regulă, despăgubirile se acordă pentru :
(a) daunele materiale din culpa proprie – persoană fizică sau juridică – şi din culpa altor persoane pentru care
acesta este obligat să răspundă conform legii, vătămări corporale sau deces, avarieri sau distrugeri de bunuri;
(b) cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil (cheltuieli de judecată strict necesare pentru buna desfăşurare a
justiţiei şi încuviinţate de instanţă);
(c) cheltuielile de judecată făcute de vătămat(terţ) pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea obligării
asiguratului la plata despăgubirilor, dacă asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata acestora;
(d) despăgubirile şi daunele apărute ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorării unor documente, furt prin
efracţie sau calamităţi etc.;
(e) pretenţiile emise împotriva asiguratului pentru daunele care au loc în timpul perioadei de asigurare privind
orice răspundere civilă (inclusiv răspunderea pentru costurile şi cheltuielile reclamantului) în directă legătură
cu activitatea desfăşurată, aşa cum este definită în legislaţia în vigoare la data emiterii poliţei, activitate
executată de către şi în numele asiguratului sau de către persoanele pentru care asiguratul răspunde potrivit
legii;
Spre exemplu, în cazul asigurării de răspundere profesională a contabililor, experţilor contabili, sau
controlorilor financiari, ei pot fi asiguraţi pentru prestarea următoarelor tipuri de activităţi:
- întocmirea, supravegherea, certificarea sau controlul contabilităţii sau a bilanţului contabil;
- efectuarea de analize economico-financiare, de controlul financiar-contabil;
- realizarea de evaluări patrimoniale;
- întocmirea unor lucrări de organizare administrativă şi informatică;
- efectuarea de expertize contabile;
- executarea de lucrări cu caracter fiscal;
- consultanţă economico-financiară şi/sau contabilă;
- prestarea unor activităţi de cenzorat la societăţi comerciale.
(f) orice pierdere cazată de vreo eroare, greşeală, neglijenţă sau omitere a unui partener, directori, angajat al
asiguratului, în directă legătură cu activitatea de expertiză contabilă şi contabilitate şi care este descoperită şi
avizată asigurătorului în perioada de asigurare;
(g) orice daună ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorării documentelor şi/sau suporturilor magnetice
necesare înregistrării şi prelucrării datelor contabile, financiare sau manageriale ca urmare a furtului prin
efracţie sau a calamităţilor, independente de asigurat (incendiu, inundaţii, cutremur, alunecări de teren, căderi
de obiecte etc.).
Pe întreaga perioadă de asigurare, răspunderea asigurătorului nu va depăşi limita răspunderii civile conform
contractului.
Asigurătorul va despăgubi şi toate celelalte cheltuieli efectuate de către asigurat cu consimţământul scris al
asigurătorului, cheltuieli legate de orice daună avizată şi aprobată de asigurător, cu condiţia că în cazul în care
costurile totale depăşesc limita răspunderii civile (sumei de asigurare ) să se despăgubească o anumită proporţie a
acestora.
Conform contractului, de regulă, asiguratul nu are dreptul să accepte răspunderea, să negocieze sau să
efectueze o plată sau cheltuială fără acceptul scris al asigurătorului, care în mod normal are dreptul ca, pe cheltuială
sa, să preia şi să conducă în orice moment în numele asiguratului rezolvarea oricărei cereri de despăgubire şi să
primească în orice moment sprijinul acestuia.
Ca orice contract de asigurare, şi în cazul asigurării răspunderii profesionale se enumeră în mod expres
situaţiile şi/sau cazurile pentru care asigurătorul nu este răspunzător faţă de asigurat , cum ar fi:
(a) activităţi desfăşurate de asigurat în afara unui contract încheiat cu clientul său;
(b) cereri de despăgubire ca urmare a unui deces sau a unei vătămări corporale;
(c) pretenţii de despăgubire pentru pierderea sau distrugerea unor proprietăţi, pierderi comerciale sau datorii ale
asiguratului, ca urmare a unei vânzări, cumpărări, subscrieri sau efectuării unor investiţii în calitatea de
mandatar, agent sau principal, pierdere, distrugere sau daună a unei proprietăţi sau orice cheltuială de orice
natură sau cu orice consecinţă;
(d) pagubele care au fost produse cu intenţie de către asigurat, beneficiarul asigurării, un membru din conducerea
asiguratului;

31
(e) pretenţiile referitoare la răspunderea asiguratului angajată pentru pagube produse hârtiilor de valoare,
documentelor, registrelor sau titlurilor, actelor, manuscriselor, pietrelor scumpe, obiectelor cu valoare artistică,
ştiinţifică sau istorică, mărcilor poştale, precum şi pentru dispariţia sau distrugerea banilor;
(f) pretenţiile referitoare la pagube provocate de război, invazie, acţiunea unui duşman extern, război civil,
rebeliune, dictatură militară, confiscare, expropriere, naţionalizare, rechiziţionare, sechestrare, distrugere ,sau
avariere din ordinul oricărui guvern sau autorităţi publice;
(g) răspundere civilă legală directă sau indirectă cauzată sau apărută ca urmare a: radiaţiilor ionizante, contaminării
radioactive, poluare, unde propagate de aeronave şi altele, după caz;
(h) orice cerere de despăgubire ca urmare a desfăşurării unei activităţi de expertiză contabilă, contabilitate sau
audit care nu are la bază un contract de orice natură între asigurat şi cli8enţii acestuia;
(i) orice cerere de despăgubire ca urmare sau în legătură cu pierderi comerciale, răspunderi comerciale sau datorii
ale asiguratului sau în calitatea sa de manager, cu excepţia cazurilor normale de lichidare sau dizolvare;
(j) consecinţele oricăror circumstanţe, notificate sau nu la asigurătorul precedent, care conduc la o cerere de
despăgubire ca urmare a unei activităţi desfăşurate înaintea începerii prezentei asigurări.
Atât acoperirea prin asigurare, cât şi excluderile nu se regăsesc în mod identic la toate societăţile de
asigurare, fiecare dintre ele având libertatea de a include şi, respectiv, exclude acele riscuri şi răspunderi pe care le
consideră utile, în funcţie de nevoile şi interesele asiguratului, dar şi ale sale. În afara unor condiţii generale, fiecare
tip de poliţă de răspundere profesională pentru fiecare dintre profesiile amintite mai sus cuprinde condiţiile
specifice legate de fiecare activitate în parte (erori de proiectare în cazul arhitecţilor, erori de execuţie în cazul
constructorilor, tratamente inadecvate prescrise pacienţilor în cazul medicilor, pierderea oportunităţii de afaceri,
pierderi de profit din cauza unor recomandări greşite date de către consultanţi, etc.).
Ca în orice contract de asigurare, sunt incluse şi limitele răspunderii (a despăgubirii maxime pe care o va
suporta asigurătorul) şi primele aferente ce vor fi plătite de asigurat.
Acoperirea oferită va fi limitată la o sumă totală în orice perioadă a asigurării şi primele tind să fie foarte
mari pentru această asigurare. Este o piaţă restrictivă, deşi există scheme de acoperire pentru majoritatea
profesiilor.
În general, poliţa prevede anumite sume ce vor fi scăzute din cadrul oricărei plăţi, cum ar fi: datoriile
asiguratului în favoarea persoanelor care au condus la apariţia daunei; sumele reţinute de asigurat care aparţin
persoanelor responsabile de daună, precum şi orice sume recuperate de la cei responsabili de producerea daunei.
Asigurătorul îşi declină orice răspundere în cazul în care au loc daune din cauza oricăror persoane şi care
apar după ce a fost confirmată în scris suspiciunea asigurătorului asupra activităţilor respectivelor persoane.
În cazul în care asiguratul beneficiază de despăgubiri din orice alte surse pentru o daună ce se încadrează în
condiţiile prezentei poliţe, asigurătorul este răspunzător numai pentru valoarea daunei care depăşeşte cuantumul
recuperat din aceste surse. Dimensiunea despăgubirilor, care include şi cheltuielile de judecată, se stabileşte în
limita sumei asigurate menţionate în contractul de asigurare.
Un exemplu relevant pentru acest tip de asigurare de răspundere profesională este cel legat de SIDA. La
congresul anual al Asociaţiei Avocaţilor pledanţi în SUA ce a avut loc la San Diego, în iulie 1990, s-a confirmat
că, şi în secolul XXI, SIDA va reprezenta una dintre cauzele multor procese. Din experienţa procesuală americană
în aceste cazuri, se desprind mai multe situaţii generate de practica medicală incorectă care a dus la plata de
către asigurători a unor mari despăgubiri. Printre acestea sunt : determinarea eronată sau neglijentă a nevoii de
transfuzie sangvină la unii pacienţi care a dus la infectarea acestora; prescrierea unui tratament inadecvat cu
recomandarea efectuării de transfuzii; neglijenţa manifestată la băncile de sânge în testarea sângelui donat pentru
efectuarea ulterioară a unor transfuzii. Un alt tip de răspundere provine şi în cazul în care angajatorii solicită la
angajare testul HIV, deoarece acest lucru apare ca o discriminare în baza legislaţiei americane privind persoanele
handicapate.

5. Asigurarea de răspundere în caz de nerambursare în termenele stabilite a creditelor acordate.

Această asigurare este o derivată a asigurării riscului de nerambursare a creditelor. Spre deosebire de
asigurarea riscului de nerambursare a creditului contractul de asigurare se încheie între compania de asigurare
(asigurător) şi agentul economic (asigurat) ce primesc împrumuturi de la bancă.
Obiectul acestei asigurări este răspunderea posesorului de credit fată de bancă, care i-a oferit împrumutul,
pentru stingerea integrală şi la termen a creditului respectiv, inclusiv şi a dobânzii. În asigurare se ia nu întreaga
răspundere a debitorului, ci doar o parte a acesteia, de regulă, de la 50 la 90 %. Restul răspunderii revenindu-i
asiguratului.

32
Ca eveniment asigurat se consideră lipsa încasării de către bancă, în termenul stabilit în contract, a
creditului acordat împreună cu dobânda.
Răspunderea asigurătorului apare la survenirea evenimentului asigurat, adică dacă asiguratul (posesorul
creditului) nu a întors băncii-creditoare suma stabilită în contractul de creditare la expirarea termenului de plată, în
lipsa prolongării acestuia.
Primele de asigurare depind de: perioada asigurării (folosirii creditului), gradul de risc (solvabilitatea
debitorului) ş.a. Suma de asigurare se determină proporţional procentului răspunderii a asigurătorului, stabilit în
contractul de asigurare, şi reieşind din suma totală a datoriei, necesară a fi rambursată potrivit contractului de
creditare.
Condiţiile de bază pentru asigurarea răspunderii debitorului pentru nerambursare a creditului, la general,
sunt analoge condiţiilor asigurării riscului nerambursării creditului. Reieşind din suma de asigurare şi taxele tarifare
stabilite, asigurătorul determină primele de asigurare, care trebuie să fie plătite integral.
După achitarea băncii-creditoare a despăgubirii de asigurare asigurătorului îi revin, în limita sumei achitate,
toate drepturile băncii reieşind din contractul de creditare.
Situaţia financiară şi solvabilitatea debitorului de credit se determină cu ajutorul metodelor de analiză
economico-financiară a activităţii agenţilor economici.

