Sunteți pe pagina 1din 15

Gala Galaction

Părintele Grigorie Pişculescu, cunoscut şi recunoscut sub pseudonimul


Gala Galaction1 a fost şi va rămâne o mare personalitate a culturii româneşti şi
un străjer al ortodoxiei în vremi ce n-au fost mereu favorabile. Teolog, profesor
universitar şi preot, în paralel scriitor şi jurnalist, a lăsat posterităţii exemplul de
anvergură al unui om devotat, deosebit de „activ şi larg prezent în actualitatea
teologică-bisericească a epocii sale...Vasta şi preţioasa lui teologie şi mărturisire
de credinţă stau în articole de revistă şi în ziare ca filele de aur şi pietre scumpe
în blocul de minereu”2. Multe din metaforele cunoscute i s-ar potrivi,
creionându-se astfel un chip şi o trăire creştină, ce vor face din persoana sa, o
personalitate cu mare deschidere la bine adevăr şi frumos, divinul din viaţa şi
slujirea sa, fiind un ideal atins şi împărtăşit cu generozitate.
„Gala Galaction întrunea în el un fericit cumul de însuşiri, de îndeletniciri
şi titluri rare; deşi cu aspecte contradictorii, se completau şi colaborau armonios
şi fructuos: intelectual de vastă cultură, scriitor literar, teolog erudit, gazetar
social, preot tradiţional, militant democrat progresist, creştin cucernic,
academician onorat, cetăţean patriot, umanist generos”3.
I se refuză de două ori preoţia, în 1909 şi 1914. Prima dată, deşi obţinuse
titlul doctor în teologie, cu calificativul de excepţie, „era considerat prea
cutezător...şi cerea preoţilor să-şi primenească haina şi inima şi-i îndemna la un

1
Prima dată a semnat cu acest nume de împrumut, de sorginte monahal-literară, pe nuvela „Îl
osândesc juraţii?, în revista Linia dreaptă, anul I, nr. 1, la data de 15 aprilie, 1904 (Gala
Galaction, Jurnal, vol. III, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980, p. 256).
2
Pr. Gheorghe Cunescu, „Gala Galaction despre slujirea arhierească”, M.O., Anul XXXII, nr.
7-9, iulie-septembrie 1980, p. 652. Despre autorul acestui studiu şi a multora dintre cele
conspectate şi folosite în această încercare, părintele Gala Galaction, scria recunoscător şi
profetic, numindu-l: un curios şi fanatic cercetător al literaturii mele...Poate că preotul
Gheorghe Cunescu mă va explica, într-o zi, neamului meu românesc, mai bine şi mai norocos
decât pot explica eu însumi”.( Jurnal, vol. III..., p. 216).
3
Pr. Gh. Cunescu, „Gala Galaction ad cathedram”, S.T., Seria II-a, Anul XXVI, nr. 3-4,
martie-aprilie 1974, p. 275.
apostolat înnoitor”4, iar a doua oară, chipurile, pentru că ... „nu avea voce” 5.
Demn de interes este faptul că, deşi fusese respins, e drept, pe nedrept, „scria
atât de preoţeşte, încât cititorii şi toată lumea îl socoteau că este preot, că nu
poate să nu fie preot”6.
Lucrarea lui Dumnezeu, pentru un astfel de om dedicat preoţiei, era alta.
În pragul pierderii speranţei de a ajunge preot, este descoperit de mitropolitul
primat Miron Cristea, viitorul patriarh, care îl va coopta la traducerea Bibliei
(ediţia 1936)7 şi-l va hirotoni preot pe data de 8 septembrie 1922, zi pe care a
receptat-o şi a trăit-o ca pe „cea mai mare sărbătoare din viaţa mea” 8. Etapele
primirii Sfintelor Taine ale Hirotoniei şi Împărtăşirii îl copleşesc, determinându-
l la trăiri şi meditaţii de c ea mai aleasă ţinută. Primind în mâini Sfântul Trup al
Domnului, cunoaşte şi se regăseşte pe culmi pe care şi le-a dorit o viaţă întreagă.
Pătruns de fiorul noii sale investiri, mărturiseşte: „Sunt singur, faţă în faţă cu
Mântuitorul!...O, de când te caut! De când te aştept! Prin câte pripoare
(povârnişuri, n.a.), prin câte dureri, prin câte păcate am trecut, ca să ajung la
sărbătoarea de azi! Cât îţi mulţumesc, cât de drag bate inima în mine, când te
văd alăturea de mine şi când ştiu că dacă te-am găsit este fiindcă Tu ai vrut să te
găsesc! S-ar părea că stau şi privesc de sus în jos, la Tine, pe când în adevărul
cel nevăzut, stau la picioarele tale, lângă tronul Tău. Nu mă lăsa să mă depărtez
de aici”9. Ce tablou al recunoştinţei, ce mănunchi bogat în sentimente şi trăiri de
preoţie autentică! Ce sursă de învăţătură şi ce viaţă preoţească de excepţie!

4
Ibidem, p. 396.
5
Ibidem. A se vedea şi Gala Galaction, Ziua Domnului, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, Bucureşti, 1957, p. 172.
6
Ibidem, pp. 396-397.
