Asociaţia de Metafizică Geea Life Timişoara

CUVINTE ÎNŢELEPTE (vol-4); Oameni Înţelepţi

şi Poveştile lor

Cuprins:
Ampere, - pag 1 Bach, - pag 1 Coandă, - pag 4
Einstein, - pag 5 Eliade, - pag 16 Galilei, - pag 17
Herodot, - pag 18 Kirchhoff, - pag 30 Newton, - pag
31 Oersted, - pag 38 Ohm, - pag 42 Pascal, - pag 46
Platon, - pag 50 Preda, - pag 53 Reaumur, - pag 54
Roentgen, - pag 55 Stokes, - pag 60 Tesla, - pag 61
Torriceli, - pag 66 Volta, - pag 70 Weber, - pag 75
Cuprins, - pag 79

Andre-Marie Amper (1775-1836)

Născut pe 20 ianuarie 1775 în Lyons (Franţa). A avut diverşi

profesori particulari; s-a considerat un autodidact, copil inteligent, iar
până la vârsta de 12 ani stăpânea toate cunoştinţele în materie de
matematică ştiute în acea perioadă.
Adolescenţa a fost marcată de Revoluţia franceză şi de tatăl lui
care era un comerciant înstărit, ghilotinat de armata republicană la
cucerirea Lyon-ului, în 1793. Între anii 1796-1801,a predat la diferite
şcoli din Lyon; în aceeaşi periodă şi-a publicat prima lucrare:
“Consideraţii despre teoria matematică a jocurilor” în care se discuta
despre teoria probabilităţii.
Datorită ideilor înfloritoare prezentate în această lucrare este
numit profesor de fizică şi chimie,în cadrul Şcolii Centrale din Bourg, în
anul 1802. După o activitate strălucită în aceasta poziţie, din 1804 se
mută la Paris,unde cariera sa profesională este mai mult decât
benefică, acesta fiind acceptat ca profesor de matematică la
Universitatea Politehnica în anul 1809.
Munca îi este recunoscută de către însuşi Napoeleon care îl
numeşte inspector-general al noii formate Universităţi Fraceze,
ocupând această poziţie tot restul vieţii sale. Pe data de 10 iunie 1896
se stinge din viaţă la Marsilia, Franţa.

JOHANN SEBASTIAN BACH

21 martie 1685 -Eisenach.- 28 iulie 1750 -Leipzig
 - este un fericit urmaş al unei generaţii de muzicieni; de la
tatăl său a învăţat să cânte la instrumente cu coarde şi a primit
primele cunoştinţe muzicale;
- după terminarea şcolii generale din Luneburg (1703), Bach
este angajat ca violonist în orchestra de curte a prinţului Ernst Johann
din Weimar, apoi devine organist la Arnstad;
- între 1705 - 1706 îl găsim la Lubeck, unde căuta să fie în
preajma vestitului organist şi compozitor Buxtehude, iar în anul
următor este organist la Mulhausen;
- în 1708 se mută la Weimar, unde va rămâne până în 1717 în
calitate de organist şi concert-maestru al orchestrei curţii, apoi pleacă
la curtea prinţului Leopold de Anhalt-Kothen, ca dirijor până în 1723.
Din această perioadă datează cele mai multe lucrări orchestrale şi de
cameră;
- din 1723 şi până la sfărşitul vieţii, Bach va ocupa postul de
cantor al Bisericii Sf. Toma din Leipzig;
- din cele două căsătorii ale sale: 1707 cu Maria Barbara Bach,
o verişoară de a sa şi 1721 cu Ana Magdalena Wulken, a avut 20 de
copii, iar unii dintre ei au devenit compozitori celebri: Friedemann,
Philipp Emanuel şi Johann Christian.

CREAŢIA
Creaţia lui Bach ocupă, din punct de vedere al modului de
exprimare, un loc central în istoria muzicii; ea nu reprezintă numai o
culme a artei contrapunctice, cu care se încheie o lungă perioadă a
istoriei polifoniei, ci, totodată şi afirmarea deplină a armoniei, în sensul
conceptului modern despre tonalitate şi despre funcţiunea acordurilor.
În muzica lui Bach polifonia şi armonia se prezintă într-un desăvârşit
echilibru.
Cu excepţia operei, Bach a cultivat cu aceeiaşi măiestrie toate
genurile muzicale ale timpului său şi spre deosebire de creaţia
contemporanilor săi, din care o bună parte nu a putut înfrunta trecerea
timpului - de pildă o parte din operele lui Handel sau oratoriile lui
Vivaldi - lucrările lui Bach şi-au păstrat în întregime vigoarea lor.
În domeniul creaţiei muzicii de cameră, importante sunt cele 6
Sonate (Partite), pentru vioară şi cele 6 Suite pentru violoncel, scrise
fără obişnuitul acompaniament de cembalo. Încredinţând exprimarea
conţinutului emoţional unor instrumente soliste, prin excelenţă
melodice, cu posibilităţi reduse de a intona pe lângă melodie şi
întregirea ei armonică, Bach a reuşit să îmbine în chip magistral
melodia cu armonia în lucrări ce reprezintă o piatră de încercare pentru
cei mai de seamă violonişti şi violoncelişti (aici se înscrie şi
binecunoscuta Ciacona, finalul celei de a doua sonate). Tot din creaţia
muzicii de cameră fac parte 3 Sonate pentru flaut şi pian, 6 Sonate
pentru vioară şi pian, 3 Sonate pentru viola da gamba şi pian, o
Sonată pentru flaut, vioară şi basso continuo, precum şi o Sonată
pentru două viori şi basso continuo.
Compoziţiile sale pentru cembalo sau pian solo sunt mult mai
numeroase. Invenţiunile (15 la 2 şi 15 la 3 voci), Fughetele, Preludiile
mici şi cele 48 de Preludii şi Fugi din Clavecinul bine temperat (ce sunt
demonstraţia lui Bach a faptului că în orice tonalitate se poate scrie
muzică), pe lângă valoarea lor artistică deosebită, au şi un scop
“pedagogic”. Lucrările de mari proporţii, ca Preludiile ample, Fugile,
Toccatele, Concertul în stil italian, Suitele franceze şi engleze,
Variaţiunile Goldberg, impresionează prin caracterul lor monumental.
Sub titlul de Ofrandă muzicală, Bach a compus o lucrare
instrumentală ce foloseşte o temă a lui Frederich cel Mare, regele
Prusiei (pasionat flautist şi compozitor amator). Este alcătuită din 2
Ricercar în stil fugat (primul la 3 voci , cel de al doilea la 6 voci), 7
Canoane şi o Fugă, toate acestea pentru pian, urmate apoi de o
Sonată pentru flaut, vioară şi pian.
Ultima creaţie a lui Bach, Arta fugii, reprezintă un ciclu de 14
fugi şi 4 canoane; această lucrare constituie un neântrecut model de
măiestrie contrapunctică.
Un alt grup de lucrări instrumentale îl formează cele compuse
fie numai pentru orchestră, fie cele pentru instrumente soliste şi
orchestră. În cea de a doua categorie se înscriu cele 3 Concerte pentru
vioară (în mi la re), Concertul pentru 2 viori (re), 8 Concerte pentru
pian, 3 Concerte pentru 2 piane (dintre care ultimul reprezintă
transcripţia pentru 2 viori), 2 Concerte pentru 2 piane, şi 1 Concert
pentru 4 piane (ce este transcripţia unui concert pentru vioară de
Vivaldi).
Din categoria lucrărilor pentru ansamblu instrumental fac parte
cele 4 Suite şi cele 6 Conceret Grossi au fost concepute pentru
orchestra principelui Christian Ludwig de Branderburg, de unde şi
numele lor de Concerte Brandemburgice. În vremea Barocului,
componenţa orchentrei era alta decât aceea din zilele noastre. Cel mai
adesea era alcătuită din instrumente de coarde, adăugându-se uneori
şi câteva instrumente de suflat (flaut, oboi sau trompetă).
O muzică bazată în general pe desen (datorită structurii
polifonice) şi nu pe culoare, nu avea nevoie de acele efecte sau de
sonoritatea masei orchestrale, efecte caracteristice mai ales muzicii
romantice din secolul XIX.
Reprezentative pentrul geniul creator al lui Bach sunt şi
lucrările vocale ale sale, variate ca formă conţinut şi limbaj. Ele se
împart în cântece şi arii laice şi religioase, - pentru o voce cu
acompaniament orchestral - şi lucrări corale: motete, cantate, misse,
oratorii şi pasiuni. Cu excepţia câtorva Cantate profane, majoritatea
lucrărilor vocale ale lui Bach sunt costruite pe texte cu caracter
religios. În acest sens Bach compus 4 Pasiuni după cele 4 evanghelii,
dintre care Matthaus - Passion şi Johannes - Passion sunt cele mai
cunoscute. Ele au ca subiect suferinţele (“pasiunile” - pătimirile) lui
Iisus Hristos istorisite de Noul Testament.
Cantatele religioase, în număr de 295, aparţin în majoritate
perioadei petrecute de Bach la Leipzig, şi sunt legate de funcţia sa de
cantor. De proporţii mult mai mari decât cantatele sunt Oratoriile lui
Bach, de Crăciun, de Paşte şi de Rusalii. În aceeaşi categorie a
oratoriului se pot încadra şi lucrările care fără să poarte acest nume,
au o alcătuire muzicală tipică acestui gen, cum ar fi Magnificat. Missa
în şi minor, Hohemesse aparţine aceleiaşi perioade de maturitate a
creaţiei lui Bach (de la Leipzig), şi este o capodoperă a acestui gen.
Valoarea excepţională a operei muzicale a lui Bach nu a fost pe
deplin înţeleasă de către contemporanii săi, care l-au preţuit în primul
rând nu în calitate de compozitor, ci ca pe un neîntrecut virtuoz
organist. Aceasta se explică prin faptul că, în timpul vieţii
compozitorului, s-a petrecut o mare schimbare în modul de exprimare
muzicală a epocii. Artei monumentale în conţinut şi formă a Barocului
i-a succedat arta sentimentală, intimistă a Rococoului. Locul polifoniei
l-a luat melodia acompaniată. Însă în zilele noastre muzica lui Bach se
bucură de o mare apreciere a valorii ei incontestabile.

Henri Coandă

Henri Coandă, părinte al aviaţiei cu reacţie, s-a născut la

Bucureşti în 1886. După absolvirea şcolii primare, a urmat liceul militar
din Iaşi. Profesorii săi (printre care şi istoricul A.D. Xenopol) aveau o
părere foarte bună despre acest tânăr sprintar „ca argintul viu, pe care
nu-l puteai ţine în loc decât într-un flacon sau în tubul unui
termometru".
Spiritul său inventiv s-a manifestat încă de timpuriu. Nu avea
14 ani împliniţi când a inventat o secerătoare-treieratoare, pusă în
mişcare de aripile unei mori de vânt. În 1903 termină, ca şef de
promoţie, liceul militar din Iaşi.
La vârsta de 19 ani, construieşte în atelierele Arsenalului
armatei de pe dealul Spirei (Bucureşti) macheta unui avion propusat
de o rachetă, ceea ce dovedeşte că de timpuriu îl preocupa tehnica
reactivă, în care avea să se manifeste atât de strălucit. Spirit avid de
cunoştinţe, profita de libertatea câştigată pentru a urma cursurile ce-l
interesează la mai multe şcoli superioare din străinatate, la Technische
Hochschule din Charlottemburg - Berlin, apoi la Universitatea din Liege
şi în cele din urma la Şcoala superioară de electricitate din Montefiore,
unde, împreună cu Caproni, construieşte un planor cu care zboară.
 Aviaţia a rămas cu toate acestea marea pasiune a acestui mare
inventator. În 1930, când se apropia de 45 de ani, Coandă nu era de
loc mulţumit de performanţele aviaţiei şi astfel după multe zile şi nopţi
de calcule Coandă inventează „aerodinele lenticulare" sau „discurile
zburătoare" . „Aerodina lenticulară" este un obiect din oţel care
seamănă cu un castron, iar un tub de cauciuc aduce aer comprimat în
el. Zborul aerodinei lenticulare se bazează pe o descoperire a sa, care
i-a permis „să facă să devieze un jet fluid ce pătrunde într-un alt fluid".
Atunci se produce un efect ciudat, efect pe care el l-a folosit şi care se
numeşte EFECTUL COANDĂ.
Studiind scurgerea jeturilor fluide, Coandă a constatat că
prelungind unul din pereţii canalului în care are loc scurgerea printr-un
volet înclinat sau curb, jetul deviază de la direcţia iniţială, urmărind
aproximativ profilul voletului.
Explicaţia fenomenului este următoarea: după ieşirea din canal,
jetul antrenează particulele mediului ambiant în partea unde nu există
voletul, dar şi particulele domeniului fluid situat între jet şi volet. Dacă
voletul este suficient de lung, locul particulelor aspirate din domeniul
situat între volet şi jet nu mai poate fi luat de particulele care vin
dinafara acestui domeniu şi depresiunea astfel creată deviază
scurgerea în direcţia voletului. Două mici discuri de felul acesta sunt
suficiente, deşi suprafaţa lor e de doar 30 cmp, ca să ridice un om în
sus cu o viteză careia nu i se poate opune nici chiar zidul sonic.
Efectul Coandă este brevetat în Franţa la 8 octombrie 1938,
sub nr. 374943 şi se aplică nu numai „discurilor zburătoare", ci şi altor
dispozitiv e şi sisteme de deplasare.
În ţara noastră, efectul Coandă a fost studiat şi utilizat în
scopuri practice de către inginerul C. Teodorescu-Tintea. Acesta a
construit o serie de dispozitiv e funcţionând pe baza efectului Coandă,
dintre care cele mai importante sunt: reţelele de voleţi depresivi,
cunoscute în prezent sub denumirea de reţele Teodorescu-Coandă ;
reversorul de tracţiune cu voleţi depresivi pentru frânarea avioanelor
cu reacţie de mare viteză ; turbina radială cu palete depresive ;
amortizorul de zgomot pentru motoarele cu combustie internă şi
pentru turbomotoarele de avion.

ALBERT EINSTEIN

“Să gândeşti cum n-a gândit nimeni până la tine, dar aşa cum
au să gândeasca toţi după tine, înseamnă să fii un om mare”, spunea
G.G.Longinescu, unul dintre cei mai valoroşi dascăli ai Universităţii din
Bucureşti. Albert Einstein a fost un astfel de om mare, iar pe cărările
deschise de el au păşit mai toţi fizicienii care au contribuit la progresul
fizicii din secolul XX.
 Deseori, numele lui Einstein este asociat cu cel al lui Newton.
Einstein, afirmă, că este Newton-ul vremii noastre. Ceea ce a înfăptuit
Newton pentru secolul al XVIII-lea, a realizat Einstein pentru secolul al
XX-lea. şi unul şi celălalt au construit câte o mecanică nouă,
întemeiată pe principii noi, cu rezultate prodigioase pentru cercetarea
ştiinţifică.
Albert Einstein s-a născut la 14 martie 1879 în oraşelul Ulm din
Bavaria, localitate cunoscută încă din secolul al IX-lea. Părinţii lui
Einstein dispuneau de o stare materială bună, fiind proprietarii unei
fabrici de aparate elecrotehnice.
Tatăl său, Hermann Einstein, manifestase în tinereţe
predispoziţie pentru matematică, iar mama sa, Pauline Koch, iubea
mult pianul şi compoziţiile lui Beethoven. Înclinaţia pentru muzică a
mamei a moştenit-o şi fiul; acesta va începe să cânte la vioară la
vârsta de 6 ani, la 14 ani, fiind stăpânit de pasiunea pentru muzică, în
special pentru aceea a lui Mozart.
Einstein a urmat cursurile liceale la Munchen, fără să se
evidenţieze ca un elev strălucit. Excela la matematică şi la fizică, unde
avea cunoştinţe cu mult superioare colegilor săi. Citea foarte mult în
afara şcolii, mai cu seamă cărti de popularizare a ştiinţei şi de filozofie.
În toamna anului 1895, Einstein a absolvit liceul Luitpold din Munchen
dar, nereuşind la examenul de admitere al Politehnicii din Zurich, s-a
înscris în ultima clasă a unui liceu elveţian. Astfel a fost primit fără
examen de admitere la Politehnica din Zurich, şcoală celebră în toată
lumea prin profesorii pe care îi avea, mulţi dintre ei savanţi de renume
mondial. A ales facultatea de pedagogie, unde se pregăteau viitoarele
cadre didactice şi asistenţi universitari pentru fizică şi matematică.
Ca student, Einstein nu a urmat în mod regulat cursurile
profesorilor, preferând să consulte acasă diferite manuale de
specialitate.
Un prieten al lui Einstein era colegul său Marcel Grossmann, un
tânăr studios şi pasionat pentru matematici, care i-a fost mai târziu de
mare folos lui Einstein în studierea matematicilor superioare. Căci
celebrul autor al teoriei relativităţii nu a pătruns în fizică cu
instrumentul matematic bine pus la punct.
În 1900, după 4 ani de studii, Einstein a obţinut diploma de
absolvire a facultăţii de pedagogie de la Politehnica din Zurich, având
media generală 4,91 (nota maxima fiind 6). Un an mai târziu a căpătat
cetăţenie elveţiană, pe care a păstrat-o toată viaţa, deşi a trăit mulţi
ani în Germania şi S.U.A.
După terminarea facultăţii Einstein porneşte cercetări ştiinţifice
de unul singur, fără îndrumările vreunui specialist. A început prin a se
ocupa de tensiunea superficială a lichidelor în legătura cu forţele de
coeziune.
 În primăvara anului 1902, Einstein se angajează la Biroul de
brevete din Berna în funcţie de referent. Aici el se ocupă cu cercetarea
proiectelor de invenţii şi cu alcătuirea unor referate critice, pe baza
cărora se dădeau deciziile de aprobare sau de respingere.
În 1902 el publică Teoria cinetică a echilibrului termic şi a
principiului al doilea al Termodinamicii, în care din consideraţii
statistice, deduce condiţiile echilibrului termic şi principiul al doilea al
termodinamicii.
În 1903, tânărul fizician, care abia împlinise 24 de ani,
tipăreşte lucrarea. O teorie a bazelor termodinamicii în care dezvoltă
teoria statistică pe o altă bază, luând în considerare evoluţia în timp a
unui sistem izolat. Meritul lui Einstein este că aplică această teorie la
un caz concret, anume la mişcarea browniană.
În 1905 teoria statistică elaborată de Einstein nu mai ia în
considerare viteza pătratică medie a particulelor, ci o altă mărime,
măsurabilă cu destulă aproximaţie: deplasarea pătratică medie.
Potrivit legii stabilite de Einstein, deplasarea pătratică medie după o
direcţie este proporţională cu rădăcina pătrată a intervalului de timp
respectiv.
Teoria statistică a mişcării browniene a avut şi acel rol
important, de a fi iniţiat o serie de experienţe pentru dovada realităţii
moleculare.
Din materialul aflat în lucrările sale de statistică moleculară,
Einstein şi-a alcătuit teza de doctorat, pe care a prezentat-o
Universităţii din Zurich sub titlul: “O nouă determinare a dimensiunilor
moleculare”. Lucrarea cuprindea numai 21 de pagini şi purta dedicaţia:
“Prietenului meu Marcel Grossmann”, cu care discutase în prealabil
ideile cuprinse în ea. Teza a fost acceptata şi, în 1905, Albert Einstein
a devenit “doctor în filozofie” al Universităţii din Zurich.
Întrucât se specializase în studiul statistic al sistemelor de
particule, tânărul fizician, neândrumat de nimeni, se hotărâ să se
ocupe şi de statistica radiaţiei luminoase în legatură cu efectul
fotoelectric. Acest efect fusese descoperit în 1887 de marele fizician
Heinrich Hertz, dar legile stabilite de el experimental nu puteau fi
explicate. Energia cinetică a fotoelectronilor emişi ar fi trebuit să
depindă de iluminarea stratului emisiv; în realitate însă, ea depindea
numai de frecvenţa luminii incidente.
Lucrarea lui Einstein prin care se releva proprietăţile
corpusculare ale luminii a deschis în fizică o eră nouă, deşi s-a crezut
la început că “sare dincolo de cal” afirmând că unele fenomene fizice
manifestă un caracter contradictoriu, ondulatoriu şi corpuscular.
Împreună cu aceea a lui Louis de Broglie în 1924, contribuţia lui
Einstein trebuie socotită ca punând bazele mecanicii cuantice.
 Tot în 1905, Einstein publică în Annalen der Physik celebrul său
memoriu Zur Elektrodynamic bewecter Korper ( Asupra
electrodinamicii corpurilor în mişcare), pe baza căruia s-a dezvoltat
teoria relativităţii restrânse.
Ideea genială a lui Einstein, care nu se regăseşte la nici unul
din înaintaşii săi, este obţinerea formulelor lui Lorentz independent de
ecuaţiile câmpului electromagnetic. În felul acesta ele au căpătat
semnificaţia unor ecuaţii generale, pentru toate fenomenele fizice,
ceea ce a permis conceperea unei mecanici noi, mai generală decât
mecanica newtoniană. Dacă principiul relativităţii a fost întrezărit de
Lorentz şi Poincare, în schimb teoria relativităţii rămâne în întregime
opera unui singur om, Albert Einstein.
Aproape imediat după memoriul despre relativitate, Einstein
publică tot în Annalen der Physik o lucare mai scurtă în care
demonstrează formula W=mc², ce exprimă echivalenţa dintre energie
şi masă.
În 1907 Einstein publică lucrarea depre căldurile specifice ale
corpurilor solide, în care explică variaţia acestora cu temperatura pe
baza concepţiei cuantice.
Se poate spune că succesul teoriei cuantelor în lumea
fizicienilor se datoreşte atât autorului ei, cât şi a lui Albert Einstein.
Fără lucrările tânărului referent de brevete de la Berna, poate că ar fi
trebuit să mai trecă multă vreme până ce contepţia lui Planck să fie
acceptată de fizicieni şi introdusă în calculele lor. Einstein a fost cel
dintâi şi cel mai mare sprijinitor al lui Planck, pe tema teoriei cuantelor
după cum Planck a fost cel mai mare sprijinitor al lui Einstein pentru
promovarea acestuia în posturile academice înalte.
Ulterior, la interventia lui Hans Ladenburg, profesor de fizică
teoretică la Universitatea din Breslau, Einstein a fost numit în
octombrie 1908 privat-docent la Universitatea din Berna; aici, el avea
libertatea de a expune lucrările ce le publicase, ca şi temele care îl
interesau.
În vara anului 1909 au început să apară şi primele onoruri.
Astfel, Universitatea din Geneva i-a decernat titlul de doctor honoris
causa, cu prilejul aniversării a 300 de ani de la întemeierea ei de către
Calvin.
În toamna anului 1910 catedra de fizică teoretică de la
Universitatea din Praga, pe atunci în imperiul austro-ungar, deveni
vacantă. Einstein a candidat şi el, reuşind să fie numit profesor.
În 1911 are loc la Bruxelles primul Congres Solvay, la care au
fost invitaţi puţini participanţi, dintre cele mai mari somităţi ale lumii
ştiinţifice: E. Rutherford, H. Planck, W. Nernst, H. A. Lorentz, A.
Einstein, E. Hasenohrl, H. Poincare, M. Curie, J. Perrin şi P. Langevin.
Autorul teoriei relativităţii era cel mai tânăr dintre toţi invitaţii.
 În 1912 a devenit vacantă catedra de fizică teoretică de la
Politehnica din Zurich. Einstein părăsi Praga pentru a reveni în oraşul
de care se simţea legat din epoca studenţiei şi a primelor succese
ştiinţifice.
La Zurich îl aştepta prietenul său Marcel Grossman, bun
sfătuitor în chestiunile de matematici superioare. Einstein simţea
nevoia să-l aibă cât mai aproape de el, pentru a discuta împreună
geometria neeuclidiană pe care urma să clădească teoria generală a
relativităţii.
La Berlin, Einstein îşi reâncepu activitatea didactică
universitară, luând săptămânal parte la seminariile de fizică
frecventate de numeroşi fizicieni, dintre care cităm pe: Planck, Nernst,
Max von Laue, Gustav Hertz, James Franck şi Erwin Schrodinger.
Intervenţiile lui Einstein în discuţiile de la seminar erau profunde şi
clare, fără cea mai mică afectare. În aceste seminarii sau pregătit
mulţi din tinerii fizicieni care vor deveni celebri în deceniile următoare.
Câteva luni după sosirea lui Einstein la Berlin începu primul
război mondial. Împreuna cu Nikolai şi Forster, Einstein a semnat un
“Apel către europeni”, în care se spune că “ Germania lui Schiller şi a
lui Goethe condamna acest razboi nefericit”.
În această perioadă Einstein lucra la noua teorie a gravitaţiei.
În 1914 el publică 17 lucrări asupra acestei teorii, pe care o termina în
anul următor, iar în 1917 îi apare cartea de popularizare: Despre
teoria restrânsă şi generalizată a teoriei relativităţii, pe înţelesul
tuturor.
După terminarea razboiului, marele fizician începe să sprijine
cu hotărâre acţiunile întreprinse de pacifişti pentru a împiedica
izbucnirea în viitor a altor razboaie.
În 1922, Einstein a fost invitat să facă parte din Comisia pentru
cooperarea intelectuală de pe lângă Liga Naţiunilor. Dar după un an el
demisionează din această comisie, descurajat de neputinţa Ligii
Naţiunilor de a se opune forţelor războiului.
Einstein ar fi meritat să primească premiul Nobel înainte de
primul război mondial, după primele lucrări revoluţionare publicate în
1905. L-a primit în noiembrie 1922, iar ceremonia decernării a avut loc
în iulie 1923. Întârzierea se datoreşte, probabil, faptului că teoria
relativităţii nu a fost înţeleasă şi acceptată de la început de mulţi
specialişti şi, în plus, confruntarea ei cu experienţa, ca dovadă
suprema a valabilităţii, nu părea pe atunci suficient de convingatoare.
După razboi s-au adăugat şi patimile politice ale antieinsteinienilor din
Germania. Lenard şi Stark anunţaseră că, dacă Einstein primeşte
premiul Nobel pentru teoria relativităţii, ei vor renunţa de a mai face
parte din laureaţii acestui premiu. Academicienii suedezi care acordă
premiul Nobel au reuşit să iasă din încurcătură în mod elegant,
declarând în expunerea de motive, că “premiul este acordat lui
Einstein pentru descoperirea legii efectului fotoelectric şi pentru
lucrările lui în domeniul fizicii teoretice.
În toamna anului 1922, Einstein a făcut o călătorie în Orient
trecând prin India, China, Japonia şi Palestina, unde a conferenţiat pe
teme ştiinţifice, filozofice şi politice la Universităţile din Shanghai,
Tokyo, Ierusalim, Tel Aviv şi în alte localităţi; din Palestina a mers în
Spania, după care a revenit la Berlin.
În 1930, Einstein a fost numit profesor invitat la Institutul
tehnologic din Pasadena (California), unde a ţinut o serie de prelegeri
timp de 2 ani.
Toate aceste călătorii şi conferinţe, pe care a trebuit să le ţină
ca invitat al marilor instituţii ştiinţifice de pe glob, nu l-au impiedicat
prea mult pe Einstein să-şi continue activitatea ştiinţifică, reuşind să se
ţină la curent cu progresul ideilor noi.
După 1925 a apărut în fizică, cu un domeniu nou de cercetare,
mecanica cuantică, ale cărei ecuaţii nu determină poziţia şi viteza unei
particule ci numai probabilitatea acestora. Un progres care s-a realizat
în acest domeniu în interpretările statistice date de marii fizicieni ai
epocii, ca Niels Bohr, Max Born, Werner Heisenberg şi alţii.
Einstein nu s-a împăcat niciodată cu aceste interpretări
statistice, tocmai el care în tinereţe mânuise cu atâta succes calculul
statistic. Marele savant a rămas credincios idealului clasic, considerând
că în lumea subatomică procesele elementare se desfăşoara perfect
determinist.
După elaborarea teoriei generale a gravitaţiei, ilustrul fizician a
început să se gândească la o generalizare, considerând că nu numai
câmpul gravitaţional, ci toate câmpurile pot fi reduse la proprietăţile
geometrice ale spaţiului. Acestei teorii ia consacrat Einstein 30-40 de
ani, cu convingerea că va putea să dovedească pe această cale
caracterul nestatistic al legilor generale din microcosm. Dar toate
încercările întreprinse nu au condus la rezultatele aşteptate.
În primavara anului 1933, când i se termina angajamentul de
la Pasadena, Einstein se stabili în Belgia, într-o vilă mică din
vecinătatea satului pescăresc Le Coque sur Mer în apropiere de
Ostende. În acest timp, poliţia nazistă a făcut o descindere la Vila
Kaput, reşedinţa sa din Germania, şi a devastat-o; totodata,
depunerile lui Einstein de la banca au fost confiscate. A apărut şi un
album cu fotografiile adversarilor regimului hitlerist, având pe prima
pagină fotografia lui Einstein, sub care sta scris:” încă nu a fost
spânzurat!”. Iar în faţa Operei de Stat din Berlin a fost dată pradă
focului “literatura neaeriană şi comunistă”, împreună cu lucrarea lui
Einstein despre teoria relativităţii. Savantul primea zilnic scrisori
anonime, prin care era ameninţat cu moartea împreună cu familia sa.
În aceste condiţii, Einstein renunţă la calitatea sa de membru al
Academiei de Ştiinţe din Prusia şi de cetăţean prusac, pe motivul că
“nu dorea să trăiască într-o ţară care nu asigura oamenilor egalitate de
drepturi în faţa legii şi nici libertate a cuvântului şi a învăţământului”.
Fiind nevoit să părăsescă Belgia, în noiembrie 1933, Einstein
pleacă la Princeton (statul New Jersey) ca director de secţie la Institute
for Advanced Study.
Razboiul rece, statornicit după sfârşitul operaţiilor militare din
al doilea război mondial, i-a provocat multă nelinişte lui Einstein care a
luat o atitudine fermă împotriva cursei înarmărilor. La 13 februarie
1950, într-o conferinţă la postul de televiziune, bătrânul savant a
vorbit răspicat: “Eu declar că este imposibil să se ajungă la pace, dacă
ne gândim tot timpul numai la razboi. Problema principală a zilei de azi
este cum să ajungem la o coexistenţă paşnică şi la colaborarea dintre
naţiuni? “.
În 1948 vechea lui boală de ficat reveni, fiind necesar să i se
facă o intervenţie chirurgicală, iar din 1950 puterile încep să-l lase tot
mai mult. La 13 aprilie 1955 s-a simţit rău şi a fost transportat la
spitalul din Princeton spre a fi operat, ceea ce bolnavul nu a admis.
Starea sa părea că se ameliorează, dar în noaptea de 18 aprilie, la ora
1.25, Albert Einstein s-a stins din viaţă. A fost incinerat în mod simplu,
cu participarea doar a familiei, fără discursuri, aşa cum ceruse în
testamentul sau.