Întrebări – cheie

1. Care sunt condiţiile pentru ca asigurătorul să achite terţului păgubit suma despăgubirii?
2. Cine este beneficiarul asigurării în cadrul asigurărilor de răspundere?
3. Care sunt particularităţile asigurărilor de răspundere civilă?
4. Ce tipuri de asigurări de răspundere cunoaşteţi?
5. De ce depinde mărimea primei de asigurare în cadrul asigurărilor de răspundere civilă?
6. Explicaţi diferenţa dintre asigurările de persoane, bunuri şi de răspundere civilă?
7. In ce constă asigurarea profisională?
8. Care sunt particularităţile asigurărilor de răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicole în R.
Moldova?
9. Care este durata de valabilitate a contractului de asigurare cadrul asigurărilor de răspundere?
10. Ce tipuri de despăgubiri cunoaşteţi în cadrul asigurărilor de răspundere civilă a deţinătorilor de
autovehicole din R. Moldova?

Tema 9 . Asigurarea de transport terestru.


1. Asigurarea autovehiculelor.
2. Asigurările CARGO în cadrul transporturilor internaţionale.
3. Asigurările CASCO.
4. Asigurarea aeronavelor.

1.Asigurarea autovehiculelor.
Deşi la început asigurările auto presupuneau acordarea protecţiei numai pentru vătămări corporale şi pagube
materiale produse terţilor, trecerea timpului a adus cu sine noi tipuri de protecţie.
De aceea, asigurările auto actualmente nu se limitează numai la asigurarea mijlocului de transport. Din punct
de vedere al utilizării autovehiculelor, asigurările ce pot fi încheiate cuprind mai multe tipuri:
a) Asigurarea mărfurilor pe timpul transportului;
b) Asigurarea răspunderii transportatorului;
c) Asigurarea autovehiculelor;
d) Asigurarea de răspundere civilă;
e) Asigurarea pasagerilor, asigurarea de accidente a persoanelor legal transportate în autovehicul etc.
Prin toate aceste asigurări se acoperă o gamă diversă de riscuri. Ca şi în celelalte tipuri de asigurări, există
anumite practici comune tuturor asigurărilor, dar fiecare dintre ele are anumite particularităţi privind tipurile de
riscuri cuprinse în asigurare.
Pentru asigurarea autovehiculelor este important de definit categoria de autovehicule. Prin acest termen se
înţelege nu numai autovehiculele, ci şi remorcile trase de autovehicule asigurate.
În practica internaţională, clasificarea riscurilor asigurabile în asigurarea de autovehicule ţine seama de
tipurile de vehicule ce se asigură, datorită varietăţii mari a acestora. Clasele mari întâlnite sunt următoarele:
a) autovehicule proprietate privată;
33
b) motociclete;
c) autovehicule comerciale – pentru transportul mărfurilor şi pasagerilor;
d) vehicule agricole şi forestiere;
e) autovehicule speciale, construite sau adaptate pentru o anume utilizare; ca de exemplu macarale,
tractoare, ambulanţe, buldozere, excavatoare, echipament pentru extracţii şi transport rutier, autovehicule
speciale pentru transport autovehicule şi altele.
Asigurarea autovehiculelor este cea mai frecvent utilizată în asigurările non-viaţă. Totuşi, pe cât este de
uzuală, pe atât de puţin este cunoscută în detaliu. Ea reprezintă cea mai răspândită asigurare dintre toate categoriile
de asigurări facultative.
a. Asigurarea de avarii a autovehiculelor
Riscurile pentru care se oferă protecţie sunt, ca şi în orice alt tip de asigurare, diferite de la o societate la alta,
dat fiind faptul că fiecare şi stabileşte singură politica de subscriere. Totuşi, există anumite riscuri, pe care le
întâlnim la majoritatea societăţilor de asigurări, pentru care se acordă protecţie. Printre acestea se numără:
- avarii acidentale produse ca urmare a ciocnirii, lovirii sau izbirii cu late vehicule sau cu orice alte corpuri
moblile sau immobile aflate în afara ori în inetriorul autovehiculului asigurat, răsturnării, derapării, zgârierii,
căderii (căderea în prăpastie, căderea în apă cu ocazia transbordării, căderii pe autovehicul a unor corpuri cum ar fi:
copaci, blocuri de gheaţă sau de zăpadă etc.);
- incendiu, precum şi pagubele produse din această cauză, cum ar fi: afumare, pătare, carbonizare sau alte
distrugeri;
- trăsnet, explozie şi pagubele produse când acestea au avut loc la distanţă de autovehiculul respectiv;
- ploaie torenţială, grindină, inundaţie, apă rămasă pe sol, furtună, uragan, cutremur de pământ;
- prăbuşire sau alunecare de teren;
- greutatea stratului de zăpadă sau de gheaţă;
-avalanşe de zăpadă, căderea unor corpuri pe construcţia în care se află autovehiculul.
b. Asigurarea autovehiculelor pentru riscuri speciale
Asigurarea pentru riscul de furt la autovehicule reprezintă o formă de asigurare specială care acoperă riscul
de furt al întregului autovehicul şi, de cele mai multe ori, al unor părţi componente şi accesorii.
Riscurile acoperite în baza acestei condiţii sunt:
- însuşirea arbitrară a autovehiculului de către terţă persoană;
- furtul autovehiculului şi al unor părţi componente şi accesorii din dotarea acestora, prin efracţie sau prin
acte de violenţă;
- pagubele produse autovehiculului ca urmare a furtului sau a tentativei de furt;
- pagubele produse încăperii, propietatea asiguratului, în care se afla autovehiculul ca urmare a furtului prin
efracţie sau a tentativei de furt prin efracţie al autovehiclulului al unor părţi componente sua accesorii din
dotarea acestora.

2.Asigurările CARGO în cadrul transporturilor internaţionale.

Obiectul asigurãrii: Asigurarea mărfurilor pe timpul transportului se face facultativ pentru mărfurile
(încărcăturile) transportate cu diverse tipuri de mijloace de transport ( pe căile ferate, cu vehicule). Pot fi încheiate
contracte de asigurare CARGO de către persoanele fizice şi juridice cu reşedinţa în Republica Moldova, precum şi
de către persoanele din străinătate.
Există un şir de riscuri care sunt acoperite prin asigurarea CARGO. Acestea pot fi grupate coform următoarelor
principii:
• pagubele provenite prin detereorarea sau distrugerea completă a volumului de încărcătură sau numai a unei
părţi ca urmare a acţiunii forţelor naturii: incendiului, fulger, inundaţie, curemur de pămînt, ploaie, grindină,
prăbuşire sau alunecare de teren;
• pagubele provenite prin detereorarea sau distrugerea completă a volumului de încărcătură sau numai a unei
părţi ca urmare a accidentelor ale mijlocului de transport: explozie, ciocniri, loviri sau izbiri cu alte mijloace de
de transport sau cu orice alte bunuri mobile sau impbile aflate în afara mijlocului de transport, căderi,
răsturnări, etc;
• pagubele provenite din accidente in timpul încărcării, aşezării sau descărcării încărcăturilor;
• toate cheltuielile necesare şi oprtune efectuate în vederea salvării încărcăturii, precum şi a mininizării pagubei.
Contractul de asigurare se perfectează în baza cererii (declaraţiei) scrise de asigurat, care trebuie să conţină
următoarele date:
- denumirea asiguratului;
- denumirea corectă a încărcăturii (mărfii);
- tipul ambalajului;
- numărul de locuri al întreg volumului de încărcătură;

34
- numărul de locuri într-o unitate de transport;
- greutatea totală a încărcăturii;
- tipul transportului;
- denumirea deţinătorului mijlocului de transport;
- felul de expediere (în vrac, în cisterne);
- punctul de plecare;
- punctul de destinaţie;
- durata expedierii încărcăturii;
- termenul de asigurare;
- suma asigurată a încărcăturii;
- numărul şi data foii de însoţire a însoţire a încărcăturii.
Asiguratul este obligat să indice în cerere şi alte informaţii cunoscute de el despre împrejurările transportării,
care au o importanţă semnificativă pentru stabilirea gradului de risc.
Asigurarea intră în vigoare la data solicitată de asigurat sau la momentul în care marfa respectivă părăseşte
depozitul sau locul de depozitare indicat în contractul de asigurare cu scopul transportării, dar nu înainte de
încheierea contractului de asigurare şi durează pe perioada transportării pînă la sosirea mărfii la destinaţia indicată
în contratul de asigurare.
Suma asigurată este valoarea mărfii inclusă în contractul de asigurare şi agreată de asigurător. Ea include:
valoarea mărfii potrivit facturii originale sau potrivit valorii de piaţă la locul expedierii în momentul încheierii
contractului, cînd nu există valoarea comercială;

Suma asiguratã:
La asigurarea de tip CARGO – suma poate fi formatã din:
- valoarea bunurilor potrivit facturii;
- costul transportului şi costul asigurãrii dacã acestea nu sunt incluse în valoarea facturii;
- cheltuielile şi taxele vamale;
- alte tipuri de cheltuieli legate cu transportarea mărfii.

Prima de asigurare se determinã prin înmulţirea sumei asigurate cu cota de primă ce variază în funcţie de
felul transportului.

Răspunderea societăţii de asigurare:


Începe şi înceteazã în mod diferenţiat şi specific. Ea începe dupã intrarea în vigoare a asigurãrii astfel:
• la bunurile transportate pe calea feratã – din momentul primirii bunurilor de cãtre
transportator, cu respectarea regulamentului de transport;
• la bunurile transportate cu vehicule – din momentul încãrcãrii bunurilor în vehicule.
Rãspunderea societãţii de asigurãri înceteazã, de asemenea, în mod diferenţiat:
• la bunurile transportate pe cãile ferate – din momentul eliberãrii bunurilor cãtre
destinatar;
• la bunurile transportate cu vehicule – din momentul descãrcãrii acestora din vehicule la ,
• destinaţie.
Societatea de asigurãri are dreptul sã verifice situaţia realã a bunurilor transportate şi sã efectueze, pe
aceastã bazã, regularizarea primelor de asigurare în funcţie de situaţia realã.
La survenirea cazului de asigurare, asiguratul sau reprezentantul său este obligat să întreprindă toate măsurile
posibile în vederea salvării şi păzirii încărcăturii deteriorate şi în timp de 24 ore să înştiinţeze asigurătorul sau
reprezentantul său despre cele întîmplate.
Toate cheltuielile necesare pentru salvarea şi păstrarea încărcăturii, precum şi pentru preîntîmpinarea
deteriorării ei ulterioare sunt efectuate de către asigurat. Cheltuielile, care conform condiţiilor de asigurare,
urmează a fi compensate, sunt achitate asiguratului de către compania de asigurare la decontarea sumei de
despăgubire.
Mărimea daunelor este determinată de către reprezentantul companiei de asigurare cu participarea
asiguratului. În caz de divergenţe, fiecare din părţi poate pretinde ca determinarea pagubei să fie efectuată de către
o expertiză independentă. Cheltuielile pentru efectuarea expertizei suplimentare le suportă partea iniţiatoare.
La înaintarea cererii de compensare a pagubei, asiguratul sau beneficiarul mărfii este obligat să confirme
documental:
a) interesul său pentru bunurile asigurate;
b) producerea cazului asigurat;
c) mărimea pretenţiilor sale aferente pagubei.
Documente de bază se consideră:
35
a) pentru confirmarea interesului în asigurarea încărcăturii – bonurile de livrare, foile de însoţire şi alte documente
de transpotare, facturile şi conturile, dacă din prevederile acestor documente reiese că asiguratul este în drept să
dispună de încărcături;
b) pentru demonstrarea producerii cazului asigurat, asiguratul trebuie să prezinte documente de confirmare,
eliberate de organele competente;
c) pentru dovedirea mărimii pretenţiilor de despăgubire – procesul verbal de constatare a pagubelorproduse
încărcăturii întocmite de către comisarul de avarie, actele expertizei de estimare a pagubei, alte documente,
întocmite conform legislaţiei ţării unde s-a produs evenimentul asigurat;
d) actele de achitare a cheltuielilor suportate, conturile eferente pagubei, iar în caz de înaintare a pretenţiilor de
despăgubire şi de rambursare a cheltuielilor şi primelor pentru avaria generală – calculul confirmat documentar.
Constatarea, evaluarea şi stabilirea despãgubirii:
Are loc, în mod specific, dar cu încadrarea în coordonatele mecanismului asigurãrii de bunuri.
Constatarea pagubei are loc în urma sesizãrii organelor de poliţie şi înştiinţãrii societãţii de asigurãri cu
privire la producerea pagubei asigurate.
La opţiunile de constatare participã:
- inspectorul de daune al societãţii de asigurare;
- cãrãuşul;
- organele de poliţie;
- asiguraţii sau reprezentanţii lui;
- martorii (dupã caz).
Cu aceastã ocazie se întocmeşte un proces verbal de constatare a pagubei. Evaluarea pagubei are loc în
funcţie de cantitatea bunurilor prejudiciate şi de preţurile de evaluare la data producerii evenimentului asigurat.
Despăgubirea este, în principiu, cel mult egalã cu paguba, cu condiţia să nu depăşeascã suma asiguratã.
Plata despăgubirii se efectuează în cadrul unui termen precizat în contractul de asigurare, în principiu în termen de
30 de zile, în caz de furt sau de dispariţie a bunurilor, de la data înştiinţării asupra cazului asigurat.
Dacă, ulterior, bunurile sunt recuperate, atunci sumele plătite ca despăgubiri se restituie societăţii de
asigurări.