7
Într-un interviu, publicat în Universul literar din 15 ianuarie 1928, Părintele mărturisea:
„Traducerea întreagă a Sfintei Scripturi mă obsedează neîntrerupt. Cu cât piedicile sunt mai
uriaşe, cu cât ideea este mai absurdă în împrejurările de acum, cu atât hotărârea mea d a
traduce e mai înverşunată”, la Pr. Gh. Cunescu, „Gala Galaction traducător biblic. La 90 de
ani de la naştere”, B.O.R., Anul LXXXVII, nr. 3-4, martie-aprilie 1969, pp. 318-319.
8
Gala Galaction, Jurnal, vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1977, p. 102.
9
Ibidem, pp. 106-107.
„Gala Galaction a învăţat, a deprins şi a adoptat, pentru totdeauna, o
concepţie şi o imagine despre preoţia desăvârşită, pe care voia s-o trăiască şi să
o transforme în realitate concretă. Erau concepţia şi imaginea unei preoţii
absolute, plenare, de energie apostolică, superior teologică şi culturală, demnă şi
ireproşabilă etic, activă social, larg democratică şi umanitară” 10. Cu toate că
valul de detractori nu l-a ocolit, crezul său a rămas neclintit. Simţea că poate
schimba ceva, în primul rând în sine, în modul evolutiv la care subscria cu
obstinaţie, fără rezerve. „Biserica noastră nu este un templu vid, nu e o simplă
casă de rugăciune...este un palat împărătesc şi Împăratul este acasă” 11
Înţelegând şi valorificând acest mare adevăr, promovând importanţa acestui dar,
pe care nici porţile iadului nu-l vor putea birui (Mt. 16,18), Gala Galaction ne
sensibilizează continuu. „Convins că Sfânta Liturghie este continuă actualizare a
Jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, Iisus Hristos, şi preotul este co-jertfitor harismatic, părintele Grigorie
trăia orele de Liturghie cu totală dăruire sufletească” 12. De pe această poziţie, cu
o dăruire de îndrumător responsabil, recomanda cu fermitate: „La ea trebuie să
ne întoarcem toţi câţi vrem să rămânem credincioşi Bisericii şi mărturisirii
noastre. Pentru aceasta, însă, trebuie să începem să cenzurăm viguros şi să
prigonim spăimântătoarea anarhie de cuget şi de atitudine care se răsfaţă azi în
mai toate bisericile noastre”13. A fost şi a continuat a rămâne un acrivic în viaţa
personală, precum şi în cea liturgică. Disciplina interioară şi cea specifică slujirii
corecte şi jertfelnice, nu i-au permis să coboare nivelul de interes manifestat în
slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Ardea când slujea, dar era conectat şi la
ardoarea împreună slujitorilor, manifestând un spirit de echipă, cum plăcea
Domnului şi era de folos omului.

10
Pr. Gheorghe Cunescu, „Preoţia părintelui Grigorie (Gala Galaction). La centenarul
naşterii”, O, Anul XXXI, nr. 2, aprilie-iunie 1979, p. 396.
11
Gala Galaction, „Aspru adevăr!-dar adevăr”, B.O.R., Anul LII, nr. 1-2, 1934, p. 14.
12
Pr. Gheorghe Cunescu, „Preoţia părintelui Grigorie...”, p. 401.
13
Gala Galaction, art. cit., p. 15.
„Ortodoxia este vatra de foc ceresc şi de dragoste dumnezeiască a Sfintei
Liturghii, unde, pe Sfântul altar şi pe Sfânta Preoţie, înveşnicim jertfa
Mântuitorului, şi fiind noi încă pe pământ, suntem totuşi în ceruri, în sânul
Tatălui, suntem una cu Fiul, suntem prea fericiţi întru Sfântul Duh. Este ceea ce
provoacă la jurământ pe adevăratul ortodox. Pătrundeţi-vă de acest adevăr!” 14.
Lăsându-se el însuşi pătruns de acest adevăr, „în faţa Sfântului Altar, părea
transfigurat. Contactul său cu cele sfinte, fiorul sacru al adorării lui Dumnezeu,
copleşea făptura omenească, făcându-l să trăiască intens misterul liturgic. Chipul
său lăuntric se exterioriza în iradieri duhovniceşti, cutremurat de prezenţa reală a
Domnului în Taina Sfintei Euharistii...Copleşit de taină şi de smerenie, vocea
lui...căpăta mlădieri sonore, duioase şi profunde”15. A crezut şi a susţinut cu
înflăcărare că „ în Biserica măririi tale stând, în cer ni se pare a fi” (Utrenie),
argumentele aduse ulterior fiind asimilate rapid şi profund de orice confrate în
slujire sau frate participant la acţiunile de cult.