Viata şi opera lui Einstein

Atunci când unei persoane i se cere să numească un fizician,
aproape întotdeauna numele care îi vine în gând este cel al lui Albert
Einstein, cel mai celebru om de ştiinţă al secolului 20. Cunoscut pentru
crearea şi dezvoltarea teoriei speciale şi generalizate a relativităţii, ca
şi pentru îndrăzneaţa sa ipoteza cu privire la natura luminii, Einstein a
fost fără îndoială una din cele mai strălucite minţi ştiinţifice ale
umanităţii.
Fizician american de origine germană, Einstein s-a Născut pe
14 martie 1879 la Ulm. Tinereţea şi-a petrecut-o la Munchen, unde
familia sa avea un mic magazin care producea aparate electrice. Deşi
nu a vorbit până la vârsta de 3 ani, încă de tânăr a arătat o curiozitate
vie pentru natură şi o abilitate înăscută în intelegerea conceptelor
matematice dificile. La 12 ani a învăţat singur geometrie euclidiană.
Einstein ura rutina şi spiritul lipsit de imaginaţie al şcolii din
Munchen. Atunci când falimentul repetat al afacerii a determinat
familia sa plece din Germania către Milano, în Italia, Einstein, care
avea 15 ani, a folosit ocazia ca să se retragă de la şcoală. A petrecut
un an cu părinţii săi la Milano şi, atunci când i-a fost clar că va trebui
să-şi croiască propriul drum în viaţă, a terminat liceul la Arrau, în
Elveţia, şi s-a înscris la Politehnica din Zurich. Tânărului nu-i placeau
metodele de instruire de aici, de aceea lipsea adesea de la ore,
folosindu-şi întregul timp pentru a studia fizica pe cont propriu sau
pentru a cânta iubitei sale la vioara. Şi-a dat examenele şi a absolvit în
1900 studiind lucrarea unui coleg de clasă. Profesorii săi nu aveau o
părere bună despre el şi nu l-au recomandat pentru un post
universitar.
Următorii doi ani Einstein a lucrat ca meditator şi suplinitor. În
1902 şi-a asigurat un post de examinator la Biroul de Patente din
Berna. În 1903 s-a căsătorit cu Mileva Maric, cu care fusese coleg la
Politehnică. Au avut doi fii, dar în cele din urma au divorţat. Einstein s-
a recăsătorit mai târziu.
Primele lucrări ştiinţifice
În 1905 Einstein şi-a susţinut doctoratul la Universitatea din
Zurich cu o dizertaţie teoretică asupra dimeniunii moleculelor,
publicând de asemenea trei articole ştiinţifice care au avut o mare
importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a fizicii secolului 20. În primul
dintre aceste articole, cu titlul “Mişcarea Browniană”, a făcut predicţii
semnificative asupra mişcării particulelor răspândite aleatoriu într-un
fluid. Aceste previziuni au fost confirmate experimental mai târziu.
Cea de-a doua lucrare, dedicată efectului fotoelectric, conţinea
o ipoteză revoluţionară privitoare la natura luminii. Einstein considera
că lumina poate fi privită ca o sumă de particule în anumite condiţii şi
pe lângă aceasta emitea ipoteza că energia purtată de orice particulă
luminoasă, numită foton, este proporţională cu frecvenţa radiaţiei.
Ipoteza sa că energia conţinută de o undă luminoasă se transferă în
unităţi -sau cuante- contrazicea o tradiţie de 100 de ani care considera
emiterea energiei luminoase ca pe un proces continuu. Aproape nimeni
nu a acceptat teoria lui Einstein. În consecinţă, fizicianul american
Robert Andrews Millikan care a confirmat experimental teoria un
deceniu mai târziu a fost el însuşi descumpănit de rezultat.
Einstein, a cărui principală preocupare era să înţeleagă natura
radiaţiei electromagnetice, a urgentat ulterior dezvoltarea unei teorii
care să reflecte dualismul particulă-undă al luminii. Din nou, foarte
puţini fizicieni înţelegeau sau erau de acord cu ideile sale.
Teoria specială a relativităţii
Cea de-a treia lucrare importanta publicata de Einstein în 1905,
“Asupra electrodinamicii corpurilor în mişcare”, conţinea ceea ce avea
să fie cunoscută mai târziu ca teoria relativităţii. Încă de la Newton,
filosofii naturali (denumirea sub care erau cunoscuţi fizicienii şi
chimiştii) încercaseră să înţeleagă natura materiei şi a radiaţiei,
precum şi felul în care interacţionau într-o imagine unificată a lumii.
Ideea că legile mecanicii sunt fundamentale era cunoscută drept
concepţia mecanicistă asupra lumii, în timp ce ideea că legile
electricităţii sunt fundamentale era cunoscută drept concepţia
electromagnetică asupra lumii. Totuşi, nici una dintre idei nu era
capabilă să ofere o explicaţie coerentă asupra felului în care radiaţia
(de exemplu lumina) şi materia interactionează atunci când sunt
văzute din sisteme de referinţă inerţiale diferite, adică interacţiile sunt
urmărite simultan de un observator în repaus şi un observator care se
mişcă cu o viteză constantă.
În primăvara anului 1905, după ce a reflectat la aceste
probleme timp de 10 ani, Einstein şi-a dat seama că esenţa problemei
consta nu într-o teorie a materiei, ci într-o teorie a măsurarii. Esenţa
acestei teorii speciale a relativităţii se definea prin constatarea că toate
măsurătorile timpului şi spaţiului depind de judecăţi asupra
simultaneităţii a două evenimente diferite. Aceasta l-a condus la
dezvoltarea unei teorii bazate pe două postulate: principiul relativităţii,
care afirma ca legile fizicii sunt aceleaşi în toate sistemele de referinţă
inerţiale, şi principiul invariabilitatii vitezei luminii, care arata ca viteza
luminii în vid este o constantei universale. Prin aceasta a fost capabil
să ofere o descriere consistentă şi corectă a evenimentelor fizice din
diverse sisteme de referinţă inerţiale fără a face presupuneri speciale
cu privire la natura materiei sau a radiaţiei, sau a felului cum ele
interacţionează. Aproape nimeni nu a înţeles demonstraţia lui Einstein.
Primele reacţii
Greutăţile pe care ceilalţi savanţi le aveau cu teoriile lui
Einstein nu se datorează faptului că teoriile sale sunt complexe din
punct de vedere matematic sau obscure tehnic; problema decurge mai
degrabă din convingerile lui Einstein asupra naturii teoriilor valabile şi
asupra relaţiei dintre experiment şi teorie.
Deşi credea în continuare că singura sursa de cunoaştere este
experienţa, era convins de faptul că teoriile ştiinţifice sunt creaţiile
libere ale unei intuiţii fizice bine formate şi că premisele pe care se
bazează teoriile nu pot fi asociate logic experimentului. De aceea, o
teorie bună este teoria care necesită un numar minim de postulate
pentru verificarea ei practică. Această economie de postulate -care
este o caracteristică a întregii sale opere ştiinţifice este şi ceea ce a
făcut ca opera sa să fie înţeleasă atât de greu de colegii săi.
Totuşi Einstein a avut şi susţinători importanţi. Primul care l-a
sprijinit a fost fizicianul german Max Planck. Einstein a rămas la Biroul
de Patente patru ani după ce steaua sa a început să se ridice în
comunitatea fizicienilor. Apoi s-a îndreptat rapid către lumea
academică de limbă germană. Primul său post academic a fost în 1909
la Universitatea din Zurich. În 1911 s-a mutat la Universitatea de
limbă germană din Praga şi în 1912 s-a întors la Politehnica din Zurich.
în sfârşit, în 1913, a fost numit director al Institului de Fizică din Berlin
“Kaiser Wilhelm”.
 Teoria generalizată a relativităţii
Chiar înainte de a părăsi în 1907 Biroul de Patente, Einstein şi-
a început munca pentru extinderea şi generalizarea teoriei relativităţii
pentru toate sistemele de coordonate. A început prin enunţarea
principiului echivalenţei, un postulat prin care câmpurile gravitaţionale
sunt echivalente cu acceleraţiile sistemelor de referinţă. De exemplu,
oamenii care călătoresc într-un lift nu pot, în principiu, să decidă dacă
forţa care acţionează asupra lor este cauzată de gravitaţie sau de o
acceleraţie constantă a liftului.
Teoria generalizata a relativităţii nu a fost publicată în forma ei
completă până în 1916. În această teorie, interacţiunile corpurilor, care
până atunci fuseseră circumscrise forţelor gravitaţionale, sunt explicate
ca fiind o consecinţă a influenţei corpurilor asupra geometriei spaţio-
temporale (spaţiul cvadrimensional, o abstracţie matematică, având
cele trei dimensiuni ale spaţiului euclidian şi timpul a patra
dimensiune). Pe baza teoriei generalizate a relativităţii Einstein a
justificat variaţiile neexplicate ale mişcării pe orbită a planetelor şi a
prezis curbarea luminii stelare în vecinatea unui corp masiv ca de
exemplu Soarele.
Confirmarea acestui din urmă fenomen în timpul eclipsei de
soare din 1919 a devenit un eveniment mediatic, şi faima lui Einstein
s-a răspândit în întreaga lume.
Restul vieţii Einstein l-a dedicat pentru a-şi generaliza teoria şi
chiar mai mult. Ultimul său efort, de realizare a unei teorii unificate a
câmpurilor, care nu s-a dovedit reuşit întru-totul, s-a bazat pe
încercarea de a înţelege toate interacţiile fizice (incluzând interacţiunile
electromagnetice şi interacţiunile nucleare tari şi slabe), ca pe
modificări ale geometriei spaţio-timpului între entităţi care
interacţionează.
Părerea celor mai mulţi dintre colegii lui Einstein este că
eforturile sale nu au fost îndreptate într-o direcţie bună. Între 1915 şi
1930 principala tendinţă a fizicii era dezvoltarea unei noi concepţii cu
privire la caracterul fundamental al materiei, cunoscută şi ca teoria
cuantică Aceasta teorie conţinea principiul dualismului undă-particulă
(lumina prezintă atât proprietăţile unei particule, cât şi pe cele ale unei
unde), pe care Einstein îl considerase anterior ca necesar, la fel ca şi
principiul de incertitudine, care afirma că precizia în măsurarea
proceselor este limitată. În plus promova o respingere la nivel
fundamental a noţiunii de cauzalitate strictă. Einstein nu putea totuşi
să accepte asemenea notiuni şi a criticat aceste teorii până la sfârşitul
vieţii sale: “Dumnezeu”, a spus odata Einstein, “nu joacă zaruri cu
lumea”.
Cetăţean cosmopolit
 După 1919 Einstein a devenit renumit la nivel internaţional. A
dobândit medalii şi premii, inclusiv Premiul Nobel în 1921, din partea a
diverse societăţi ştiinţifice internaţionale. Vizita sa în orice parte a lumii
devenea un eveniment naţional; fotografi şi reporteri îl urmau
pretutindeni. Deşi regreta pierderea intimităţii, Einstein şi-a capitalizat
faima spre a-şi impune opiniile politice
Cele două mişcări sociale care au primit întregul său sprijin au
fost pacifismul şi sionismul. În timpul primului razboi mondial a fost
unul din puţinii savanţi germani care au deplâns implicarea Germaniei
în razboi. După razboi sprijinul său pentru scopurile pacifismului şi
sionismului l-a făcut ţinta unor atacuri din partea elementelor
antisemite şi de extremă dreapta din Germania. Chiar şi teoriile sale
ştiinţifice au fost ridiculizate public, în special teoria relativităţii.
Când Hitler a venit la putere în Germania în 1933, Einstein a
decis imediat să emigreze în Statele Unite. A obţinut un post la
Institutul de studii avansate din Princeton, New Jersey. În timp ce şi-a
continuat eforturile pentru cauza sionismului mondial, Einstein a
renunţat la fosta sa poziţie pacifistă în faţa teribilei ameninţări asupra
umanităţii aduse de regimul nazist din Germania.
În 1939 Einstein a colaborat cu alţi câţiva fizicieni la redactarea
unei scrisori către preşedintele Franklin Delano Roosevelt, în care
arătau posibilitatea producerii unei bombe atomice şi probabilitatea ca
guvernul german să se fi angajat în această direcţie. Scrisoarea, care
era semnată numai de Einstein, a determinat sporirea eforturilor de
construire a unei bombe atomice de către Statele Unite, dar savantul
nu a jucat nici un rol în lucrare şi nu a ştiut nimic privitor la momentul
respectiv.
După razboi Einstein a activat pentru cauza dezarmării
internaţionale şi a guvernării mondiale. Şi-a continuat sprijinul activ
pentru sionism, dar a respins oferta facută de conducătorii statului
Israel de a deveni preşedinte al ţării. În Statele Unite, la sfârşitul anilor
‘40 şi la începutul anilor ’50 a vorbit despre necesitatea ca intelectualii
naţiunii să facă orice sacrificiu necesar pentru a păstra libertatea
politică, teorie susţinută până când murit la Princeton pe 18 aprilie
1955.
Eforturile lui Einstein în sprijinul cauzelor sociale au fost văzute
uneori ca nerealiste. De fapt, propunerile sale erau întotdeauna atent
analizate. La fel ca teoriile sale ştiinţifice, ele erau motivate de o
intuiţie ascuţită bazată pe o evaluare precisă a dovezilor şi
observaţiilor, deşi Einstein s-a dedicat mult cauzelor politice şi sociale,
ştiinţa a fost întotdeauna pe planul întâi, pentru că, spunea el adesea,
“numai descoperirea naturii universului ar avea un înţeles de durată”.
Scrierile sale includ: “Relativitatea: teoria specială şi
generalizată”(1916), “Despre sionism”(1931), “Constructori ai
universului”(1932), “De ce război?”(scrisă împreună cu Sigmund
Freud), “Lumea aşa cum o văd eu”(1934), “Evoluţia fizicii”(1938), şi
“Din ultimii mei ani”(1950). Documentele adunate ale lui Einstein sunt
publicate într-o operă de mai multe volume începând din 1987.
POSTULATELE LUI EINSTEIN
O revizuire critică a noţiunilor de spaţiu şi timp, pe baza unei
analize profunde a faptelor experimentale şi teoretice de care dispunea
fizica la începutul secolului XX, i-a permis lui Albert Einstein
construirea unei teorii, care a revoluţionat întreaga fizică.
Concluziile acestei analize au fost sintetizate de către Einstein
(1905) în două postulate, care constituie punctul de pornire al teoriei
relativităţii restrânse (speciale). Primul postulat este o generalizare a
principiului relativităţii mecanice. Acest principiu al lui Einstein afirmă
că:
FENOMENELE FIZICE SE DESFĂŞOARA IDENTIC ÎN TOATE
SISTEMELE DE REFERINŢĂ INERŢIALE ÎN CONDIŢII INIŢIALE
IDENTICE.
Astfel, notiunea de sistem de referinţă absolut este eliminată
din fizică şi de asemenea şi eterul universal. Formularea legilor fizici
este aceeaşi în toate sistemele de referinta inerţiale. Cel de-al doilea
postulat afirma:
VITEZA LUMINI ÎN VID ARE ACEEAŞI VALOARE ÎN TOATE
SISTEMELE DE REFERINŢĂ INIŢIALE ŞI ÎN TOATE DIRECŢIILE, ADICĂ
NU DEPINDE DE MIŞCAREA SURSEI DE LUMINĂ SAU A
OBSERVATORULUI.
Viteza lumini în vid reprezinta viteza maximă de transmisie a
oricărei interacţiuni.
Teoria relativităţii restrânse, care se bazează pe cele doua
postulate ale lui Enstein, ia în considerare numai sistemele de referinţă
inerţiale. Mişcarea accelerată a sistemelor de referinţă se studiază în
cadrul teoriei generalizate a relativităţii.
Teoria relativităţii lui Einstein reprezintă o concepţie nouă
despre spaţiu şi timp. Afirmaţia privind constanţa vitezei luminii în vid
şi a faptului că acesta reprezintă viteza maximă de transmitere a
oricărei interacţiuni a condus la reconsiderarea unor noţiuni spatio-
temporale fundamentale ca: simultaneitatea, durata unui proces sau
interval de timp dintre diferite evenimente, dimensiunile corpurilor,
respectiv distanţele ce separă în spaţiu diferite evenimente.
Propagarea unui semnal luminos în vid şi valoarea vitezei
acestuia sunt elemente comune tuturor sistemelor de referinţă
inerţiale şi pot fi puse la baza unor definiţii fundamentale în toate
aceste sisteme.

Mircea Eliade
 Mircea Eliade s-a născut la 9 martie 1907 în Bucureşti, fiind al
doilea fiu al căpitanului de infanterie Gheorghe Eliade şi al Ioanei
Eliade, născută Stoenescu. Familia tatălui purta iniţial numele de
Ieremia şi era originară din Tecuci; dinspre mamă provenea dintr-o
familie de negustori din sudul ţării.
Copilăria şi-a petrecut-o în Râmnicul Sărat, Cernavodă şi
Bucureşti, localităţi în care tatăl său era mutat cu garnizoana. După
absolvirea şcolii primare din strada Mântuleasa, este admis la liceul
Spiru Haret.
Se înscrie în 1925 la Facultatea de Litere şi Filozofie din
Bucureşti, unde audiază cursurile unor profesori iluştri: Rădulescu-
Motru, P.P. Negulescu, Mircea Florian, Dimitrie Gusti, Tudor Vianu,
Nicolae Iorga, Nae Ionescu.
În 1927 face o călătorie în Italia şi cu acest prilej îl vizitează pe
scriitorul Giovanni Papini. Publică la diverse periodice, în special la
„Cuvântul”, care apare sub conducerea lui Nae Ionescu. Continuă
proiecte literare vechi, publică Itinerariu spiritual şi eseul Apologia
virilităţii.
În 1928, Eliade plecă pentru trei luni la Roma, de unde trimite
o cerere de bursă pentru studii de filozofie orientală în India,
maharajahului Manindra Chandra Nandz de Kassimbazar. Întors în ţară
primeşte invitaţia de a studia cu ilustrul istoric al filozofiei indiene
Surendranath Dasgupta. După susţinere tezei de licenţă, în 1928,
pleacă în India, la Universitatea din Calcutta, unde, sub conducerea lui
Dasgupta, studiază sanscrita şi filozofia hindusă.
În 1933 este premiat pentru romanul Maitreyi, devenind un
scriitor foarte cunoscut în epocă. Tot în acest an obţine doctoratul în
filozofie.
Publică romanele Întoarcere din Rai, Lumina ce se stinge,
Domnişoara Christina, Nunta în cer, Secretul doctorului Honigberger.
În 1940 este trimis ataşat cultural la Londra apoi la Lisabona.
În 1956 a fost numit visiting professor la Universitatea din
Chicago, apoi, în 1957 devine profesor titular la Departamentul de
istorie a religiilor. Continuă activitatea literară şi în acest timp scrie Pe
strada Mântuleasa, Noaptea de Sânziene, În curte la Dionis.
În 1976 începe publicarea în trei volume a operei sale capitale
Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Această lucrare îl impune
definitiv pe Mircea Eliade între savanţii secolului XX. Mircea Eliade
moare la Chicago în 1986.

Galileo Galilei
 Galileo a fost unul dintre pionierii aplicării matematicii în fizică
şi astronomie. Totodata Galilei are meritul de a fi atras atenţia asupra
importanţei experimentului în cadrul fizicii. Galileo a început să
studieze medicina la Pisa, însă a abandonat în curând studiile.
În 1592, Galilei ajunge profesor de matematică la Universitatea
din Padova, unde a stat 18 ani. În acelaşi timp pune la punct o
explicare bazată pe mecanică a fenomenului mareelor şi scrie un tratat
de mecanică în care notează printre altele : maşinile nu crează putere
ci o transformă. În 1604, după experimente minuţioase, el formulează
ecuaţia căderii libere.
Tot în 1604, după ce s-a observat o supernova, Galilei a fost
implicat într-o dispută cu filozofii vremii care apărau punctul de vedere
aristotelic conform căruia pe cer nu se produc modificări. Tot în acea
perioadă, Galilei descoperă faptul că traiectoria proiectilelor este o
parabolă. În 1609, Galilei află despre telescopul olandez care tocmai
fusese inventat, era întrebuinţat la spectacole şi, realizând implicaţiile
sale formidabile în astronomie a început să-şi construiască un telescop
propriu de o formă deosebită.
La sfârşitul anului 1609 Galilei îşi confecţionase deja un
telescop propriu cu ajutorul căruia putea studia craterele lunare şi
chiar stele din Calea Lactee. El alcătuieşte prima hartă a Lunii.Cu
ajutorul acestui telescop puternic, el a stabilit existenţa a patru sateliţi
care orbitează în jurul lui Jupiter. Aceste descoperiri au fost publicate
în 1610 şi au stârnit o puternică controversă.
Recunoscându-i meritele deosebite, Marele Duce al Toscanai îl
aduce pe Galilei la Florenţa şi îi dă posibilitatea să-şi dedice tot timpul
cercetării. În acea perioadă, Galilei stabileşte fazele lui Venus,
descoperire care, împreună cu cea a sateliţilor lui Jupiter, îl
îndreptăţeşte să confirme ipoteza lui Copernic asupra modelului
heliocentric.
Cu toate insistenţele lui Galilei, Vaticanul promulgă un edict
împotriva teoriei lui Copernic în 1616. Cu aprobarea papei Urban al 8-
lea Galilei scrie “Dialog asupra celor două sisteme ale lumii”, celebra
carte în care face o comparaţie între sistemul ptolemeic şi cel
copernican.Cu toate acestea, în 1632, Galilei este invinuit de Inchiziţie
că, prin lucrările sale, a apărat şi răspândit ideile lui Copernic, iar în
iunie 1633, Galilei a fost condamnat la închisoare

HERODOT (c. 484 - c. 425 î.Hr.)