3. Asigurările CASCO

Asigurarea CASCO este cea mai frecvent utilizată în asigurările non-viaţă. Pe cît este de uzuală, pe atît de
puţin cunoscută în detaliu. Ea prezintă cea mai răspîndită asigurare dintre toate categoriile de asigurări facultative.
În calitate de subiecţi ( contractanţi ) ai asigurăii CASCO pot fi considerate :
a) persoanele fizice , care au atins virst a de 18 ani in cazul asigurarii
automobilelor, şi vîrsta de 16 ani – în cazul asigurării mijloacelor de transport moto ;
b) orice persoană juridică ;
c) persoane fizice şi juridice, care activează pe teritoriul Republicii Moldova (ambasade, consulate,
reprezentanţe, corespondenţi, reprezentanţi ai organizaţiilor internaţionale, întreprinderi mixte) ;
d) persoanele fără cetăţănie, care locuiesc permanent în Republica Moldova, atunci cînd :
- autovehiculul este proprietatea lor ;
- autovehicolul este luat în arendă în baza contractului de arendă ;
- dispun de o procură vizată notarial cu dreptul de a deţine a utiliza sau a gira autovehicolul dat.
Validitatea asigurarării încheiate cu :
a) persoane fizice se extinde numai asupra asiguratului, soţului (soţiei lui), sau persoanei care deţine din
partea asiguratului o procură vizată notarial, însă nu mai mult decît o persoană ;
b) persoane juridice se extinde pentru orice persoană, care este angajată în serviciul asiguratului şi conduce
autovehicolul cu autorizarea în scrisă a acesuia.
În calitate de obiecte ale asigurării se consideră autovehiculele pentru transporturi terestre care pot fi grupate
în următoarele tipuri:
 autovehicule destinate transporturilor de persoane : autoturisme, autobuse, motociclete;
 autovehicule destinate transporturilor de bunuri : autocamioane, autofurgoane, autocisterne;
 autovehicule speciale:
 autovehicule pentru gospodăria comunală ( stropitori, măturători, gunoiere );
 autovehicule pentru stingerea incendiilor;
 autosanitare;
 autocamioane, autovehicule pentru explorări geolofice, hidrotehnice;
 remorcicare sunt trase de un autovehicul din cele menţionate mai sus;
36
 tractoare;
 maşini şi mecanisme agricole şi de construcţii autopropulsate ( cu autotracţiune ) combine,
greidere.

Nu pot fi obiecte ale asigurării :


a) autovehiculele la care lipseşte numărul caroseriei şi a motorului;
b) autovehiculele cu deteriorăriale geamurilor,cu avariei sau corozie evidentă a detaliilor caroseriei.
Obiectele asigurării enumerate mai sus sunt prevăzute prin condiţiile generale de asigurare. Conform
condiţiilor de asigurare specială, în calitate de obiect al asigurării poate să fie şi:
a) utilajul suplimentar şi accesoriile autovehiculelor instalate care nu fac parte din completarea lui conform
instrucţiei uzinei producătoare.costul total al utilajului suplimentar şi accesoriilor asigurate nu poate depăşi
20% din suma asigurată a autovehiculului.
b) aspectul comercial al autoturismelor. Asigurarea pierderii aspectului comercial se efectuează numai pentru
autoturisme, autobuse şi microbuse cu excepţia mijloacelor de transcport de acest tip care sunt în expoatare
de mai mult de 5 ani, caroseria cărora a fost revopsită, a celor cu urme de accident, precum şi a celor cu
semne de distrugere corozivă.
c) şoferul şi pasagerii contra accidentelor.

RISCURILE ACOPERITE PRIN ASIGURARE

Riscurile supuse asigurării sunt grupate în felul următor:


a) avarieri sau distrugeri provocate de riscurile cu caracter natural trăsnet, furtună, urgan, cutremur de pămînt,
inundaţie, grindină,prăbuşire sau alunecare de teren,avalanşe de zăpadă, incendiu. Precum şi a efectelor
indirecte ale acestora.
b) ciocniri, loviri sau izbiri cu alte vehicule sau cu alte corpuri mobile sau imobile aflate în afara sau în
interiorul autovehoculului asigurat, căderi ( în prăpastie, în apă,din cauza ruperii podului), căderea pe
autovehicul a unor corpuri ca: copaci, blocuri de gheaţă, de zăpadă, bolovani, răsturnări.
c) furtul autovehicolului, al unor părţi componente ; pagube de orice fel produse autovehicolului ca urmare a
furtului sau tentative de furt al autovehicolului, precum şi în urma acţiunelor premeditate ale altor
persoane.
Şoferul şi pasagerul din autovehicol sînt asiguraţi pentru caz de deces sau vătămări corporale în urma
accidentului rutier sau în alte împrejurări legate de exploatarea autovehicolului.
Asigurarea pierderii aspectului comercial se încheie pentru cazurile de devalorizarea a calităţii autovehicolului
comparativ cu starea nouă, ca urmare a survenirii riscului asigurate prin contractul de bază.
Ultemele două sînt stipulate de condiţiile speciale de asigurare.
Toate riscurile descrise mai sus sînt prevăzute prin următoarele cinci variante de asigurare :
Varianta I. (CASCO deplin) :
Pentru toate riscurile prevăzute la punctele a), b) şi c), inclusiv spargerea geamurilor, cauzată de pietre
zburate de subroţile altui autovehicol ;
Varianta II. (CASCO parţial) :
Numai pentru riscurile prevăzute la punctul b), cu exceptia spargerea geamurilor, cauzată de pietre zburate
de subroţile altui autovehicol ;
Varianta III. (CASCO parţial) :
Pentru riscurile prevăzute la punctele a) şi b), inclusiv spargerea geamurilor, în urma acţiunelor directe sau
indirecte ale riscurilor prevăzute la punctul a), cu exceptia spargerea geamurilor, cauzată de pietre zburate de
subroţile altui autovehicol ;
Varianta VI. (CASCO parţial) :
Pentru riscurile prevăzute la punctul a) , inclusiv spargerea geamurilor, în urma acţiunelor directe sau
indirecte ale riscurilor prevăzute la punctul a), cu exceptia spargerea geamurilor, cauzată de pietre zburate de
subroţile altui autovehicol ;
Varianta V. (asigurarea de tranzit) :
Se aplică numai pentru persoane juridice, care practică vînzări de autovehicole în calitate de dealeri ai
uzinelor producătoare sau a caselor de comerţ. Se încheie pentru perioada de mînare a autovehicolelor de la 3 pînă
la 30 zile.
În practica societăţilor de asigurare , în cele mai multe ţări, pentru stabilirea primelor de asigurare se au în
vedere mai mulţi factori, şi anume:
 statistici privind accidentele de circulaţie, furturi;
 tipul autovehiculului şi marca;
37
 valoarea autovehiculului;
 riscurile asigurate;
 capacitatea cilindrică;
 performanţele tehnice;
 uşurinţa reparaşiilor, disponibilitatea şi accesibilitatea pieselor de schimb;
 costul reparaţiilor;
 atracţia pentru hoţi;
 vîrsta şi experienţa conducătotului auto;
 vechimea maşinii;
 istoricul daunelor solicitantului;
 starea drumurior, sisteme de semnalizare rutieră.

Generarea unui proces de despăgubire presupune existenţa dosrului de daune pentru cazul producerii
riscului asigurat.Pentru ca la cazul asigurat să fie deschis un dosar de daune, este necesar ca să fie înaintată de
către asigurat cererea de despăgubire pentru paguba produsă.
Dosarul de daune va conţine după necesitate:
 aviz cu privire la producerea accidentului rutier;
 aviz cu privire la despăgubire;
 confirmarea valabilităţii contractului de asigurare (poliţa de asigurare);
 avizul poliţiei rutiere (altor organe competente);
 proces-verbal de constatare a pagubelor;
 devizul costului reparaţiei;
 proces-verbal privind estimarea costului autovehiculului
 alte acte necesare.

Evaluarea pagubei , precum şi stabilirea despăgubirii se fac de către asigurator în baza procesului-verbal de
examinare şi constatare a pagubelor aduse autovehiculului avariat.
În acest act se indică persoana care a efectuat constatarea, care este avarierea,lista defectelor constate care
urmează a fi lichidate prin lucrări de reparaţie. Pentru cazul urmărit acesta este doar parbrizul din faţă. Numaidecît
se indică data examinării.
Cuantumul pagubei este egal cu costul reparaţiei părţilor componente sau al pieselor avariate ori cu costul
înlocuirii acestora, inlcusiv cheltuielile pentru materiale aferente reparaţiilor necesare ca urmare a pagubelor
produse. Acestea sunt la preţurile şi tarifele practicate de către societatea de asigurare sau de către unităţile de
specialitate din Molodva. Se mai includ cheltuieli de transport al autovehiculului la atelierul de reparţii, cheltuieliel
făcute în vederea limitării pagubelor.
Dacă costul reparaţiei inclusiv cheltuielile pentru materiale depăşeşte valoarea din nou a părţilor
componente, se ia în consideraţie valoarea din nou a acestora. Se consideră că a fost necesară revopsirea integrală a
autovehiculului cînd părţile avariate din cauze cuprnse în asigurare reprezintă cel puţun 50% din suprafaţa totală
exterioară a autovehiculului respectiv.
În caz de pierdere totală sau de furt al autovehiculului, despăgubirea se acordă la nivelul sumei asigurate
stabilite prin contract. Autovehiculul deteriorat rămîne la dispoziţia asiguratorului în baza unei cereri scrise din
partea acestuia.

