30 DE ANI DE LA REVOLUTIA ROMÂNA DIN

DECEMBRIE 1989

Numele…………………………………….

Anul 1989 a accentuat criza regimurilor comuniste, începuta de mai

mulţi ani, ducând la dispariţia acestora în Europa. Astfel, în Polonia s-a
constituit primul guvern necomunist, format din reprezentanţi ai
Solidarităţii. Ungaria, unde reformele economice au luat amploare, şi-a
deschis graniţa cu Austria, desolidarizându-se de „lagărul comunist”
muribund. În Bulgaria, Todor Jivkov a fost înlocuit cu Petar Mladenov.
În Cehoslovacia, după mari demonstraţii populare, regimul comunist a
căzut în cadrul „revoluţiei catifea”, iar cunoscuţii dizidenţi Vaclav Havel
şi Alexander Dubcek au ajuns la conducerea ţării. În octombrie, în
Republica Democrată Germană, sub o uriaşă presiune populară, Erich
Honecker a demisionat în favoarea lui Egon Krenz. La câteva zile, Zidul
Berlinului - simbolul divizării Germaniei şi a întregii Europe - a fost
înlăturat.
România părea departe de „fierberea” Europei Răsăritene, deşi
populaţia ştia de aceste schimbări. Drastic supravegheată de Securitate şi
sporadică, mişcarea disidentă (Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea
Dinescu, Dan Filipescu, Paul Goma ş.a.) nu a reuşit să creeze în societate un
curent contestatar, iar Partidul Comunist Român s-a dovedit incapabil să
forţeze schimbarea din interior. Totuşi, nu au lipsit unele manifestări ale
opozanţilor regimului, pe care le vom aminti în continuare. Astfel, la 10
martie 1989, câţiva vechi militanţi comunişti - Gheorghe Apostol, Alexandru
Bârlădeanu, Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu şi
Grigore Răceanu - au adresat o scrisoare publică lui Nicolae Ceauşescu,
cunoscută sub numele de „Scrisoarea celor şase”. Pentru prima dată, foştii
lideri ai partidului i-au cerut lui Ceauşescu să respecte Constituţia, să
înceteze campania de sistematizare a localităţilor, să restaureze libertăţile
cetăţeneşti şi să îmbunătăţească nivelul de trai al populaţiei.
Tot în cursul lunii martie, Nicolae Ceauşescu anunţa public - ca pe un
real succes al politicii sale - plata întregii datorii externe, cifrată la
aproximativ 10,2 miliarde de dolari. Populaţia s-a aşteptat, în mod firesc, la
o îmbunătăţire a nivelului de trai, după ani de privaţiuni de toate felurile.
Această îmbunătăţire, atât de dorită, nu a avut însă loc.
Congresul al XIV-lea al PCR, din noiembrie 1989, a fost aşteptat de
societatea românească cu speranţa anunţării unui program de reforme. Acest
lucru nu s-a realizat deoarece, spre indignarea generală, Ceauşescu a reluat
vechile teze privind politica de independenţă şi necesitatea continuării
industrializării. Dictatorul a fost reales secretar general al PCR.
Scânteia a venit din vestul Ţării, de la Timişoara
La începutul lunii decembrie 1989 a avut loc, în insula Malta,
întâlnirea dintre liderii SUA, George Bush, şi URSS, Mihail Gorbaciov, care
a dat naştere la multe supoziţii, inclusiv în legătură cu situaţia din România
şi viitorul lui Nicolae Ceauşescu.
La 14 decembrie 1989, era pregătită să izbucnească la Iaşi o acţiune de
protest antidictatorială, dar aceasta a fost înăbuşită din faşă de Securitate.
Scânteia care avea să ducă la sfârşitul regimului comunist şi a Ceauşeştilor a
venit din vestul ţării, de la Timişoara. Aici, situaţia preotului reformat
maghiar Laszlo Tokes devenise un motiv de îngrijorare pentru autorităţi.
Cunoscut prin poziţiile sale critice la adresa politicii naţionale a regimului în
decursul anilor ’80, pastorul maghiar a fost supus unor persecuţii repetate
atât din partea regimului, cât şi din aceea a superiorului său ecleziastic,
episcopul reformat Laszlo Papp. Devenit cunoscut atât în România, cât şi pe
plan internaţional, datorită sprijinului acordat de Guvernul de la Budapesta,
în anul 1989 Tokes devenise deja periculos pentru regim. La jumătatea lunii
decembrie 1989, îngrijorat de posibilul efect al acţiunilor sale, episcopul
Papp a decis să îl mute pe Tokes din parohia timişoreană. După o serie de
tergiversări, la 15 decembrie s-a încercat punerea în aplicare a ordinului de
mutare. Casa pastorului a fost înconjurată de un cordon de credincioşi, care
s-au opus încercărilor Miliţiei de a-l evacua.
Ceea ce părea un caz izolat de nesupunere, s-a transformat, în
intervalul 15-17 decembrie, într-o demonstraţie anticomunistă de masă.
Ceauseştii au ordonat reprimarea demonstraţiilor cu ajutorul Armatei. La 17
decembrie, în urma deschiderii focului împotriva demonstranţilor, au fost
făcute 122 de victime. Pentru a distruge dovezile represiunii, o parte din
morţi au fost duşi în grabă la Bucureşti şi incineraţi. Pe 18 decembrie,
muncitorii din Timişoara s-au alăturat protestelor, ceea ce a făcut ca, la 20
decembrie, autorităţile să piardă controlul asupra oraşului. În aceeaşi zi,