A fost un părinte slujitor şi consecvent învăţător alături şi pentru orice
preot ce urmărea ca ţintă textul paulin: de-acum nu eu mai trăiesc, ci Hristos
trăieşte în mine (Gal. 2,20). „Mâine vei sluji Sfânta Liturghie. Aceasta trebuie
să-ţi fie singurul gând, nestrămutat şi eliberator...În ajun înlătură cu hotărâre: şi
o cină prea bogată şi lecturile profane, şi petrecerile în familie şi necazurile şi
afacerile, şi orice prilej care-ţi risipeşte cugetul şi te robeşte treburilor şi
deşertăciunilor vieţii”16. Atenţionarea continua şi pe alte paliere de exprimare şi
de focalizare a interesului, fiind vizate detalii pregătitoare, ce ar fi putut trece fie
neobservate, fie pe plan secundar contra productiv. „Mâine vei urca treptele
Sfântului Altar, ca să aduci înfricoşata jertfă a Trupului şi a Sângelui lui Iisus
Hristos. Fii treaz, fii cu luare aminte şi ascultă freamătul adânc al sfintelor
14
Pr. prof. univ. Gr. Pişculescu, Misionarul, nr. 12, 1935, la Pr. Gh. Cunescu, „Dreapta
credinţă în scrierile părintelui Gala Galaction”, M.O., Anul XXXV, nr. 9-10, septembrie-
octombrie 1983, p. 609.
15
Din cuvântarea Episcopului-vicar patriarhal Antim Târgovişteanul la înmormântarea
Părintelui Gala Galaction, 10 martie 1961, B.O.R., Anul LXXIX, nr. 5-6, mai-iunie 1961, pp.
523-524.
16
Gala Galaction, Ziua Domnului..., p. 74.
dumbrăvi duhovniceşti, prin care trebuie să treci astă seară, pregătindu-te pentru
Sfânta Liturghie de mâine...Ceea ce te aşteaptă mâine la Sfântul Altar, nu rabdă
nicio comparaţie cu nimic pământesc, cu nimic de pe pământ” 17. Parcă i se simte
căldura părintească cu care mângâie, sfătuind cu un drag ce-l face şi mai îndrăgit
şi mai respectat şi ascultat. Îşi împlineşte această chemare de sfătuitor, pătruns
de responsabilitatea specifică unui călăuzitor înţelept, care nu neglijează pe
nimeni, neacceptând eşecul în slujire.
„Părintele Gala Galaction s-a adresat, cu precădere, preoţilor, ei fiind în
prima linie cei mai expuşi contaminărilor reformiste, dar şi cei dintâi care
trebuie să cunoască învăţătura dreptei credinţe, s-o predice şi s-o lămurească
ortodox...Pentru preoţi, în primul rând, a recapitulat, reformulat, reconsolidat şi
reafirmat adevărurile cardinale ale ortodoxiei, restatornicite în eminenţa lor
primară şi eternă”18. O adevărată atitudine de păstor! Şi cu ochii îndreptaţi mereu
la Blândul Păstor, a văzut, a crezut şi a subscris: „Nu e o altă îndeletnicire, în
această lume, mai mare, mai sfântă, mai generoasă decât aceasta, îndeletnicirea
cu câştigarea, cu creşterea, cu desăvârşirea, cu sfinţirea, cu mântuirea sufletului
omenesc. La aceasta ne-a chemat şi pe noi Mântuitorul”19.
Acceptă omeneşte posibila existenţă a oii pierdute, dar nu pentru ca
aceasta să îngroaşe rândurile perdanţilor, ci pentru a reveni cât mai repede
posibil, în cadrul organizat, corect, atent delimitat şi igienizat al turmei
cuvântătoare. „Purtarea noastră cea de sub ochii oamenilor trebuie să fie o
tâlcuire exactă şi superioară a preocupărilor şi convingerilor noastre...Când stai
în cafenea sau bodegă mai comod decât un laic, cum să-mi amintesc de hirotonia
ta?...Când treci printre noi mai mult reformist decât regulamentar, ce să mai cred
de raporturile tale cu dogmatica ortodoxă?”20

17
Ibidem, pp. 77-78.
18
Din cuvântarea Episcopului-vicar patriarhal Antim Târgovişteanul..., p. 597.
19
Icon. Dr. Gr. Cristescu, Teologie şi sacerdoţiu. Tipul clasic al păstorului ortodox şi
idealurile pastoralei moderne, Sibiu, 1928, p. 15.
20
Gala Galaction, op. cit., p. 222.
Nu pregetă să îndrepte, să înveţe şi să convingă. Sfintele Slujbe, şi slujirea
în sine, nu pot şi nu trebuie asociate cu posibile rateuri în organizare şi
desfăşurare. Coborârea ştachetei demnităţii în slujire, chiar şi cu cea mai mică
unitate de măsură, poate provoca reacţii în lanţ, cu consecinţe inimaginabile.
„Ce s-a lipit din toată dumnezeiasca noastră doctrină, de acest preot care intră în
Sfântul Altar fără niciun fior sufletesc şi fără niciun semn de evlavie, măcar
exterioară? Îşi trânteşte bastonul sau umbrela într-un colţ; trece pe lângă Sfântul
Prestol, fără nicio metanie, fără nicio conştiinţă, fără niciun gând! La fel ca pe
lângă o mobilă civilă;...Dacă te uiţi împrejurul Sfântului Chivot vezi creioane,
răvaşe, mucări (unelte cu care se curăţă mucul lumânării, n.a), cărţi, lumânări şi
alte obiecte, aruncate cu indiferenţă, ca pe orice masă domestică 21. Mai
dovedeşte acesta identitate înnobilată de vocaţie, se mai justifică prezenţa şi
lucrarea lui în comunitatea încredinţată? Rămâne un exemplu, dar unul
înnegurat şi respingător, un pripăşit în preoţie, un naufragiat. „Când într-o
biserică ţi se pare că eşti la cinematograf sau la gară, să ştii că preotul se află în
jalnică ignoranţă, dacă nu mai rău, în privinţa darului pe care l-a primit şi în
privinţa Tainei Sfântului Altar...el nesocoteşte Trupul lui Hristos (I Cor. 11,29)
şi că plata lui va fi la fel ca a lui Iuda şi a lui Arie”22.