S-a născut într-o familie aristocratică din oraşul Halicarnas (în

SV Asiei Mici). Unchiul său, Panyasis, a fost un renumit om politic şi
poet epic de prestigiu. Herodot a primit o educaţie aleasă, completată
cu studii superioare la Atena, unde în afară de literatură şi istorie, a
studiat filosofia. A luptat alături de familia sa pentru răsturnarea
tiranului din Halicarnas, Lygdames. În toiul acestor mişcări, Panyasis a
fost ucis, iar Herodot a fost nevoit să părăsească Halicarnasul.
Herodot trăieşte o vreme la Samos, revine după căderea
tiranului Lygdames în oraşul natal, călătoreşte mult şi se stabileşte la
Atena. Aici se numără printre prietenii lui Sofocle şi este un apropiat al
cercului lui Pericle. Dorinţa sa de a vedea lumea l-a purtat în Egipt,
Grecia, Cineraica, la Babilon în Fenicia, Tracia, Macedonia, Marea
Neagră, pe Eufrat.
Primul poem al lui Homer narează o materie epică legată de
războiul Troiei. Al doilea poem narează aventurile eroului din războiul
troian, Ulisse - Odiseu. Prestigiul şi popularitate poemelor au fost până
astăzi neîntrerupte. Oamenii de cultură, între anii 550 şi 300 î.Hr. au
multiplicat poemele şi le-au răspândit în tot bazinul mediteranean. La
concursurile panateene rapsozii trebuiau să recite cele două poeme în
întregime.
La Atena, poemele homerice deveniseră manuale şcolare şi în
întreaga Eladă trecea drept enciclopedia tuturor ştiinţelor. În epoca
elenistică scriitorii alexandrini au fost primii care au împărţit fiecare
poem în 24 de cânturi. În secolele II î.Hr. şi secolul I d.Hr. învăţaţii din
Pergam au introdus versurile neatestate şi sub această formă au fost
cunoscute Poemele Homerice şi de către romani.
Iliada - un poem amplu şi viu narează un episod petrecut în al
X-lea an al războiului aheilor contra Troiei. Basileul Ahile jignit de
comandantul suprem Agamemnon se retrage din luptă, fapt care
creează grele pierderi aheilor, dar moartea prietenului său de luptă
Patrole îl determină să se întoarcă pe câmpul de bătălie iar vitejia
eroului va aduce victoria aheilor.
Poemul elogiază virtuţile supreme ale grecilor: curajul, forţa,
onoarea şi gloria, simţul demnităţii umane, sentimentul prieteniei şi
spiritul de sacrificiu. Epopeea este construită pe un motiv central, cel
al mâniei lui Ahile. Iată ce spune Homer: "Teme-te Ahile, de zei şi de
mine te îndură amintindu-ţi. Ba eu sunt mai vrednic de milă, am biruit
şi făcut-am ce n-a făcut nimeni pe lume."
În Iliada sunt evocate dansuri acompaniate de liră, precum şi
ocaziile uneori festive când aveau loc. Un asemenea dans este
reprezentat de o amforă atică de la începutul se. al VII-lea î.Hr. Fetele
reprezentate dansând ţin în mâini crengi înflorite, ceea ce lasă să se
înţeleagă că este vorba de un dans ritual.
Odiseea continuă într-un fel acţiunea Iliadei, după căderea
Troiei. Eroul fiind un rege aheu, Ulisse. El rătăceşte pe mări timp de 10
ani şi după anumite peripeţii reuşeşte să ajungă acasă. Ajuns acasă, el
îi ucide cu ajutorul lui Telemac pe peţitorii soţiei lui, Penelopa. Ceea ce
dă unitate materiei atât de diverse a poemului Odiseea este ideea
centrală: încrederea în justiţia finală graţie unei tenacităţi a eroului.
Într-un alt sens, Odiseea este şi un poem istoric al experienţei
maritime a lui Ulisse. În poem sunt prezentate indicaţii de rute,
termeni marinăreşti şi limbajul marinarilor, precum şi termeni de
navigaţie.
Asemeni Iliadei şi această epopee este construită pe motivul
unei situaţii morale cum ar fi dorul de casă al pribeagului urgisit.
Structura cadrului şi a acţiunii se deosebeşte de Iliada. Odiseea
propune un ideal moral, iscusinţa şi viclenia. Dar Odiseea este
inferioară Iliadei sub aspectul dramatismului şi al grandorii epice, dar
este superioară prin subtilitatea observaţiilor psihologice, prin farmecul
şi pitorescul decorului din viziunile fantastice şi elementele
miraculoase. Ceea ce aduce nou poemul este fineţea povestiri cu
exactitatea motivaţiei detaliilor de viaţă cotidiană, de familie.
Relevantă în acest sens este descrierea gospodăriei lui Eumen.
Opera sa, intitulată Logai sau Historiai (Istorii), redactată în
dialect ionic, este împărţită în epoca elenistică în nouă cărţi, fiecare
purtând fiecare ca titlu nume de muze: (I - Clio, îi - Euterpe, III -
Thalia, IV - Melpomene, V - Terpsichora, VI - Hecate, VII - Polymnia,
VIII - Urania, IX - Caliope). Cărţile au dimensiuni aproximativ egale,
fără a avea întotdeauna o unitate de conţinut. De exemplu, primele
doisprezece capitole din cartea a VI-a, completează povestea revoltei
din Ionia, cuprinsă în cartea a V-a, iar primele două capitole ale
acesteia din urmă, sunt continuarea capitolelor din cartea a IV-a.
Examinată în ansamblul ei, opera lui Herodot se împarte în
două secţiuni: istoria cuceririlor persane (cărţile I - IV) şi istoria
războaielor greco-persane (cărţile V - IX). Scopul lucrării îl găsim
enunţat de Herodot chiar la începutul cărţii I: "Herodot din Halicarnas
înfăţişează aici rodul cercetărilor sale, pentru ca faptele oamenilor să
nu pălească prin trecerea vremii, iar isprăvile mari şi minunate
săvârşite de greci şi de barbari să nu fie date uitării:"
"Istoriile" încep cu o expunere a istoriei Lydiei, căci, în urma
anexării acestei ţări, perşii au venit în contact direct cu grecii din Ionia
şi cu cei din insule. Herodot a dovedit un larg interes pentru
dezvoltarea societăţilor sclavagiste din vremea sa, interes dublat de o
remarcabilă capacitate în mânuirea imensului material pe care l-a
strâns cu preţul unor mari osteneli.
Atenţia istoricului din Halicarnas s-a îndreptat rând pe rând
spre toate societăţile sclavagiste implicate în evenimentele din secolul
al VI-lea î.Hr., care au dus treptat la cucerirea întregii Asii Anterioare şi
a Egiptului de către perşi şi apoi la încercarea acestora de a-şi întinde
dominaţia asupra insulelor din Marea Egee ocupate de greci şi asupra
sud-estului Europei.
 Trăsătura esenţială a orânduirii sociale din statele luate în
considerare de Herodot este întărirea continuă, în cursul secolului al
VI-lea î.Hr., a relaţiilor de producţie sclavagiste, al căror caracter
diferit şi inegal de dezvoltare a fost principala cauză în izbucnirea
conflictului greco-persan de la începutul secolului al V-lea î.Hr.
Dezvoltarea relaţiilor de producţie sclavagiste a determinat în
Asia, încă din mileniul al II-lea î.Hr., apariţia unor state cu teritorii
vaste, care se menţin prin campanii de cucerire, principala sursă a
procurării de sclavi. Datorită acestor campanii, urmate de masive
strămutări de populaţie, precum şi apariţia unor mari centre orăşeneşti
şi a drumurilor comerciale permanente, istoria popoarelor din Asia se
împleteşte tot mai strâns cu istoria popoarelor din Europa şi Africa de
Nord. "Istoriile" lui Herodot ilustrează cu prisosinţă progresul
legăturilor ce se stabilesc între popoarele asiei Centrale şi Anterioare,
Egipt şi Grecia în prima jumătate a mileniului I î.Hr.
Cel dintâi stat sclavagist care a izbutit să alcătuiască un regat
bine închegat din punct de vedere administrativ şi să ocupe o mare
parte din Asia Anterioară şi Egipt, a fost Asiria. La începutul mileniului
I î.Hr., în timpul domniei lui Tiaglatpalassar al III-lea, statul asirian,
care atinsese o mare întindere teritorială, trece printr-o criză politică,
internă şi externă. Aceste rege, prin unele reforme cu caracter social, a
încercat să stăvilească prăbuşirea statului helacid în fruntea căruia se
găsea şi a izbutit să consolideze întrucâtva unitatea politică a
imenselor teritorii care le avea sub stăpânire. În timpul domniei lui
Tiaglatpalassar al III-lea, regiunea sudică a Mesopoamiei, dominată de
Babilon, se afla în sfera de influenţă asiriană, împotriva căreia se
răscoală de nenumărate ori până în 607-606 î.Hr., ani corespunzători
dispariţiei asirienilor din istoria Asiei şi căderii Ninivei sub loviturile
combinate ale medo-perşilor şi babilonienilor.
La prăbuşirea regatului asirian, care sub domnia lui
Assurbanipal (669-626 î.Hr.) îşi extinsese domnia până în Egipt, au
contribuit şi atacurile triburilor indo-europene din Asia. Aceste triburi
sunt cimmerienii şi sciţii dinspre nord, mezii şi perşii dinspre podişul
oriental al Iranului.
Cimmerienii erau indo-europeni stabiliţi vremelnic în nordul
regatului Urartu, de unde au roit apoi spre Asia Mică. Nu se ştie exact
de unde au coborât cimmerienii în Urartu, dar se presupune că veneau
de pe ţărmurile nordice ale M. Negre. Cauza migraţiei triburilor indo-
europene din regiunile pontice şi caspice era dezvoltarea creşterii
animalelor.
Documentele asiriene atestă că sciţii şi-au făcut apariţia la
scurtă vreme după cimmerieni. Unul dintre cei mai vestiţi conducători
ai acestor triburi a fost Barbatua, denumit de Herodot Prototyes. Ca şi
invazia cimmeriană, invazia scită a slăbit rezistenţa statelor sclavagiste
din Asia Anterioară, în primul rând a celui asirian. Cu privire la originea
sciţilor care au invadat Asia, oamenii de ştiinţă nu sunt de acord cu
identificarea acestor sciţi cu sciţii europeni, aşa cum procedează
Herodot, ci înclină să-i identifice măcar în parte cu sciţii masageţi din
regiunile Mării Caspice.
Dar lovitura decisivă dată dominaţiei asiriene din Asia se
datorează în primul rând ridicării politice şi economice a medo-perşilor
de la sfârşitul secolului al VII-lea î.Hr. Aceste triburi iraniene (indo-
europene) au intrat în conflict cu sciţii pentru dominarea regiunilor din
preajma lacului Urmia. Puterea lor s-a întins spre est, în direcţia
Ecbatanei (viitoarea lor capitală), atingând împrejurimile Golfului
Persic. Înfrângerea lor de către sciţi s-a dovedit trecătoare.
Herodot ne oferă numeroase informaţii referitoare la perşi.
Astfel perşii nu obişnuiau să înalţe statui, temple şi altare. Ei obişnuiau
să aducă jertfe lui Zeus, suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte,
înţelegând prin numele de Zeus toată roata cerului. Perşii poartă
îmbrăcămintea mezilor, părându-li-se mai frumoasă decât a lor, aşa
cum de altfel purtau la război platoşe egiptene. Educaţia copiilor
începea de la cinci ani şi ţinea până la douăzeci, îndreptându-se numai
în trei laturi: călătoria, tragerea cu arcul şi rostirea adevărului. Mai
înainte de a împlini cinci ani, copilul nu se înfăţişa în ochii tatălui, ci
trăia în cămările femeilor. Obiceiul se împământenise pentru a nu se
pricinui vreo durere tatălui, în ipoteza în care copilul ar muri de mic.
În secolul al VII-lea î.Hr., medo-perşii se aflau în perioada de
trecere de la orânduirea comunei primitive la orânduirea sclavagistă.
Aristocraţiile tribale, posesoare de pământ, cirezi de vite şi sclavi, se
transformă treptat şi la medo-perşi într-o aristocraţie sclavagistă, care
limitează puterea conducătorului uniunilor de triburi, ce-şi ia numele
de rege. Herodot enumeră şase triburi încă autonome de mezi şi zece
de perşi, din care patru nomade şi şase de agricultori. La sfârşitul
secolului al VIII-lea î.Hr., au loc lupte crâncene între asirieni şi mezi.
Mezii, conduşi de un şef de triburi numit Deiokes, reprezentau încă de
pe atunci o primejdie crescută pentru Asiria. În timpul regelui asirian
Asarhaddon, procesul de unificare a triburilor mede e în curs de
dezvoltare, pentru a atinge treptat înfăţişarea unui stat sclavagist de
tip oriental pe vremea lui Assurbanipal (669-626 î.Hr.).
Întemeierea şi creşterea regatului med este povestită de
Herodot în capitolele CII - CLXXVII din cartea I.
În jurul anului 700 î.Hr., un alt Deiokes, posibil un urmaş al
primului Deiokes, unind principale şase triburi de mezi şi stabilindu-şi
capitala la Ecbatana, fundează regatul med. Lui Deiokes, îi urmează
Phraortes (655-633? î.Hr.), care extinde puterea statului med, dar
piere într-un atac împotriva asirienilor. După Phraortes, urmează
Cyxares (633?-584 î.Hr.), distrugătorul Ninivei şi al regatului Asirian.
 Expozeul istoric făcut de Herodot este remarcabil prin
succesiunea logică pe care o prezintă şi claritatea sa. Venirea la putere
a lui Deiokes, aşa cum este povestită de Herodot, a avut loc în
perioada marii crize economice şi sociale care a bântuit Asiria la
începutul secolului al VII-lea î.Hr., criză semnalată şi în Zend-Avesta.
După anul 640 î.Hr., analele asiriene de la Ninive nu mai
menţionează nimic despre situaţia politică a regiunilor din NE Asiei. În
schimb, Herodot semnalează că Phraortes a unit pe mezi cu perşi,
supremaţia deţinând-o mezii. Unirea acestor triburi sporea considerabil
puterea med-perşilor. Pe timpul lui Assurbanipal, un nobil persan din
familia Ahemenizilor, anume Teispes, fiul lui Ahaimenes, izbutise să-şi
constituie un regat în partea orientală a Elamului, regat pe care textele
asiriene îl numesc Anzan.
Lui Cyxares, cuceritorul Ninivei, Herodot îi atribuia rolul de
organizator al armatelor mezilor. Sub acest conducător, mezii, în unire
cu perşii şi alături de babilonieni, izbutesc să cucerească Ninive (612
î.Hr.). Distrugerea Ninivei punea problema organizării teritoriului
fostului regat asirian care se întindea de la Golful Persic până la
Urartu.
Victoria lui Cyxares asupra Ninivei a fost deosebit de
importantă. După căderea Ninivei, Cyxares anexează regatului med
părţi întinse din Asia superioară, până la fluviul Halys din Asia Mică.
Spre sfârşitul domniei lui, regele med se încumetă să treacă chiar
Halysul, care servea drept frontieră cu Lydia. Însă, la 28 mai 585 î.Hr.,
în cursul unei bătălii cu lydienii, producându-se o eclipsă de soare,
fenomenul a impresionat într-atât pe combatanţi, încât au făcut pace şi
s-au înrudit: Aryenis, fiica lui Alyattes, regele Lydiei şi sora lui Cresus,
luă în căsătorie pe Astyages, fiul lui Cyxares.
La moartea lui Cyxares, regatul med trece în mâna lui
Astyages, cumnatul regelui lydian Cresus. O perioadă de pace relativă
se întinde pe o durată de aproximativ treizeci de ani, când mezii nu se
războiesc cu lydienii şi trăiesc în relaţii de bună înţelegere cu
babilonienii şi perşii din Anzan. O dată cu întărirea mezo-perşilor, sub
dinastia nebabiloniană, Babilonul se dezvoltă la rândul lui cu o
repeziciune uimitoare, pe calea întăririi relaţiilor de producţie
sclavagiste. Un urmaş al lui Nabopalassar, Nabucodonosor al II-lea
(604-561 î.Hr.) a rămas vestit prin lucrările edilitare şi fortificaţiile pe
care le-a început. În regatul babilonian, ca şi în cel asirian, marii
proprietari de pământ şi de sclavi se bucurau de privilegii şi scutiri de
dări, în timp ce restul populaţiei libere gemea sub povara prestaţiilor şi
impozitelor.
Herodot a descris pe larg Babilonul în cartea I, cap. CLXXVIII şi
următoarele. Multe din lucrările lui Nabucodonosor, Herodot le-a văzut
la faţa locului. Printre acestea se numără zidul de centură al oraşului
cu porţi de aramă, podul se peste Eufrat, templele lui Bel Marduk etc.
Astfel, oraşul întrece în frumuseţe toate celelalte oraşe despre care
avem cunoştinţă. Se află aşezat într-o câmpie întinsă, e pătrat şi e
înconjurat de un şanţ adânc şi lat, plin cu apă; urmează un zid de
întărire, lat de 50 de coţi "regeşti" şi înalt de 200 de coţi; cotul
"regesc" este mai lung cu trei degete decât cel obişnuit. Oraşul se
împarte în două: el este tăiat drept pe la mijloc de un fluviu mare,
adânc şi repede, numit Eufrat, care vine din Armenia şi se varsă în
Marea Erythreei. Oraşul are numerose case cu trei sau patru caturi şi
este străbătut de străzi drepte, care se taie de-a curmezişul cu cele
care duc spre fluviu.
Părintele istoriei afirmă că ogoarele din Babilon dau o recoltă
de două sute de părţi pentru o parte de sămânţă şi în cazul unor
recolte bune, se ajunge la trei sute pentru una. Lucrul acesta nu este
exact, deoarece după socotelile gospodăriilor templelor sau ale celor
regale, randamentul în cereale al ogoarelor babiloniene era pe atunci,
ca şi acum, de 30-40 ori mai mare decât sămânţa aruncată pe câmpul
arat. Tot teritoriul Babiloniei, este, la fel ca şi Egiptul, întretăiat de
canale, din care cel mai mare este navigabil, el se îndreaptă oblic către
sud-vest, de la Eufrat la Tigru. Locuitorii nu folosesc ulei de măsline, ci
de sesam. În câmpie cresc în mod spontan palmieri, cea mai mare
parte din ei poartă fructe din care locuitorii de aici fac unele feluri de
mâncare, dar fac de asemenea din aceste roade ale palmierilor un vin
şi miere. Ei cultivă palmierii în felul în care se cultivă smochinii.
În ceea ce priveşte îmbrăcămintea, Herodot arată ă babilonienii
purtau mai întâi o tunică de în care cobora până la picioare, apoi o a
doua tunică din lână, iar pe deasupra o mantie albă. Ei posedă sandale
specifice ţării lor, care se aseamănă cu încălţămintea din Beoţia. Ei
încing cu un turban capetele lor care au părul lung şi îşi parfumează
tot trupul. Fiecare are un sigiliu şi un toiag lucrat de mână. Pe acest
toiag este sculptat fie un berbec, fie o oaie, fie un trandafir, fie un crin,
fie un vultur, fie o figură oarecare, căci nu au obiceiul de a purta un
toiag fără un semn distinctiv.
Babilonienii mâncau cu multă poftă un soi de crap, care trăieşte
şi acum în apele Eufratului; îl frigeau, îl coceau sau îl sărau. Uscat şi
măcinat, apoi prefăcut în pulbere, putea fi mâncat ca un fel de pâine
sau ca un soi de terci. După Herodot, ar fi existat la babilonieni trei
triburi care nu se hrănesc decât cu peşte, pe care după ce l-au prins, îl
usucă la soare şi pe urmă îl pun în nişte piuliţe, apoi îl cern prin nişte
pânză rară. Fiecare mănâncă peştele după plac, fie frământându-l într-
un fel de cocă groasă, fie punându-l la cuptor ca pe o pâine.
Corăbiile are coboară Eufratul până la Babilon au stârnit
uimirea lui Herodot. Aceste corăbii sunt rotunde şi făcute cu totul din
piele. Sunt căptuşite cu trestie. Încărcătura constă în mărfuri de
diferite feluri şi mai ales în vase de pământ pline cu vin de palmier.
Fiecare barcă poartă un măgar viu iar unele dintre ele duc mai mulţi
măgari. Când - după ce au navigat şi ajung în Babilon şi după ce
corăbierii şi-au vândut încărcătura - ei vând la licitaţie trestiile şi
carcasa corabiei, apoi pun pielea pe spinarea măgarilor şi se întorc pe
drum pe jos în Armenia, căci este cu neputinţă să se urce cu barca pe
cursul fluviului în sus, din pricina rapidităţii sale. Acesta este motivul
pentru care nu fac corăbiile lor din lemn, ci din piele. Când cei ce mână
măgarii au ajuns în Armenia, se apucă să refacă o corabie prin acelaşi
procedeu. Aceasta este navigaţia pe Eufrat.
Herodot avea o părere destul de proastă despre medicina asiro-
babilonienilor. Ei transportă pe bolnavi pe locul unde se face piaţa, căci
ei nu folosesc medici. Trecătorul atunci se apropie de bolnav şi îl
cercetează asupra bolii de care este suferind, spre a şti dacă el însuşi a
zăcut de ea sau dacă a văzut pe cineva care a suferit de vreuna la fel.
Toţi cei care vin şi trec discută cu bolnavul şi îl sfătuiesc să folosească
leacul ce i-a vindecat pe ei de aceeaşi boală, sau care după ştiinţa lor a
tămăduit pe altul. Nu este îngăduit nimănui să treacă în tăcere pe
dinaintea unui bolnav fără să-l cerceteze cu privire la suferinţele lui.
Totuşi, medicii empirici au existat în Mesopotamia, ba chiar aceştia au
fost printre primii medici din lume atestaţi în textele de care dispunem
şi medicina empirică preştiinţifică a început la sumero-akkadieni. Încă
de la începutul mileniului al II-lea î.Hr. aflăm că existau în Babilon
medici chirurgi şi medici veterinari. Poate Herodot descrie obiceiurile
existente la oameni mai săraci sau este vorba de situaţia din Babilonul
sărăcit după ce fusese cucerit de către Cyrus, regele perşilor (538
î.Hr.).
Herodot descrie un tip de prostituţie sacră în Babilon. Astfel,
fiecare femeie din ţinut avea datoria o dată în viaţa ei să stea în
templul Afroditei şi să se dea unui bărbat străin.
După moartea lui Nabucodonosor - pe vremea căruia puterea
Babilonului atinge aproape întinderea puterii de odinioară a Asiriei -
Babilonia încape pe mâinile unui uzurpator Nabodines. spre sfârşitul
vieţii, deşi era încă rege, Nabodines îşi ia drept coregent pe fiul său,
Balthazar.
Profitând de situaţia din Babilon, după încetarea din viaţă a lui
Nabucodonosor, mezii conduşi de Astyages încep atacuri violente din
SV Iranului. Astyages (585-555 î.Hr.) şi-ar fi dus opera de cucerire a
Babiloniei chaldeene, dacă nu ar fi fost răsturnat de propriul său nepot
de fiică, şi anume Cyrus.
Căderea lui Astyages şi suirea pe tron a lui Cyrus, precum şi
inversarea rolurilor în ierarhia puterii medo-persane, adică trecerea
supremaţiei de partea perşilor, e povestită pe larg de Herodot în cartea
I a Istoriilor. De neam ahemenid, stăpânitor al Elamului răsăritean
(Anzon), Cyrus, denumit "Cel Mare" (557-529 î.Hr.) a fost
întemeietorul regatului persan.
În 555 î.Hr., Cyrus răscoală triburile perşilor împotriva mezilor
şi înlătură de la domnie pe bunicul său, care este înfăţişat de Herodot
drept un tiran crud şi asupritor. Despre triburile perşilor se cunosc
unele ştiri mai amănunţite din analele cuneiforme din timpul dinastiei
Ahemenizilor. Datele acestor anale corespund, în general, cu cele
relatate de Herodot.
Cucerind în 555 î.Hr. Ecbatana, capitala mezilor, Cyrus, datorită
noii uniuni medo-persane, reuşeşte să devină la rândul lui stăpân al
tuturor ţinuturilor până la Halys. Situaţia era firesc să îngrijoreze
profund pe monarhul din Lydia şi pe cel din Babilon. Herodot în cartea
I povesteşte desfăşurarea conflictelor dintre Cresus, regele Lydiei şi
Cyrus şi cel dintre Nabodines (ultimul rege al Babilonului) şi Cyrus.
Cresus, chibzuind să preîntâmpine ameninţarea persană, a intrat în
Cappadocia, atacându-l el cel dintâi pe Cyrus, sub pretextul de a-şi
răzbuna cumnatul, adică pe Astyages. Campania lydiană s-a sfârşit
printr-un dezastru, cu toate că Cresus se gândise să cheme în ajutor
babilonia şi Egiptul cu care avea tratate de alianţă.
În anul 546 î.Hr., numai la zece ani de la căderea Ecbatanei,
Sardes, capitala Lydiei, cade la rândul ei sub perşi şi, o dată cu Sardes,
toate posesiunile lydiene. Cucerirea cetăţilor greceşti de pe coastă a
fost o treabă relativ uşoară pentru perşi, iar grecii insulari s-au
închinat de bună-voie perşilor. Între anii 545-539 î.Hr., despre care
Herodot nu pomeneşte nimic, Cyrus se ocupă de întărirea frontierei de
răsărit.
A treia mare cucerire a perşilor conduşi de Cyrus a fost cea a
Babilonului (538 î.Hr.). Cucerirea Babilonului de către perşi, nu se
potriveşte cu adevărul istoric relatat de o cronică de pe vremea lui
Nabodines. Contrar celor spuse de Herodot, Babilonul nu a opus lui
Cyrus nici o rezistenţă. O mică împotrivire a lui Balthazar, fiul lui
Nabodines, a fost repede înăbuşită, iar Nabodines şi fiul său s-au
refugiat la Borssipa, unde s-au predat curând învingătorului.
Trecând peste isprăvile de arme din ultimii ani ai vieţii lui
Cyrus, Herodot îşi încheie cartea I cu povestirea morţii lui Cyrus Cel
Mare, care reuşise să aducă sub ascultarea Ahemenizilor toţi grecii din
Asia Mică.
Materialul istoric mânuit de Herodot în cartea I este, după cum
se vede, extrem de vast, gravitând totuşi în jurul evenimentelor din
Asia, care au dus treptat la marile conflict greco-persan. Pentru
alcătuirea cărţii I, Herodot s-a folosit de numeroase izvoare orale, cât
şi de observaţiile personale pe care le-a făcut în cursul călătoriilor sale
în Asia.
 Pentru întocmirea povestirilor lydiene, Herodot s-a documentat
în oraşele greceşti de pe coasta Asiei Mici, în Lydia, dar şi în Grecia
europeană, cu care Cresus întreţinuse intense relaţii de prietenie, la
Sparta, la Delfi.
Povestea căderii lui Astyages şi a preluării puterii de către
Cyrus, a fost relatată după aşa-numita "tradiţie a lui Harpagos",
fruntaşul med care l-a trădat pe Astyages. Nu se poate preciza dacă
Herodot a fost sau nu primul scriitor grec care a consemnat în scris
această tradiţie. În cap. XCV al cărţii I, care deschide istoria medo-
perşilor, Herodot face o mărturisire: "Aşa cum istorisesc unii dintre
perşi - care nu caută să umfle faptele lui Cyrus, ci să spună numai
adevărul curat - aşa voi scrie şi eu, deşi despre Cyrus aş putea să arăt
încă trei feluri de povestiri, deosebite între ele."
În lumina acestor rânduri, se pare că Herodot a consultat direct
izvoare scrise sau orale din Asia vestică supusă perşilor, fără a mai fi
cunoscut o altă scriere greacă intermediară.
Privitor la unele fapte istorice, Herodot s-a documentat chiar la
faţa locului, cum s-a întâmplat, de exemplu, la Babilon, unde preoţii i-
au povestit căderea oraşului sub perşi, dintr-un punct de vedere
chaldean. E vădit că povestea căderii Babilonului sub Cyrus n-a fost
scrisă după o tradiţie persană.
Deşi nu există îndoială că Herodot a vizitat Mesopotamia, multe
din datele de geografie, etnografie, arhitectură pe care le dă, suscită
până astăzi semne de întrebare. Faptul se datorează, în parte,
fidelităţii cu care cercetătorul a reprodus informaţiile inexacte ale
altora.
Cartea a II-a reprezintă o descriere amănunţită a ţării care a
produs cea mai puternică impresie asupra istoricului: Egiptul. Cartea a
III-a (THALIA) rămâne una din cele mai de seamă lucrări ale lui
Herodot în domeniul istoriei persane, căci tratează pe larg despre
domnia lui Cambyses (528-522 î.Hr.), succesorul lui Cyrus şi venirea la
putere a lui Darius, fiul lui Hystaspes.
La sfârşitul secolului al VI-lea, deşi triburile saccilor şi
messageţilor se împotriviseră cu succes dominaţiei persane, sub
conducerea lui Cambyses, regatul Persiei părea că a atins limitele de
odinioară ale statului asirian, întinzându-se peste toată Asia
Anterioară, incluzând acum şi Egiptul. Cu toate succesele militare din
timpul dinastiei saite care au dus la alipirea vremelnică la Egipt a unor
teritorii din Asia Anterioară şi din Africa, ca urmare a pauperizării
maselor largi şi a fluxului de robi, Egiptul era prada unor contradicţii
interne atât de grave, încât cucerirea Deltei Nilului şi apoi a Egiptului
de Sud, nu a fost o realizare grea pentru perşi. Aristocraţia şi
preoţimea egipteană, nemulţumite de tendinţele despotice ale lui
Amosis, au mijlocit invazia perşilor, care câştigaseră de partea lor şi
triburile arabe. Când Cambyses s-a apropiat de graniţele Egiptului,
Amosis nu mai era în viaţă. Cucerirea Egiptului de către perşi a fost
uşurată şi prin capturarea faraonului Psammetihos al III-lea (urmaşul
lui Amosis la Memphis).
După moartea lui Cambyses, puterea este preluată de Darius I
(522-486 î. Hr.); el restabileşte ordinea şi autoritatea regală. Darius
şi-a construit un aparat administrativ şi fiscal superior celui existent
odinioară în Asia, ajutat în supravegherea funcţionării lui de un consiliu
alcătuit din şapte fruntaşi persani care-l sprijiniseră în preluarea
puterii. Un corp de funcţionari regali, porecliţi "ochii şi urechile
regelui", asigurau legătura între centru şi periferiile regatului persan,
împărţit în satrapii (diviziuni administrative) şi nome (districte
financiare). La curte se ţinea o strictă evidenţă a încasărilor de biruri şi
a încasărilor provenite din impuneri suplimentare. Darius a sprijinit
alcătuirea unei reţele de drumuri bine întreţinute, dintre care aşa-
numitul "drum regal" care unea Efesul cu Susa şi care a fost străbătut
de Herodot însuşi.
Statul persan de tip oriental nu putea dăinui decât printr-o
activă politică externă de cucerire, aşa cum remarcă însăşi Atossa,
soţia lui Darius. Cartea a IV-a relatează expediţia lui Darius întreprinsă
în Sciţia în anul 514 î.Hr.
Prin cuceririle întreprinse de Cyrus, la care se adaugă cucerirea
Egiptului sub Cambyses, şi o parte a Traciei, sub Darius, perşii
deţineau supremaţia politică în lumea Mediteranei de est, aşa încât
poziţia pe care o ocupau impunea crearea unei flote maritime. Dar
perşii nu aveau nici o experienţă în domeniul navigaţiei şi al luptelor
navale. De aceea ei au fost nevoiţi să se folosească de iscusinţa
fenicienilor în arta navigaţiei.
Cartea a III-a cuprinde informaţii bogate referitoare la India.
Herodot arată că indienii sunt cei mai îndepărtaţi dintre locuitorii Asiei.
Unii indieni sunt păstori nomazi, alţi locuiesc în partea mlăştinoasă a
fluviului şi se hrănesc cu peşte crud, pe care-l prind în bărci de trestie.
Alţi indieni, locuind mai la răsărit de aceştia, sunt nomazi şi mănâncă
carne crudă. Ei se numesc padei. El realizează o descriere fantezistă a
climei Indiei, datorită ideii pe care o avea despre forma pământului
(plană) şi mersul soarelui. După o atare concepţie cosmogafică, în
India soarele arde tare dimineaţa, iar seara abia de-şi mai aruncă
razele. În India cresc nişte tufe sălbatice care rodesc lână, mult mai
frumoasă şi mai mătăsoasă decât cea tunsă de pe oi (bineînţeles aici
Herodot se referă la arbuştii de bumbac).
În privinţa Arabiei, aflăm că toate din ţările lumii, numai aici se
fac tămâia, smirna, scorţişoara şi ledanul. În Arabia existau două tipuri
de oi. Cele spuse de Herodot despre oile din Arabia - bineînţeles fără
exagerările în legătură cu coada sunt adevărate. Aceste specii sunt
răspândite şi azi în Arabia, Afganistan.
Ultimele cărţi, în care povestirea devine mult mai sobră, mai
închegate decât în rest, cuprind povestirea războaielor medice până la
cucerirea cetăţii Sestos (478 î.Hr.).
Opera istoricului din Halicarnas este o lucrare deosebită de
ceea ce se scrisese până atunci. Meritul rezultă din vastitatea
materialului prelucrat într-o compoziţie unitară ce echivalează cu o
istorie universală şi din introducerea elementelor de istorie politică.
Nimeni până la Herodot nu a sudat într-o operă unitară, cu un plan
chibzuit, istorii disparate tratând despre Asia, Africa şi Europa.
Pentru Herodot, scopul istoricului este de a informa obiectiv şi
imparţial, de a reda adevărul faptelor, de a delecta auditorul cu
descrieri şi naraţiuni plăcute, dar şi de a-i inspira sentimente
patriotice. Lipsit însă de spirit critic, Herodot se mulţumeşte să
semnaleze şi să nareze, introducând uneori în naraţiunea sa fapte
fanteziste, alteori crezând în vise şi miracole.
Nu rareori, observaţiile sale asupra oamenilor şi locurilor sunt
superficiale, ceea ce face să se introducă aici - în aceste cazuri -
confuzii, inexactităţi sau judecăţi prea grăbite. Îl pasionează tot ceea
ce este spectaculos şi extraordinar, relatează mereu aventuri, fapte
ciudate, anecdote, tot ceea ce poate să surprindă şi să facă plăcere
auditorului, deoarece "Istoriile" erau citite în public.
Herodot, în ciuda fanteziei şi credulităţii sale, reuşeşte să ne
ofere o operă care îşi păstrează valoarea până astăzi. Indiferent de
învinuirile care i se aduc, trebuie să se ţină seama că Herodot este
primul istoriograf european care s-a desprins din rândurile logografilor.
Reprezentând prima încercare de a depăşi stadiul logografilor, e firesc
ca el să fi rămas încă legat prin multe fire de aceştia. Rezultă că
digresiunile şi miturile sunt reminiscenţe ale vechiului mod de a scrie
istoria. În condiţiile mijloacelor rudimentare de informare ale vremii,
omisiunile şi inadvertenţele sunt inerente.
În ultimii ani s-a trecut la un examen critic al acestor învinuiri.
Ştiinţa modernă, în special arheologia, ţinând seama de indicaţiile lui
Herodot, a descoperit vestigii de civilizaţie şi aşezări străvechi, a căror
poziţie, înfăţişare şi cultură dovedesc în chip strălucit exactitatea
multor informaţii oferite de "Istorii". De la primele săpături arheologice
începute în Orient de Robert Koldewey, încheiate cu un succes
răsunător prin descoperirea ruinelor Babilonului, a cărui restaurare a
început în 1974, întreaga opinie publică din lumea ştiinţei s-a schimbat
în favoarea părintelui istoriei.
"Istoriile" lui Herodot sunt nu numai o remarcabilă operă de
cercetare, ci şi o operă literară de prim ordin. Herodot a fost un
povestitor neîntrecut ce a utilizat o întreagă gamă de procedee
literare. De asemenea, lui Herodot îi place să-şi înfrumuseţeze
povestirea prin largi descrieri. Alături de descrierile minore (trăsături
fizice, etc.), istoricul se străduieşte să înfăţişeze cititorului cât mai
plastic locurile şi monumentele văzute de el.
Dau o mare nobleţe operei sentimentele permanente exprimate
aici, de dragoste de ţară şi de libertate, precum şi faptul că istoricul nu
dispreţuieşte alte popoare, ci le admiră virtuţile morale şi realizările lor
mai deosebite în domeniul culturii şi civilizaţiei.