Devizul estimativ de reparaţie a autovehiculului avariat – este un alt act care se include în dosarul de daune.
Acesta cuprinde cîteva mari compartimente: I – costul manoperei, II – lucrări de vopsire, III – costul părţilor
componente, pieselor, accesoriilor necesare a fi înlocuite, precum şi a materialelor de vopsire şi expluatare şi însăşi
calculul sumei despăgubirii.Conform condiţiilor din exemplu, se poate face calculul în felul următor:
1. Costul manoperei pentru aschimbul parbrizului faţă, inclusiv TVA 55 lei;
2. Costul parbrizului pentru 1 bucată inclusiv TVA este 940 lei. Se va considera valoarea fără a deduce uzura
conform condiţiilor idn contract.
3. Costul reparaţiei 995 lei;
4. Nu se va deduce franţiza, deoarece nu a fost prevăzută în condiţiile contractului;
5. Din motivul că suma asigurată a fost mai mică decît valoarea efectivă a autovehiculului, deapăgubirea se va
plăti proporţional procentului asigurării 68% şi va constitui 677 lei.
În poliăţa de asigurare retrasă de la sigurat va fi indicată data întocmirii dosarului de daune.
Despăgubirea pentru autovehiculul avariat se plăteşte de asigurator în timp de 1 lună după primirea
(prezentarea) tuturor documentelor necesare pentru decizia în cauză.

38
În caz de furt al autovehiculului sau cînd asupra producerii evenimentului respectiv a fost intentat un dosar
penal, decizia de acordare sau refuz în acordarea despăgubirii este soluţionată timp de 15 zile.

4. Asigurarea aeronavelor.

Obiectul asigurării sunt navele aeriene aparţinând companiilor de transport şi asociaţiilor sportive care se asigură
pentru:
• pierderea şi avarierea navei;
• răspunderea faţă de pasagerii sau bagajele acestora şi pentru mărfurile transportate;
• răspunderea civilă faţă de terţi.
Riscurile asigurate
În baza contractului de asigurare se acordă despăgubiri pentru:
• pierderea fizică directă sau pierderea totală constructivă ori avarierea navei în timpul zborului, rulării la
sol şi al staţionării la sol;
• dispariţia aeronavei;
• avarii pricinuite aeronavei de măsurile de salvare;
• cheltuielile făcute pentru salvarea şi conservarea aeronavelor;
• cheltuielile de judecată şi arbitraj făcute de asigurat cu ajutorul asiguratorului în scopul formulării
pretenţiei faţă de terţi.
Pierderea fizică directă înseamnă distrugerea completă a aeronavei, fiind imposibilă repunerea ei în stare de
funcţionare.
Pierderea totală constructivă reprezintă avarierea gravă a aeronavei, astfel încât cheltuielile implicate: de
operaţiunile de salvare, de măsurile de limitare a pagubelor, de transport, de reparaţii şi repunere în stare de
folosire, depăşesc 75% din suma asigurată.
În baza asigurării aeronavelor pentru răspunderea legală faţă de terţi, asiguratorul acordă despăgubiri pentru
sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de despăgubiri şi cheltuieli de judecată, pentru:
• vătămarea corporală sau decesul pasagerilor, ca urmare a accidentării acestora la bordul navei sau în
cursul operaţiilor de îmbarcare / debarcare;
• pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor şi a bunurilor aflate asupra pasagerilor;
• pierderea, avarierea sau distrugerea mărfurilor transportate;
• vătămarea corporală sau decesul persoanelor ori avarierea sau distrugerea bunurilor din afara
aeronavelor, cu condiţia ca acestea să fi fost cauzate, în mod direct, de aeronavă sau de obiectele
desprinse sau căzute din aceasta.
Suma asigurată
Aeronavele se asigură la sumele declarate de asigurat şi agreate de asigurator şi care nu trebuie să depăşească
valoarea de înlocuire a aeronavei la data încheierii asigurării.
Răspunderile se asigură la sumele declarate de asigurat pentru pasageri, pentru bagaje şi pentru mărfuri, în
limita prevăzută de legislaţia de, în convenţiile internaţionale cu care ţara noastră este parte sau în acordurile
încheiate între asigurat şi partenerii săi externi.
Despăgubiri
În caz de pierdere fizică directă sau dispariţie, asiguratul este despăgubit cu suma asigurată.
În caz de pierdere totală constructivă, despăgubirile se acordă astfel:
• dacă aeronava poate fi reparată, despăgubirea este reprezentată de costurile necesare, din care se
scade valoarea reperelor care pot fi întrebuinţate sau valorificate;
• dacă aeronava nu poate fi reparată sau dacă reparaţia nu este justificată, despăgubirea este
reprezentată de suma asigurată, din care se scade valoarea reperelor care se pot valorifica.
Perioada asigurată
Asigurarea aeronavelor se poate încheia pentru:
• o perioadă determinată de timp;
• pentru o călătorie determinată.
Raspunderile asiguratorului
În asigurarea pentru pierderea sau avarierea aeronavei, la asigurarea încheiată pentru o perioadă de timp,
răspunderea asiguratorului începe şi înceteazaă la date precise în poliţa de asigurare.
La asigurările încheiate pentru o călătorie, răspunderea asiguratorului începe în momentul începerii
reparaţiilor de îmbarcare a călătorilor sau de încărcare a mărfurilor sau în momentul pornirii motoarelor, în cazul
unei călătorii fără pasageri sau mărfuri şi încetează în momentul încheierii operţiilor de debarcare sau descărcare a
mărfurilor pe aeroportul de destinaţie sau în momentul opririi motoarelor, în cazul călătoriilor fără pasageri sau
mărfuri.
Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este reglementată, pe plan internaţional, prin:
39
• Convenţia de la Varşovia (1929), completată cu Protocolul de la Haga (1955) - aplicabilă transportului
de persoane, bagaje sau mărfuri;
• Convenţia de la Tokyo (1963) - se aplică infracţiunilor penale sau actelor care pot compromite
securitatea aeronavelor, a persoanelor sau bunurilor aflate la aeronave;
• Convenţia de la Roma (1953) - aplicată în cazul daunelor provocate terţilor în afara aeronavei.

Întrebări – cheie

1. Numiţi tipurile de autovehicole ce pot fi cuprinse în asigurare?


2. Care este obiectul asigurării CARGO?
3. Cum se determină suma asigurată în cadrul asigurărilor CARGO?
4. Enumeraţi ce date trebuie să cuprindă declaraţia de asigurare?
5. Din ce moment apare răspunderea asigurătorului în cadrul asigurărilor CARGO?
6. Care este subiectul şi obiectul asigurării CASCO?
7. Care sunt variantele de asigurare CASCO?
8. De ce depinde mărimea primei de asigurare la asigurarea CASCO?
9. In ce constă asigurarea aeronavelor?
10. De ce depinde mărimea sumei asigurate la asigurarea aeronavelor?

Tema 10 Asigurarea pecuniară

1. Asigurarea de fidelitate
2. Asigurarea creditelor de export
3. Modalităţi de intervenţie a statului în asigurarea creditelor de export
4. Asigurarea împotriva întreruperii activităţii de afaceri
5. Asigurarea de indemnizare (garantare) a ipotecii
6. Asigurarea riscurilor politice

1. Asigurarea de fidelitate

Cuvîntul pecuniar înseamnă în legătură cu banii, iar asigurarea pecuniară acoperă riscurile unei organizaţii
care s-ar putea găsi în situaţia de a trebui să plătească o sumă de bani, fie în situaţia de a nu putea încasa sumele pe
care le încasa de obicei.
Asigurarea de fidelitate sau de cauţiune a fost întrodusă în secolul XIX-lea pentru a înlocui sistemul de
cauţiuni private.
Pînă la acea dată, cetăţenilor care deţineau funcţii de răspundere în guvern, industrie, comerţ etc. li se cerea
adesea să desemneze o altă persoană care putea să fie garantul lor. Acest garant se angaja să plătească o sumă de
bani atunci cînd ar fi apărut pierderi ca urmare a acţiunii persoanei ce deţinea respectiva funcţie de raăspundere. Nu
fiecare om cinstit putea să-şi găsească o cauţiune, datorită riscurilor evidente ale poziţiei lor. În consecinţă, în 1840
s-a format Societatea de Garanţii Britanică din Edinburgh.
Rezultă că scopul asigurării de fidelitate este de a proteja asiguratul împotriva unor daune ce ar putea rezulta
din încrederea acordată unor persoane ce administrează o parte din activele unei societăţi. Poliţa de asigurare de
fidelitate protejează o societate împotriva daunelor determinate de acte frauduloase sau necinstite ale personalului
său, indiferent dacă aceştia au acţionat singuri sau împreună cu alte persoane. Asigurătorul plăteşte numai dauna
propriu-zisă nu şi daunele de consecinţă. Sunt excluse, de asemenea, din gospăgubire costurile asiguratului pentru
stabilirea pierderii propriu-zise.
Garanţiile de fidelitate se emit fie pentru fiecare persoană în parte, fie pentru anumite posturi, sau sunt
generale pentru toţi angajaţii unei societăţi. Această ultimă formă este foarte folosită mai ales la asigurarea
instituţiilor financiar-bancare.
În prezent există mai multe tipuri principale de cauţiune:
1) Garanţii comerciale . Sunt oferite patronilor care ar putea fi victimele nor fraude sau a unor acţiuni
necinstite efectuate de angajaţii lor. Prin aceste poliţe de asigurare se asigură rambursarea unor sume de bani
patronului a cărei valoare maximală este fixată în prealabil.
2) În alte cazuri asigurătorii emit obligaţiuni prin care angajează să plătească o sumă de bani dacă o persoană
nu reuşeşte să se achite în mod corespunzător de datoriile ce-i revin. De exemplu tur-operatorii şi agenţii de voiaj ai
40
Asociaţiei Agenţilor de Călătorie Britanici trebuie să achiziţioneze o obligaţiune ca cerinţă impusă de calitatea lor
de membri. Obligaţiunea poate fi utilizată pentru a oferi sprijin clienţilor dacă tur-operatorul sau agentul lor îşi
încetează activitatea înainte sau în timpul excursiei sau vacanţei. Obligaţiunile emise de administraţia locală
reprezintă echivalentul guvernamental al garanţiilor comerciale, cu excepţia faptului că ele acoperă atît greşelile
angajaţilor, cît şi actele necinstite ale acestora.
3) În anumite cazuri, tribunalele împuternicesc o persoană să administreze afacerile financiare ale alteia (de
exemplu, ale unui minor, al unei persoane debile mintal sau ale cuiva care a murit fără să desemneze un executor
testamentar). Unui astfel de administrator i se cere adesea să ofere o garanţie pentru buna executare a îndatoririlor
sale şi, în mod normal, asigurătorii vor emite o obligaţiune în tribunal (de instanţă) care oferă o astfel de garanţie.
4) Obligaţiunile (garanţiile) guvernamentale sunt adesea societate drept cauţiune pentru lichidatorii
desemnaţi să lichideze companiile falimentare sau pentru gestionarii de depozite care răspund de mărfurile
destinate exportului, şi care vor trebui să plătească taxa pe valoare adăugată datorată pentru bunurile exportate,
dacă acestea vor fi înstrăinate în mod ilegal.
5) Garanţii pentru licitaţii care garantează că debitorul, în cazul în care cîştigă licitaţia va semna contractul şi
va furniza cauţiunea de bună executare a contractului. În cazul în care nu va semna contractul şi va furniza
cauţiunea de bună executare a contractului. În cazul în care nu se va încheia contractul sau nu se va aduce cauţiunea
de bună executare, cîştigător este desemnat următorul la licitaţie, iar societatea de asigurare va plăti diferenţa dintre
valoare licitată de debitul garantat şi valoarea licitată de persoana următoare.
6) Garanţii de restituire a avansului, care se practică în cazurile în care creditorul prefinanţiază debitorul prin
plata unui avans. Rambursarea acestui avans se garantează printr-o cauţiune, a cărei valoare descreşte proporţional
cu valoarea lucrărilor executate, de obicei cu un procent lunar fix.
În practică se utilizează şi alte garanţii cum ar fi cele privind asigurarea serviciilor de întreţinere, pentru
vamă etc.
Cauţiunea implică următoarele relaţii:
• Relaţia debitor-creditor, stabilită fie prin contractul de livrare a bunurilor fie prin lege (exemplu,
obligaţia de a plăti vama);
• Relaţia debitor-asigurător, prin plata primei de asigurare de către debitor către asigurător, pe de o
parte, iar pe de altă parte prin dreptul de recurs al asigurătorului faţă de debitor;
• Relaţia asigurător beneficiar.