Optimismul său nu l-a lăsat să fie doar un „agent constatator”, ci l-a
determinat să depăşească obstacolele ce-i obstrucţionau avântul şi să privească,
cu încredere, spre idealul preoţiei, la menirea sa în a-l accesibiliza. „Lucrez
încet, dar neîncetat, la marea transformare în care cred: o preoţime nouă. Ca
şoarecele din fabulă, rod fără preget, laţul care ţine prizonier pe leu; rod laţul
care ne-a robit şi ne-a ticăloşit şi sunt nebuneşte încredinţat că într-o zi voi libera
pe leul lui Iuda: eroica preoţime de mâine” 23. Prea prezent în realitatea vremii şi
prea fin cunoscător al cerinţelor timpului, părintele Gala Galaction, s-a dovedit

21
Idem, „Aspru adevăr!...”, p. 16.
22
Ibidem, p. 18.
23
Idem, „Nu vreau să ne faci popi”, la Pr. Gheorghe Cunescu, „Povăţuiri pastorale în scrierile
lui Gala Galaction”, B.O.R., Anul CII, nr. 3-4, martie-aprilie 1984, p. 202.
şi un veritabil vizionar în ceea ce priveşte aşteptările credincioşilor. Era încântat
de aspiraţiile acestora, dar şi împiedicat de potentaţi sau parveniţi, întâmplător,
contemporani ai săi. Aceştia fie ignorau preoţia, fie o dirijau defectuos sau chiar
cu indolenţă. Făptura nouă din epistola paulină, era tradusă în „preoţimea nouă”
din vremea sa. Iar pentru atingerea acestui deziderat, pentru actualizarea lui, nu
pregeta nimic. „Să ne adunăm sub aripile Bisericii, precum se adună puii sub
aripile mamei lor. Şi acolo să învăţăm din nou, cu râvnă reînnoită, cum ajungem
vrednici fii ai Bisericii şi cum ne ridicăm şi ne facem părtaşi la sublima jertfă a
Sfântului Altar. Ne trebuie numai o cinstită şi caldă dragoste de Sfânta noastră
Tradiţie bisericească şi o dorinţă sinceră să regăsim şi să reîmprospătăm
învăţătura marilor dascăli ai Bisericii noastre” 24. Această mărturisire nu trebuie
să treacă neobservată. Preotul ortodox nu a apărut accidental. Prezenţa şi
lucrările sale vin şi sunt consolidate de istoria de secole a existenţei creştine.
Orice răspuns la chemarea preoţească şi orice moment înălţător al instalării în
parohie, sunt autentic certificate de tradiţia bisericească, sănătoasă şi mereu
îmbogăţită cu pagini de aleasă trăire creştină. Reîntâlnirea cu comoara de
învăţături a marilor dascăli de Teologie şi împrumutul masiv din cunoştinţele şi
înţelepciunea acestora, reprezintă pentru preotul de vocaţie, o relaţie, niciodată
slăbită şi niciodată învechită.
„Preoţii cei adevăraţi jertfesc pururea pe Iisus Hristos, actualizând, prin
eternă minune, sacrificiul, unul şi acelaşi, consumat pe Golgota. În Biserica
noastră sacramentală nu poate să fie viaţă adevărat creştină, nici vlagă
preoţească, fără convingerea supremă, că aici pe Altar, odihneşte Hristos, Mielul
înjunghiat, şi că tu, preot, eşti unealta acestei jertfe prea măreţe”25. Aspectele
dogmatice ale slujirii preoţeşti nu sunt marginalizate în expunerea Părintelui
Grigorie. Cu toate că nu face exces de zel în utilizarea lor, ca terminologie, se
arată neobosit în explicarea lor, cu larg înţeles, pentru că sunt temelia Bisericii

24
Gala Galaction, Ziua Domnului..., pp. 64-65.
25
Ibidem, p. 65.
noastre. Este vizat adesea preotul ca liturghisitor pentru că în acest mediu
sacerdotal, el se apropie de ideal, este împreună cu El, şi Îl împărtăşeşte celor
încredinaţaţi. „Idealul preoţiei ortodoxe este slujirea cu credinţă ostăşească a
Împăratului Euharistic. Pentru preotul convins până la moarte că, la Sfântul
Altar, el este împreună cu Mântuitorul întocmai aşa cum Sfinţii Apostoli
fuseseră împreună cu El la Sfânta Cină din foişorul Sionului, pentru un
asemenea preot viaţa pământească este un serviciu comandat...Cea mai înaltă
fericire, în lumea aceasta, este să te întâlneşti cutremurat şi transfigurat cu
Dumnezeul tău şi una să fii cu El în sublima taină a Sfântului Jertfelnic” 26. Ca un
curs firesc în înţelegerea corectă a misiunii şi responsabilităţii preotului, dar şi în
percepţia sănătoasă cu privire la destinul său, ne apare şi transpare peste veacuri,
mărturia Sfântului Ioan Gură de Aur, care convinge astfel: „Acei preoţi ce sunt
pe punctul de a pleca din lumea aceasta, dacă au săvârşit în cuget curat Sfintele
Taine, când sunt gata să-şi dea ultima suflare, îngerii, la plecarea lor din lumea
aceasta, le formează garda princiară de jur împrejur, din respect pentru Taina ce-
au purtat-o într-însele sufletele lor”27. Cu certitudine mesajul acesta a fost
cunoscut Părintelui Grigorie, cu certitudine a fost încântat de sensul său, cu
siguranţă, însă, a fost şi apăsat de necesitatea şi obligativitatea împlinirii sale.