Gustav Rubert Kirchhoff

Gustav Rubert Kirchhoff s-a născut la 12 martie 1824 în

Koenisberg, Germania. A absolvit Universitatea din Koenisberg în
1847, şi după câţiva ani de predare la Berlin şi Breslau a ocupat un
post la Universitatea Heildelberg unde a rămas până în 1875. Gustav
Rubert Kirchhoff a fost fizicianul german care a inventat tehnica
spectroscopiei şi a elaborat legile car guvernează trecerea curentului
electric prin circuite. Kirchhoff a adus importante contribuţii în cadrul
ştiinţei încă de pe vremea când era student la Universitatea din
Koenisberg; el a elaborat legile lui Kirchhoff care determină curentul şi
diferenţa de potenţial în orice punct în circuitul electric.
Mai târziu, s-a mutat la Berlin unde a început colaborarea cu
Robert Bunsen. Amândoi s-au mutat la Heidelberg unde în 1850
Bunsen a remarcat că ţinute deasupra un flăcări, metalele şi sărurile
lor, produc o varietate de culori. Kirchhoff a sugerat, că prin folosirea
unei prisme spectrul acestor flăcări colorate ar putea fi analizat şi
folosit pentru a identifica substanţele. Un spectroscop a fost inventat în
1860, ambii începând atunci clasificarea elementelor după analiza
spectrală.
Mai important, Kirchhoff a folosit această analiză spectrală
pentru a identifica elementele spectrului solar şi să explice domeniul lui
Fraunhofer’s (o metodă importantă folosită pentru determinarea
compoziţiei stelelor). În 1859 Kirchhoff a formulat (elaborat) legile
radiaţiei stabilind că puterea de emisie şi absorbţie este aceeaşi pentru
toate corpurile la o temperatură dată şi pe aceeaşi lungime de undă a
radiaţiei. Munca a fost aceea care a contribuit la conceptul de corp
negru ideal în 1862 care a fost important în dezvoltarea teoriei
cuanticii.
Deja ca student, Kirchhoff şi-a adus o importantă contribuţie în
cadrul teoriei circuitului electric iar în 1857 a făcut un calcul teoretic
demonstrând că un curent alternativ care trece printr-un conductor cu
rezistenţa nulă ar trece cu viteza luminii, ceea ce a constituit o
importantă treaptă în dezvoltarea teoriei electromagnetice formulată în
1890 de James Clark Maxwell.
 Cele mai importante contribuţii în fizică ale lui Kirchhoff au fost
cele privind domeniul spectroscopiei. În colaborare cu Robert Bunsen
(1811-1899), Kirchhoff a elaborat ştiinţa spectroscopiei. Kirchhoff şi
Bunsen au început prin inventarea spectroscopului bazat pe o prismă
care separă lumina în componentele primare.
Cheia observaţiilor făcute de Kirchhoff şi Bunsen a fost aceea
că liniile spectrului emise de un gaz la această lungime de undă ca şi
observaţia liniilor observate când lumina incandescentă strălucea peste
acest gaz.
Kirchhoff a făcut uriaşul pas şi a identificat raza spectrală
întunecată observând în spectrul solar (ştiute din lucrările anterioare
ale lui Gustav Rubert Kirchhoff), cu emisia razelor observate la variate
substanţe chimice încălzite. În acest fel Gustav Rubert Kirchhoff, a
demonstrat existenţa în interiorul Soarelui a numeroase elemente
chimice izolate pe pământ, argumentând că masa soarelui este
comprimarea unui lichid fierbinte şi incandescent şi a stabilit ferm
căldura şi natura gazoasă a atmosferei solare.
Ultimele două puncte care au condus rapid la înlocuirea ipotezei
lui William Herschel’s - un soare rece înconjurat de o atmosferă
luminoasă, pe care Herschel’s pusese mai înainte bazele petelor solare.
În 1860 Gustav Rubert Kirchhoff a realizat prima hartă
detaliată a spectrului solar (ruinându-şi vederea) în timp ce Bunsen se
ocupa de descoperirea spectroscopică a elementelor chimice
necunoscute până atunci (Caesium în 1860 şi Rubidium în 1861).
În timp ce, mai târziu spectroscoapele au îmbunătăţit foarte
mult tehnica instrumentală a lui Gustav Rubert Kirchhoff munca lui cu
Bunsen rămâne rădăcina tuturor cunoştinţelor pe care le avem despre
soare şi stele. După ce s-a mutat la Berlin, sănătatea precară l-a forţat
să se pensioneze prematur în 1887. A murit la Berlin la 17 octombrie
1887.

ISAAC NEWTON

NEWTON(N) -unitate de măsură a forţei. A fost denumită astfel

în cinstea fizicianului şi matematicianului englez Isaac Newton.
VIAŢA ŞI OPERA
Isaac Newton s-a născut la 4 ianuarie 1643, în localitatea
Woolsthorpe, pe coasta de răsărit a Angliei. Tatăl său a murit la scurt
timp după naşterea copilului, care a fost luat spre a fi crescut de către
bunica sa.
A frecventat şcoala medie din Grantham, nu departe de casă.
Băiatului îi făcea plăcere să meşterească fel de fel de jucării mecanice,
machete, şlefuia oglinzi şi lentile, se interesa de chimie şi îi plăcea să
deseneze. La vârsta de optsprezece ani fu admis la Trinity College din
Cambridge, unde, în afara orelor de studiu, lucra la universitate
pentru a câştiga ceva bani. Studia matematică, fizica, teologia şi
limbile clasice. În anul 1665 a obţinut titlul de bacalaureat şi trei ani
mai târziu a devenit magistru.
În timpul studenţiei s-a făcut remarcat prin originalitatea
deosebită a lucrărilor sale. Printre primele lui lucrări de cercetare se
numără metoda seriilor infinite, calcularea suprafeţei hiperbolei şi
metoda fluxurilor, adică a calculului infinitezimal.
În anul 1669 tânărul Newton a devenit profesor de matematică
şi fizică şi a predat aproximativ douăzeci de ani. Funcţia de profesor
nu-i cerea un efort prea mare şi îi lăsa timp suficient să se dedice
cercetării.
În primii ani ai activităţii sale ştiinţifice, Newton s-a interesat
de optică, domeniu în care a făcut numeroase descoperiri. Prin
descompunerea luminii albe el a demonstrat că aceasta nu este
omogenă, ci se compune din culorile spectrului, a explicat modul în
care obiectele apar colorate şi a construit cu propria sa mână primul
telescop cu oglindă.
Acesta mărea de aproximativ patruzeci de ori, şi Newton l-a
donat Societăţii Regale din Londra, în anul 1781. Un an mai târziu a
fost ales membru al acestei Societăţi. În continuare, a mai descoperit
fenomenul interferenţei luminii cunoscut astăzi sub numele de inelele
lui Newton şi a elaborat teoria corpusculară, după care lumina
reprezintă un flux de corpusculi foarte mici. Şi-a grupat rezultatele
tuturor cercetărilor din acest domeniu în lucrarea “Optica”, apărută în
anul 1704, în trei volume.
Din anul 1676 a început să se ocupe de mecanică. Descoperirile
lui fundamentale din acest domeniu sunt cuprinse în lucrarea
monumentală “Principiile matematice ale filozofiei naturale”. Primele
două volume se ocupă de mecanica teoretică, iar cel de-al treilea de
mecanica cerească. Newton şi-a formulat aici vestitele lui axiome ale
mişcării, însă scopul fundamental al lucrării este să demonstreze legea
gravitaţiei, care derivă din aplicarea axiomelor mecanicii la mişcarea
corpurilor cereşti. În principiu era reunit tot ce se cunoştea până atunci
în domeniul celor mai simple forme de mişcare ale materiei în ultimii o
mie de ani. Marile descoperiri ale lui Newton reprezintă, de fapt,
încununarea muncii mai multor savanţi. Însuşi Newton spunea;
''Dacă eu am văzut mai departe decât alţii, asta este pentru că
stăteam pe umerii unor giganţi''.
Teoriile lui Newton cu privire la spaţiu, timp, masă şi forţă au
avut o influenţa covârşitoare asupra dezvoltării fizicii şi abia în secolul
al XX-lea, descoperirile lui Plank şi Einstein au arătat limitele legilor pe
care era construită mecanica lui Newton. Cu toate acestea, mecanica
clasică şi-a păstrat importanţa deosebită, mai ales în domeniul
descoperirilor cu caracter practic.
În anul 1696, lui Newton i se oferă un loc mai bine plătit, ca
supraveghetor la monetărie, în urma succeselor repurtate. În anul
1701 a renunţat definitiv la locul de profesor de la Trinity College şi doi
ani mai târziu a fost ales preşedinte al Societăţii Regale din Londra,
funcţie în care a rămas până la sfârşitul vieţii sale.
Activitatea ştiinţifică
Isaac Newton, fizician şi matematician englez, a fost figura
culminantă a revoluţiei ştiinţifice a secolului al 17-lea. În anul 1665,
Newton şi-a luat diploma de absolvire la cea mai prestigioasă
Universitate a Angliei, Trinity College din Cambridge. Avea 23 de ani.
În acea perioadă izbucneşte marea ciumă, care bântuie prin Londra,
secerând zeci de vieţi omeneşti. Cum oraşul Cambridge era aproape de
Londra, Colegiul de aici îşi suspendă activitatea pentru o perioadă
limitată de timp, până la eradicarea epidemiei, trimiţând toţi studenţii
şi absolvenţii acasă. Aşa ajunge Newton din nou în satul său natal
Woolsthorpe, din Comitatul Lincolnshire, la câţiva kilometri de orăşelul
Grantham.
Aici a locuit la o fermă, 18 luni, timp în care a conceput
aproape toate descoperirile sale de mai târziu.
Newton scrie despre această perioadă petrecută în Woolsthorp:
„La începutul lui 1665 am găsit regula de reducere a oricărui rang,
putere a unui binom la o serie (teorema binomului lui Newton). În
acelaşi an, în mai, am descoperit metoda tangentelor şi în noiembrie
metoda directă a fluxiunilor (calcul diferenţial), iar anul următor, în
ianuarie, teoria culorilor şi în mai următor am făcut introducerea la
metoda inversă a fluxiunilor (calculul integral) şi în acelaşi an am
început să mă gândesc la gravitaţie extinzând-o la orbita lunii şi să o
compar cu forţa necesară pentru a ţine Luna pe orbita ei cu ajutorul
forţei de gravitaţie de la suprafaţa Pământului”(După „Biografia fizicii”,
de G.Gamow).
În timpul cât a stat în satul său natal, Newton obişnuia să se
plimbe prin grădina fermei,meditând la gravitaţie. Căderea merelor i-a
sugerat idea „întinderii” forţei gravitaţionale, adică până unde
acţionează această forţă şi de cine depinde mărimea ei.
S-a spus că numai căderea mărului i-ar fi dat lui Newton ideea
existenţei forţei gravitaţionale, ceea ce este absolut inexact. Ideea
existentei acestei forţe au avut-o şi alţi cercetători de prestigiu, ca
Leonardo Da Vinci, Copernic, Kepler, Hooke, Haley. Marele merit al lui
Newton este acela de a fi finalizat cercetările înaintaşilor săi, clarificând
totul în cele mai mici amănunte. Rezultatul cercetărilor sale cu privire
la gravitaţie l-a publicat după 20 de ani în cartea „Principiile
matematice ale filozofiei naturale” („Philosophiae Naturalis Principia
Mathematica”-1687).
În raţionamentul său, Newton a presupus că dacă se trage un
glonte dintr-o armă, pe orizontală, iar trăgătorul se găseşte pe un vârf
de munte, mişcarea glontelui va fi rezultatul compunerii a două
mişcari: una rectilinie, uniformă, după direcţie orizontală, cu viteză
iniţială şi o mişcare uniform accelerată după direcţie verticală, de sus
în jos, datorită forţei de atracţie a Pământului (forţa gravitaţională).
Mişcarea glontelui se face după o traiectorie în formă de arc de
parabolă (aproximativ), ajungând pe Pământ într-un loc, la o anumită
distanţă faţa de munte. Dacă suprafaţa Pământului ar fi un plan,
glontele ar cădea totdeauna pe ea, oricare ar fi viteza lui iniţială.
Pământul însă este considerat un geoid (are formă de pară) şi deci
suprafaţa lui este curbă. Înseamnă că la o anumită viteză limită,
iniţială, glontele nu ar mai întâlni Pămâtul ci s-ar mişca în jurul lui pe o
traiectorie de rază Ro + h, în care Ro este raza medie a Pământului,
iar h este înălţimea muntelui de pe care s-a tras glontele, adică
înălţimea traiectoriei care este constantă. În aceasta rezidă, de fapt,
ideea sateliţilor artificiali a Pământului emisă pentru întâia oară de
Newton.
Newton a considerat mişcarea Lunii drept o cădere neîntreruptă
a acesteia spre Pământ, pe care însă nu-l atinge niciodată şi astfel a
putut calcula forţa de atracţie (forţa gravitaţională) care acţionează
asupra masei Lunii.
Această relaţie reprezintă legea atracţiei universale şi ea poate
fi aplicată oricăror corpuri aflate unul în câmpul gravitaţional al
celuilalt. Deducerea ei riguroasă necesită folosirea calculului diferenţial
şi integral. Întrucât acesta a apărut mai târziu (fiind descoperit de
către Leibniz, în Franţa şi de către Newton însuşi, care l-a denumit
calculul fluxiunilor), Newton şi-a publicat rezultatele cercetărilor sale
abia după 20 ani.
În primele studii pe care le-a făcut cu privire la forţa de atracţie
dintre Pământ şi Lună a considerat, pentru simplificarea
raţionamentului şi a calculelor, că orbita Lunii este circulară. Ulterior,
folosind metoda fluxiunilor, a înlăturat această simplificare tratând
cazul real, când atât orbita Lunii cât şi a planetelor este eliptică. Pntru
aceasta a trebuit să dovedească că , dacă legea gravitaţie universale,
dedusă în primul caz (al orbitei circulare) este exactă, atunci orbitele
planetelor care nu sunt cercuri trebuie să fie elipse având soarele într-
unul dintre focare (aşa cum a formulat şi Kepler în prima sa lege cu
privire la mişcarea planetelor).
Una dintre cele mai frumoase şi mai interesante verificări şi ale
teoriei gravitaţiei (atracţiei) universale, o reprezintă teoria fenomenului
de maree formulată pentru întâia oară, tot de către Newton. Acest
fenomen constă în ridicarea (fluxul) şi apoi coborârea (refluxul) apei
mărilor şi din estuarul râurilor, de două ori pe zi. Fluxul şi respectiv,
refluxul se succed la intervale de timp egale de aproximativ 12 ore 25
minute, fiind în legătură cu trecerea Lunii prin meridianul locului
respectiv. Această deplasare periodică a unor mase enorme de apă
este produsă se forţa gravitaţională exercitată de Lună (60%) şi de
soare (40%).
Fluxul are loc în regiunea în care Luna se află la Zenit şi în
regiunea diametral opusă, iar refluxul când Luna se vede la orizont,
răsărind sau apunând. Când apa se ridică, ea invadează ţărmul ;
fenomenul durează 6 ore şi reprezintă fluxul. Când apa coboară ea se
îndepărtează de ţărm ; fenomenul durează tot 6 ore şi se numeşte
reflux. Prin urmare, în fiecare zi lunară au loc 2 fluxuri şi 2 refluxuri.
O altă descoperire a lui Newton, a fost descoperirea naturii
luminii albe, în 1666 prin trecerea unei rare de soare printr-o prismă.
În 1668 Newton a construit primul telescop, iar în 1669 el a
devenit profesor Lucasian de matematică la universitatea din
Cambridge.
În 1703 el a fost ales preşedinte al Societaţii Regale. Patru ani
mai devreme, Academia Franceză de Ştiinţe l-a numit unul dintre cei 8
asociaţi. În 1705 Newton a fost înobilat de către regina Anna, fiind
prima dată când a fost onorat un om de ştiinţă.
În timpul ultimilor ani, Newton a făcut cunoscute şi alte lucrări
ale sale. După prima ediţie a lucrării „Opticks” în 1704, el a publicat
ediţia latină în 1706 şi a doua ediţie engleză în 1717-1718.
Aproape de sfârşit, Newton a condus Societatea Regală şi a
supervizat fiecare nouă descoperire.
Cele mai importante lucrări ale sale au fost: Philosophiae
Naturalis Principia Mathematica (1687; Mathematical Principles of
Natural Philosophy, 1729); Opticks (1704); Arithmetica Universalis
(1707; Universal Arithmetick, 1720); The Chronology of Ancient
Kingdoms Amended (1728); Observations Upon the Prophecies of
Daniel and the Apocalypse of St. John (1733).
În ultimii ani ani ai vieţii sale, nepoata sa, Catherine Barton
Conduitt,şi soţul ei au locuit împreună cu el. Newton a murit pe 20
martie 1727, în Londra, prin descoperirile sale aducând o contribuţie
majoră la dezvoltarea ştiinţei.
În ultimii ani ai vieţii a început din nou să-şi redacteze lucrările
şi a elaborat lucrarea istorico-teologică Chronologia. În pofida
renumelui pe care şi-l câştigase, Newton a rămas toată viaţa un om
modest şi simplu. O nepoată l-a îngrijit toată viaţa. A murit la 31
martie 1727. A fost înmormântat la Westminster Abbey.
 Era o vreme aşa de urâtă, că nu-ţi venea să arunci nici un
câine afară;cădeau fulgi mari cât un cap de vrabie, vântul şuiera de î-ţi
tăia răsuflarea. În întunericul amurgului şi în ceaţă, drumul nu mai era
practicabil, astfel încât băncile, scaunele şi laviţele hanului erau
ocupate toate până la unul de călătorii pe care viscolul îi prinsese pe
drum.
La masa de lângă căminul mare se aşezaseră patru călători.
Focul pocnea vesel. Trei dintre călători începură să discute imediat
foarte veseli, în timp ce al patrulea nu avea chef de vorbă. Privea în
gol, cu ochii aţintiţi în flăcările focului care îi luminau faţa prelungă,
nasul puternic şi ochii blânzi. Parea cu totul absorbit de gândurile sale
şi numai din când în când lăsa impresia că parcă ar vrea şi el să între
în vorbă, dar după aceea se cufunda din nou în tăcere.
-Nu sunt nici eu chiar prostănac, zise un fermier zdravăn şi
roşu la faţa. Am mai auzit şi eu una-alta.
-O, domnul Digbi are o bibliotecă foarte frumoasă, se bagă în
vorbă prietenul lui, vrând să-l flateze.
-Nu mă întrerupe, Bell! Ce ziceam? A, da, am fost mai înainte
la Trinity College. N-am stat prea mult, e drept, dar am simţit şi eu
parfumul ştiinţei. N-am uitat în aşa măsură latina ca să nu pot să mă
uit şi eu din când în când în câte o carte mai serioasă. De aceea, nu
pot să fiu de acord cu dumneavoastră că teoria heliocentrică este chiar
aşa de senzaţională. Da de unde, N.Copernic n-a fost primul care a
avut ideea asta.
-N-am intenţia să vă contrazic, domnule Digby, interveni blând
cel de-al treilea mesean. Sigur că şi înainte de Copernic se auzeau voci
care se opuneau lui Ptolemeu şi sistemului lui. Însă nici unul dintre
aceşti creatori sau continuatori ai acestor concepţii nu le-au
argumentat suficient de temeinic prin formule matematice sau cu
ajutorul observaţiilor.
-Nici unul!-întări domnul Bell şi întinse arătătorul ameninţător
înainte.
Domnul Digby tocmai voia să spună ceva, când un servitor veni
spre el şi îi spuse ceva la ureche. După ce se îndepărtă, Bell întrebă în
şoaptă:
-Cine e?
-Sir Charles Montague şi...dar nu reuşi să termine ce avea de
spus că iar îl chemă cineva.
-Sir Charles Montague! Prietenul lui Isaak Newton-exclamă Bell
şi făcu o plecăciune adâncă. Ce onoare, mylord!
-Vă rog, fără nici un fel de formalităţi, zâmbi amabil Sir
Charles.
-Sper că putem să ne continuăm discuţia?
 -Evident, zise repede Digby, sigur, dacă...Hm! Dacă pe un
domn atât de învăţat nu-l va plictisi discuţia cu noi. Ei, ce să facem,
oricum trebuie să stăm aici, că afară nu-ţi vine nici să alungi un câine,
zise el, arătând cu mâna în sus, spre cer.
-Aţi citit, domnule...
-Digby, vă rog...
-...domnule Digby, aţi citit lucrările lui Newton? întrebă Sir
Charles.
-Nu sunt matematician. Am frunzărit şi eu prima carte din
“Philosophia Naturalis”, numai că, în pofida afirmaţiei autorului că şi-a
scris “Principiile“ într-un stil accesibil, popular, mi s-a părut prea
specializată în matematică.
-Prea matematică, încuviinţă Bell.
-Nu te mai băga, Bell! Sir Isaac este un înţelept, dar cartea
lui''populară''este numai pentru iniţiaţi. A doua carte m-a descurajat de
tot. Al patrulea călător deveni dintr-o dată atent. Se pare că discuţia
începuse să-l intereseze.
-Ei, nici nu mă mir, râse Sir Charles. Totuşi este păcat că n-aţi
citit-o şi mai ales pe a treia, care cuprinde argumente ce confirmă
teoria lui Copernic.
-Tocmai despre asta discutam. Dar...n-aţi vrea să ne spuneţi,
mylord...cum să zic...Ceva mai mult despre teoria lui Copernic şi
despre opera lui Sir Isaac?
-Cu plăcere, dacă vă interesează...
-Binenţeles că ne interesează, se înflăcără Digby. Nu mai tot
întrerupe, Bell! Vă ascultăm, mylord. Sir Charles se uita pe furiş la al
patrulea călător de lângă cămin, zâmbi amuzat şi începu să explice.
Comesenii erau numai ochi şi urechi. Berea curgea şi ei vorbeau
despre lucrările lui Copernic, Kepler şi Newton. Dintr-o dată, domnul
Bell începu să râdă.
-Vă rog să mă iertaţi, mylord, dar...ha, ha, ha! Spuneaţi ceva
de cădere...că Sir Isaac a inventat teoria gravitaţiei pentru că...aaa, i-
a căzut un măr în cap?!
-Ce fel de măr?
-Am să vă răspund, domnule Digby, îl linişti Sir Charles. Într-
adevăr, Sir Isaac povestea că întâmplarea care i-a atras atenţia spre
problemele gravitaţiei a fost imaginea unui măr căzând. Aşa după cum
forţa atracţiei Pământului provoacă căderea mărului, tot aşa forţa de
atracţie dintre planete şi Soare produce curbarea traiectoriei planetelor
şi modificarea vitezei lor. Ba mai mult, Soarele atrage planetele şi cum
orice acţiune provoacă o reacţie şi planetele atrag Soarele!
-Cum aşa, râdeţi de mine! Dacă Soarele şi planetele se atrag,
înseamnă că ar trebui să cadă unele peste altele. Mărul cade pe
Pământ, iar Pământul trebuie să cadă în Soare!
 -Dar chiar aşa şi este, Pământul "cade" în Soare. Curbarea
traiectoriei lui reprezintă tocmai această cădere nesfârşită. Vreţi să
ştiţi de ce nu se produce coliziunea?
Domnul Digby încuviinţa din cap.
-Pentru că planeta se mişcă conform unei mişcări proprii, care,
aşa cum ziceam, ar fi rectilinie, dacă nu ar exista atracţia Soarelui. Ca
urmare, se produce o aşa-numită forţă centrifugă...
-Înţeleg, exclamă triumfător Digby. Ca o piatră legată la
capătul unei sfori! Scrie şi Sir Isaac despre asta. Cu toate acestea-
rămase el o clipă pe gânduri-nimeni n-a văzut şi nu va vedea cum se
învârteşte Pământul!.
-Cine ştie? Poate că urmaşii noştri vor reuşi să se smulgă din
braţele Maicii Pământul şi din spaţiul universal o vor vedea în mijlocul
altor planete-răspunse Sir Charles, pe jumătate în glumă, jumătate în
serios.
-Da, da-mormăi Digby. Aţi putea să ne mai repetaţi cum sună
legea gravitaţiei?
-Două corpuri din Univers se atrag reciproc cu o forţă direct
proporţională cu suma maselor celor două corpuri şi invers
proporţională cu pătratul distanţei dintre ele, se auzi vocea călătorului
necunoscut care stătea lângă cămin.
-A, văd că aţi citit” Principiile”, se întoarse Digby mirat spre el.
-Da, răspunse acesta scurt. Se ridică, î-şi dădu părul lung de pe
frunte, î-şi îndreptă silueta zveltă şi zise:
-Mă duc la culcare, Charles.
-Cine este? întrebă Digby.
-Sir Isaac Newton, răspunse acesta.
-Sir Isaac Newton!. Domnul Digby şi domnul Bell săriră în
picioare şi se uitară lung la uşa în spatele căreia dispăruse sir Isaac.