BENEFICIAR CONTRACT ASIGURAT


(creditor) (debitor)

conţinutul plata primei drept de recurs

ASIGURĂTOR
(generator)

Din schemă rezultă următoarele:


- creditorul este beneficiarul cauţiunii;
- debitorul (asiguratul) este responsabil, pe de o parte, de îndeplinirea obligaţiilor din contract şi garantate
prin cauţiune, iar pe de altă parte, în caz de daună, trebuie să plătească asigurătorului sumele pe care
acesta le-a achitat beneficiarului;
- asigurătorul (garantor) este partea care se alătură debitorului în scopul garantării faţă de beneficiar a
îndeplinirii de către asigurat a obligaţiilor acestuia din urmă.
În asigurarea cauţiunilor subscriitorul trebuie să determine dacă debitorul va fi în măsură, să-şi îndeplinească
la scadenţă obligaţiunile financiare faţă de creditor, în acest scop el trebuie să examineze solvabilitatea şi bonitatea
debitorului, iar dacă cauţiunea este chemată la plată, dacă va putea face faţă pretenţiilor asigurătorului (regres). În
evaluarea riscului la subscrierea unei cauţiuni se face o analiză a bilanţuluipe ultimii trei ani, a situaţiei veniturilor
şi cheltuielilor şi a situaţiei surselor şi utilizării fondurilor de către asigurat (debitor).
41
Prima de asigurare care se percepe pentru emiterea unei cauţiuni este proporţională cu rata dobînzii pe piaţa
respectivă şi în competiţie cu spezele bancare percepute pentru scrisorile de garanţie bancară.
Şi în această ramură de asigurare se cere asiguratului să-şi reţină o participare la risc, în general de 20-30%
din suma asigurată.
Aceste asigurări sunt practicate de societăţi de asigurare specializate deoarece presupune o muncă complexă
de evaluare a situaţiilor şi pentru a proteja cît mai bine asiguraţii, printr-o administrare corectă a rscurilor.
În ultimii ani daunele cele mai grave pe care le-au plătit asigurătorii de fidelitate au fost determinate de
fraudele în sistemele electronice de prelucrare a datelor, falsificarea valutelor, furtul în timpul transportului,
valorilor, necinstei angajaţilor etc.

2. Asigurarea creditelor de export

Asigurarea creditelor are menirea să ofere protecţie agenţilor economici împotriva riscurilor specifice
exportului. Un contract de export poate avea ca obiect livrări de mărfuri sau prestări de servicii, inclusiv cesiuni de
licenţă sau brevete, în favoarea unor cumpărători sau beneficiari rezidenţi în străinătate.
Cînd părţile contractante convin cu furniturile, lucrările sau serviciile care fac obiectul contractului de export
să nu se achite la livrare (executare sau prestare), ci după scurgerea unui interval de timp de la acesta, furnizorul
acordă cumpărătorului extern un credit comercial. Consinţămînd la o asemenea modalitate de plată, furnizorul îşi
asumă, pe de o parte, riscurile exportului pe credit, iar pe de altă parte, efectele de trezorerie ale operaţiunei de
export cu plata la termen. Întrucît exportul pe credit blochează o perioadă de timp resursele financiare ale
furnizorului, incorporate în produse livrate pe credit, acesta se vede adesea obligat să şi le completeze apelînd la un
credit bancar.
Forme de asigurare anterioare încheierii contractului
Prosperarea pieţii externe reclamă cheltuieli importante din partea exportatorului potenţial, fără să existe
certitudinea că acţiunea sa va fi încununată cu succes, adică va face posibilă încheierea de contracte de export.
Chiar dacă în unele ţări, există practica suportării de către stat a unei părţi din cheltuielile de prospectare, totuşi
pentru cheltuielile care rămîn în sarcina agentului economic, riscul insuccesului comercial al acţiunii prospectate nu
poate fi neglijat. Pentru protejarea sa împotriva unui asemenea risc, exportatorul potenţial poate încheia o asigurare
de prospectare la un organ specializat în astfel de asigurări.
În cazul unor obiective importante vizînd livrări de produse peste graniţă de valori mari, concurenţa
internaţională capătă forme deosebit de ascuţite. Pentru a se plasa pe o poziţie cît mai avantajoasă în competiţia la
care participă unii agenţi economici prezintă oferte ferme valabile o anumită perioadă de timp. Modificarea
condiţiilor economice, reflectoare la preţ, dobîndă, curs valutar, condiţii de finanţare etc., în perioada de valabilitate
a ofertei ferme, faţă de cele avute în vedere la întocmirea acesteia poate să antreneze pentru agentul exportator în
cazul adjudecării comenzii, o pierdere ce nu poate fi recuperată de la importator. Ofertantul este obligat să depună o
cauţiune în favoarea cumpărătorului care să-i garanteze că ofertantul, în ipoteza adjudecării tranzacţiei va semna
contractul extern în condiţiile prevăzute în oferta prezentată.
În stfel de situaţii se pot contracta asigurări împotriva riscurilor pe care le incubă remiterea de către
exportator, de oferte ferme pe perioade îndelungate de valabilitate.
Forme de asigurare posterioare încheierii contractului
După încheierea contractului de export pot să intervină două categorii de riscuri şi anume:
1. unele în intervalul de timp cuprins între momentul semnării contractului de export şi cel al livrării la
extern a produselor comandate, însoţită de documentele legale;
2. altele în perioada de la livrarea pe credit a produselor şi pînă la încasarea contravalorii lor.
1) În perioada producerii bunurilor care fac obiectul contractului (fabricarea bunurilor ce urmează a fi
exportate, executarea unor lucrări de construcţii-menaj, amenajări teritoriale, foraje de exploatare sau de explorare,
lucrări agricole sau de forestiere, prestarea unor servicii etc.), pentru exportator există riscul întreruperii
contractului din motive ce-i scapă de sub control. În măsură în care bunurile, lucrările sau serviciile comandate au
un caracter de unicat, şi deci după terminare nu mai pot fi valorificate către alţi beneficiari, întreruperea
contractului generează pierderi pentru exportator.
Riscul înregistrării de pierderi pentru exportator, în această fază a delurării contractului, poartă denumirea de
risc de fabricaţie. Dacă exportatorul a depus o cauţiune în favoarea cumpărătorului care să garanteze, în caz de
necesitate, restituirea avansului achitat la perfectarea contractului sau o garanţie de calitate, atunci exportatorul
pierde dreptul asupra garanţiei.
În cazul lucrărilor de cooperare internaţională (executarea de către exportator a unor obiective la cheie în
străinătate sau a unor lucrări cu ajutorul echipamentelor, maşinelor şi materialelor sale şi care urmează să fie
repatriate după realizarea contractului), există riscul că acele valori materiale aparţinînd exportatorului să nu mai
poată fi readuse în ţara de origine din motive politice.