Preocupat serios de binele bine făcut, a experimentat, cu certitudine,
nenumărate forme de instrucţie şi educaţie pastorală. Cadrul generos al
pastoraţiei colective i-a oferit o sumedenie de ocazii în a transmite cuvânt de
învăţătură, cuvânt de zidire sufletească turmei sale ce se amplifica şi se
disciplina. Nu a rămas însă doar al acest mesaj transmis public. „Aplica,
individual, teologia în arta duhovniciei. Era un duhovnic desăvârşit, excelent
părinte sufletesc...Găseai la el totdeauna uşa chiliei deschisă, răbdător şi atent să
asculte, înţelegător la zbuciumul tinereţii, la crizele de tot felul, la durerile vieţii,
26
Ibidem, p. 80
27
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, trad. de pr. icon. Aristide Geamănu, Craiova,
1941, p 154. Am folosit şi această ediţie, mai ales pentru o altfel de intuiţie pe care a
valorificat-o traducătorul şi care aduce o diferenţă de nuanţă (nu de sens), înţelegerii dorită de
marele capadocian.
la ispite şi alunecări. În toate împrejurările şi pentru fiecare avea cuvânt potrivit
de mângâiere, de sfat, de povaţă, de îndrumare prietenească...Chiar numai o
singură convorbire cu el era o zi însorită de primăvară neuitată”. 28 Lipsa ei
menţinea ziua mohorâtă sau era considerată chiar una pierdută. Într-unul din
romanele sale ne-a lăsat pagini memorabile în care descrie mişcător şi
convingător, nostalgia după duhovnicul înstrăinat sau chiar pierdut. „Unde eşti
scumpul meu părinte duhovnicesc, să îngenunchez sub epitrahilul tău şi să las
inima să plângă în susurul sfintelor cetanii? Unde sunt ceasurile noastre de
duhovnicie şi unde sunt cuvintele tale preaînţelepte? Am fost şcolarul tău, am
primit din mâna ta ucenicia cea pentru Hristos şi am pornit în lume, ostaş, unor
convingeri uriaşe, pe care numai focul sufletului tău poate să le propage! 29.
Legătură dintre părintele spiritul şi penitent său era solidă, necesară şi chiar
vitală. Subţierea acesteia sau ruptura, declanşau un proces dureros de înstrăinare,
un şuvoi de regrete ce marcau sufletul şi înnegurau existenţa însăşi. „N-am uitat
cuvintele tale şi le-am simţit, reale şi puternice, în mine, de multe ori. Ne
despărţisem...dar te simţeam de faţă în inima mea. Credinţa ta de apostol,
devotamentul tău pentru Mântuitorul, zilnica şi prelunga mea impregnare de
miresmele idealului tău, te prelungeau în conştiinţa mea şi te păstrau, viu şi
subtil, în cămările mele sufleteşti”30.
Subiectul părintele duhovnicesc nu l-a ignorat niciodată. Îl simţea
inepuizabil şi inalienabil. Cel ce ne dăruia instrumentul spiritual pentru
îndreptarea vieţii şi ridicarea ei la nivelul legii morale, nu putea lipsi, nu ne
putem lipsi de el şi lucrarea lui. „Duhovnicul este amicul nostru cel mai bun,
este urechea Mântuitorului aplecată asupra inimii noastre, este mijlocitorul
nostru între noi şi jilţul milostivirilor cereşti. Un duhovnic, adică preotul creştin

28
Pr. Gh. Cunescu, „Gala Galaction ad cathedram..., p. 277.
29
Gala Galaction, Roxana, Papucii lui Mahmud, Doctorul Taifun, Ed. Minerva, Bucureşti,
1983, p. 7.
30
Ibidem, p. 8.
întărit cu puterea de a lega şi dezlega, este ostiarul (uşierul, portarul, n.a. 31)
grădinilor raiului. Sub pravila precisă şi înfricoşată a spovedaniei, el ascultă,
sfătuieşte, judecă, pedepseşte sau iartă, leagă şi dezleagă, iar după terminarea
spovedaniei, uită totul, ca şi cum niciodată n-ar fi auzit nimic. Discreţia
duhovnicului este sigilată cu sigilii înfricoşate”32. Încă odată se dovedeşte că
prietenul la nevoie se cunoaşte. Înşiruirea celor opt verbe într-una din frazele de
mai sus arată atât complexitatea instituţiei duhovnicului, cât şi caracterul ei de
nevitat.