HANS CHRISTIAN OERSTED

OERSTED(Oe) Unitate de măsură pentru intensitatea câmpului

magnetic. A fost denumită astfel în cinstea fizicianului danez Hans
Christian Oersted.
DEFINIŢIE:1 oersted este intensitatea câmpului magnetic
căreia îi corespunde, în vid, o inducţie magnetică. de 1 gauss.
Oerstedul este unitate tolerată. Astăzi se foloseşte ca unitate pentru
intensitatea câmpului magnetic-amperul pe metru(A/m).
VIAŢA ŞI OPERA
Hans Christian Oersted s-a născut la 14 august 1777, în
orăşelul Rudkjobing, în insula daneză Langeland,în familia unui
farmacist. Mijloacele financiare modeste ale părinţilor nu i-au permis
să frecventeze regulat şcoala. A învăţat singur din diverse cărţi, uneori
şi cu câte un profesor particular.
Când a împlinit vârsta de doisprezece ani a început să-l ajute
pe tatăl său ,farmacistul, şi, în curând munca în farmacie a devenit o
pasiune pentru el. După examenul de bacalaureat a plecat la
Universitatea din Copenhaga pentru a studia ştiinţele naturii,filozofia şi
medicina. La vârsta de douăzeci şi doi de ani a obţinut doctoratul de
medicină şi a început să predea la Universitate, fizica şi
chimia,preluând de la tatăl său şi administraţia farmaciei.
Încă în timpul studiilor a manifestat interes pentru munca
ştiinţifică, căreia acuma putea să se dedice. Îl interesa în mod deosebit
elementul galvanic descoperit de Volta. Între anii 1801 şi 1804 a
întreprins o călătorie de studii prin universităţile din Germania, unde a
făcut cunoştinţă cu savanţi de renume. După întoarcere, a fost numit
profesor de fizică şi chimie la Universitatea din Copenhaga, unde a
continuat să predea, cu unele întreruperi, aproape continuu.
Din anul 1815 până la sfârşitul vieţii sale a fost secretar al
Societăţii Ştiinţifice daneze. În anul 1817 a fost numit profesor titular
de fizică şi membru al administraţiei din Copenhaga.
În anul 1820 a publicat în lucrarea ,în limba latină, intitulată
“Experimente referitoare la acţiunea conflictului electric asupra acului
magnetic”, în care reunea toate rezultatele experienţelor sale de până
atunci şi care au fost încununate de descoperirea acţiunii magnetice a
curentului electric şi, prin aceasta, de descoperirea
electromagnetismului. Această descoperire a avut o importanţă de
principiu. Ea i-a impulsionat pe Ohm, Ampere şi Faraday în realizarea
marilor lor descoperiri şi a introdus un nou domeniu de cercetare în
fizică -studiul fenomenelor electromagnetice. Pe baza descoperirii lui
Oerstad, Schweiger şi Poggendorf au construit instrumente pentru
măsurarea curentului electric.
În anul 1829, Oersted, pe lângă funcţia pe care o îndeplinea la
Universitate, a fost numit director al Şcolii politehnice municipale. În
domeniul cercetării ştiinţifice a continuat cu lucrări din chimie şi a
studiat condensabilitatea gazelor şi a lichidelor. În fine, s-a ocupat de
proprietăţile substanţelor paramagnetice şi diamagnetice.
Descoperirea lui Oersted a fost apreciată de Societatea Regală
din Londra şi de Academia Franceză de Ştiinţe, care i-au conferit
medalii. A mai întreprins o lungă călătorie prin Franţa, Anglia, Norvegia
şi Germania, unde s-a întâlnit cu Gauss.
Oersted nu a fost numai un admirabil cercetător, ci şi un foarte
bun pedagog. Are merite în reorganizarea predării fizicii în şcolile
daneze şi după manualul lui “Ştiinţa despre legiile generale ale naturii
“s-a predat fizica aproape 15 ani. S-a ocupat de răspândirea
cunoştinţelor ştiinţifice şi a întemeiat “Societatea pentru răspândirea
Ştiinţelor naturii.”
Spre sfârşitul vieţii a devenit unul din personajele cele mai
importante din viaţa publică daneză. A murit la 9 martie 1851, la
Copenhaga.

În sala de fizică a Universităţii din Copenhaga se adunau

studenţii. Urma să vorbească profesorul Oersted. Studenţiilor le plăcea
să vină la cursurile lui, iar lui Oersted îi plăcea să vorbească. Avea în
fiecare zi cel puţin patru ore de curs, iar când nu vorbea la
Universitate, organiza cu succes prelegeri pentru public, în care
prezenta cele mai recente descoperiri din fizică şi chimie. Ultimii
studenţi îşi ocupară locurile şi omul de serviciu de la Universitate,
Jorgen, închise uşa sălii. În aceeaşi clipă se deschise uşa cabinetului şi
în spatele catedrei îşi făcu apariţia un bărbat cu trăsături bine
desenate, cu părul cărunt la tâmple.
Profesorul Oersted. Îi plăcea să facă impresie când intra, dar
altfel era un om inimos şi se comporta corect cu toata lumea.
-Domnilor!-se adresă el studenţilor. Legile generale ale fizicii
sânt interdependente, tot aşa după cum şi fenomenele naturii sunt
interdependente. Oersted era un orator admirabil şi captivă atenţia
studenţilor încă de la primele fraze ale cursului.
Cursul de astăzi se ocupă de interdependenţa dintre
fenomenele calorice şi cele electrice. Ca de obicei,şi astăzi pregătise o
experienţă pentru studenţi. Când veni rândul experienţei, se apropie
de masa pe care Jorgen pregătise totul cu foarte multă grijă.
La semnul profesorului, Jorgen conectă instalaţia la curentul
electric produs de bateria galvanică a lui Volta. Curentul trecea printr-o
sârmuliţă subţire de platină care, în urma efectului curentului electric,
se înroşi. Oersted explica experienţa şi menţiona în treacat ca acul
magnetic atârnat de un fir în apropierea acestei instalaţii şi
care,probabil,rămăsese acolo de la experienţa precedentă, se
îndepărtase de poziţia iniţială. La început nu acorda nici o atenţie
acestui fenomen, deoarece îşi închipuia că această deviere era cauzată
de încălzirea sârmei.
Experienţa continuă şi Oersted ar fi uitat poate cu desăvârşire
de întâmplare.Dar Jorgen folosi apoi un fir mai gros, care nu se încălzi
aşa de tare şi atunci Oersted, care privea stăruitor la acul magnetic de
astă dată,văzu că acesta deviază. În momentul în care Jorgen
întrerupse curentul electric, acul reveni la poziţia iniţială,deşi sârma
continua să fie caldă.
-Asta e ceva!-se gândi Oersted neliniştit. Oare să fie ceea ce
am bănuit de mult? Că există o interdependenţă între fenomenele
electrice şi cele magnetice.
 Gândul acesta îi venise în minte încă din 1807, numai că până
atunci nu fusese verificat prin experienţe.
Oersted îşi reveni din visare. Ezitarea aceasta de o clipă din
timpul cursului era ceva atât de neobişnuit, că studenţii deveniră şi
mai atenţi. Dar nu se produse nimic senzaţional. Oersted, cu un efort
de voinţă, îi ordonă lui Jorgen să nu se atingă de nimic, apoi îşi
termină cursul.
Ultimul student părăsi sala de curs, iar Oersted pur şi simplu se
aruncă spre instalaţie. Conecta de câteva ori la rând curentul electric şi
urmări comportarea acului magnetic. Absorbit de munca sa, nici nu
observă că se făcuse seară.
Se grăbi spre casă şi, deşi îi plăcea să aibă musafiri, astăzi nu
avea chef de ei. Capul îi vâjâia de gânduri.
"Mâine, mâine-îşi zicea el, am să mă apuc de treabă" şi numără
în gând elementele Volta pe care le avea la diverse instalaţii pentru
experienţe,căci voia să le utilizeze pe toate pentru noul experiment.
Acasă se scuză faţă de oaspeţi şi se culcă devreme,dar nu putu
să doarmă.
În ziua următoare,cu ajutorul lui Jorgen,construi un aparat
galvanic mare,cu douazeci de elemente Volta,ca să poată observa cât
mai clar acţiunea curentului electric asupra acului magnetic.Luă în
mână un ac magnetic prins liber de un fir. Acesta se aşeza pe direcţia
nord-sud. Deasupra acului magnetic puse un conductor paralel cu
acul.Cind conecta curentul electric,acul devie şi se stabili într-o poziţie
noua, oblica fata de conductor.
Repeta experienţa în diverse poziţii, cu conductorul sub
magnet, alături de el şi la diferite distanţe. Observa că noua forţă nici
nu atrage şi nici nu respinge polii magnetici,ci descrie nişte linii curbe
în jurul conductorului, al caror curbe se află în axa acestuia.
Dar Oersted încă nu era pe deplin convins de descoperirea sa.
Cu îndoială sănătoasă a cercetătorului conştiincios, încerca conductori
din opt metale diferite ,dar devierea acului magnetic se producea
aproape identic la fiecare. Acţiunea electricităţii se făcea simţită chiar
şi prin obstacole din metal, sticlă, apă,răşină,lut sau piatră. În cele din
urmă aşeză acul magnetic într-o cutie de alama plină cu apă, dar
acţiunea rămase neschimbată.
Când construi "ace magnetice"din sticlă,alamă,răşină şi din alte
substanţe,observă că acestea nu reacţionează la forţa curentului
electric.
Ziua trecu şi Oersted uită pentru prima dată de prelegerile lui
preferate. Îl trimise pe Jorgen acasă să spună să nu-l aştepte peste
noapte.
Acuma era dimineaţă, iar Oersted nedormit, însă fericit,
continua să stea în cabinet. Da, acuma este clar!. Reuşise să
descopere efectul curentului electric asupra acului magnetic, deci,
implicit, interdependenţa dintre electricitate şi magnetism. Legătura
dintre două grupuri de fenomene care de pe vremea lui Gilbert, se
considerau diferite.
Oersted îşi trase scaunul mai aproape de masă, luă hârtie şi un
toc. Stătu puţin pe gânduri, apoi începu să scrie în limba latină:
"Curentul electric galvanic, care trece de la nord la sud deasupra unui
ac magnetic care atârnă liber, deviază acest ac cu vârful nord spre
răsărit, păstrându-se direcţia curentului, dacă se instalează
conductorul sub acul magnetic, acesta este deviat spre apus".
Scrise aşa câteva ore la rând. Mâncarea se răcise de mult pe
masă, trecuse şi vremea prânzului, şi când termină scrise pe plic
numele destinatarului: Andre Marie Ampere.

GEORG SIMON OHM

OHM este unitate de măsură a rezistenţei electrice. A fost

denumită astfel în cinstea fizicianului german Georg Simon Ohm.
DEFINIŢIE: 1 ohm este rezistenţa conductorului electric prin
care trece un curent continuu de 1 amper, când la capetele sale este
aplicată o tensiune constantă de 1 volt.
VIAŢA ŞI OPERA
Georg Simon Ohm s-a născut la 16 martie 1787, la Erlangen, în
familia unui maistru lăcătuş. Mama a murit când era încă mic. În
pofida faptului că nu prea avea de lucru în atelier, tatăl studia
matematică şi fizica din diferite cărţi şi, când fiul a început să meargă
la liceu, a trezit în el interesul pentru aceste ştiinţe şi i-a dat primele
cunoştinţe în domeniul respectiv.
La vârsta de 16 ani Ohm a început să studieze matematică,
fizica şi filosofia Universitatea din Erlangen. Din lipsă de mijloace
financiare a fost nevoit să-şi întrerupă studiul după un an şi să-şi caute
un loc de muncă. A devenit profesor de matematică la Nidau în Elveţia,
apoi la Neuchatel. Ulterior s-a întors la Erlangen, şi-a terminat studiile,
şi în 1813 a obţinut doctoratul. Un timp a rămas la universitate ca
docent particular, dar din cauza condiţiilor materiale precare a trebuit
să plece din nou şi să aceepte un loc de profesor de fizică şi
matematică la gimnaziul real din Bamberg. De aici a plecat, în 1817, la
gimnaziul din Koln unde a realizat cele mai importante descoperiri.
În cabinetul de fizică, cu aparate modeste şi imperfecte, a
efectuat experienţe prin care a verificat tot ce se cunoştea pe atunci cu
privire la efectele curentului electric. Experienţele erau complicate de
instabilitatea tensiunii electromotoare şi de rezistenţa internă a
elementului Volta. De aceea, la sfatul lui Poggendorf, a folosit un
element termo-electric din sârmă de bismut şi cupru.
 Aceasta sursă de curent electric avea o tensiune
electromotoare constantă, astfel încât Ohm a putut studia influenţa
rezistenţei diverşilor conductori asupra curentului electric.
Iniţial şi-a publicat rezultatele experienţelor în referate scurte.
Cea mai importantă descoperire a lui, după care intensitatea curentului
electric este direct proporţională cu tensiunea şi invers proporţională
cu mărimea care depinde de dimensiunile şi caracterul conductorului, a
fost numită mai târziu legea lui Ohm. Ohm a publicat aceasta
descoperire pentru prima dată în anul 1826, în lucrarea
Stabilirea legii după care metalele transmit electricitatea. Un an
mai târziu şi-a argumentat teoretic legea în monografia Circuitul
galvanic prelucrat matematic.
Legea lui Ohm a fost întâmpinată cu neâncredere şi o critică
aspră. Mai mulţi fizicieni nu au fost în stare să aprecieze corect
importanţa acestei descoperiri. Ignorarea rezultatelor lucrării sale,
precum şi condiţiile materiale proaste în care era silit să lucreze l-au
îndurerat pe Ohm.
Ar fi vrut să se întoarcă la universitate, dar nu a reuşit să
obţină decât un loc la politehnica din Norimberg (Nurnberg), unde a
petrecut 16 ani începând din 1833.
În lucrările sale, Ohm a demonstrat, printre altele că rezistenţa
electrică este direct proporţională cu lungimea conductorului şi invers
proporţională cu secţiunea sa transversală şi conductibilitatea medie. A
mai demonstrat, de asemenea, că sarcina electrică dintr-un circuit se
mişcă prin toată secţiunea, nu numai la suprafaţă.
Ulterior, Ohm s-a orientat spre cercetarea fenomenelor acustice
şi optice. Dar atunci fizicienii au început să aprecieze importanţa
descoperirii lui Ohm pentru electricitate. Au recunoscut lucrările lui
Ohm şi acestea au devenit un punct de plecare pentru alte cercetări în
electrodinamică.
În anul 1841 Societatea Regală din Londra i-a conferit lui Ohm
medalia Copley. În anul 1849 i s-a îndeplinit visul de demult a fost
invitat să predea ca profesor de fizică la Universitatea din Munchen.
Ohm a lucrat relativ scurt timp la universitate, numai cinci ani. La 7
iulie 1854, după o scurtă boală, a murit. Nu a fost căsătorit şi a trăit
toată viaţa în condiţii modeste.

Uşile cancelariei Politehnicii din Nuernberg se dădură de perete.

În coridor ieşi în fugă un bărbat solid, vânjos.
Pe umeri se odihnea un cap mare cu păr bogat. Părul îi
încărunţise şi trupul se îngrăşase din cauza vieţii sedentare. Elevii
uimiţi se uitau la profesorul lor de matematică şi de fizică, Ohm, cum
se îndrepta grăbit pe coridor, dându-i la o parte, cu mâinile lui
puternice pe cei care nu-i făceau loc destul de repede, apoi urcă la
etajul al doilea, sărind câte două trepte deodată şi dispăru în cabinetul
său.
În uşa cancelariei se arătă pentru o clipă o faţă încruntată, apoi
nimic. Urmă o clipă de tăcere, după care din nou izbucniră zgomote
caracteristice recreaţiei. Un grup de studenţi mai mari se strânseseră
lângă fereastră. Privirile lor întrebătoare se opriseră la pistruiatul Julius
şi lunganul Hurbert, care obişnuiau să-l ajute pe Ohm la experienţele
de fizică. Julius înfipse dinţii cu plăcere într-o bucată mare de pâine şi
zise; Asta zic şi eu explozie.
Hurbert dădu din cap în semn de încuvinţare, se uită spre
cancelarie şi apoi spuse cu un aer iniţiat; Bătrânul iar a încasat-o!
Ceilalti dădură şi ei din cap. Unul vru să adauge ceva, dar chiar
atunci servitorul şcolii, Schilling, suna clopoţelul care însemna sfârşitul
recreaţiei. Toţi se împrăştiară care încotro, în clasele lor.
Ohm stătea la masă, cu capul în mâini şi se gândea. Încă de
mai multă vreme era nemulţumit de sine însuşi. Profesorul Ohm se
lupta cu cercetătorul Ohm. Se îndepărta din ce în ce mai mult de
profesiunea de profesor, cu care îşi câştiga pâinea. Cel mai mult îi
plăcea să stea cu instrumentele lui, aplecat deasupra hârtiilor
acoperite de cifre, să experimenteze şi să calculeze, până când foamea
şi sărăcia îl obligau din nou să-şi câştige traiul zilnic făcând pe
profesorul.
Ridică privirea şi ochii i se opriră pe căldarea în care se topea
ghiaţă. Dimineaţa, Julius şi Hurbert i-o aduseseră din Rinul îngheţat.
Avea nevoie de gheaţă pentru experienţele sale. La sfatul profesorului
Poggendorf, folosea de mult, în locul elementului Volta, imprecis, un
termoelement, bazat pe efectul Seebeck, alcătuit din sârmă de bismut
şi cupru. Capetele firelor erau legate între ele. Una dintre legături era
cufundată în apa care fierbe, cealaltă în gheaţă, astfel încât diferenţa
de temperatură dintre ele era de 100 gr.C. Această sursă de curent
avea întotdeauna tensiune electromotoare.
Ohm se ridică. ‘’Păcat de ghiaţa asta’’, se gândi el şi se apucă
să repete pentru a suta oară experienţa. Luă de pe raft un vas cu apă
şi îl puse pe foc. În alt vas puse câteva bucăţele de ghiaţă. Apoi
construi un termoelement din bismut şi cupru, legăturile le cufundă în
vasele cu apă fierbinte şi cu ghiaţă şi introdusă în galvanometru în
circuit.
Munca îl absorbi cu totul. Măsura, nota şi schimbă firele cu
altele,de diferite mărimi şi secţiuni. Apoi calcula pe hârtie - pentru a
câta oară oare ?- şi obţinu acelaşi rezultat. Puse tocul deoparte şi căzu
pe gânduri. Se simţea singur. Alteori nu-i păsa de asta. Se obişnuise
să renunţe la multe, nu dorea nici să se însoare sau să aibă copii. Dar
acum, când se apropia de 50 de ani, singuratatea îl apasă. Cel puţin,
aşa simţea acum. Dar nu era vorba de singuratate, nici de lipsa de
confort. Se simţea însingurat din cauza indiferenţei ci care trata lumea
ştiinţifică munca sa uriaşă.
Căutase ani de-a rândul care este legătura dintre tensiune,
intensitatea curentului şi rezistenţa conductorului. Era primul om care
se gândise că un fir gros de cupru opune mai puţină rezistenţă
curentului electric decât unul subţire, şi a căutat explicaţia acestui
fenomen.
Această observaţie a devenit curând un bun al tuturor
oamenilor de ştiintă, cunoscut sub numele de Legea lui Ohm; -una din
legile fundamentale ale electrotehnicii. O bătaie în uşă îl smulse din
visare.
Domnule profesor, trebuie să mergeţi la oră, am sunat de mult
- zise Schilling din pragul uşii.
Da, da…se repezi Ohm încurcat şi porni în urma servitorului.
Dacă află din nou directorul, se gândi el, dar nu-şi duse gândul la
capăt căci ajunseseră în faţa uşii.
Vă mulţumesc, domnule Schilling, spuse Ohm şi intră în clasă.
Schilling se strâmbă. Aşa profesor nu mai avuseseră până
atunci. Ce să-i faci, vremurile se schimbă. ‘’Poate sânt eu prea
bătrân’’, mormăi el şi se duse să ia mătura şi lopata. Afară ningea din
nou. Ohm şedea la catedră, se uita la elevi, dar nu era atent la
răspunsurile lor.
La început, nu-şi dăduse nici el seama de importanţa
descoperirii sale. Se bucura să vadă că-i ieşeau bine calculele şi abia
după aceea îşi dădu seama ca era vorba de ceva cu totul nou şi
trimisese lucrarea la Berlin, profesorului Poggendorf. A fost publicată în
revista ‘’Anale de fizică şi chimie’’ condusă de Poggendorf. Acum
aştepta ecouri la lucrarea sa. În sinea lui era convins că va primi şi o
recunoaştere de undeva. Dar din toate colţurile Germaniei nu primea
decât păreri contrare şi obiecţii.
Se ridică brusc. Le dădu o lucrare scrisă elevilor, îşi luă din
cabinet haina şi pălăria şi trecu în tăcere pe lângă Schilling
îndreptându-se spre berărie. Pe drum, se gândea mereu. Acuma era
profesor la Politehnica din Nurenberg. Ar fi putut fi mulţumit, dar nu
era. Ar fi vrut un loc la Munchen, pentru ca să scape din laboratorul
acesta mic şi să poată lucra cu mijloace moderne. Dar deocamdată,
nu-l trimiseseră decât la Nurenberg.
La cârciumă tocmai a terminat de băut un pahar de vin de
Mosela, când veni să-l caute postaşul. O scrisoare. O învârtea în mâini
descumpănit. Din Anglia? De la Societatea Regală din Londra? Ce ar
putea să vrea domnii aceia de la el?
În scrisoare era o dovadă de recunoaştere a muncii lui. I se
lăuda scrisoarea, căci înţeleseseră importanţa descoperirii lui.
Societatea considera de datoria ei să-şi exprime recunoştiinţa. Îl
numea membru al Societaţii şi îi conferea cea mai înaltă distincţie,
medalia Copley.
Ohm îşi îndesă pălăria pe cap şi ieşi în fugă din cârciumă. Arde
de dorinţa de a vedea ceva tehnic, ceva măreţ, ce se mişca. Alergă
spre gară. Voia să vadă lucrarea aceea minunată, locomotiva
‘’Vulturul’’.
Avea noroc. Locomotiva era tocmai la gară. O examină din
toate părţile. O văzuse poate de o sută de ori şi ştia pe dinafară cum
arăta. Astăzi voia să se uite încă o dată la ea şi parcă niciodată nu i se
păruse arama cazanului atât de strălucitoare,bielele atât de puternice
şi totuşi atât de elegante, monometrul şi instalaţiile din cabina atât de
romantice şi pline de taine, ca astăzi. Astăzi toate acestea erau ale lui,
îi aparţineau lui, profesorului de fizică George Simon Ohm, aşa după
cum şi el se dăruise tuturor acestor lucruri minunate încă din copilărie.
Pe cabina locomotivei se vedea scris ‘’Fabricat de George
Stephenson, în Newcastle’’.
Ohm dădu din mână… Din Anglia? De ce toate se fac în Anglia?
Ce, oare noi sântem atât de proşti încât nu putem să facem o maşină?
De ce am primit o distincţie englezească şi nu germană?.

BLAISE PASCAL

PASCALUL(Pa) -este o unitate de măsură pentru presiune. A

fost denumită astfel în cinstea matematicianului şi fizicianului francez
Blaise Pascal.
DEFINIŢIE: 1 Pascal este presiunea care dezvoltă o forţă de 1
newton egal distribuită într-o suprafaţă de 1 metru pătrat
perpendiculară pe direcţia de acţiune a forţei.
VIAŢA ŞI OPERA
Blaise Pascal s-a născut la 19 iunie 1623, la Clermont, în
familia cunoscutului matematician Etienne Pascal. Încă de mic copil s-a
făcut remarcat printr-un talent deosebit la matematică. La vârsta de
doisprezece ani a alcătuit un sistem geometric propriu, întemeiat pe
teoria lui Euclid, iar la vârsta de şaisprezece ani a scris un studiu
despre trunchiul de con.
A studiat cu asiduitate matematică, fizica şi filozofia. În
lucrarea “Tratat despre triunghiul aritmetic” a enunţat câteva dintre
elementele fundamentale ale calculului probabilităţilor, devenind
cunoscut în matematică prin aşa-numitul triunghi al lui Pascal. În
continuare a descoperit regulile divizibilităţii şi a fost un precursor al lui
Newton şi Leibnitz, în ceea ce priveşte calculul diferenţial şi integral.
La vârsta de nouăsprezece ani a construit prima maşină de
calculat, care efectua cele patru operaţii aritmetice fundamentale. A
continuat să-şi perfecţioneze maşina şi a construit, în total, peste
cincizeci de astfel de maşini. Astăzi maşinile de calcul funcţionează pe
baza aceluiaşi principiu.
Când a aflat despre încercarea lui Torricelli de a determina
presiunea atmosferică, a început să caute cu asiduitate diverse tipuri
de experienţe care să dovedească temeinicia descoperirii lui Torricelli.
În acest scop a construit o instalaţie alcătuită din nouă tubuleţe de
sticlă legate foarte ingenios între ele în aşa fel încât cu ajutorul unuia
se putea scoate aerul de la suprafaţa mercurului care era în celălalt
tubuleţ. Cu ajutorul acestei instalaţii experimentale, dar şi cu alte
variante, a demonstrat, în mod convingător, existenţa presiunii
atmosferice şi dependenţa nivelului coloanei de mercur din tubuleţ de
apăsarea exercitată de aer.
Pentru a demonstra experimental şi dependenţa înălţimii
coloanei de mercur de altitudinea la care se execută măsuratoarea,
aşa cum susţinea Torricelli, l-a rugat pe cumnatul său Perier să
efectueze măsurători pe vârful muntelui Puy de Dome, în anul 1648.
Diferenţa de altitudine fiind de 1000 de metri, coloană de mercur a
fost , într-adevăr, cu 8 cm mai scurtă.
Pascal a fost primul care s-a gândit că, cu ajutorul barometrului
, poate fi măsurată diferenţa de altitudine dintre două puncte şi a atras
atenţia că modificarea lungimii coloanei de mercur mai depinde şi de
umiditate şi temperatura aerului, de aceea ar putea fi folosită pentru
prevederea vremii. Rezultatele cercetătorilor referitoare la presiunea
atmosferică au fost grupate în lucrarea “Tratat despre presiunea
aerului”, în anul 1653. Lucrarea a fost însă tipărită după moartea sa ,
în anul 1663.
Nu mai puţin importante sunt lucrările lui Pascal din domeniul
hidrostaticii. În lucrarea “Tratat despre echilibrul lichidelor” a formulat
legea fundamentală a hidrostaticii, numită apoi legea lui Pascal. A
calculat mărimea presiunii hidrostatice, a descris paradoxul hidrostatic,
legea vaselor comunicante şi principiul presei hidraulice.
Pascal s-a ocupat şi de filozofie, considerând că progresul
ştiinţific este scopul existenţei omenirii, a oscilat între raţionalism şi
scepticism, ceea ce l-a determinat să pună credinţa deasupra raţiunii.
În anul 1653 Pascal s-a lăsat absorbit de reflecţiile religioase şi trei ani
mai târziu a intrat la mănăstire. A murit în vârstă de 39 de ani, pe 19
august 1662, la Paris.