după ocuparea sediului local al partidului, Timişoara a fost declarat „oraş
liber” de comunism.
 Aflat în Iran într-o vizită de stat, Ceauşescu a revenit de urgenţă în
Ţară. Crezându-se în faţa unui scenariu asemănător aceluia din vara anului
1968, el a încercat să restabilească ordinea prin invocarea unui „complot al
forţelor imperialiste”. În seara zilei de 20 decembrie, Ceauşescu a ţinut o
cuvântare televizată în care a calificat revolta de la Timişoara drept o acţiune
concertată a unor „elemente huliganice”, sugerând că în spatele
evenimentelor s-ar afla „iredentismul maghiar”. A doua zi, prost sfătuit de
apropiaţii săi, a convocat un miting în Bucureşti, pregătindu-se, probabil, să
reia, într-o formă extinsă, cuvântarea din seara precedentă. Ceauşescu nu a
mai apucat să-şi termine discursul. În locul uralelor obişnuite, din piaţă s-au
auzit ţipete, urmate de debandadă. Centrul oraşului a fost ocupat, spre seară,
de grupuri de demonstranţi anticomunişti. Represiunea a fost sălbatică.
Armata şi Securitatea, chemate să instaureze ordinea, au folosit muniţie de
război, făcând numeroase victime.
Incapabil să conştientizeze gravitatea situaţiei, Ceauşescu a ordonat
repetarea încercării de organizare a unui miting. Rezultatul avea să fi e
catastrofal. Primul semnal de alarmă l-a constituit refuzul ministrului
Apărării, Vasile Milea, de a mai folosi Armata împotriva demonstranţilor. În
circumstanţe neelucidate până astăzi, generalul Milea s-a sinucis. Ceauşescu
a încercat să predea comanda trupelor şi funcţia de ministru generalului
Victor Stănculescu. Accidentat, mai mult decât oportun, Stănculescu nu a
mai apărut în Bucureşti până la căderea lui Ceauşescu. Lipsită de
comandant, demoralizată de folosirea sa ca forţă de represiune, Armata s-a
retras din dispozitiv în cursul aceleiaşi zile.
În zilele de 21-22 decembrie, şi chiar mai târziu, au avut loc confruntări
armate şi demonstraţii populare şi la Arad, Sibiu, Braşov, Cluj-Napoca ş.a.,
soldate cu numeroase victime. Tot acum şi-au reluat activitatea partidele
politice interzise de regimul comunist, altele fiind create chiar în focul
evenimentelor. Astfel a fost înlăturat monopolul politic al unui singur partid
şi se deschidea drumul către pluripartitism, spre revenirea la tradiţiile
politico-istorice ale României interbelice.
Deşi nu mai controla situaţia, Ceauşescu a decis adunarea locuitorilor
Capitalei în faţa sediului CC al PCR, în data de 22 decembrie. El nu a mai
fost lăsat nici măcar să-şi înceapă discursul, demonstranţii declanşând atacul
asupra clădirii. În disperare de cauză, familia Ceauşescu a părăsit clădirea
sediului CC cu elicopterul prezidenţial, fiind forţat să aterizeze la cca. 150
de kilometri de Bucureşti.
Ca urmare a constituirii unui grup de putere la Bucureşti, cuplul
dictatorial a fost reţinut şi internat la Garnizoana Militară din Târgovişte. La
25 decembrie 1989, în urma unui simulacru de proces, ordonat de grupul
structurat în jurul lui Ion Iliescu, familia Ceauşescu a fost condamnată la
moarte. Sentinţa a fost executată imediat după pronunţare. Precipitarea
„procesului” şi a execuţiei a fost justificată prin pericolul eliberării cuplului
dictatorial de către „terorişti”.
După înlăturarea lui Ceauşescu, puterea a fost preluată de Frontul Salvării
Naţionale (FSN), formaţiune eterogenă ce reunea în jurul unor vechi
comunişti înlăturaţi de dictator, o serie de disidenţi şi personaje afiliate
dinamic la evenimentele în curs de desfăşurare.
Începută ca o revoltă populară la Timişoara, revoluţia română a
continuat cu o lovitură de stat de tip nou, desfăşurată la Bucureşti. Benefi
ciind de suportul vechilor adversari ai lui Ceauşescu, de sprijinul Armatei, al
serviciilor secrete româneşti şi, probabil, străine, schimbarea din România a
însemnat transferul controlat al puterii cu mijloace specifice revoltei
populare.Deşi, mai ales în faza bucureşteană a revoluţiei, rezistenţa
regimului a fost minimă, numărul victimelor a fost mare (aproximativ 1.100
morţi şi 3.300 răniţi), cu mult mai mare decât în alte state aflate în tranziţie.
Chiar dacă în anii ’90 s-au lansat o serie de ipoteze cu privire la vinovaţi, au
avut loc anchete şi chiar procese, responsabilii principali pentru victimele de
după căderea lui Ceauşescu nu au fost descoperiţi. În fapt, combinaţia subtilă
între lovitură de stat şi revoluţie a dus la binecunoscutul fenomen de disipare
a răspunderii, în care cei ce nu se puteau apăra au fost puşi la originea
tuturor relelor.
Revolta populară începută la Timişoara la jumătatea lunii decembrie
1989, în spatele căreia s-au diseminat grupuri şi interese politice, a înlăturat
regimul comunist pe cale violentă şi a redeschis drumul României către
democraţie, pluralism politic şi economie de piaţă.
.