„Penitentul trebuie să simtă că nu se înfăţişează unui judecător obişnuit, ci unei
inimi primitoare, care face din păcatele vinovatului, propriile sale vini, căutând
să le vindece, ca pe propriile sale răni. Intimitatea aceasta, între penitent şi
duhovnic, uşurează deschiderea tuturor cărărilor, prin care inima celui păcătos se
descarcă de ceea ce o apasă...Numai această încredere poate face din preot un
bun duhovnic şi din penitent un sincer mărturisitor”33. În universul acesta de
dragoste şi trăire creştină, în prezenţa lui Hristos Cel nevăzut, se întâlnesc cei ce
mergeau spre Emaus şi cel ce cobora de la Ierusalim la Ierihon. Elementele
comune erau şi rămân amiciţia, empatia şi ajutorul efectiv. Sănătatea şi liniştea
sufletească vor fi de-a pururi aspiraţii de neegalat pentru orice fiinţă omenească
demnă şi responsabilă. „Un creştin adevărat va avea totdeauna...un prieten de
întâlniri solemne, la picioarele căruia, măcar o dată pe an, să vină şi să-şi
descarce povara inimii. Sfânta Spovedanie este paznicul sănătăţii noastre
sufleteşti şi, într-adevăr, o divină terapeută aşezată de Biserică din zilele
primare. Numai cine o cunoaşte din practică proprie îşi dă bine seama cât de
lipsită de lumină, de salubritate şi de garanţii este o conştiinţă necercetată de

31
Din gr, ostiaros sau lat. ostiarius, termenul defineşte un grad bisericesc inferior la vechii
creştini, cu originea în timpul persecuţiilor, persoană care închidea sau deschidea uşile
bisericilor. Explicaţia din textul tipărit la ed. Minerva, Bucureşti, 1983 este greşită. Este o
confuzie pornită de la cuvinte asemănătoare.
32
Gala Galaction, Roxana..., p. 44.
33
Pr. Victor. N. Popescu, „Gala Galaction, îndrumător pastoral. Popas la împlinirea vârstei de
optzeci de ani”, M.O., Anul XI, nr. 9-12, septembrie-decembrie 1959, p. 608.
această divină mesageră”34. Un om nou, un creştin autentic nu pot ocoli acest
instrument devastator pentru păcat şi revigorant pentru păcătos. Într-o viaţă de
om cu atâtea urcuşuri şi căderi, cu obstacole şi neîmpliniri, cu noianul de situaţii
când nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl
săvârşesc (Rom. 7,19), Taina Mărturisii şi duhovnicul reprezintă soluţii atât
profilactice, cât şi terapeutice.
Chipul preotului şi lucrarea sa mântuitoare se îngemănează în cuvântările
şi scrierile sale. Din considerente optimiste, idealizează aceste aspecte, fără însă
a cădea în exagerări dăunătoare. „Respectul pentru slujitorul Domnului, păzire
pravilei, oficierea sfeştaniei, a stâlpilor etc. arată o moştenire generală ortodoxă.
Biserica este mereu prezentă în introspecţia preotului, devotat altarului. Viaţa lui
de rugăciune şi pocăinţă este încununată, la cumpene duhovniceşti, prin
vrednicia Sfintelor Taine. Profilul spiritual al slujitorului se completează cu unul
al realităţii zilnice, care uneori îl învăluie în nimbul romantismului exotic” 35.
Omul lui Dumnezeu şi omul Bisericii nu poate şi nu trebuie trecut în plan
secundar în nicio epocă din evoluţia umanităţii, fie de stabilitate, fie de tranziţie.
Demn de amintit este faptul că în luările sale de poziţie, în argumentările
care trezeau şi înflăcărau inimi, a avut la îndemână exemple de urmaşi ai Lui
Hristos, mulţi contemporani. Elogiind personalitatea episcopului Roman
Ciorogariu de la Oradea, ne încântă şi azi cu următoarele cuvinte: „A fost un
suflet bun, a fost un iubitor de popor, a fost un ideal vlădică popular...A făcut
parte din falanga legendară a luptătorilor pentru neam şi, uneori, a martirilor
naţionali... A rămas, după marea noastră biruinţă românească să păstorească mai
departe, tot prin acele părţi, pe unde luptase în tinereţe, suferise, răbdase şi se
oţelise... L-a iubit Dumnezeu şi l-a ferit de situaţii primejdioase şi de ascensiuni
ameţitoare...S-a mulţumit ca din tinereţe să-şi umple inima şi biserica de iubirea
neamului, de lupta pentru dreptatea lui şi de credinţa că un român adevărat este
34
Gala Galaction, Ziua Domnului..., p. 11.
35
Pr. Gheorghe I. Drăgulin, „Generozitate umană şi atitudine ecumenistă în scrierile lui Gala
Galction”, G.B., Anul XXXVI, nr. 1-3, ianuarie-martie 1977, p. 127.
şi un ortodox autentic”36. La personalităţi nu s-a sfiit să adauge plus valoare în
caracterizare şi expresie. Cât s-ar fi bucurat ca astfel de valori umane, într-un
număr crescând, să-i consume din timpul preţios cu descrierea lor, cu evaluarea
şi recompensarea lor37.