42
În sfîrşit în decursul contractului comercial, perioada de fabricaţie se poate întinde pe o perioadă îndelungată
de timp. În condiţii de inflaţie creşterea rapidă a preţurilor interne ar putea să ridice într-atît costurile de fabricaţie
ale furniturii, încît contractul să înregistreze pierderi în loc de beneficii. Riscul majorării preţurilor interne poate fi
protejat printr-o garanţie a riscurilor economice.
2) După livrarea produselor (pierderea livrărilor executate sau prestarea serviciilor) către partenerul extern,
pentru furnizor apare riscul de neplată la termen a contravalorii acestora de către clientul extern.
Societatea de asigurare clasică sau un organism de asigurare specializat care acţionează din ordinul şi pentru
contul statului, poate să protejeze exportatorul împotriva unui asemenea risc. Garantarea riscului de credit se acordă
de către asigurătorul creditului fie exportatorului (în cazul creditului-furnizor), fie băncii (în cazul creditului-
cumpărător).
Cauţiunile depuse de către exportator în favoarea exportatorului, prin care garantează buna calitate a
executării contractului sau restituirea avansului primit de la cumpărător în cazul neîndeplinirii condiţiilor
contractuale de către furnizor, pot fi valorificate în condiţiile stabilite.
În această fază a delurării contractului de export, mai poate surveni, în afara riscului de neplată a furniturii,şi
riscul schimbului valutar. Chiar dacă clientul (debitorul) extern şi-a onorat la timp angajamentul asumat faţă de
furnizor (în cazul creditului-furnizor) sau faţă de bancă (în cazul creditului-cumpărător), asupra exportatorului
poate să planeze riscul înregistrării unor pierderi rezultate din diferenţa între cursul valutar existent la încheierea
contractului şi copracticat la achitarea creditului. Împotriva riscului valutar exportatorul poate să încheie o
asigurare care să-l protejeze în astfel de împrejurări.
Pentru a se putea încheia o poliţă de asigurare a creditelor de export asigurătorul trebuie să facă o analiză
complexă care să definească următorii termeni:
- Riscul. Se asigură numai riscuri rezultate din livrarea de bunuri, prestarea de servicii pe credit în
străinătate. Asigurarea urmăreşte să protejeze pe exportatori împotriva pierderilor financiare rezultate din
insolvabilitate partenerilor (debitorilor). Prin această asigurare nu se acordă despăgubiri în cazul insolvabilitatea
debitorului s-ar datora riscurilor plătite sau calamităţilor naturale. Asigurarea creditelor pentru export nu are ca
obiect bunuri, ci patrimoniu, deoarece obligaţiile asigurătorului de a plăti despăgubirea nu este dependentă de
pierderea sau distrugerea bunurilor vîndute pe credit. De menţionat că, în mod obişnuit, se asigură numai creditele
pentru care nu se obţin garanţii de la partenerii externi.
- Valabilitatea poliţei de asigurare. Poliţa de asigurare intră în vigoare în cazul creanţelor rezultate din livrări
de mărfuri, la data cînd, potrivit contractului de asigurare s-a făcut prima livrare de bunuri şi drepturile asupra
acestora au trecut asupra cumpărătorului extern, iar în cazul creanţelor rezultate din prestări de servicii, la data cînd,
potrivit contractului de prestări de servicii, această prestare a început. Asigurarea expiră la data achitării complete a
despăgubirii cuvenite în cazul denunţării sau rezilierii contractului de asigurare, precum şi în alte cazuri.
- Prima de asigurare, se calculează potrivit tarifului asigurătorului în funcţie de ţara cumpărătorului,
perioada, ramura economică etc., se plăteşte anticipat în valuta în care s-a încheiat contractul de asigurare. La
asigurările cu o durată mai mare de un an, la cererea asiguratului, plata primei de asigurare poate fi eşalonată în rate
simestriale sau anuale, plătite anticipat.
- Suma asigurată , nu poate depăşi valoarea din factura externă, şi în general ea se exprimă în valuta în care
s-a încheiat contractul de vînzare-cumpărare.
Franşiza reprezintă partea cu care participă asiguratul la despăgubiri în cazul producerii evenimentului
asigurat. În practică ea se situează între 10-15%, în funcţie de bonitatea şi solvabilitatea cumpărătorului, ţara în care
se face exportul, perioada de timp etc., deci şi evaluarea riscului.
- Obligaţiile asiguratului se referă la obţinerea de informaţii înainte de încheierea contractului de vînzare-
cumpărare, asupra solvabilităţii şi bonităţii cumpărătorului; înştiinţarea asigurătorului despre modificările
intervenite în perioada asigurării referitoare la starea de solvabilitate a cumpărătorului; punerea la dispoziţia
asigurătorului a actelor şi documentelor cu privire la starea de solvabilitate a debitorului; luarea tuturor măsurilor
asigurătorii pentru micşorarea pagubei şi încasarea creanţei.
- Constatarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor se face de către experţi pe baza actelor şi
documentelor din care rezultă insolvabilitatea debitorului. Pentru stabilirea despăgubirii din creditul asigurat dar
nerambursat, se scad: plăţile pe care debitorul le-a efectuat pînă la apariţia insolvabilităţii, inclusiv cele neprimite
de asigurat dar a căror încasare este posibilă; plăţile în contul datoriei, efectuate în alt mod decît cel prevăzut în
contractul de livrare de bunuri sau prestare de servicii, sau depunerile în cont în ţara debitorului, care nu au fost
încă încasate de asigurat, dar a căror încasare este posibilă; sumele rezultate din vînzarea bunurilor care fac obiectul
livrării pe credit, precum şi sumele realizate prin încasarea unor cambii ori despăgubiri de asigurări după scăderea
cheltuielilor aferente; franşiza; primele de asigurare datorate pînă la sfîrşitul perioadei de asigurare.
În limitele despăgubirii plătite, asigurătorul se subrogă în toate drepturile asiguratului contra celor
răspunzători de producerea pagubei.
- Condiţii de plată ale despăgubirilor, se referă la certificarea cu documente, potrivit reglementărilor în
vigoare din ţara debitorului, a insolvabilităţii sau neplăţii din cauze comerciale a acestuia din urmă.
În analiza riscului de credit pe termen scurt, asigurătorul se bazează, în general, pe trei situaţii şi anume:
43
a) situaţia veniturilor şi a cheltuielilor (denumită şi situaţia beneficiilor şi pierderilor);
b) situaţia surselor şi utilizării fondurilor;
c) bilanţul.
Situaţia veniturilor şi cheltuielilor stabileşte rezultatele activităţii de producţie concretizate în beneficii sau
pierderi. Pentru efectuarea analizei se utilizează indicatori cum sunt: proporţia beneficiilor nete faţă de totalul
veniturilor sau „ rata de acoperire a dobînzii”.
Situaţia surselor şi utilizării fondurilor ne arată în ce măsură sursele proprii şi împrumutate vor acoperi
cheltuielile. Indicatorul utilizat în analiză este „ rata de acoperire a datoriilor”, care se determină ca raport între
beneficiu plus amortizarea şi rata de rambursare a creditului plus dobînda.
Bilanţul se întocmeşte după principiile cunoscute ale echilibrului între totalul mijloacelor evidenţiate în activ
şi totalul surselor înregistrate în pasiv. Pentru analiza bilanţului se folosesc următorii indicatori:
- de lichiditate, cu ajutorul cărora se măsoară capacitatea unei societăţi de a-şi onora obligaţiunile la
scadenţă;
- de activitate, care măsoară cît de eficient sunt folosite activele firmei;
- de acoperire, ce măsoară folosirea resurselor atrase şi riscul financiar. Aceşti indicatori se determină ca
raport între volumul datoriilor şi mărimea capitalului;
- de profitabilitate, măsoară capacitatea firmei de a avea o rentabilitate ridicată.
Alături de asigurarea creditelor de export se practică alte două categorii de asigurări, şi anume: asigurarea
ratelor de credit şi asigurarea creditelor de investiţii.
1. Asigurarea ratelor de credit. Acest tip de credit este specific unui număr redus de ramuri, de exemplu în
ramura vînzării automobilelor. Pe această cale se asigură preţul ce urmează a se plăti în rate pentru achiziţionarea
de bunuri, într-o perioadă cuprinsă între 24-36 luni. În general se cere ca asiguratul să-şi reţină în coasigurare o
sumă de pînă la 25% din valoarea bunului. La acest tip de asigurare, problemele de lichiditate sunt mai deosebite,
deoarece dauna se plăteşte la scadenţă şi nu în caz de insolvabilitate. Ca garanţie se foloseşte reţinerea titlului de
proprietate pînă la achitare.
2. Asigurarea creditelor de investiţii, serveşte deţinătorului poliţei la asigurarea contului său de debitori pe
termen mediu şi lung (în general pînă la 60 de ani), respectiv asigură plata furniturilor de bunuri pentru investiţii,
de către diverşi clienţi, potrivit unei eşalonări anticipate. Acest tip de asigurare protejează nu numai exportul de
bunuri, dar şi exportul de capital, fie sub formă de împrumuturi, fie sub formă de investiţii de capital.
Promovarea unor exporturi eficiente, fără un sistem de credite, bine puse la punct este greu de conceput.
Ţările care sunt în perioada de tranziţie la economia de piaţă urmăresc realizarea unor măsuri de îmbunătăţire a
sistemelor de creditare, de promovare a exporturilor şi de dezvoltare a asigurărilor de credit pentru a le proteja. În
Republica Moldova asemenea Amăsuri nu se întreprind, unde legislaţia corespunzătoare nu instituie ca obiect de
activitate a asigurătorilor şi asigurarea creditelor.

3. Modalităţi de intervenţie a statului în asigurarea creditelor de export.

În multe situaţii asigurarea clasică a creditelor pentru export nu oferă o protecţie deplină furnizorilor angajaţi
în exporturi cu plata la termen sau băncilor care acordă credite cumpărătorilor externi. Aşa este cazul riscurilor
politice, rezultînd din măsurile luate de autorităţile publice ale şării importatorului şi care au caracter neasigurabil.
Acelaşi caracter, neasigurabil, poartă şi riscurile de neplată, pe care le prezintă debitorii publici şi împotriva cărora
nu se pot lua măsuri de constrîngere pentru a-i determina să-şi respecte obligaţiile asumate.
Acolo unde asigurarea clasică nu poate prelua riscurile politice care ameninţă furnizorii (creditorii) naţionali,
intervine statul, în completarea sau în locul acestora, după caz. Instituţiile care acţionează din împuternicirea şi
pentru contul statului îmbracă diferite forme juridice: departamente ale administraţiei de stat; instituţii publice;
societăţi de asigurare cu statut de drept privat.
Astfel, în Marea Britanie, departamentul pentru garantarea creditelor de export este o devizie a Ministerului
Comerţului. În Japonia de asigurarea creditului la export se ocupă o devizie din cadrul Ministerului Comerţului şi
Industriei. O organizaţie departamentală asemănătoare se întîlneşte şi în ţările scandinave. Acestea sunt exemple de
departamente ale administraţiei de stat cu atribuţii de asigurare.
Într-o serie de ţări, cum ar fi, SUA, Belgia şi Italia, de garantarea exporturilor se ocupă anumite instituţii
publice.
Alte ţări au optat pentru organizarea de societăţi avînd statutul juridic de drept privat. Societatea de asigurare
a Comerţului Exterior din Franţa are un capital care este deţinut aproape integral de bănci sau de societăţi de
asigurare naţionalizate. Capitalul instituţiilor similare din Austria şi Spania este deţinut atît de sectorul public, cît şi
de cel privat, în capitalul celor din Germania şi din Olanda este integral privat.
În ţara noastră pentru asigurarea şi garantarea creditelor la export a fost înfiinţată Banca de Export şi Import
(EximBank).
În ceea ce priveşte modul de intervenţie a statului în asigurarea creditelor la export, practica internaţională
cunoaşte soluţii diferite. În aşa ţări cum ar fi: Germania, Belgia şi Elveţia se atestă o colaborare a statului cu
44
sectorul privat. Astfel, societatea privată N.C.M. din Olanda asigură riscurile comerciale pe termen scurt din contul
său propriu, fără vre-o garanţie din partea statului, iar riscurile comerciale pe termen mediu şi lung şi cele politice
le asigură pe contul statului. Instituţia publică de asigurare a creditelor la export din Belgia asigură toate riscurile
politice şi toate riscurile comerciale, emanînd de la ţările extraeuropene, precum şi riscurile comerciale
extraordinare generate de tranzacţiile cu ţările europene. În schimb, riscurile comerciale decurgînd din tranzacţii
curente realizate cu ţările europene industrializate, rămîn în sarcina unei societăţi private, care le asigură parţial la
instituţia publică de asigurări-reasigurări.
În Germania, asigurarea combinată a riscurilor politice şi comerciale este de competenţa statului şi se
realizează prin compania privată Hermes, care acţionează ca mandatar al său.
În alte ţări, ca de exemplu, în Marea Britanie, nu există o veritabilă colaborare între autoritatea publică şi
societăţile private de asigurare, întrucît statul s-a substituit totalmente sectorului privat şi asigură direct
responsabilitatea şi gestiunea riscurilor.
În alte cazuri, între stat şi beneficiarii garanţiilor sale se interpune un organism autonom şi specializat, care
poate fi o agenţie guvernamentală (EximBank), ca în SUA sau o societate de drept privat (COFACE), ca în Franţa.
Indiferent de formele organizatorice şi statutele lor juridice, organismele specializate în asigurarea creditelor
de export-import, încheie aproximativ aceleaşi genuri de asigurare, folosesc aceleaşi tipuri de poliţă, practică prime
de asigurare diferenţiate.
Pe lîngă asigurările cu trăsături caracteristice identice sau foarte apropiate, denumite standard, unele
organisme de asigurare specializate, practică şi alte tipuri de asigurare, cum ar fi, asigurarea garanţiilor împotriva
pretenţiilor nejustificate a cumpărătorilor, asigurări pentru investiţii directe în străinătate, asigurări pentru riscul de
schimb valutar, asigurări pentru contractele de leasing etc.
Indiferent de formele organizatorice, privind activitatea pe care o desfăşoară, prin formele de asigurare pe
care le încheie, prin facilităţile pe care le acordă, organismele specializate urmăresc promovarea exportului ţărilor
lor, creşterea pierderii ţărilor lor în exportul mondial.
Asigurarea creditelor la export are anumite limite, adică acordă protecţie cuvenită asiguratului în limitele şi
în condiţiile stabilite. Astfel, pierdere suficientă de asigurat trebuie să rezulte dintr-un risc cuprins în asigurare;
îndemnizaţia cuvenită asiguratului se achită acestuia la expirarea termenului de aşteptare, deoarece neplata creanţei
poate să fi fost provocată pe cauze care nu ţin de incapacitatea de plată a clientului ci de dificultăţi tehnice
trecătoare; o parte din risc (de ordinul cîtorva procente) rămîn în sarcina asiguratului; operaţia de export-import
trebuie ca să fie făcută cu respectarea reglementărilor de comerţ exterior ale ţării exportatoare, ca şi ale celei
importatoare; asigurarea creditelor la export nu acoperă pierderile recurgînd dintr-un litigiu existent între furnizor şi
cumpărător sau între împrumutător şi împrumutat.