În această seară Pascal repeta poate pentru a zecea oară

experienţa lui Torricelli. Umplea cu mercur un tubuleţ de sticlă închis
la un capăt, îl întorcea şi îl introducea cu capătul deschis într-un vas cu
mercur. Mercurul din tubuleţ cobora şi apoi se stabiliza întotdeauna la
aceeaşi înalţime.
 Cerceta din nou lucrarea lui Simon Stevin (1548-1620,
matematician şi fizician olandez, autor al unor lucrări în domeniul
matematicii, hidrostaticii şi mecanicii).
Ce păcat că nu ştiu flamanda, se gândi el înciudat, încercând să
descifreze nişte afirmaţii din capitolul despre hidraulică şi hidrostatică
Un lucru este clar-încerca el să se convingă singur-presiunea în lichid
scade de jos în sus.
Pascal se ridică şi umplu pentru a zecea oară tubuleţul cu
mercur. Puse scaunul pe masă, improvizând astfel o scară şi se urcă
pe ea până aproape de tavan. Ce e drept avea nevoie de îndemânare
aproape artistic , pentru ca într-o mână ţinea tubuleţul şi vasul cu
mercur, în cealaltă lumânarea, ca să poată vedea tubuleţul.
-Sigur că da, nici nu s-a clintit! zise el dezgustat şi coborî de pe
masă, desfiinţând şi piramida de mobilă care îi servise drept scară.
Durerile de cap de care suferea din ce în ce mai des îl obligau să se
ducă devreme la culcare.
Dimineaţă, când se trezi, avea totul foarte clar în cap.
Cumnatul lui, Perier, care se însurase cu sora lui mai mare, numai el
poate să-l ajute. Fără să mai stea mult pe gânduri, se apucă să-i scrie.
A mai durat căteva zile până a pregătit toate cele de trebuinţă.
Doamna Perier citi din nou scrisoarea fratelui ei. De când
plecase la Clermont nu se mai vedeau decât rareori.
Blaise, dragul de el, îşi amintea ea de parcă ar fi fost ieri.
Vedea clar imaginea tatălui ei, care îi interzicea lui Blaise să se ocupe
prea mult de matematică ca să nu neglijeze studiul limbii greceşti şi
latine.
Dar cum să interzici ceva unui copil curios. Evident, în clipele
libere, când se juca, nu se gândea decât la asta. Şi aşa se face că,
atunci cănd se juca se căznea să deseneze cu cărbunele pe pământ un
cerc perfect rotund, triunghiuri cu laturile perfect egale şi alte
asemenea lucruri.
Apoi căuta să descopere ce relaţii sunt între aceste figuri. Şi
pentru că se străduia să facă în aşa fel încât să nu-l prindă tata, nu
ştia nici măcar cum se numesc figurile geometrice pe care le desena.
De aceea, a trebuit să inventeze el singur denumiri pentru ele. La el,
cercul se numea roata, linia dreapta – baston, etc. După aceste
definiţii a inventat teoreme şi demonstraţii.
Odată, pe când era foarte absorbit, tatăl său a intrat pe
neaşteptate în camera lui. Nu se poate spune cine a fost mai uimit,
Blaise, văzându-l pe tatăl său, sau acesta văzând că fiul lui face exact
ceea ce îi interzisese. Dar uimirea tatălui crescu şi mai mult când,
întrebându-l pe Blaise ce face, acesta îi răspunse că tocmai căuta ceva
care, de fapt era o teoremă lui Euclid. Nerevenindu-şi din uimire, tatăl
îl întrebă cum de i-a venit ideea asta, iar băiatul spuse că aşa, pentru
că a găsit o alta teoremă. Şi apoi. încet-încet , dezvălui toate definiţiile
şi teoremele pe care le mai descoperise, continuând să folosească
denumirile inventate de el.
Tatăl încremeni. Era atât de copleşit de măreţia şi de forţa
acestui geniu, încât plecă fără să scoată un cuvânt. Îl căută imediat pe
domnul Le Pailleur, un om foarte învăţat. Când domnul Le Pailleur îl
întrebă de ce e necăjit, vărsă câteva lacrimi.
- Nu plâng de tristeţe, ci de bucurie. Ştiţi cât de mult am avut
grijă ca fiul meu să nu cunoască geometria ca să nu-l tulbure de la
celelalte studii. Dar ia uitaţi-vă ce a făcut! Şi îi arată tot ce făcuse
Pascal şi se putea spune, pe drept cuvânt, ca Blaise descoperise singur
matematica.
Sosirea soţului îi întrerupse doamnei Perier şirul gândurilor. Îi
dădu scrisoarea fratelui şi o cutiuţă cu nişte tubuleţe ciudate, cu vase
şi cu argint viu-mercur.
Perier era un om foarte pedant. Deşi nu înţelegea foarte bine
ce vrea cumnatul de la el, se hotărâ să respecte întru totul
instrucţiunile cuprinse în scrisoare.
Era o toamnă însorită în anul 1648. Soţii Perier se hotărâră să -
i îndeplinească rugămintea lui Pascal şi să facă, în acelaşi timp, şi o
mică excursie.
S-au hotărât pentru data 19 septembrie. Doamna Perier a
pregătit un coşuleţ cu gustări şi porniră dis de dimineaţă. La poalele
muntelui Puy de Dome, în prezenţa mai multor privitori, Perier umplu
două tubuleţe identice cu mercur şi notă înălţimea până la care coborî
mercurul atunci când a întors tubuleţele cu capătul astupat în sus.
Lăsă unul din tubuleţe la poalele muntelui în Clermont, iar cu celălalt
porniră în sus, spre vârful conic al muntelui, care măsura peste 1400
de metri.
Drumul trecea mai întâi prin pădure, apoi copacii se răreau din
ce în ce, până cănd lăsară locul unor stânci golaşe. Era deja după-
amiază, când ajunseră aproape de vârf.
Aici Perier efectuă a doua parte a experienţei. Aşa cum îi
indicase Pascal, şi cum bănuise, mercurul scăzu cu câteva degete mai
jos decât la Clermont. Soţii Perier notară cu grijă înalţimea coloanei de
mercur pe tubuleţ, mâncară ceva din proviziile aduse şi porniră înapoi.
A doua zi Perier îi scria cumnatului său, relatându-i foarte exact totul.
Pascal era foarte mulţumit de rezultatul experienţei.Dar nu-şi
găsea liniştea, aşa că se urcă cu tubuleţele lui în turla bisericii.
Constată o diferenţă foarte mică, totuşi vizibilă la nivelul mercurului.
Gata, asta este, zise el liniştit, pe când cobora din turlă. În
oceanul aerian care înconjoară Pământul, presiunea scade de jos în
sus, la fel ca în orice lichid.
 În faţa bisericii se întilni cu părintele Noel. Îi explică pe
nerăsuflate noua lui teorie. Părintele Noel zâmbi.
-Dar, dragă Pascal, cum puteţi construi teorii pe astfel de
dovezi efemere? Ce se va întâmpla dacă vidul, care se formează în
cazul experienţei lui Torricelli, nu va fi chiar vid, ci va fi plin de diverse
particule mici, invizibile?
Pascal se încruntă , apoi adaugă ironic:
- Invizibile?! Să vorbeşti despre particule invizibile şi fel de fel
de fenomene de felul acesta, asta nu e argumentare...rămase tăcut o
clipă.
- Asta este meseria dvs! Dar eu vă spun că asta nu are nimic a
face cu ştiinţa adevarată. Vă căzniţi să sprijiniţi fizica veche care se
întemeia numai pe speculaţii. În timp ce pater Noel căuta un răspuns
potrivit, Pascal traversa deja piaţa cu un pas hotărât şi era absorbit de
alte gânduri.

Platon

Discipol al lui Socrate Platon este unul din cei mai mari flosofi ai
antihităţii greceşti. Acesta a trăit între anii 427-347 îen. Provenea
dintr-o famiie nobilă şi destul de bogată, a studiat pictura a compus
tragedii şi a scris poezii nu lipsite de sensibilitatea şi imaginaţie, pe
lângă proza şi dialogurior sale.
Ajuns la perioada maturităţii sale acesta scrie cele mai
însemnnate dialoguri, printre care şi "mitul peşterii". Platon atinge vag
în "Republica" tema dezamăgirii sale şi probabil a multor contemporani
cu privire la felul în care decurge viaţa publică a cetăţii. Ieşirea din
mizeria politică reală nu poate fi pentru nişte intelectualişti, elitişi de
factura lui Socrate şi Platon decât opera filozofului rege.
Acestui proiect cultural şi politic i-au fost dedicate în ultimă
instanţă, activitatea Aademiei, cele două călătorii la Siracuza şi într-un
mod sui-generis dialogul "Republica".
Filozoful Platon crede că ar fi mai înţelept ca mulţimea să nu-i
mai duşmănescă pe filozofi ca pe nişte pierde-vară, ci să-i înmulţească
şi să-i folosească pentru ameliorarea condiţiei cetăţii.
Dar cum să formezi asemenea oameni? Răspunsul lui Platon
este în esenţă cam aşa: “nu educarea minţilor enciclopedice este
constructivă, problema care se impune fiind aceea de a forma la tineri
anumite capacităţi intelectuale şi morale, de a determina o răsucire a
sufletului lor spre tărâmul Formelor, de a-i face apţi spre a vedea
adevărul, forma lucrurilor şi în ultimă instanţă apţi să vadă binele, care
este izvorul acestor forme”.
Cred că ceeea ce discută în "Republica" ar putea fi mai bine
numit un ansamblu de metode având o legătură cu sensurile diferite
ale asensiunii dialectce menite să poarte sufletul spre forme. Expresia
ascensiunii dialectice este sugerată chiar de Platon atunci când descrie
acest drum spre forme: "drumul e o ascensiune către ceea ce este".
Acesta este în limbajul alegoriei peşterii călătoria sufletului în
afara întunericului pământului. Filizofia întoarce sufletul spre
contemplaţia binelui dar după ce l-a contemplat îndeajuns filozoful
trebuie să coboare în peşteră pentru a cârmui cetatea.
O caracatersitică esenţială a miturilor platoniene este
desacralizarea acestora, iar la el au să atingă şi apogeul. Mitul lui
Platon ajunge la noi nu ca unul spiritual ci a un mit fundamental în
istoria culturii umane. Mircea Eliade este cel are a redat mitului
întreaga demnitate culturală. Nu întâmplător Mirea Eliade se fereşte de
Grecia antică şi mai cu seamă de Platon atunci când vorbeşte de mit.
Pentru Mircea Eliade Grecia reprezintă începutul transferării
conţinutului mitului în ambalajul filozofie.
Pentru un filozof, oriunde şi oricând, gândirea politică este una
din căile privilegiate de acest spre descifrarea a ceea ce se iîntâmplă în
planul practicii socialo-politice. Mitul este un simbol şi ca orice formă
simbolică se poate aplica oricărui obiect, deci şi statului pentru că
interpretarea problemelor poate îmbrăca forma gândirii mitice.
Pentru că orice obiect poate deveni al mitului substanţa
acestuia nu contează, în schimb funcţia sa în viaţa socială şi culturală a
umanităţii jutifică interesul teoretic în noua perspectivă de
interpretare.
Rolul mitului în viaţa socială se leagă de caracteristica sa
esenţială, aceea de a nu fi rezultatul. doar al unui proces intelectual, ci
şi expresia simbolică a celor mai profunde emoţii umane referitoare la
viaţa colectivităţii şi la experienţa socială a umanităţii.
Din această perspectivă mitul se defineşte a fiind o emoţie
transformată în imagine, o emoţie obiectivată şi consolidată în operă.
Şi dacă opera numită mit aparţine unui timp anume din istoria
umanităţii aeasta nu înseamnă că ecourile ei nu pot fi regăsite şi în
alte momente şi forme de creaţie spirituală.
Imaginea peşterii reprezintă ilustrarea dată de Platon în
"Republica". Deosebirile dintre cunoaştere şi iluzie, dintre realitate şi
aparenţă, prin nişte oameni legaţi în lanţuri într-o peşteră cu faţa spre
un perete neted, în spatele cărora arde un foc. Nu pot să vadă decât
umbre şi pe care le vor lua drept obiecte reale. Când unul dintre ei
după ce a ieşit din peşteră şi a văzut lumina soarelui, lumea reală,
revine printre ei îi vine greu să se acomodeze cu lumina palidă din
interior. Acesta este ridiculizat de foştii săi tovarăşi şi nu izbuteşte să-i
convingă că ceea ce văd ei nu sunt decăt reflexe vagi ale realităţii.
În mitul peşterii la Platon principalee elemente alegorice ale
acestui mit sunt următoarele:
 a) prizonierii suntem noi;
b) lanţurile sunt simţurile noastre care ne leagă de lumea
sensibilă;
c) umbrele proiectate sunt fenomenele şi lucrurile acestei lumi;
d) focul înseamnă soarele.
Pentru cei mai mulţi dintre interpreţii platonismulu acest mit
oferă o zguduitoare metaforă filozofică a condiţiei omului condamnata
să existe într-o lume de aparenţă pe are o consideră adevărată şi a
cărui ştiinţă se reduce, în consecinţă, la cunoaşterea unor umbre.
Prizonierii din peşteră oferă fidel imaginea condiţiei umane
caraterizată de înşelăciune. Omul prins în lanţurile vizibilui nu are aces
la adevărata realitate. Realitatea adevărată este linia inteligibilă
dincolo de limitele căreia se află ideea de bine care nu poate fi zărită
decât cu mare greutate dar care constituie izvorul ultim a tot ceea ce
există.
În lumea sensibilă oamenii sunt ca şi sclavii închişi în peşteră.
Ei trebuie să revadă mai întâi umbrele apoi imaginile oamenilor şi
lucrurilor reflecate şi după aceea lucrurile însele şi numai de la acestea
din urmă se pot ridica la contemplarea astrelor şi a soarelui.
Soarele reprezintă sursa de realitate, el creează totul şi prin
urmare de el va depinde totul. Faptul că filozoful grec îşi propune să
înţeleagă statul şi toate exigenţele sale iar întreaga sa cercetare de va
întemeia pe o idee are să poată cuprinde toate faptele şi să le însereze
într-o unitate sistematică şi nu pe o simplă compilare. Sau chiar pe
studiuil experimental al faptelor separate şi fortuite refertoare la viaţa
socială şi politică a umaniutăţii.
Această depăşirea a individualului se întregeşte în ordinea
exigenţelor teroretice prin faptul că Platon nu caută statul cel mai bun,
ci statul ideal - distincţie fundamentală întemeiată pe diferenţa de
esenţă dintre adevărul empiric şi adevărul ideal. Platon consideră că
omul poitic trebuie şă-şi înceapă demersul reformator cu înlouirea
zeilor prin cunoaşterea ideii de bine, punctul suprem al cunoaşterii. În
acest context este inserat atacul la adresa poeziei şi poeţilor. Aşadar
lucrul nu este obişnuit într-o lucrare referitoare la politică, dar ele
devine explicabil dacă este adusă în discuţie problema mitului, veriga
care lipsea în relaţia dintre artă şi politică.
În această interpretare, Platon combate funcţia miturilor;
extravaganţa, lipsa lor de măsură şi nu poezia ca atare. Trimiterile la
aceasta s-ar datora faptului că în Grecia antică poeţii erau consideraţi
mari creatori de mituri aşa cum au fost bunăoară Homer, Hesiod,
Herodot. De aceea admiterea poeziei implica admiterea mitului şi
aceasta nu se putea face fără să se mineze fundamentele statului
platonician.
 Doar izgonirea poetului din cetatea ideală, era în măsură să
protejeze împotriva intruziunii, forţele subversive şi ostile. Platon în
"Republica" vorbea şi gândea în calitate de legislator, care estimează şi
judecă valoarea socială şi educativă a artei.
Peştera, cetatea, astfel definită are vreo şansă de a se naşte
într-o zi ? În cetăţile existente filozofii nu sunt părtaşi la puterea
politică, dimpotrivă, cel mai adesea sunte repinşi şi persecutaţi; în ce-l
priveşte pe Platon, pe filozof în geenral el preferă viaţa contemplativă,
solitară, în loc de administrarea societăţii. Alegoria peşterii ne scapă,
subliniază încompatibilitatea dintre filozof şi cetate.
Cetatea este peştera însă-şi consacrată umbrelor şi opiniilor
iluzorii. Filiosoful care a contemplat adevărul nu doreşte de loc să se
întoarcă în peşteră. Dacă totuşi filosoful o face el nu este ascultat.
Dorinţa acestuia nu este aceea de a guverna, dorinţa lui îl duce la
conducerea cetăţenilor spre virtute. Rămâne deci că cetatea ideală,
nefiind realizabilă în afară de cazul unei coincidenţe improbabile;
conducătorii cetăţii să se convertească la filosofie iar tiranul să devină
filosof.
Plecând chiar de la aeasta sumară expunere putem trage
următoarele concluzii:
- opera lui Platon rămâne un important izvor istoric din care
reies relaţiile dintre filosof şi comunitate, modul de gândirea al
oamenilor de atunci;
- niciodată forma lingvistică nu va capta tot gândul, tot timpul,
va fi loc pentru rafinări ulterioare;
- interpretarea atât filosofică cât şi istorică va rămâne deschisă
generaţiilor următoare.

Marin Preda

Marin Preda s-a născut la 5 august 1922 în Siliştea-Gumeşti,

judeţul Teleorman, în familia ţăranului Tudor Călăraşu.
După clasele primare urmate în sat, se înscrie la şcoala
normală din Abrud, pe care o continuă la Cristu-Odorhei şi apoi la
Bucureşti.
Debutează în 1941 cu o schiţă în ziarul „Timpul”, citeşte în
cenaclul lui Eugen Lovinescu şi e secretar de redacţie la „Evenimentul
zilei”. În 1948 publică întâia lui carte: volumul de nuvele Întâlnirea din
pământuri urmat apoi de Desfăşurarea, Îndrăzneala şi Ferestre
întunecate.
În 1955 îi apare volumul Moromeţii, prima parte, şi, după o
elaborare extrem de îndelungată, vede lumina tiparului şi partea a
doua. Între timp apăruseră romanul Risipitorii şi povestirea Friguri.
 Ulterior publică piesa de teatru Marin Bormann, romanul
Ilustru, culegerea de eseuri şi confesiuni Imposibila întoarcere,
romanele Marele singuratic - 1972, Delirul - 1975, Viaţa ca o pradă -
1977 şi în 1980 romanul Cel mai iubit dintre pământeni. A murit la 16
mai 1980.

RENE ANTOINE FERCHAULT DE REAUMUR

GRAD REAUMUR( R) este unitate de măsură pentru diferenţa

de temperatură. A fost denumită astfel în cinstea fizicianului şi
naturalistului francez Rene Antoine Ferchault de Reaumur.
NOTĂ: Gradul Reaumur este o unitate neraţionalizată. Unitatea
fundamentală pentru temperatură este kelvinul (K); se acceptă şi
gradul Celsius(C)
VIAŢA ŞI OPERA
Rene Antoine Ferchault de Reaumur s-a născut la 28 februarie
1683, în localitatea La Rochelle. La început a studiat dreptul la
Bourges, apoi, în 1703 s-a mutat la Paris, unde a studiat ştiinţele
naturii, matematică şi fizica. La vârsta de douazeci şi cinci de ani a
devenit membru al Academiei de Ştiinţe din Paris şi în cei aproape
cincizeci de ani cât a fost membru activ al acesteia a fost de
douăsprezece ori director. La sesiunile Academiei a prezentat 75 de
lucrări originale.
După ce a publicat câteva lucrări de matematică, Reaumur şi-a
împărţit aproape în mod egal interesul între zoologie şi tehnologie. În
zoologie a făcut multe descoperiri pe baza unor experienţe ample şi a
observaţiei personale. Din mulţimea sa de lucrări trebuie amintită
opera “Tratat dedicat istoriei insectelor,”care a apărut la Paris între
1732 şi 1742 în şase volume; avea 4000 de pagini şi 250 de anexe,
cuprinzând aproximativ 5000 de planşe. Prin această lucrare, Reaumur
a devenit întemeietorul ştiinţei despre insecte. Al şaptelea volum a
apărut abia două sute de ani după moartea lui şi mai era material şi
pentru al optulea volum.
În 1711 Academia l-a numit mecanic salariat (echivalent astăzi
aproximativ cu postul de inginer tehnolog) şi îi revenea sarcina de a
publica cărţi în diverse domenii, pe meserii şi industrii. Din această
perioadă datează lucrarea sa ”Descrierea artelor şi meseriilor care a
fost tipărită abia după ăoartea autorului, în 1761,in douazeci şi sapte
de volume.Reaumur a facut multe descoperiri tehnice şi ştiinţifice,pe
care le-a prezentat la Academie;despre fabricarea oglinzilor,despre
prelucrarea ardeziei, despre fabricarea perlelor artificiale ,despre
forjarea fierului ,despre proprietăţile hirtiei şi altele.
În 1722 şi-a publicat una dintre cele mai importante lucrări:
Arta transformarii fierului în oţel. Lucrarea cuprinde rezultatele unor
cercetări tehnologice,îndreptată spre aplicarea practicî ceea ce a dus la
începerea fabricării oţelului în întreaga Franţă. În 1725 Reaumur s-a
ocupat de fabricarea tablei zincate care până atunci era importată din
Germania. A constatat pe cale experimentală că o condiţie importantă
în fabricaţie este înlăturarea stratului de fier de la suprafaţă şi
asigurarea unei suprafeţe perfect netede.În felul acesta a introdus
această nouă producţie în Franţa.
În anii următori s-a ocupat de fabricarea porţelanului şi a
descoperit porţelanul care îi poartă numele, care era, de fapt, sticla
asemanatoare cu portelanul. S-a ocupat şi de termometre,întâi cu
alcool, apoi cu mercur,divizate de la punctul de îngheţ al apei până la
punctul de fierbere în 80 de grade. Această scală a primit numele de
Reaumur. S-a ocupat de fabricarea de ancore şi ace. În 1749 a
publicat o lucrare scrisă în două volume despre conservarea ouălor şi
despre clocitul artificial.
Opera lui Reaumur este dovada unui interes profund şi a unei
participări active la aplicarea practică a descoperirilor şi cunoştinţelor
ştiinţifice. Încă în 1720 şi-a expus părerile cu privire la necesitatea
îmbinării ştiinţei cu practica într-un memoriu trimis Academiei. Această
opinie i-a călăuzit întreaga viaţă. Reaumur a murit la 18 octombrie
1757, la Bermondiere.

WILHELM CONRAD RONTGEN

RONTGEN (R) este unitatea de măsură pentru cantitatea de

radiaţie. A fost denumită astfel în cinstea fizicianului german Wilhelm
Conrad Rontgen.
Rontgen este cantitatea de radiaţie care produce , prin
ionizarea unui centimetru cub de aer, o sarcină electrică egală cu un
franklin. Rontgenul este o unitate tolerantă. Astăzi se foloseşte pentru
cantitatea de radiaţie coulombul pe kilogram.
Viaţa şi opera
Wilhelm Conrad Rontgen s-a născut la 27 martie 1845, în
orăşelul Lennep, pe malul drept al Rinului, ca unicul fiu al unei familii
înstărite. Trei ani mai tîrziu s-a mutat împreună cu părinţii în Olanda,
ţara natală a mamei, unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa.
La vârsta de 17 ani a fost exmatriculat din şcoală pentru că nu
a vrut să divulge numele unui coleg care desenase pe tablă caricatura
unui anumit profesor. Această sentinţă aspră a fost sursa multor
neplăceri de mai târziu.
În toamna anului 1865 a plecat la Politehnica din Zurich, unde
studenţii erau acceptaţi şi fără examenul de maturitate, dacă făceau
faţă exigenţelor deosebite ale examenului de admitere. Trei ani mai
târziu primea diploma de inginer cu menţiune specială…
 A primit loc de asistent la fizicianul Kundt din Zurich, efectuînd,
sub conducerea acestuia, primele cercetări ştiinţifice. Tot sub
conducerea lui a pregătit şi dizertaţia pentru titlul de doctor. Mai
târziu, profesorul Kundt a fost invitat la Şcoala superioară din
Strassbourg şi l-a luat şi pe asistentul său cu el. Anii petrecuţi la
Strassbourg, consacraţi cercetării proprietăţilor gazelor, proprietăţile
electrice ale cristalelor şi a altor enigme ale fizicii au reprezentat anii
de maturizare al unui viitor mare talent.
Universitatea tânără, nelegată de tradiţiile feudale, atât de
puternice în vechile şcoli germane superioare, a renunţat la formalităţi
şi i-a recunoscut lui Rontgen titlul de docent şi fără examen de
bacalaureat, cea ce îi asigura din punct de vedere juridic şi financiar
statutul de savant independent.
În anul 1879, Rontgen a fost invitat ca profesor de fizică
experimentală la Giessen, în Hessen, unde a pertecut zece ani de
activitate creatoare. Din perioada activităţii de la Giesen datează 18
din lucrările lui Rontgen, datorită cărora a devenit cunoscut peste
hotarele Germaniei.
În anul 1888 Rontgen a părăsit Giessenul şi a preluat de la
profesorul Kohlrausvh admirabilul laborator de fizică, extrem de bine
dotat, de la Wurzburg, unde, şapte ani mai târziu, descoperea razele
X, ce îi vor purta numele. Descoperirea razelor X la 8 noiembrie 1895,
a avut un răsunet uriaş în întreaga lume. Contemporanii lui Rontgen
şi-au dat seama de importanţa uriaşă a acestei descoperii pentru
omenire, deşi nu realizau încă posibilităţile reale pe care le oferea
ştiinţei această nouă descoperire.
La 23 ianuarie 1896, la sesiunea Societăţii germane de ştiinţe,
în timpul prelegerii s-a efectuat o fotografie rontgen a mîinii
profesorului Kolliker, iar asistenţa entuziasmată a propus ca aceste
raze, numite până atunci X, să se numească raze rontgen, iar
fenomenul ca atare, radiaţie rontgen. După această şedinţă
memorabilă, nimeni nu a mai reuşit vreodată să-l convingă pe Rontgen
să mai ţină vreo cuvântare în public. Spre marea indignare a snobilor
burghezi, el nu a acceptat nici un titlu nobiliar pe care i l-a acordat
curtea Bavariei, împreună cu distincţia regală “Pentru merite faţă de
coroana Bavariei “.
La cinci ani după moartea lui Nobel trebuia să se înmâneze
pentru prima oară premiile din fundaţia lui; Rontgen a primit premiu,
dar a transmis cele 50000 de coroane suedeze, care însoţeau titlul,
Universităţii din Wurzburg.
Rontgen a rămas neclintit la toate ofertele de a trage un folos
financiar de pe urma descoperirilor sale, deşi scria că “americanii mi-
au fluturat milioane de dolari prin faţa ochilor”. Razele Rontgen au
devenit proprietatea întregii lumi ştiinţifice. Dar Rontgen continua să
lucreze- se străduia să descopere esenţa acestor raze descoperite de el
şi nu şi-a întrerupt aceste strădanii mulţi ani de-a rândul.
În 1900 Rontgen a fost invitat la catedra de fizică din Munchen,
ceea ce reprezenta o nouă recunoaştere a meritelor sale. În ciuda
promisiunilor, condiţiile pentru desfăşurarea activităţii ştiinţifice erau
aici mult mai slabe decît la Wuryburg. Indiferent la onoruri,
nemulţumit de rezultatele propriei activităţi şi neliniştit de boala sorţii,
Rontgen a început să dea semne de melancolie.
În timpul primului război mondial a trebuit să se supună, ca
orice cetăţean, restricţiilor alimentare. Cu alte cuvinte, a început să
sufere de foame şi pe umerii bătrânului de 70 de ani a mai căzut şi
grija casei. Munca în laborator, de două ori mai grea acum, îi înghiţea
toate forţele. Un vechi prieten îi aranjă să-şi petreacă un concediu în
Elveţia, se întoarse refăcut, împrospătat şi cu impresii noi. La puţin
timp însă după aceasta, semnele vechii boli s-au făcut din nou simţite
din cauza subnutriţiei. A murit extenuat la 10 februarie 1923 în casa sa
din Munchen.