Dând Cezarului ceea este al Cezarului, să dăm şi scriitorului cele
cuvenite. Prin preocupările sale multiple, atent atinse tratate şi cu mare grijă
tratate, Părintele Grigorie nu rămâne doar un nume în istoria Bisericii şi a
literaturii, ci un „aristocrat de marcă” între cei merituoşi. „Opera lui Gala
Galaction are o valoare literară consacrată în literatura română, stând alături de
opera celorlalţi mari scriitori ai noştri. Aşezaţi lângă ceilalţi, Gala Galaction stă
ca un stejar într-o pădure, unde sunt şi alţii de înălţimea lui, şi de aceea poate fi
văzut mai puţin. Însă prin concepţia creştină stă ca un nuc bătrân şi singuratic,
într-o câmpie întinsă, fiind văzut de foarte departe” 38. Imaginea aceasta ne
încântă şi ne determină să nu-l uităm, să-l redescoperim şi să ne lăsăm captivaţi
de bunătatea şi ştiinţa sa, de elocinţa şi scrisul său, de marea sa dragoste pentru
Biserică şi neam. „Ca unul care şi-a ascultat inima de atâtea ori şi pe care a
văzut-o, când liniştită, când tulburată, Gala Galaction nu putea, atunci când a
vrut să creeze suflete, să nu pună în ele aceeaşi inimă pe care o simţea în el. De
aceea, personajele sale, create din aceeaşi substanţă, poartă în ele aceeaşi inimă,
când liniştită ca marea pe care n-o agită furtuna, când tulburată, ca valurile în
care omul se scufundă”39. Prezenţa sa, inclusiv fizică, impresiona profund.
Redescoperindu-l şi parcă regăsindu-l în scris şi fotografii, suntem determinaţi
„a-l condamna la neuitare”. „A rămas şi a continuat să fie, şi ca preot, acelaşi
democrat militant, progresist, umanist şi filantrop, cutezător şi inepuizabil.

36
Pr. Gheorghe Cunescu, „Gala Galaction despre slujirea arhierească...”, p. 662.
37
În anexă am trecut două cronici, ale Părintelui Grigorie, cu privire la evenimentul funebru a
două personalităţi ale Bisericii şi neamului nostru, care şi-au particularizat marea trecere,
inspirându-se copios, din dorinţa şi împlinirea marelui ierarh şi ocrotitor al Transilvaniei,
Sfântul Andrei Şaguna.
38
Pr. Victor N. Popescu, „Concepţia creştină în schiţele şi nuvelel lui Gala Galaction”, M.O.,
Anul XIX, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1967, p. 904.
39
Ibidem, p. 908.
Preoţia lui ortodoxă nu l-a stingherit cu nimic; dimpotrivă, l-a obligat şi mai
mult. A ajutat până la ultimul ban, pe toţi cei ce au apelat la el sau îi întâlnea în
cale, indiferent de neam, limbă şi credinţă...” 40. A înnobilat haina preoţească şi i-
a restabilit respectul şi prin grija vizibilă şi palpabilă faţă de cei nevoiaşi.
Predica şi-a ilustrat-o prin fapte bune, de milostenie, dar şi prin accente acide la
adresa potentaţilor vremii, departe de ambiţia de a jigni, ci din dorinţa de a-i
trezi la viaţă, la adevărat viaţă creştină. Pericopa evanghelică privitoare la
faptele milosteniei trupeşti, o cobora din paginile cărţii sfinte, pe străzile şi în
casele unde putea fi exemplificată ca nicăieri altundeva. „Priviţi cohortele de
desculţi, de zdrenţăroşi, de declasaţi, care încep să defileze pe sub vitrinele
încărcate cu mâncări, cu băuturi şi cu veşminte! Şi spuneţi-mi fără vorbe, fi-veţi
voi în stare să vă bucuraţi, în casele voastre, de mediocra voastră tihnă de
sărbători, când veţi vedea, sub pleoapele lăsate, această armată a degradării şi a
mizeriei...?”41. Un alt contemporan, omagiindu-l, subliniază vocaţia sa definită
de empatie, cu siguranţă neînţeleasă de toţi, dar apreciată de mulţi. „Unde era o
nedreptate puteai fi sigur că-l vei găsi, alături de ea. S-a expus el însuşi
prigoanei şi hulei, pe care le-a suferit fără mânie şi orgoliu. Părea mulţumit că
face parte din armata oprimaţilor şi că putea rosti, prin comunitatea de destin cu
aceştia, cuvântul mângâierii şi al vestirii vremurilor de dreptate şi pace” 42.
Cuvintele Mântuitorului îi erau şi crez şi reazem şi orientare: De voieşte cineva
să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa...(Lc. 9,23).
Dragostea şi grija pentru semeni îi aureolau chipul şi misiunea. Era încadrarea sa
în mediul caritabil al vieţii în Hristos. Era justificarea sa în Biserică, între şi
pentru oameni. „Fără a se izola nici în amvonul bisericesc, nici în turnul de
fildeş al scriitorului, ci venind în mijlocul celor mulţi, însetaţi de dreptate şi
adevăr, identificându-se cu suferinţele şi cu aspiraţiile acestora-împlinindu-şi

40
Pr. Gheorghe Cunescu, „Preoţia părintelui Grigorie...”, p. 403.
41
Gala Galaction, Ziua Domnului..., p. 164.