4. Asigurarea împotriva întreruperii activităţii de afaceri.

Asigurarea împotriva întreruperii activităţii de afaceri mai este cunoscută sub numele asigurarea pierderii de
timp şi cuprinde în principal pierderea de profituri sau pierdere în consecinţă. Poliţa standard împotriva incendiului,
oferă despăgubiri pentru daunele aduse clădirilor şi stocurilor de mărfuri, însă nu şi pentru pierderea cîştigurilor pe
care acestea le furnizează.
Să presupunem pentru exemplificare, că a avut loc un incendiu într-un atelier de reparaţii auto aparţinînd
societăţii comerciale „X”. Dacă „X” a cumpărat o asigurare de întrerupere, atunci afacerea lui este acoperită la trei
tipuri de pierderi (care sunt destul de diferite de daunele aduse proprietăţii):
a) pierderea profitului net suferită pe timpul cît „X” este incapabil să repare automobile deoarece atelierul
de reparaţii auto este inutilizabil;
b) costurile fixe şi costurile de regie pe care „X” trebuie să le plătească în continuare deşi el nu obţine un
venit din care să le acopere, acestea sunt: chiria, salariile angajaţilor , apa etc.
c) cheltuieli pe care „X” trebuie să le facă pentru a-şi relua afacerea cum ar fi închirierea unui alt atelier de
reparaţii.
Toate asigurările de întrerupere fac, în mod normal, obiectul unei garanţii materiale a pagubelor suferite.
Pentru ca această asigurare să fie efectivă, trebuie să existe o altă asigurare în vigoare, spre exemplu,
împotriva incendiului, de inginerie sau altă asigurare de proprietate, în baza căreia să se plătească sau să se
admită cererea de plată a despăgubirilor.

5. Asigurarea de îndemnizare

Asigurarea de garantare a ipotecii protejează împrumuturi, cum ar fi băncile sau societăţile de construcţii,
împotriva sumei împrumutate, dobînzii sau cheltuielilor adiţionale în cazul vînzării forţate (executării silite) a
proprietăţii ipotecate (asupra căreia există o ipotecă).

45
În mod normal, împrumutătorii insistă asupra acestui gen de protecţie, dacă valoarea împrumutului 75% din
valoarea proprietăţii ipotecate de cel ce obţine împrumutul. În aceste condiţii poliţa de asigurare ăi despăgubeşte pe
împrumutători dacă proprietatea ipotecată este vîndută pentru mai puţin decît valoarea capitalului împrumutat plus
dobînda corespunzătoare.
Importanţa pentru împrumutători a asigurării de garantare a ipotecii a fost ilustrată clar cu ocazia crizei de pe
piaţa imobiliară britanică de la începutul anilor 90, cînd creşterea şomajului combinată cu ratele foarte ridicate ale
dobînzilor au cauzat, simultan, atît o creştere a ratelor restante la piaţa ipotecilor, cît şi o scădere drastică a
preţurilor proprietăţilor.

Întrebări – cheie

1 Care sunt particularităţile asigurărilor pecuniare?


2 Ce relaţii cuprinde cauţiunea?
3 In ce constă asigurarea creditelor de export?
4 Care sunt modalităţile de intervenţie a statului în asigurarea creditelor de export?
5 Din ce moment apare răspunderea asigurătorului în cadrul asigurărilor de indemnizare?

Tema 11. Asigurări indirecte (reasigurarea).


1. Necesitatea şi esenţa reasigurărilor.
2. Elementele de bază şi clasificarea reasigurărilor.
3. Formele de reasigurare
4. Metodele de reasigurare.

1 Necesitatea şi esenţa reasigurărilor.

Motivaţia apariţiei reasigurării o reprezintă oferta propusă de către reasigurător, în calitate de


companie specializată, asigurătorul direct, numit reasigurat sau companie cedentă. Această ofertă s-a datorat
apariţiei întîmplătoare a unor evenimente a căror dimensiune este foarte mare ca volum, sau apariţia unor
evenimente mici ca dimensiuni, dar cu frecvenţă mare de apariţie. Situaţia poate dezechilibra din punct de
vedere financiar compania cedentă, putîndu-se ajunge la situaţia de faliment.
Reasigurarea reprezintă un acord de voinţă între o persoană juridică numit reasigurat (companie
cedentă) şi o altă firmă numită resigurător prin care plătind o parte din prima de asigurare numită primă
de reasigurare, compania cedentă obţine protecţia reasigurătorului şi este despăgubit în cazul apariţiei
evenimentului asigurat, cu o sumă echivalentă cu mărimea daunei, nu mai mult decît valoarea sumei
reasigurate( valoartea contrasctului de reasigurare ).
Din această definiţie am putut desprinde cîţiva termeni specifici:
- Reasiguratul sau compania cedentă reprezintă asigurătorul direct care
cedează o parte din risc reasigurătorului, contractul de reasigurare avînd la bază contractul de asigurarre;
- Reasigurător este o societate specializată în prelucrarea riscului de la asigurătorul direct care
încasează prima de reasigurare şi despăgubeşte pe reasigurat în cazul apariţiei evenimentului asigurat;
- Primă de reasigurare este “parte din prima de asigurare pe care compania cedentă o cedează
reasiguratului”. Dimensiunea primei de reasigurare depinde de partea de risc care este preluată de către
reasigurător şi de raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa de reasigurări
În acest sens, dacă cererea companiilor cedente este mare, iar oferta reasigurătorilor mică, astunci nivelul
primei de asigurare şi implicit şi cel al primei de reasigurare vor creşte.

Mecanismul reasigurării

Pa Pr Pr’
Asigurat Asigură- Reasigu- Retro-
(persoană cesionar
fizică sau 46
juridică)
C.A. tor Reasi- C.R. tor Retro- C.R’.
gurător Oparte din cedent O parte din
Desp. despăgubire despăgubire

Pa – primă de asigurare; C.A.- contractul de asigurare;


Pr – primă de reasigurare; C.R.- contractul de reasigurare;
Pr’- primă de retrocedare; C.R’.-contractul de retrocedare;

- Relaţia de reasigurare are loc între compania cedentă şi reasigurător, iar între asiguratul original şi
reasigurătorul nu există nici o legătură;
- În cazul procedurii daunelor, asiguratul solicită şi primeşte despăgubiri de la asigurătorul său, iar
acesta la rîndul său, preia, conform acordului de reasigurare , sumele respective de la reasigurătorul
(reasigurătorii) săi.
- Se poate afirma că pricipalul rol al reasigurătorului este acela de a oferi protecţie asigurătorului
direct împotriva uneia sau mai multor daune sau acumulări de prejudicii rezultate din acelaşi everniment;
- Reasigurarea face deci, ca pierderea suferită de societate de asigurări să fie dispersată, suportată de
mai multe societăţi. Ea oferă capacitatea cerută de asigurătorul direct de a acoperi riscurile pe care acesta
nu le poate suporta.
Cauzele apariţiei reasigurărilor sunt:
a) Dezvoltarea rapidă a pieţei asigurărilor directe;
b) Revoluţia industrială.
În prezent, se observă o creştere a valorii şi o concentrare a acestor valori.
De exemplu, una era valoarea unui vas la mijlocul secolului trecut şi alta este valoarea unui super -
tanc petrolier astăzi. Una era valoarea unei clădiri cu birouri pe la 1900 şi alta este valoarea unui zgîrie
– nori conţinînd birotica momentului de astăzi.
Concentrarea valorilor se referă, de exemplu, la un număr mare de petroliere într-o singură ţară
aparţinînd mai multor armatori sau unuia singur, unde companiile de asigurări nu sunt capabile să preia
riscurile în asigurare directă, motiv pentru care apelează la reasigurare .
În plus, dezvoltarea tehnologică dă naştere unor noi categorii de obiective, cum ar fi platforme de
foraj marin, laboratoare spaţiale etc.
c. Apariţia unor noi state pe mapamond
Independenţa politică şi economică a favorizat şi apariţia unei pieţe locale a asigurărilor. Ţinînd
seama că aceste companii au o bază financiară mai redusă, iar riscurile ce pot să apară sunt foarte mari
(ex: riscul de inundaţie sau cutremur în statele africane), asigurătorii direcţi apelează frecvent la cedarea
riscurilor în reasigurare .
d. Explozia demografică
Acest eveniment colaborat cu expunerea unor regiuni întinse catastrofelor naturale (uragane, incendii ),
iar apariţia riscului fiind foarte concentrată, cererea ountru acoperire creşte. Exemple: China, India.
e. Consecinţele sociale
Şomajul, inflaţia, pauperizarea populaţiei au dus la o creştere ce nu poate fi acoperită de piaţa
naţională a asigurărilor. Fără a cunoaşte cu precizie momentul apariţiei reasigurărilor, se apreciază că
aceasta a apărut odată cu apariţia primelor societăţi de asigurări.
La început, reasigurarea se încheia numai facultativ. Apoi, în secolul al XIX-lea, odată cu progresul
industrial şi comercial, asigurarea a căpătat o răspîndire rapidă şi a necesitat forme de acoperire mai eficiente. Iată
de ce a devenit indispensabilă introducerea contractului de reasigurare automată, care acoperă practic toată gama de
afaceri acceptată de o companie de asigurări, într-o anumită ramură.
Mai tîrziu, companiile de asigurări au practicat simultan subscrierea directă şi reasigurarea. În urma
creşteriicererii de acoperire, a înteţirii concurenţei dintre companiile de asigurări, s-au format companii de
reasigurări specializate, numite companii profesionale.
Reasigurarea constituie un mijloc de egalizare, de divizare a răspunderilor între mai mulţi asigurători,
dispersaţi pe arii geografice cât mai întinse, de menţinere a unui echilibru între primele încasate şi
despăgubirele datorate la fiecare asigurător în parte.
Prin asigurare, un singur asigurător preia în totalitate răspundere, indiferent de mărimea sumei asigurate.

47
În reasigurare intervin două părţi: reasiguratul şi reasigurătorul. Relaţiile de reasigurare au la bază un contract
de reasigurare încheiat între două societăţi de asigurări, prin care prima se eliberează, parţial sau integral, de
răspunderea ce şi-a asumat-o iniţial prin contractul de asigurare, iar a doua preia corespunzător o parte din
riscuri. La rândul său, reasigurătorul se poate reasigura la o altă societate de asigurări-reasigurări, această
operaţiune fiind numită retrocesiune.
Societăţile de reasigurări preiau de la asigurători acele riscuri care sunt prea mari pentru capacitatea lor
financiară. Astfel, reasigurarea are un rol important din următoarele cauze:
• Creşterea capacităţii de asigurare
• Omogenizarea riscurilor
• Stabilizarea financiară
Creşterea capacităţii de asigurare - Principalul motiv pentru care se apelează reasigurare este creşterea
capacităţii de primire în asigurare. În fiecare domeniu de asigurare există risacuricare, datorită dimensiunii sau
naturii lor, nu pot fi acoperite în întregime de o singură companie de asigurări.
Omogenizarea riscurilor – producerea riscurilor asigurate de obicei duce la înrăutăţirea rezultatelor obţinute de
compania de asigurări pe o anumită perioadă de timp. Oscilaţiile mari ale rezultatelor obţinute de un asigurător pot
distruge imaginea companiei în faţa publicului şi pot genera îngrijorare în rândurile asiguraţilor şi acţionarilor.
Stabilizarea financiară – altă funcţie importantă a reasigurării este cea financiară. Companiile care practică au
ostabilitate financiară mai puternică şi un grad de solvabilitate mai ridicat.

Elementele de bază şi clasificarea reasigurărilor.