-Nepomuk, mergeţi imediat după doctorul Villinger! Spuneţi-i

că îl rog să vină peste o oră la mine-spuse Rontgen servitorului.
-Nu vă simţiţi bine, domnule profesor?- întrebă Nepomuk cu
teamă în glas. De fapt, nici nu m-ar mira. Că niciodată nu stingeţi
lumina în birou înainte de ora două noaptea.
-Da, şi cina de ieri a primit-o, şi nu pentru prima oară,
şoricarul, zâmbi Rontgen.
Nepomuk trebuia să-i spună de fiecare dată doamnei Rontgen,
când soţul ei nu mănâncă. Aşa se înţeleseseră.
Când o să vină doctorul- îl auzi pe Rontgen- vă rog să-l chemaţi
şi pe inginerul Wagner! Şi să aduceţi şi cîinele! O să am nevoie şi de el.
-Pe şoricar ? întrebă Nepomuk mirat. Dar nu-i mai răspunse
nimeni, căci Rontgen se cufundase din nou în muncă. Nu-i plăcea să
vorbească prea mult. Pur şi simplu, nu avea timp pentru aşa ceva.
Pregătea instalaţia pentru experienţă şi se străduia să fixeze cum
trebuie tubul catodic de sticlă.
O oră mai târziu, doctorul Villinger se grăbea îngrijorat să
ajungă la institutul prietenului său. Nepomuk îl aştepta în faţa intrării.
Îl conduse repede în biroul profesorului.
-Bună ziua, dragă profesore !
-Bună ziua, dragă doctore !- îl salută entuziasmat Rontgen- vă
mulţumesc că aţi venit. Vă asigur că veţi vedea o experienţă mare.
-Ce spuneţi ? Ce experienţă ? Credeam că sunteţi bonlav, de
asta m-am grăbit aşa !
Medicul răsuflă uşurat şi puse deoparte trusa medicală.
Aproape în aceiaşi clipă intră şovăind şi inginerul Wagner.
 -M-aţi chemat, domnule profesor ?
-Da poftiţi. Am nevoie de dvs,să mă ajutaţi puţin astăzi.
Rotngen arată spre masa lui de lucru. Am aici optsprezece plăci
fotografice. Aşezaţi-le după lungime. Aşa, şi acum, şoricarul.
Nepomuk stătea la uşă şi nu-şi revenea din uimire. Şoricarul
stătea culcat sub scară .
-Vino, căţeluşule, vino, şopti Nepomuk compătimitor. Trebuie
să faci şi tu ceva pentru ştiinţă. Uite cum te-ai îngrăşat din mâncarea
pe care ţi-o dă domnul profesor.
Plusminus-căci aşa se numea cîinele-scutură din urechile lui
mari de şoricar.
Inginerul Wagner puse cele optsprezece plăci fotografice pe
masă, ca nişte cuburi de jucărie. Medicul luă şoricarul în braţe şi
începu să-l mângâie pe blăniţa lui moale. Nepomuk se opri în dreptul
uşii cu ordin să nu lase pe nimeni să intre. Rontgen mai verifică încă o
dată instalaţia din laborator. Apoi luă cîinele din braţele doctorului.
-Acuma putem începe, domnilor !-spuse el liniştit. Aşeză cu
grijă câinele pe plăcile fotografice stivuite.
-Culcat, Plusminus, auzi !
Plusminus se aşeză pe o coastă. Îşi întinse gâtul şi urechile
începură să-i atârne aproape până jos.
-Cred că îi este cam frică zise doctorul.
-N-o să ţină mult, Plusminus, îşi linişti Rontgen câinele. Apoi
aşeză tubul catodic deasupra câinelui. Aşteptă o clipă, apoi conectă
curentul electric. În tub începu să strălucească o luminiţă slabă şi
enigmatică, de culoare verzuie.
-Unul, doi, trei, patru, cinci-numără Rontgen rar. Apoi
întrerupse curentul şi lumina verde se stinse.
-Asta a fost 1- Profesorul îl ridică mulţumit pe Plusminus de pe
plăcile fotografice şi îl puse pe pat. Acum odihneşte-te, că ai obosit
îndeajuns.
Plusminus se făcu imediat covrig pe cuvertura roşie. Doctorul
Villinger îi aruncă o bucăţică de zahăr, iar căţelul dădu vesel din coadă.
-Acum este rîndul dvs., domnule Wagner. Vă rog să luaţi plăcile
fotografice şi să le developaţi imediat.
-Dar, domnule profesor, se miră tînărul inginer, plăcile au fost
în casete, ce se poate vedea pe ele ?
Rongen înţelese foarte bine întrebarea tînărului lui ajutor. Se
mulţumi să-i spună doar atît:
-Veţi avea o surpriză !
În timp ce Wagner se ocupa de developat, Rontgen şi doctorul
Willinger se aşezară tăcuţi în fotoliile tapiţate cu piele albă. Amîndoi
încercau să-şi ascundă emoţia unul faţă de celălalt. În sfârşit, uşa
camerei obscure se dădu în lături.
 -Domnule profesor! strigă Wagner. Mîinile îi tremurau ţinând în
lumină placa abia developată, încă udă. Este fotografia coloanei
vertebrale a şoricarului dvs.!
-Ştiam, Wagner! Doar v-am spus că o să aveţi o surpriză. S-ar
putea să vedem tot şoricarul.
De bucurie, Villinger îşi aprinse un trabuc mare. Din camera
obscură, amenajată în grabă ieri de Nepomuk, în apropiere de
laborator, auzeau amândoi exclamaţiile de entuziasm ale tânărului
inginer. După ce developă şi usucă toate plăcile, le aşeză în ordine pe
masa de lucru a lui Rontgen. Alcătuind parcă un mozaic, în faţa ochilor
lor apăru întregul schelet al cîinelui.
Rontgen şi Wagner mai rămaseră mult timp privind în tăcere
imaginea. Apoi Rontgen rupse tăcerea.
-Aceasta este demonstraţia opiniilor mele !
Doctorul Willinger arătă spre o pată mică, rotundă, în care erau
patru găurele mici.
-Şoricarul are în stomac un nasture !
-Aşa este -răspunse Rontgen uimit. Iar dacă la un om ar fi un
ac sau o agrafă, care produc dureri foarte mari, medicii ar şti exact
unde trebuie să opereze.
-Profesore, prietene! exclamă doctorul Villinger entuziasmat.
Pur şi simplu, descoperirea dvs. este inestimabilă! Gândiţi-vă numai
câţi oameni sunt bonlavi de plămâni. Până acum nici un medic nu
putea stabili exact cât de întinsă este boala. Descoperirea dvs. face
posibilă şi o astfel de precizare !
Prelegerea profesorului Rontgen, despre descoperirea
enigmaticelor raze X, era aşteptată de toată lumea ca o mare senzaţie.
Cu puţin înainte de ora 17, în aula universităţii se adunaseră numeroşi
medici, savanţi şi ingineri, dar şi mici industriaşi, ziarişti, fotografi şi
artişti din oraşul Wurzburg. Locurile din intervalurile dintre scaune şi
de pe margini erau ocupate de studenţi.
La ora cinci fix, Rontgen îşi începu prelegerea. Explică celor de
faţă cum ajunsese să descopere enigmaticele raze X şi se pregăti să
facă o experienţă.
-Iar acum îl rog pe profesorul Kolliker să vină la masă !
Cunoscutul profesor de anatomie se ridică, făcîndu-şi loc cu
greu ca să ajungă în faţă.
-Vă rog să puneţi mîna dreaptă pe placa fotografică- spuse
calm Rontgen
Mîna medicului acoperi toată cutia îngustă de lemn în care se
afla placa. Apoi inginerul Wagner făcu întuneric în sală şi Rontgen
repetă procedeul căruia fusese supus două săptămîni mai înainte
şoricarul Plusminus.
 Apoi, cînd Wagner aduse placa developată, Rontgen o arătă
fără nici un fel de ezitare asistenţei. Au trecut cîteva minute pînă cînd
privitorii îşi reveniră din uimire şi începură să aplaude timizi şi încîntaţi.
-Domnilor! În această fotografie vedeţi imaginea oaselor de la
mîna mea. N-am văzut niciodată în viaţa mea ceva asemănător. Vă
rog să-mi permiteţi să propun ca radiaţia X să se numească de acum
înainte radiaţiile rontgen. În semn de recunoştinţă pentru uriaşa
muncă depusă de profesorul Wilhelm Conrad Rontgen !
Rontgen tocmai voia să obiecteze ceva, dar cuvintele lui fură
înghiţite de furtuna de aplauze. Nimănui nu-i venea să plece acasă.
Rontgen trebui să răspundă la cele mai felurite întrebări.
-Ştiu, domnilor, ştiu că aş fi putut să mă îmbogăţesc, dar
descoperirea mea nu este de vînzare.
-Asta nu înţeleg, dădu din cap unul dintre industriaşi. De ce nu
vreţi să cîştigaţi bani? Vă ofer o jumătate de milion !
-Nici pentru zece milioane - răspunse zîmbind Rontgen.
Descoperirea mea aparţine tuturor. Tuturor savanţilor din lumea
întreagă. Aşa o să slujească cel mai bine omenirii…

GEORGE GABRIEL STOKES

STOK (St),unitate de măsură a vâscozităţii cinematice. A fost

denumită aşa în cinstea fizicianului şi matematicianului englez George
Stokes.
1 stok reprezintă vâscozitatea unui fluid a cărui dinamică este
un poise şi a cărui densitate este egală cu 1g/centrimetri cubi.
Stokul este o unitate tolerată. În locul ei se foloseşte, ca
unitate pentru vâscozitatea cinematică, metrul pătrat pe secundă.
Viaţa şi opera
George Gabriel Stokes s-a născut la 13 august 1819, în
localitatea Skreene din Irlanda. A studiat la Pembroke College şi după
aceea la Universitatea din Cambridge. În anul 1841 a devenit membru
al universităţii şi, un an mai târziu, a obţinut titlul de magistru al
artelor. La vârsta de treizeci de ani a devenit profesor de matematică
şi fizică la universitatea din Cambridge şi în această funcţie a rămas
până la sfîrşitul vieţii.
Stokes a sprijinit studiul matematicii superioare, dar lucrările
lui subliniază necesitatea gândirii concrete. În anul 1845 şi în 1850 a
publicat o lucrare despre fenomenul interferenţei optice, cunoscut sub
numele inelul lui Newton şi în acelaşi an, o lucrare despre teoria
dinamică a difracţiei, care se va ocupa de problemele generale ale
propagării undelor provenite de la o sursă de vibraţie prin eterul
elastic. Tot din această perioadă datează şi lucrarea lui cu privire la
căderea corpurilor într-un mediu vâscos care susţine că viteza căderii
depinde de masa corpurilor. În anul 1849 a publicat o lucrare despre
modificările gravitaţionale la suprafaţa pămîntului, devenind astfel un
pionier al geodeziei.
În anul 1851 a fost ales membru al Societăţii Regale din
Londra. Un an mai târziu publicat o lucrare despre fluorescenţă; el este
cel care a dat denumirea acestui fenomen. În timpul experienţelor a
constatat că anumite soluţii, de exemplu cele de chimină, sunt , în
condiţii normale, incolore, în anumite împrejurări devin albastre.
Stokes a demonstrat că acest fenomen al fluorescenţei a fost
determinat de lumina ultravioletă şi a constatat că această proprietate
se mai întâlneşte şi la alte substanţe organice şi anorganice. Îi revin
merite deosebite în explicarea fluorescenţei, ale cărei manifestări erau
cunoscute mai dinainte. El a demonstrat că substanţele primesc lumina
care cade asupra lor ,în aşa fel, încât moleculele lor intră într-o
mişcare vibratorie, care reprezintă esenţa fluorescenţei. El este autorul
regulei lui Stokes, care spune că lumina fluorescentă are un indice de
refracţie mai mic decât lumina care a promovat-o.
În anul 1854, Stokes a devenit membru al Societăţii Regale din
Londra, iar din 1885 până în 1890 a fost preşedintele acestei instituţii.
În 1854 a emis ipoteza că liniile negre pe care le observase Fraunhofer
în spectrul solar pot fi rezultatul absorbţiei luminii de către atomi mai
reci din straturile exterioare ale Soarelui. El nu a studiat însă mai în
amănunt această problemă, de aceea sunt consideraţi drept
întemeietori ai analizei spectrale a corpurilor cereşti Kirchoff şi Bunses.
Stokes s-a ocupat şi de cercetarea radiaţiei ultraviolete, a
diverselor fenomene luminoase, de echilibru al corpurilor elastice, de
teoria valurilor mării, a sunetului şi de multe alte probleme de fizică
experimentală. Era o personificare a talentului la matematică şi
îndemânării în experimentare. A ocupat, de asemenea, funcţia de
administrator al Universităţii din Cambridge, iar în anii 1887 şi 1891 a
fost deputat din partea universităţii. Rezultaltele lucrărilor sale au fost
publicate în anii urmărori în mai multe ediţii în câteva volume.
A murit la 1 februarie 1903, la Cambridge .

NICOLA TESLA

TESLA ( T ) este unitate pentru inducţia magnetică. A fost

denumită astfel în cinstea inginerului şi inventatorului sârb Nicola
Tesla.
1 tesla este egal cu inducţia unui câmp magnetic uniform şi
omogen căreia îi corespunde un flux magnetic de un weber printr-o
suprafaţă de un metru pătrat, normală pe câmpul magnetic.
VIAŢA ŞI OPERA
 Nicola Tesla s-a născut la 10 iulie 1856, în localitatea Smiljana,
pe coasta Dalmaţiei, în familia unui preot ortodox. Încă din timpul
liceului a făcut dovada unui talent deosebit pentru matematică şi fizică.
În 1875 a plecat să studieze la şcoala superioară din Stajerski
Hardec. După o scurtă întrerupere din cauza dificultăţilor financiare, şi-
a continuat studiile la Praga.
De la Şcoala Tehnică din Praga a plecat la Budapesta şi s-a
angajat la Societatea de Telefoane . S-a făcut remarcat datorită unor
intervenţii practice şi a primit oferta de a se angaja ca inginer la
Societatea electrotehnică din Paris, care făcea parte din concernul
Edison. Încă de pe atunci Edison era preocupat de ideea de a construi
un electromotor multifazic cu curent alternativ, care ar fi înlăturat
neajunsurile motoarelor cu curent continuu de pe atunci. În 1882 a
acceptat invitaţia de a se duce la Paris. Aici a reuşit să realizeze în
propriul său atelier primul motor fără comutator, aşa cum şi-l
imaginase încă de la Budapesta. Dar invenţia lui nu s-a bucurat de
succes pe lângă superiorii lui.
Doi ani mai târziu a plecat în America, unde a lucrat peste un
an la societatea Edison. Însă nici aici nu a găsit posibilitatea să-şi
valorifice invenţia şi de aceea s-a gândit să devină independent. Şi-a
realizat această invenţie în 1887, când a întemeiat societatea “Tesla
Electric Company”. În acelaşi an a publicat brevetele unor descoperiri
privitoare la câmpul magnetic rotitor şi transmiterea energiei. În
domeniul câmpului magnetic rotitor. Tesla a obţinut în total 41 de
patente, iar lucrările lui au trezit un interes uriaş în cercurile de
specialişti şi comercianţi.Banii câştigaţi de Tesla, din construirea de
diverse aparate electrice, au fost folosiţi pentru noi cercetări ştiinţifice.
Îl interesa în special domeniul curenţilor de înaltă frecvenţă şi a
cercetat efectele şi proprietăţile câmpului electromagnetic puternic,
care se forma în jurul conductorilor străbătuţi de curent de înaltă
frecvenţă şi a cercetat efectele şi proprietăţile câmpului
electromagnetic puternic, care se forma în jurul conductorilor
străbătuţi de curent de înaltă tensiune. În acest cîmp, tuburile umplute
cu gaz luminau, iar Tesla a bănuit importanţa curentului de înaltă
frecvenţă pentru medicină, mai ales pentru încălzirea corpului omenesc
(diatermie). Foarte renumit a devenit şi transformatorul de curent de
înaltă frecvenţă, în principiu foarte simplu; în domeniul frecvenţelor
înalte, Tesla a obţinut mai multe brevete.
Tesla a ţinut mai multe conferinţe cu privire la descoperirile
sale în America şi Europa, unde pentru prima dată şi-a prezentat
planul de valorificare a curenţilor de înaltă frecvenţă în telegrafia fără
fir şi în transmiterea energiei electrice fără fir.
În anul 1893 a renunţat la călătorii şi la activitatea publică,
dedicându-se întru totul cercetărlor sale. Doi ani mai târziu I -a luat foc
laboratorul cu toate ustensilele. În anul următor începe să lucreze într-
un alt laborator şi constuieşte, lângă New York, un emiţător de telegraf
fără fir, cu ajutorul căruia stabileşte contacte telegrafice perfecte pe o
rază de 35 km.
Dar scopul lui principal nu este telegraful fără fir, ci
transmiterea energiei electrice fără fir . În Colorado a reuşit să
construiască un emiţător cu ajutorul căruia a transmis la distanţă o
asemenea cantitate de energie electrică încât pe 25 km se aprinseseră
becurile.
În anul 1900 a început construirea unui emiţător de 7 ori mai
puternic în Eardenclyfe. Din păcate, această întreprindere uriaşă I-a
înghiţit mijloacele financiare, astfel încât un an mai târziu în domeniul
transmiterii energiei la distanţă nu au dus la rezultate poziţive.
Extenuat, Tesla s-a retras tot mai mult în izolare şi a murit la 7
ianuarie 1943, la New York.

Fără bani, flămând şi istovit, Tesla puse piciorul pe cheiul

portului New York. Se hotărâse, nu fără oarecare şovăieli, să se ducă
la Edison. Neavând bani şi nici o îmbrăcăminte ca lumea, nu putea să-i
facă o impresie prea bună.
Tesla păşea îngândurat pe străzile oraşului străin, în direcţia pe
care i-o indicase poliţistul. Privind în vitrinele magazinelor şi atelierelor
observă deodată într-unul din ele un bătrân care se căznea să pună în
funcţiune un generator electric ce-i servea la iluminat.
Tesla păşi hotărât înăuntru şi îşi oferi serviciile. Neâncrederea
iniţială, provocată de hainele sărăcăcioase ale străinului, se transformă
repede în admiraţie. Când generatorul porni şi Tesla voi să plece
mulţumit, şeful îl obligă ca, în afară de cuvintele de mulţumire, să
primească şi o mică sumă de bani.
Nimic altceva nu l-ar fi putut bucura mai mult pe Tesla atunci
decât acest mic câştig. Reuşi să mănânce ca lumea şi să-şi găsească o
cameră la un hotel ieftin.
A doua zi de dimineaţă, Edison se îndreptă spre birourile din
New York ale Societăţii Edison pentru iluminat electric. În casa
străveche de pe 5-th Avenue se aflau laboratoarele, atelierele şi
cabinetul de lucru ale lui Thomas Alva Edison. Nu-i fu greu să găsească
casa. De dimineaţă pînă noaptea târziu în faţa ei se strîngeau curioşii,
atraşi de reclama Societăţii.
-Vă rog frumos, aş putea vorbi cu domnul Edison?- întrebă
Tesla pe secretar.
-Mister Edison nu poate să-i primească pe toţi cei care vor să-l
vadă, fu răspunsul pe care îl primi.
-Dar eu am venit la dânsul tocmai din Europa!
 Secretarul îl măsură cu o privire din cap până în picioare şi
zise:
-La mister Edison vin oameni din toate cele patru colţuri ale
lumii, dar lucrul acesta nu face să crească numărul de ore care sânt
într-o zi.
-Atunci vă rog să-i înmânaţi domnului Edison o scrisoare de
recomandare din partea Societăţii Edison de la Paris.
-O, asta este cu totul altceva. Vă anunţ imediat, domnule…
-Tesla. Nicola Tesla.
Câteva minute mai târziu Tesla intră în cabinetul celui pe care
toată America îl porecliseră “ vrăjitorul din Menloo Park “.
Celebrul inventator citi scrisoarea de recomandare şi îl ascultă
cu atenţie pe Tesla. Rămase total indiferent la ideile lui cu privire la
posibilitatea folosiriii curentului alternativ multifazic. Din veştile pe
care le primise din Europa auzise câte ceva despre vizitatorul său, dar
nu aprecia în persoana tânărului inginer decât excepţionala lui putere
de muncă.
Edison îi făcu cunoştinţă lui Tesla cu preşedintele filialei din
New York a societăţii şi îl recomandă acestuia drept inginer electrician
cu multă experienţă. În felul acesta Tesla fu primit fără întârziere în
societate pe modestul post de inginer pentru repararea
electromotoarelor şi a generatoarelor de curent continuu.
Filiala din New York a societăţii a primit comanda să repare
generatorul de pe vasul “Oregon”, care trebuia să plece în Europa în
seara zilei următoare. Părea imposibil ca într-o perioadă de timp atît
de scurtă să se găsească şi să se înlăture defectul generatorului.
Anularea plecării ar fi însemnat pierderi uriaşe, pentru că toate biletele
fuseseră vândute.
Tesla a fost însărcinat să execute reparaţia. Experienţa
acumulată în Europa şi cunoştinţele profunde de care dispunea l-au
ajutat să descopere repede defecţiunea -un scurt-circuit la bobină şi s-
o înlăture prin rebobinarea bobinei arse. Tesla a avut nevoie pentru
acestă lucrare de douăsprezece ore, timp în care nu a părăsit nava.
Pe când se întorcea de pe vas, pe la cinci dimineaţa, pe Fifth
Avenue se întâni cu Edison şi câţiva colaboratori ai acestuia, care se
întorceau de la laborator.
-A, dar uite-l şi pe tânărul nostru din Paris, cum se plimbă
noaptea prin oraş, zise Edison, crezând că acesta se întorcea de la
vreun chef.
-Da, domnule, într-adevăr a fost o adevărată distracţie pentru
mine, răspunse Tesla şi îi povesti lui Edison cum a reparat generatorul
de pe vas, făcând posibilă astfel plecarea lui la ora stabilită. Edison era
foarte mulţumit de Tesla, dar îşi exprima această mulţumire numai în
cercul lui restrîns de prieteni.
 După această întâmplare, autoritatea de inginer a lui Tesla a
crescut considerabil, deşi Edison continua să rămână rece faţă de el.
Tesla muncea cu înflăcărare în atelier, uneori chiar 18 -20 de ore pe zi
şi îşi găsea şi timp ca să rezolve probleme legate de valorificarea
curenţilor alternativi multifazici.
Edison îşi exprima din ce în ce mai deschis şi mai des
nemulţumirea faţă de experienţele lui Tesla. Răceala dintre ei se
accentuă şi mai mult datorită modalităţii diferite în care cei doi
abordau rezolvarea problemelor inginereşti. Edison susţinea că este
necesar să stabilească, în primul rând, premisele teoretice ale
cercetării experimentale . Rezolvarea problemei era găsită în urma
unui număr impresionant de diverse încercări, ceea ce însemnă adesea
o mare pierdere de timp nejustificată. Chiar el însuşi spunea: “Nu
cercetez legile naturii şi nu am făcut descoperiri mari. Nu le cercetez
aşa cum le-au cercetat Newton, Kepler, Faraday şi Henry, ca să aflu
adevărul. Eu sunt numai inventator de profesie. Toate cercetările şi
încercările mele au avut drept scop o utilitate practică.”
În schimb, Tesla analiza de fiecare dată orice idee foarte
temeinic, studia bazele teoretice şi abia după aceea pornea la
experimentarea practică a unei posibilităţi alese cu grijă din mai multe.
Această diferenţă profundă modul de lucru al celor doi ingineri renumiţi
era o reflectare a contradicţiei profunde dintre modurile lor de gândire,
pregătirea teoretică şi convingerile personale.
Odată, Edison i-a propus lui Tesla să perfecţioneze
electromotorul de curent continu, inventat de el. Pentru realizarea cu
succes a temei, îi promisese o recompensă de 50 de mii de dolari.
Tesla se puse pe treabă şi construi dousprezece variante ale
motorului lui Edison, aplicându-le un comutator şi un regulator, ceea
ce le-a îmbunătăţit simţitor calităţile funcţionale. Tesla era foarte
mulţumit de munca sa. Cât despre recompensa promisă, intenţiona s-o
folosească pentru perfecţionarea sistemului lui de motoare multifazice
cu curent alternativ.
Edison aprecie în mod deosebit toate proiectele lui Tesla, dar
când constructorul, timid, încercă să-i amintească de recompensă, îi
răspunse scurt:
-Dragul meu Tesla, văd că ai rămas tot un străin şi nu ai deloc
simţul umorului caracteristic americanilor.
Aşadar, recompensa promisă nu fusese decât o glumă. Lui
Edison nici prin gând nu-i trecea ce şoc a provocat în sufletul
inventatorului susceptibil şi încrezător. Tesla şi-a amintit toată viaţa de
această glumă proastă, care i-a dejucat planurile de cercetare.
-Asta înseamnă că într-o lume în care totul se vinde şi totul se
cumpără, nu există cuvânt de onoare, se gîndi Tesla încă şi mai
îndurerat la gândul că această tristă învăţătură de minte cu privire la
moravurile capitaliste îi fusese dată de un om de ştiinţă, talentat şi
celebru.
Neţinând seama de interesele sale materiale, Tesla, om mândru
şi conştiincios, renunţă la locul de inginer de la Edison. Aceasta s-a
întâmplat în primăvara anului 1885, cam la un an după ce venise în
America. Dar timpul acesta, deşi scurt, fusese suficient pentru ca Tesla
să devină cunoscut în cercurile comerciale americane unde erau
apreciate foarte mult cunoştinţele profunde şi capacitatea de muncă.

EVANGELISTA TORRICELLI

TORR este unitate de măsură a presiunii. A fost denumită astfel

în cinstea fizicianului italian Evangelista Torricelli.
DEFINIŢIE: 1 Torr reprezintă presiunea hidrostatică de 1
milimetru coloană de mercur( cu densitatea de 13 595,1 kg.m3 ), la
temperatura de 0 gr. Celsius şi la o acceleraţie gravitaţională normală
(9,806 ms-2). Torrul este unitate tolerată. Astăzi se foloseşte pentru
presiune unitatea numită pascal (Pa). RAPORTUL DE CONVERSIUNE:
1 Torr = 133,322 Pa.
VIAŢA ŞI OPERA
Evangelista Torricelli s-a născut la 15 octombrie 1608, la
Faenza. A rămas orfan de mic şi a fost crescut de un unchi învăţat,
călugăr. În felul acesta i s-a trezit interesul pentru experienţe.
La vârsta de 18 ani a fost luat ca elev de vestitul matematician
Benedetto Castelli, elev şi prieten al lui Galilei. Preocupările tânărului
Torricelli erau multilaterale. Se ocupa de matematică, mecanică,
şlefuia lentile şi oglinzi pentru telescop, şi a demonstrat cum pot fi
folosite biluţe mici de sticlă pentru mărire. Aceste lupe care măreau de
foarte multe ori s-au bucurat de aprecierea naturaliştilor chiar şi o sută
de ani mai târziu, când au avut o contribuţie considerabilă la studierea
lumii animalelor mici.
Încă de pe când învaţa cu Castelli, Toricelli a început să lucreze
la opera sa Despre mişcarea corpurilor grele, care a apărut în anul
1641 la Florenţa, în traducere latină, şi forma prima parte dintr-o
lucrare mai amplă Lucrări de geometrie’’, editată mai târziu.
În prima sa scriere, Torricelli a pornit de la legile lui Galilei
referitoare la căderea liberă pentru a explica fenomenul curgerii
lichidului dintr-un vas printr-o deschidere într-un perete subţire. A
demonstrat că viteza curgerii lichidului prin deschidere este egală cu
viteza căderii libere de la înălţimea la care se afla suprafaţa lichidului
din vas. Această dependenţă a devenit curând cunoscută ca formula lui
Torricelli. El a mai descoperit că un lichid care curge dintr-o
deschizătură aflată pe un perete lateral al vasului descrie o traiectorie
în formă de parabolă. În felul acesta, el a pus bazele hidrodinamicii.
 În acelaşi an, 1641, Castelli l-a recomandat ca să-l ajute pe
Galilei care orbise complet. El a devenit un adept fervent al acestuia,
iar după moartea lui, un urmaş demn şi succesor în funcţia de
matematician al curţii toscane din Florenţa.
Torricelli s-a făcut cunoscut mai ales datorită descoperirii
presiunii atmosferice. Chiar Galilei observase că pompa nu poate
aspira la o înalţime mai mare de 10 m. El a considerat - foarte corect -
că ‘’forţa vaccum-ului’’ este limitată şi nu poate depăşi o valoare, care
este dată de greutatea coloanei de apă de 10 m înălţime. Torricelli s-a
gândit să folosească mercurul în locul apei şi să vadă până la ce nivel
ajunge.
Ideea lui a fost pusă în practică, în 1643, de cel mai tânăr elev
al lui Galilei, Vicenzo Ciciani. El a umplut un tub astupat la un capat cu
mercur, l-a răsturnat şi a băgat capătul liber în mercur. Mercurul din
tub a coborât şi stabilit la 76 cm deasupra nivelului mercurului din tub.
Spaţiul gol format deasupra mercurului din tub a fost numit mai târziu
‘’vidul lui Torricelli’’.
Torricelli a explicat prin această experienţă inconsistenţa teoriei
medievale cunoscută sub numele de '‘horror vacui'’( groaza de vid ).
Încă de pe vremea lui Aristotel , se credea că natura se teme de vid,
aşa cum părea să demonstreze, de exemplu, urcarea apei sub pistonul
pompei, fenomenale capilare etc.
Torricelli a demonstrat că la baza acestor fenomene se află
presiunea atmosferică şi că se poate forma vidul, fapt pus la îndoială
din totdeauna. A repetat de mai multe ori această experienţă şi a
constatat că înălţimea coloanei de mercur se modifică şi este
întotdeauna proporţională cu presiunea atmosferică. În felul acesta a
descoperit un instrument pentru măsurarea presiunii atmosferice, pe
care astăzi îl numim barometru cu mercur.
Torricelli a consemnat descoperirea presiunii atmosferice numai
într-o scrisoare. Prelegerile ţinute de el la ‘’Academia della Crusca’’, din
Roma, au fost editate abia la 50 de ani după moartea lui. A murit la 25
octombrie 1647, la Florenţa.