42
Academicianul Tudor Vianu la funeralii în B.O.R., Anul LXXIX, nr. 5-6, mai-iunie 1961,
p. 520.
astfel atât menirea nobilă a scriitorului, cât şi misiunea sacră a preotului - Gala
Galaction s-a străduit să arate că la baza tuturor raporturilor dintre oameni
trebuie să stea etica dragostei faţă de om”43. La căldura şi limpezimea cuvintelor
adăuga faptele bune, astfel constituindu-se acel tot unitar care definea pe preot şi
preoţia sa, pe om şi omenia sa, pe creştinul credibil. „Deosebit de activ, superior
teologic şi cu înaltă conştiinţă ortodoxă, generos sufleteşte, sincer şi cinstit,
idealist şi realist, îndrăzneţ şi intransigent, a dorit şi a stăruit preotul şi
profesorul de Teologie, părintele Grigorie - Gala Galaction, să înveţe şi să
îndrume şi pastoral pe fraţii săi preoţi, ca să fie cât mai destoinici şi cât mai
plăcuţi Tatălui Ceresc şi cât mai folositori Bisericii şi poporului”44.
La un moment aniversar, de referinţă în viaţa Părintelui Grigorie, prof.
Teodor M. Popescu, a ţinut o amplă cuvântare omagială, reuşind, cu sinceritate
şi măiestrie, să cinstească, cum se cuvine, pe sărbătorit, şi să entuziasmeze pe
toţi ceilalţi participanţi. Înţeleapta alegere a cuvintelor şi expresiilor, ce aduc la
lumină teze şi teme dragi şi definitorii sărbătoritului, mişcă pe orice este definit
de sensibilitate şi recunoştinţă. Unii semeni nu acceptă prea uşor să fie elogiaţi.
Unii chiar deloc, de teama unor derapaje care diluează fiorul momentelor, în loc
să le consolideze. Majoritatea, cred eu, ar dori să aibă şansa avută de profesorul
de teologie bucureştean, să fie prezenţi sau să aducă ei înşişi un asemenea elogiu
unui înaintaş contemporan de asemenea anvergură, înnobilat de atâtea daruri.
Talanţii primiţi de venerabilul preot şi scriitor au fost valorificaţi, la parametri
puţin atinşi de alţii. „Ne ştim şi ne simţim cinstiţi şi încântaţi de cinstea ce vi se
aduce. Vă cunoaştem ca pe unul dintre noi, ca pe al nostru, preot şi teolog
ortodox, podoabă întâi a preoţiei şi a teologiei româneşti...Scriitorul, preotul şi
teologul Gala Galaction aparţin unui om unitar şi indivizibil, de o armonie
ideală. Din orice latură aţi fi privit, sunteţi un om ales între oameni, un om de
mare înălţime şi merit, dar privit din partea noastră, a celor ce vă cunoaştem ca
43
Preot Dumitru Soare, „Idei şi preocupări sociale în opera literară a lui Gala Galaction”,
M.A., Anul X, nr. 1-3, ianuarie-martie 1965, p. 141.
44
Pr. Gheorghe Cunescu, „Povăţuiri pastorale...”, p. 211.
preot şi profesor de teologie, sunteţi un om excepţional de bogat sufleteşte” 45.
Câtă emoţie era diseminată în sufletele celor prezenţi! La ce nivel al
entuziasmului erau ridicaţi cei ce-l preţuiau pe sărbătorit! „Sunteţi preot din
dorinţă şi din vocaţie, sunteţi un doctor fără de arginţi. N-aţi cerut preoţiei nimic
şi i-aţi dat totul: i-aţi dat un nume cunoscut şi stimat în literatura şi publicistica
noastră, i-aţi dat talentul şi opera literară, i-aţi dat scrisul şi cuvântul, i-aţi dat
liniştea şi plăcerea unei vieţi libere, i-aţi dat inima toată. Aţi făcut din ea un ideal
şi aţi trăit-o şi slujit-o aşa, ca pe un ideal” 46. Ascultând, parcă suntem martorii
reiterării unei pagini din comoara patristică atent aleasă, compatibilă cu cel ce
era cu atâta nobleţe recunoscut şi preţuit. Nimbul sfinţeniei preoţiei dădea
culoare şi crezare, conducând parcă cu rapiditate şi veridicitate la mărturia
Sfântului Andrei Şaguna: De o sută de ori de m-aş naşte, tot preot m-aş face!
Elogiul este continuat în aceeaşi notă sensibilizatoare, transpunându-ne
parcă pe cei ce-l citim, în acelaşi timp şi spaţiu şi alimentându-ne setea de
sublimă preoţie. „Aţi impus preoţia respectului şi altora decât al nostru; aţi
impus-o ca un preot de elită, cu acele mari daruri care se cer preotului: cultură,
credinţă puternică, râvnă şi tact, cu dragoste de misiune, de Dumnezeu şi de
oameni, cu care se câştigă încrederea şi ascultarea lor. Aţi alergat cu inima şi cu
cuvântul oriunde aţi fost chemat pentru a face bine” 47. Un veritabil tratat despre
preoţie, în care se vorbeşte despre un preot ortodox român! Ce desfătare!

45
Teodor N. Manolache, „Sărbătorirea Părintele Gala Galaction cu prilejul împlinirii vârstei
de 75 de ani la Institutul Teologic din Bucureşti, B.O.R., Anul LXXII, nr. 5, mai 1954, p. 550.
46
Ibidem, p. 552.
47
Ibidem, p. 552.