În domeniul reasigurărilor (RAs) se utilizează un şir de noţiuni specifice numai acestui domeniu de activitate.
Ele sunt:
Companie cedentă (cedenţă) - compania care acceptă riscul de la asiguratul său şi cedează o parte din acest risc în
reasigurarea altor SAs şi SRAs;
Reasiguratorul - asigurătorul care acceptă o asigurare de la un asigurător direct (SAs sau SRAs);
Retrocesiune - o nouă reasigurare încheiată de un reasigurator, prin care transmite o parte din răspundere, preluată
prin contractul de asigurare, uni alte SAs sau SRAs;
Retrocedent - partea ce intervine în retrocesiune şi care, în schimbul unei prime se reasigură, la rîndul său, la o altă
SAs mai puternică;
Retrocesionar - partea care intervine în retrocesiune, şi care în schimbul primelor încasate, preia o parte din
riscurile şi din sumele asigurate;
Bordero - lista riscurilor ce se transmit în reasigurare. Este transmis de către reasigurat reasiguratorului său;
Recapitulaţie - document trimis de reasigurat reasiguratorului o dată în trimestru, în care se indică lista de
borderouri transmise în timpul trimestrului;
Tantiemă- o parte din beneficiu, plătit de reasigurator reasiguratului, pentru căi s-au transmis în reasigurare riscuri
bine studiate de către reasigurat. Se achită anual din suma beneficiului net;
Excedent - suma riscului care se transmite în reasigurare (o parte din valoarea riscului, care depăşeşte reţinerea
proprie);
Reţinerea proprie - o parte din suma asigurată a riscului de care reasiguratul răspunde singur;
Slip - document trimis de către reasigurat diferitor reasiguratori care conţine:
• denumirea companiei cedente;
• caracteristica obiectului care se transmite în reasigurare;
• suma asigurată;
• condiţiile de asigurare;
• cota primei tarifare;
reţinerea proprie a companiei cedente
Clasificarea reasigurărilor:
- reasigurarea proporţională;
-- cota parte;
-- executarea la suma asigurată;
- reasigurarea neproporţională;
-- executarea la daună:
 pe bază de risc;
 pe bază de întîmplare;
48
-- oprire de daună (stop loss).
3. Formele de reasigurare.

Reieşind din clasificarea reasigurărilor, în practica internaţională se practică2 forme:


a) proporţională
b) neproporţională.
a) reasiguratorul acceptă o răspundere stabilită ca proporţie din suma iniţial asigurată prin contractul de
asigurare direct, iar daunele înregistrate se repartizează între compania cedentă şi reasiguratori în mod direct
proporţional cu acoperirea acordată. Reasigurarea proporţională a fost prima formă de reasigurare utilizată şi ea s-a
dezvoltat din sistemul coasigurării prin care mai mulţi asigurători împart între ei în proporţii cuvenite o parte a
asigurării directe. Reasigurarea proporţională a devenit populară şi din cauza cantităţii mici de muncă
administrativă pe care o implică. În RM se utilizează numai această formă de reasigurare. Aceasta este prezentată
de 2 tipuri de contracte de reasigurare:
1) cotă-parte;
2) excedent de sumă asigurată.
(1) compania cedentă consimte să cedeze, iar asigurătorul consimte să accepte o proporţie fixă din fiecare risc
subscris. Reasiguratorul va primi proporţia corespunzătoare din volumul de prime încasate de compania cedentă
minus comisionul, şi va contribui cu acelaşi % la acoperirea tuturor daunelor înregistrate ca urmare a producerii
evenimenteloAcest tip de contract este foarte utilizat pe plan internaţional, iar în RM 90% din
contractele de reasigurare se încheie în această formă.

(2) compania cedentă se angajează să cedeze, iar reasiguratorul consimte să preia parte de risc ce excede
capacitatea proprie a cedenţei, respectiv suma maximă stabilită de compania cedentă (denumită “plin” sau “linie”)
pe care ea acceptă să şi-o reţină din fiecare risc subscris. Compania cedentă reasigură numai acele sume pe care nu
doreşte să le reţină pe contul său.
Reieşind din acest contract de asigurare, riscul 1 vor fi transmise în reasigurare numai 250, iar riscurile
aflate sub linie (250 mii lei) nu se transmit în reasigurare. În reasigurare se transmite numărul de plinuri, care este
egal cu valoarea reţinută de compania cedentă.
Valoarea plinului = 1 plin= 250 mii lei, 500/250= 2 plinuri.
În acest tip de reasigurare, reasiguratorul nu participă în mod proporţional la acoperirea daunelor
înregistrate în legătură cu toate riscurile incluse în contract. Ei acoperă numai daunele ce depăşesc o anumită
cedenţă pe contul său propriu. Răspunderea reasiguratorului apare numai după ce dauna a depăşit nivelul prestabilit
pînă la care se află reţinerea reasiguratului. Această limită se poate exprima în formă absolută ca o linie monetară,
sau în formă relativă, ca % din rata daunei.
Rata daunei = Suma despăgubirii plătită/Primele de asigurare încasate.
În funcţie de modul de exprimare a limitei contractul de reasigurare neproporţională poate fi:
1) excedent de daună;
2) excedent de rată a daunei (oprire a daunei).
(1) reasigurarea în schimbul primei de reasigurare acceptă să plătească companiei cedente toate daunele
înregistrate, ca urmare a unui eveniment din categoria riscurilor incluse în contract, care depăşeşte o anumită limită
monetară precis stabilită, denumită“prioritate” şi care se află exclusiv în răspunderea cedenţei. Acest tip de contract
a apărut mai tîrziu decît reasigurarea proporţională, la sfîrşitul secolului trecut ca o necesitate determinată de faptul
că oferă o protecţie împotriva unor daune mari, ce implică cumuluri de reţineri nete. Se întîlneşte în mod frecvent la
acoperiri pentru calamităţi naturale şi accidente:
Răspunderea companiei cedente este în limita de la 0 la 250 mii lei; excedentul I - 250-500 mii lei;
excedentul II - 500-750 mii lei; excedentul III - 750-1000 mii lei.
Presupunem că riscul 4 s-a produs în sumă de 800 mii lei.
Plata despăgubirilor se începe de la compania cedentă care va achita toată răspunderea sa, excesul I, II vor
fi achitate complect, iar din excesul III se vor achita 50 mii lei.
(2) limitarea răspunderii reasigurătorului la un anumit nivel al ratei daunei, cedînd în reasigurare cea ce
depăşeşte pînă la un anumit nivel procentual, determinat din volumul de primă. Prin acest contract reasiguratorul
plăteşte dauna numai dacă pierderea totală a companiei cedente pentru 1 an depăşeşte o sumă predeterminată şi/sau
% veniturilor din primă. Acest contract se utilizează pe larg în Germania, unde reasigurarea protejează companiile
de asigurare, care practică asigurări a recoltei culturilor agricole contra grindinei.

4. Metode de reasigurare.

În reasigurarea internaţională se utilizează2 metode de bază:


a) facultativă;
b) contractuală;
49
Alături de acestea s-au conturat alte metode derivate:
c) “acoperire deschisă”
d) “facultativ-obligatorie”
e) “pool-urile de reasigurare”.
(a) prevede ca reasiguratorul, cînd i se propune spre reasigurare o parte din riscuri, are dreptul să studieze aceste
riscuri, iar la sfîrşit poate accepta sau refuza;
(b) între compania cedentă şi reasigurător se încheie un contract pe o oarecare perioadă de timp (6 luni). Reieşind
din condiţiile acestui contract, toate riscurile pe care cedenţa le propune spre reasigurare, reasiguratorul este
obligat să le accepte.

Întrebări – cheie

1 Esenţa economică a reasigurărilor?


2 Explicaţi procedura de reasigurare?
3 Cum pot fi clasificate reasigurările?
4 Care sunt principalele tipuri de contracte de reasigurare?
5 Cum se stabileşte riţinerea proprie?

BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994. Monitorul Oficial al RM Nr.1, august 1994,
pag. 5-31.
2. Legea RM din 15 iunie 1993 “Cu privire la asigurări” (cu modificări), Monitorul Oficial al RM Nr.12,
decembrie 1993, art. 376, pag.121-139.
3. Hotărârea Parlamentului RM din 15 iunie 1993 “Cu privire la punerea în aplicare a Legii “Cu privire la
asigurări””, Monitorul Oficial al RM, Nr.12, decembrie 1993, atc.377, pag.140.
4. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova Nr.956 din 28.12.1994 “Cu privire la asigurarea prin efectul
legii de răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicule şi a transportului electric urban”. Monitorul Oficial al
RM Nr.1, ianuarie 1995, atc.26, pag. 284.
5. Condiţiile asigurărilor prin efectul legii de răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicule şi a
transportului electric urban / Anexa Nr.1 la Hotărârea Guvernului RM Nr.956 din 28.12.1994 / Monitorul
Oficial al RM Nr.1, ianuarie 1995, atc.26, pag. 285-295.
6. Prime anuale ale asigurărilor prin efectul legii de răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicule şi a
transportului electric urban / Anexa Nr.2 la Hotărârea Guvernului RM Nr.956 din 28.12.1994 / Monitorul
Oficial al RM Nr.1, ianuarie 1995, atc.26, pag. 295-297.
7. Hotărârea Guvernului RM Nr.77 din 8.02.1996 “Cu privire la aprobarea Regulamentului despre
Serviciul de Stat pentru Supravegherea asigurărilor”.
8. Страховое дело. Учебник под редакции профессора Л.И. Рейтмана. Финансовый и биржевой
научно-консультационный центр. Москва, 1992.
9. I.Văcărel, F. Bercea. “Asigurări şi reasigurări”, Bucureşti, 1993.
10. C. Alexa, V. Ciurel. “Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional”, Bucureşti, 1992.
11. L. Cistelecan, R. Cistelecan, “Asigurări comerciale”, Tg. Mureş, 1997.
12. Основы страхования. Учебник А.А. Гвозденко, Москва, «Финансы и статистика», 1998.
13. Т.А. Дубровина, В.А. Сухов, А.Д. Шеремет. Аудиторская деятельность в страховании. Москва,
Инфра-М, 1997.
14. А.Д. Шеремет, Р.С. Сайфулин. Методика финансового анализа. Москва, Инфра-М, 1996.
15. Managementul afacerilor mici şi mijlocii. Coord. dr. Rusu Costache. Logos, Chişinău, 1993.
16. Финансы и кредит / под общей редакции д.э.н., проф. А.Ю. Казака. «Страховое дело»,
Екатеринбург, МП «ПИПП» при издательстве Уральского Государственного Университета, 1994.
17. Финансы / под редакции проф. Родионовой М.М., Москва, Финансы и статистика, 1995, гл.3
«Страхование.
18. Аленичева В.В., Аленичева Т.Д. «Страхование валютных рисков. Банковских и экспортных
коммерческих кредитов», Москва, «Ист-сервис», 1994.
19. Bistriţeanu Gh.D., Bercea F., Macovei E. “Dicţionar de asigurări”, Chişinău, “Logos”, 1993.
50
20. Журавлев Ю.М. Формы и методы проведения перестраховочных операций. Основные виды
перестраховочных договоров. Москва, «ЮКИС», 1993.
21. Журавлев Ю.М., Секерж И.Г. Страхование и перестрахование (теория и практика). Москва, СО
«АНКИЛ», 1993.
22. Журавлев Ю.М. Словарь-спрвочник терминов по страхованию и перестрахованию. Москва, СО
«АНКИЛ», 1994.
23. Краснова И.А. Страховые фонды и финансово-кредитные отношения. Москва, СО «АНКИЛ»,
1993.
24. Кагаловская Э.Т. Методы исчисления тарифных ставок и резерва взносов по страхованию
жизни. Москва, СОВ ИТАС, 1994.
25. Камынина М.Г., Солнцева Е.Е. Перестрахование. Москва, АО «ДИС», 1994.
26. Орланюк-Малицкая Л.А. Платежеспособность страховой организации. Москва, СО «АНКИЛ»,
1994.
27. Шахов В.В. Страхование как самостоятельная экономическая категория / Финансы, №2, 1995,
стр.38-41.
28. Instrucţiunile şi regulamentele pe asigurările de persoane şi bunuri, de răspundere civilă şi riscuri
financiare, elaborate de CAA “ASITO”.
29. Revistele: “EVCOR”, “Finanţe”, “Finanţele şi pieţele”.
30. Л.И. Корчевской и к.э.н. К.Е. Турбиной «Стрхование от А до Я». Москва, ИНФРА-М, 1996.

51