- Înmormântarea se terminase. Oamenii se înprăştiau. Torricelli

şi Vivini păşeau îngânduraţi. Dispăruse profesorul, cel care fusese
prietenul şi sfătuitorul lor, Galileo Galilei.
- Parcă ieri fusese întâmplarea aceea cu maistrul Antonio şi
fântâna lui, cea mai adâncă pe care o săpase până atunci. Pompa nu
voia cu nici un chip să scoată apa la suprafaţă. Atunci Galilei îi spuse:
- Apa n-o să urce mai sus de 20 de coţi, ba poate chiar mai
puţin. Horror vacui are şi el limitele lui. În cărţile din antichitate scria
că natura nu suportă vidul. Horror vacui - teama de gol - este motivul
pentru care oriunde s-ar găsi câte un spaţiu liber, vid natura se
străduieşte imediat să-l umple. Aşa se explică şi cum de este posibil să
se scoată apă din fântână cu pompa. Când pistonul din pompă merge
în sus, apa trebuie să urce şi ea, pentru ca să nu se formeze vid.
Trebuie neapărat să experimentaţi asta - le răsuna încă în
urechi vocea profesorului. În tuburi apa poate urca până la o înalţime
de maximum 18 coţi. De ce nu poate urca mai sus?
- Chiar aşa de ce? Reflecta Vivani cu glas tare. Iar dacă motivul
este horror vacui, de ce se opreşte la înalţimea aceasta?
- Mai întâi trebuie să stabilim precis ce înalţime are coloana de
apa pe care o putem ridica în tub cu ajutorul pompei, continuă
Torricelli. Pentru asta este nevoie de un tub transparent, cel mai bun
ar fi de sticlă…
- O să fie cam greu. Cum să facem un tub atât de lung şi de
drept ca să se poată mişca pompa în el?
- Să vorbim cu un maistru sticlar!
- Sau să facem nişte deschizături de sticlă într-un tub de fier?
- Nu, nu, n-are nici un rost, izbucni deodată Torricelli. Nu e
bine aşa. - Dacă apa intră în tub datorită fenomenului horror vacui, n-o
să iasă din el dacă astupăm tubul la un capat, ca să nu se creeze vid.
Şi o oală cu apă, dacă o introduci în jos într-un vas plin cu apă, nu se
varsă.
- Vivani încuviinţă: Înţeleg. Vreţi să umpleţi cu apă un tub
astupat la un capăt şi să-l întoarceţi cu gura în jos într-un vas cu apă?
- Dacă e adevarat că natura nu suferă vidul, toată apa trebuie
să rămână în tub. Dar dacă o să coboare.
- Credeţi că va coborî?
- Ai auzit ce a spus magistrul Galilei, că apa nu poate urca mai
sus de 18 coţi? Dacă scade sub această înalţime şi se menţine, aceasta
va fi un indiciu sigur că horror vacui acţionează numai până la această
limită, pentru că nu este vorba de el, ci de altceva.
- Altceva?
- Nu teama de vid, ci altceva ţine apa în tub.
- Vivani se lovi cu mâna în frunte.
- Trebuie să întoarcem tubul ! Dar cum să procedăm? Că e
vorba de un tub de cel puţin 20 de picioare ! O să trebuiască să vă
căţăraţi în turla bisericii!
- Şi ce-i cu asta? Dacă Galilei a putut să arunce pietre din turla
bisericii la Pisa, putem să ne urcăm şi noi să facem experienţa aceasta
cu tubul. Cum discutau aşa, ajunseră în oraş.
- Bună ziua, îi intrerupse maistrul Antonio. S-a dus profesorul
nostru. N-o să mai aflăm de ce nu curge apa din fântâna mea.
- N-o să aflăm ? Trebuie să aflam ! se înflăcăra Vivani.
Înţelegeţi? Trebuie ! Dar cine…întreba Antonio uimit.
Cum cine ? Noi !
 - Torricelli interveni şi el, dar ceva mai potolit
- Maestre Antonio, zise el hotărât, moartea l-a luat pe savant,
dar ştiinţa va continua să se dezvolte. S-ar putea să aflăm în curând ce
anume ţine apa la înalţimea de 18 picioare.
- O să aflaţi dumneavoastră? În vocea lui Antonio se simţea
respectul.
Poate…Torricelli se lumină la faţă dintr-o dată. Băiete, n-o să
avem nevoie de un tub aşa de lung. Putem face experienţa mult mai
simplu ! Haide, haide! Şi îl trase după sine pe Vivani, de parcă îi ardea
pământul sub picioare.
Antonio privi o clipă în urma lor, apoi dădu din umeri şi şopti
încet:
- Nebuni !
Vivani privea nerăbdător la prietenul lui mai în vârstă, dar
Torricelli intră în casă, se aruncă pe scaun muşcându-şi de încordare
barba mică, tunsă scurt.
- Da, asta e, zise în cele din urmă.
- Ce este maestre? - întrebă Vivani.
Fară să-şi dea seama, folosise termenul de adresare cu care
vorbea numai Galilei. Apa se menţine în tubul gol până la aproximativ
18 coţi - Ce-ar fi dacă am folosi un lichid mai greu…
- Mai greu ?
- De exemplu, argintul viu. Este de peste 13 ori mai greu decât
apa. De aceea, coloana lui ar trebui să fie de 13 ori mai scurtă Aşa că
în acest caz ne-ar fi de ajuns un tub de numai doi coţi.
Dar de ce credeti că mercurul va coborî mai mult decât apa ?
Torricelli zâmbi.
- Aşa cred eu. Dar trebuie să verificăm. Apoi am să-ţi explic
gândul meu. O să vedem dacă horror vacui este sau nu o lege strictă.
Degetele îndemânatice ale lui Vivani ţineau cu grijă sticla
subţire, fragilă. Una două, trei - picăturile de mercur umpleau tubul.
Vivani o întoarse cu fundul în sus şi o fixă într-un vas cu mercur.
Torricelli se întoarse peste câteva săptămâni şi fu întâmpinat de
zâmbetul radios al lui Vivani, care îl aştepta cu veşti bune.
Presupunerea dumneavoastră s-a adeverit, maestre. Aşa cum
spuneaţi, am luat un tub de sticlă în lungime de doi coţi, l-am umplut
cu mercur şi l-am răsturnat, ţinând capătul deschis sub nivelul
mercurului din vas. Coloana de mercur din tub a scăzut şi se menţine
mereu la aceeaşi înalţime de 28 de ţoli. Apoi am turnat mercur în
tuburi mai mari şi mai mici. Din cele scurte nu a curs de loc, din cele
lungi s-a stabilizat întotdeauna la aceeaşi înălţime.
Arată apoi liniuţele pe care le trăsese pe tuburi, întotdeauna la
aceeaşi înălţime. Torricelli privea totul în tăcere, scărpinându-se în
bărbie.
 Deci asta e. Aşadar, înălţimea coloanei de lichid este invers
proporţională cu masa lui. Apa se menţine la o înălţime de 18 coţi, iar
mercurul la 28 de ţoli. Însă deasupra coloanei poate să fie şi chiar este
un spaţiu gol.
- Şi horror vacui…începu Vivani iar Torricelli incitat, continuă
din priviri
- Horror vacui nu există ! Natura nu se teme de vid ! Dar…apoi
tăcu.
- Dar atunci ce ţine apa în tub ? Torricelli se uita concentrat la
el.
- Aerul, spuse el încet şi serios. Aerul care ne înconjoară apasă
pe suprafaţa apei. Dar numai cu o forţă care reuşeşte să ţină coloana
de apă sau de alt lichid de aceeaşi masă la înalţimea de 18 coţi.
- Aerul ! exclamă Vivani. Aşadar, nu horror vacui face apa să
între în tub, ci presiunea aerului la suprafaţa apei.
Torricelli rămase îngândurat. ‘’Trebuie neapărat să
cercetaţi…’’auzi în gând vocea încurajatoare a bătrânului lui profesor.
- Da, maestre, răspunse el încetişor, am cercetat!

ALESSANDRO VOLTA

VOLT (V) este unitate de măsură pentru tensiunea electrică

(diferenţa de potenţial, tensiunea electromagnetică). A fost denumită
asfel în cinstea fizicianului italian Alessandro Volta.
DEFINIŢIE: 1 volt este egal cu tensiunea electrică dintre două
puncte ale unui conductor străbătut de un curent constant de un
amper, când puterea disipată între aceste puncte este de un watt.
VIAŢA ŞI OPERA
Alessandro Volta s-a născut la 19 februarie 1745, în oraşul
italian Como, într-o familie de nobili. Încă de pe băncile şcolii a îndrăgit
ştiinţele naturii şi la vârsta de 29 ani a devenit profesor de fizică în
oraşul său. Cinci ani mai târziu a fost invitat să predea ca profesor de
fizică la Universitatea din Pavia.
Pe când era student şi-a scris prima lucrare ştiinţifică, intitulată
“Despre forţa de atracţie a focului electric şi a fenomenelor legate de
acesta. În primii ani de activitate didactică de la Como şi apoi Pavia, a
inventat o serie de aparate, dintre care trebuie să amintim mai ales
electroscopul cu fire de pai, a cărui sensibilitate a fost apoi mărită tot
de el cu ajutorul unui condensator.
În anul 1791, Luigi Galvani şi-a publicat lucrările şi rezultatele
experienţelor cu nervi şi muşchi de broască. Volta a acceptat ipoteza
lui cu privire la ‘’electricitatea animală’’. Dar când a repetat el însuşi
experienţele lui Volta, a emis părerea ca la baza apariţiei curentului
electric în muşchii şi nervii de broască se afla două metale diferite,
legate între ele, care sânt legate şi electric prin lichidul apos al
ţesutului a nimal.
Disputa ştiinţifică dintre Galvami şi Volta a durat câţiva ani şi s-
a încheiat cu victoria lui Volta, având drept rezultat şi descoperirea
primei baterii galvanice, adică a pilei Volta, care a devenit cunoscută în
lumea întreagă. Descoperirea a fost precedată de elaborarea aşa-
numitei teorii a contactului şi de experienţe care se bazau pe contactul
dintre două metale diferite, pe care Volta le aşeza în serie în aşa fel
încât întotdeauna doua metale prezentau o diferenţa de potenţial cu
atât mai mare cu cât erau aşezate în serie mai departe unul de
altul(seria tensiunilor Volta).
Aceste cunoştiinţe, precum şi rezultatele cercetărilor în
domeniul proprietăţilor lichidelor se aflau la baza pilei Volta, alcătuită
inţial din câteva perechi de discuri de cupru şi zinc, despărţite între ele
prin discuri de postav îmbinate cu apă sărată.
Apoi a alcătuit o altă variantă a pilei,în care conductorul lichid
se afla în două vase şi în fiecare din ele se cufundă o plăcuţă de cupru
şi una de zinc. Plăcile nu se ating în lichid, însă afară se leagă în serie.
Acest vas reprezintă, de fapt, un element al pilei iniţial, pe care astăzi
îl numim element Volta.
Volta a călătorit foarte mult şi a întreţinut relaţii cu cei mai de
seamă savanţi ai vremii. În anul 1782 a fost şi în Slovacia, unde a
vizitat Şcoala superioară de minerit din Banska Stiavnica.
În anul 1791 a fost ales membru al Societăţii Regale din Londra
şi i s-a oferit medalia de aur. A fost copleşit mai târziu de numeroase
distincţii şi onoruri, după ce, în 1801, a conferenţiat la Paris, în
prezenţa primului consul Napoleon Bonaparte.
În 1815 a fost numit decan al Facultăţii de Filozofie din Paris,
dar patru ani mai târziu s-a retras la Como, pentru a se putea ocupa
mai mult de familie. Aici a şi murit, la 5 martie 1827, în vârstă de 82
ani.

Alessandro Volta stătea aplecat deasupra unei cărţi groase în

laboratorul sau de la Universitatea din Padova. Volta avea 30 de ani,
era lat în spate şi înalt. Chipul lui avea trăsături foarte ferme. Părul
ondulat era încărunţit. Nu purta perucă, dşi pe atunci era la modă. Era
dimineaţa devreme. Printre nori îşi făceau drum primele raze ale
soarelui.
Pe masă erau câteva mucuri de lumânări. Una din lumânări mai
pâlpâia încă. Fumul se ridica în rotocoale fine de-a lungul gravurii de
pe perete, care înfăţişa un chip luminos de bărbat cu privirea
îndrăzneaţă, încadrat de o perucă bogată. În partea stângă, de jos, se
afla o dedicaţie scrisă în franceză: ,,Elevului şi prietenului meu’’. Şi
alături iscălitura: Antoine Laurent Lavoisier.
 Volta părea nemulţumit şi se încrunta.
Închise coperţile cărţii groase şi se îndreptă spre masa de lucru
unde, lângă o grămadă de aparate electrice, se afla mândria lui Volta -
electroscopul, pe care el singur îl inventase.
Alături de aceste aparate electrice era o cutie mare, acoperită,
plină cu broaşte vi. Pe o placa de fier, bine şlefuită se afla o broască
gata pregătită. Volta îşi puse mănuşile izolatoare, luă o sârmă de
alamă şi atinse cu un capăt placa de fier şi cu celălalt muşchiul coapsei
broaştei. Muşchiul broaştei tremura. Apoi Volta repetă experienţa cel
puţin de o sută de ori cu un fir de argint, apoi cu unul de fier. Firul de
argint produse un şoc foarte puternic, în timp ce la firul de fier
muşchiul abia dacă se clinti. În felul acesta i se confirma ceea ce citise
în carte. Volta se apropie de fereastră.
Pe când era cufundat în gânduri, în încăpere intră aproape
neauzit un bărbat în sutana neagră şi cu brâu violet.
Bună dimineaţa, Alessandro!
Volta se întoarse şi îl zări pe fratele său.
Bună dimineaţa, Luigi!
Deja la lucru?
Nu, dragul meu, nu deja, ci încă - de ieri.
După câte văd - tot Galvani.
Da, Galvani.
Fratele lui Volta se apropie de masă şi examină preparatele.
Broaşte tăiate, pulpe retezate…Există o reţetă şi în cartea lui
Galvani în legătură cu asta?
Da, ba chiar este scris un procedeu foarte eficient şi simplu şi
multe altele nu mai puţin interesante.
Nu-ţi este milă de sărmanele animale?
Când lucrez cu o broască o omor fără durere, cam aşa cum se
întâmplă cu găina pe care ai s-o mănânci astăzi la prânz.Şi găina este
mai întâi ucisă, apoi jumulită şi tăiată în bucăţi, pusă în tigaie şi
pregătită. Oare simţi vreo milă când servitorul îţi aduce copanele aurii
pe tava de argint?
Cu toate acestea, Alessandro, n-aş putea fi un asemenea călău.
Dar colegii tăi asistă la execuţii şi nici măcar nu clipesc din ochi
când îi torturează de vii pe cei bănuiţi de inchiziţie.
Preotul îşi scoase batista şi tuşi.
Să nu deviem de la subiect. Biserica este împotriva spiritului
acestor experienţe.
Este un spirit sănătos de cercetator, dragul meu frate!
Nu, este un spirit eretic, frate Alessandro!
Volta lovi cu mâna în masaă şi râse:
Scrie undeva în Biblie că nu avem voie să disecăm broaşte sau
să electrizăm muşchii de broască?
 Eşti foarte muşcător astăzi, Alessandro. Te scuză numai faptul
că nu ai dormit. S-ar putea să cunosc mai bine decât tine cartea lui
Galvani.
Fratele lui Volta se îndreptă spre masă şi deschise cartea.
Aici e…mai tii minte locul?
Ce e acolo?
Galvani descrie aici rezultatele la care a ajuns cu experienţele
lui.
A ajuns la concluzia ca un muşchi poate fi comparat cu o
butelie de Leyda. Mai întâi a crezut că muşchiul primeşte electricitate
din aer, dar la sfârşitul cărţii s-a convins că în muşchi se naşte de la
sine electricitate care, în anumite condiţii, poate fi descărcată, ceea ce
produce tremurul muşchiului.
Dar cine ştie să citească printre rânduri vede aici afirmaţia unui
eretic, după care impulsurile noastre vitale nu iau naştere ca urmare a
acţiunii sufletului dat de dumnezeu, ci că îşi au originea direct în carne.
După părerea lui Galvani, sufletul nostru nu este nimic altceva decât
electricitatea din corp.
Ca şi cum electricitatea nu ar putea fi şi ea de la dumnezeu!
Luigi Volta se îndreptă.
Te cunosc foarte bine, Alessandro. Încă de mic copil ti-a plăcut
să te contrazici cu toată lumea.Acuma ai răspuns aşa, numai ca să mă
contrazici. Alţi oameni nu te cunosc însa la fel de bine. Galvani se
joacă cu focul. Să nu te bizui prea mult pe faptul că fratele tău este
arhiepiscop şi mama ta a fost contesa Inzaghi!
Apoi chipul preotului se destinse din nou. Îi întinse fratelui mîna
la despărţire.
Şi te invit astăzi la prânz la mine, sâ mănânci fără milă găina
despre care vorbeai.

Douăzeci şi cinci de ani mai târziu.

Primul consul al Directoratului, generalul Bonaparte, îl invită pe
vestitul profesor italian Volta să prezinte în faţa Academiei Franceze
invenţia sa - pila Volta. Se povesteau cele mai năstruşnice lucruri
despre acest aparat, se spunea că va începe noul secol al tehnicii, că
dărâmă filozofia secolelor anterioare, că este minunea lumii şi
perpetuum mobile.
Aşadar, la 21 decembrie 1801, la ora opt seara, profesorul
Volta va ţine o prelegere la Academie. Primul consul promisese că va
participa, ministrul de externe Talleyrand, ministrul de război Berthier
şi toţi membrii Academiei doreau să asculte prelegerea.
Când profesorul Volta păşi în faţa acestei distinse adunări, i se
opri răsuflarea. Apoi îl zări în lojă pe primul consul, se apropie de el şi
se înclină.
 Bonaparte îi făcu un semn încurajator cu mâna. Apoi se auziră
aplauze.
Modul în care îl întâmpinară îl înveseli pe Volta, dar îi trezi
neîncrederea. Îşi dădea seama ce se aşteapta de la el. Dar nu avea
chef să laude acestei societăţi pe cercetătorii francezi care, după
părerea lui, nu meritau acest lucru.
În introducere, Volta făcu un istoric al studierii electricităţii.
Avea diverse aparate fixate pe masa pentru demonstraţii, care ilustrau
întreaga dezvoltare a acestui domeniu. Frecă o bilă de sulf cu o blană
de pisică, apoi apropie de el indexul mâinii drepte. Săriră scântei.
Publicul aplauda. Lui Volta nu-i plăcură aplauzele.
Doamnelor şi domnilor, zise el sever. Această experienţă a fost
efectuată pentru prima dată de consilierul Leibniz şi de atunci se
cunoaşte noţiunea de electricitate şi descărcare a electricităţii.
-Se uita la cei din faţa. Nimeni nu se clintea. Cu cât era mai
mare scânteia, cu atit erau şi aplauzele mai îndelungate. Restul îi
plictisea.
-În continuare, vorbi despre descoperirea electricităţii de
frecare şi a buteliei de Leyda. Se opri o clipă şi asculta, încercând să
distingă un murmur de aprobare. Un semn, că au înţeles. Nimeni nu
spunea nimic.
Dacă nu sânt scântei nu e nici o distracţie, îşi zise el înciudat şi
aproape că nu-i venea să continue. Mai tăcu o clipă apoi conectă un
aparat şi între cei doi poli apărură scântei lungi cât degetul.
Publicul izbucni în aplauze frenetice. Zâmbetul dispreţuitor al lui
Volta fu înghiţit de furtuna de aplauze.
Ajunse până la experienţele lui Galvani.
Menţionă că tot ceea ce spusese până acuma se referea numai
la electricitatea statică.Prin experienţele lui Galvani se ajunge la
curentul în mişcare şi, în felul acesta la tema prelegerii: pila care îi
poartă numele.
În timp ce diseca broasca arăta ca fără lucrările precedente ale
lui Galvani nu ar fi reuşit niciodată să ajungă să descopere principiul
pilei. Soarta i-a condus mâna lui Galvani, care, în timpul unei
experienţe a luat, din greşeală, două fire din metale diferite. Aşadar,
Galvani fusese acela care descoperise sursa de energie electrică, fără
să-şi dea seama.
Experienţele cu muşchii de broasca mai mult i-au amuzat pe
ascultători decât să-i intereseze realmente.
Dar când Volta luă în braţe discurile elementului său şi îi invita
pe ascultatori să se apropie şi să atingă polii elementului, când oamenii
care se atinseseră de poli erau cuprinşi de spasme, când în ochii ale
căror pleoape fuseseră atinse de sârme au înceout să apară cercuri
negre, când simţiră un gust acrişor pe limbă şi un vuiet în urechi, toţi
fură cuprinşi de o spaimă în faţa acestei forţe necunoscute. Nici nu mai
auzeau ce spune Volta despre efectul pe care îl produc doua fire dim
metale diferite atunci cind se ating. Publicul işi reveni abia atunci când
primul consul iesi din loja, se urca pe podium şi cu un gest ceru să se
facă linişte.
Bonaparte îl condusese pe Volta la marginea podiumului.
Un geniu a ridicat voalul de pe o mare taină a naţiurii. Genii
sânt puţine. Nu e suficient să le admirăm, trebuie să le şi răsplătim. De
aceea, înfiinţez un premiu de două sute de mii de fraci pentru
descoperitorii geniali din domeniul electricităţii. Primul care va primi
acest premiu este profesorul Alessandro Volta de la Universitatea din
Pavia.
În sală izbucniră aplauze furtunoase.
Bonaparte îi strânse mâna lui Volta.
Sânt convins că veţi face multe lucruri măreţe.
Volta era descumpănit.
Domnule consul, oferta dumneavoastră generoasă mă pune în
imposibilitatea de a vă adresa o rugăminte.
Vorbiţi! Ce doriţi?
Aş fi dorit să vă rog să-mi luaţi funcţia.
Dar de ce?
Vreau să mă ocup de activitatea ştiinţifică şi să trăiesc în linişte
la moşia mea, împreună cu familia.
Dar nu aveti decât 55 de ani!
Cu noi, oamenii de ştiinţă, e ca la un bal: omul trebuie să plece
când se simte încă în formă.
Dar fără Volta, Universitatea din Pavia nu mai este universitate.
Domnule consul, nu sântem decât oameni.

WILHELM EDUARD WEBER

WEBER (Wb) unitate de măsură a fluxului magnetic. A fost

denumită astfel în cinstea fizicianului german Wilhelm Eduard Weber.
DEFINIŢIE: 1 weber este fluxul magnetic care, prin anularea lui
timp de o secundă, produce o tensiune electromotoare de un volt, într-
o spiră închisă străbătută de fluxul respectiv.
VIAŢA ŞI OPERA
Wilhelm Eduard Weber s-a născut la 14 octombrie 1804, la
Wittenberg, fiind al 5-lea copil în familia unui profesor de teologie. A
studiat ştiinţele naturii la Halle, unde a devenit şi docent particular, iar
din 1828 profesor de fizică. În acelasi an, împreună cu fratele său,
Ernst, profesor de fiziologie la Leipzig, a scris o lucrare ştiintifică din
domeniul acusticii, datorită căreia şi-a câştigat renumele de fizician.
 În 1831 a fost invitat la Universitatea din Gottingen ca profesor
titular de fizică. Aici începe prietenia lui strânsă cu Gauss şi
colaborarea ştiinţifică în cercetarea magnetismului. Rezultatul acestei
colaborări a fost,printre altele,descoperirea telegrafului
electromagnetic, pe care l-au încercat împreună în 1833.
Din aceeaşi perioadă datează şi un eveniment care a avut
consecinţe foarte serioase asupra vieţii lui în continuare. În 1837,
împreună cu alţi şase prieteni, a fost dat afară de la universitate.
Weber făcea parte din grupul “celor şapte’’ de la Gottingen care îşi
exprimaseră în scris dezacordul privind încălcarea constituţiei de către
regele Eduard August din Hanovra; nu erau de acord cu această
încălcare.
Nici în cei 5 ani cît nu a avut post şi când a trăit din sprijinul lui
Gauss şi din coletele de bani ale germanilor în condiţii foarte modeste,
nu şi-a întrerupt activitatea de observare a magnetismului. Ne
dovedeşte această lucrare în 6 volume pe care o edită împreună cu
Gauss între anii 1836 şi 1841.
În anul 1843 işi relua locul de profesor la Universitatea din
Leipzig. Aici a luat naştere electrodinamomertul său, care se baza pe
acţiunea curentului electric asupra curentului, descoperită de Ampere
şi cu care aceste efecte puteau fi măsurate cu mare precizie.
Dupa alţi 6 ani, Weber a fost invitat din nou la Gottingen unde
şi-a petrecut tot restul vieţii. Aici începu să efectueze experienţele care
au dus la stabilirea unitaţii absolute a tensiunii electrice sau a forţei
electromotoare. Weber pornea de la legea lui Faraday despre inducţie
şi de la măsurătorile câmpului magnetic al pământului. Efectuate de
Gauss. Inductorul lor, cu care a efectuat ample cercetări cantitative, a
devenit curând unul dintre cele mai importante instrumente în
măsuratorile electromagnetice.
Cel mai mare merit al lui Weber a fost faptul că a fost
întemeietorul sistemului electric de măsuri valabil şi astăzi. În acest
scop a prelucrat şi a studiat temeinic toate descoperirile de la Oersted
până la Faraday, utilizând rezultatele lui Gauss în stabilirea mărimilor
magnetice.
Pentru experienţele sale inventa mereu alte şi alte instalaţii şi
instrumente şi a efectuat măsuratori mai exacte decât toţi cei
dinaintea lui.
În felul acesta făcu o nouă descoperire: combinând ambele legi
ale lui Columb pentru forţele magnetice şi electrice, viteza joacă un rol
foarte important. Prin măsuratori complicate a constatat că această
viteză este egală cu viteza luminii. Pentru prima oară, viteza luminii
apare ca mărime fundamentală şi în electromagnetism.
 Weber a fost primul care s-a străduit să generalizeze imaginea
despre cuantele electrice elementare, atribuindu-le acestor mici
particule, pe lângă o anumită sarcină, şi o masă ( inertie).
Era un om simplu, copilăros de vesel, dar avea o gândire
intransigentă, un caracter sobru şi cinstit. Nu a fost căsătorit. A murit
la 23 iunie 1891, la Gottingen.

într-o dimineaţă de aprilie a anului 1833, în faţa bisericii Sf. Ion

din Gottingen se adunase un grup de oameni. Nu ca n-ar fi avut ce
face, dar imaginea neobişnuită care i se oferea promitea se fie ceva cu
totul aparte. Se nimeriră şi câţiva precupeţi care îşi instalaseră
tarabele nu departe, lângă primărie.
În balconul unuia din cele 2 turnuri ale bisericii Sf. Ion, orăşenii
îl recunoscură pe tânărul profesor de fizică Wilhelm Weber împerună
cu alţi doi tineri în uniforma de studenţi. Unul dintre studenţi avea pe
umăr o roată mare de sârmă, celălalt ţinea în mână un baston lung şi
toţi erau foarte preocupaţi de ceva.
Tare sânt curios ce au mai inventat domnii studenţi şi cu
domnii profesori, zise maistrul cârnăţar Jakub Schlozer.
Ba zău aşa, scuipa un ţaran, care îşi oprise căruţa cu boi chiar
acolo. Trase lung din pipă şi zise:
S-a stricat de tot lumea asta. Nici lăcaşul domnului nu mai are
linişte de ‘’speranţele’’ astea ale lor, sau cum le zice.
Experienţe, interveni maistrul Jakub mândru de cunoştinţele
sale, aşa se cheamă.
Exe…exte… la naiba! Cine mai sânt şi aiuriţii ăştia? Se înfurie
ţăranul.
Aiuriţi- neaiuriţi, dar uite că ai nevoie de ei!
Maistrul Jakub făcu imediat o mutră serioasă. Nu că ar fi vreun
folos susţinător al acestor experienţe, sau că ar fi înţeles ceva din ele.
Dar maistrul cârnăţar din strada Gronesk îi saluta în fiecare zi foarte
fericit pe studenţii care veneau să-i guste cârnaţii mustoşi.
Orăşenii care stăteau în apropiere erau de acord cu maistrul
Jakub în sinea lor.
Sigur, nu se putea spune că locuitorii Gottingenului îi iubeau
foarte mult pe studenţi. Numai că cei 700 de studenţi îşi cheltuiau
banii aici pentru casă şi masă, ceea ce convenea de minune multor
orăşeni. Şi aşa, orăşenii şi studenţii trăiau în bună înţelegere,deşi în
anumite împrejurări nu uitau să amintească de răscoala studenţească
din 1790.
Atunci, o ceartă neînsemnată dintre un student şi o calfă de
tâmplar se transformase într-o luptă sângeroasă între studenţi şi
calfele din toate breslele. Studenţii indignaţi părăsiseră tabăra la
poalele muntelui Hainberg, care se înalţă la răsăritul oraşului. După un
exil voluntar de 14 zile, studenţii se întoarseră în cele din urmă în oraş,
iar sătenii le organizară un banchet de împăcare.
Între timp însă cei trei coborâseră din turn şi îşi continuau
treaba. Cu ajutorul bastonului lung întindeau sârma pe deasupra
caselor oamenilor. Weber, care nu era prea înalt de statură, alerga şi îi
îmboldea pe colaboratorii săi.
Mai sus, Johann, mai sus! Aşa, aşa! îi lua bastonul din mâna şi
încerca să treacă sârma prin crengile unui tei rămuros. După câteva
încercări zadarnice, încredinţă din nou bastonul studentului înalt.
Sârma de pe umărul celuilalt student era pe terminate. Când
nu-i mai rămăsese decât o bucaţică în mâna, se oferi să mai aducă.
Ia cheia de la cabinetul de fizică. Sârma este în nişa din stânga
uşii. Alege sârma de cupru şi adu cât poţi duce, îi spuse Weber, care
pornise deja spre universitate.
Şi adu şi două halbe de bere, strigă în urma lui Johann.
Când o ploua…i-o reteza Gustav, dar nu-şi termină fraza că
primele picaturi ale ploii de aprilie căzură pe pământ.De aceea, se
mulţumi să dea din mână şi dispăru.
Între timp, Weber şi Johann se adăpostiră de ploaie în cea mai
apropiată casă şi profesorul Weber, cu o nesfârşită răbdare, explică
pentru a suta oară în ce constă acest experiment.
Instalăm doi conductori de sârmă de la ferestrele laboratorului
nostru până la observatorul din faţa Porţii Geismark, pe deasupra
caselor. Este o distanţă de aproximativ 6000 de picioare zise Weber şi
în vocea lui se simţea o mândrie de-a dreptul părintească.
Numai că cineva ne-a rupt în trei locuri circuitul , interveni
emoţionat Johann.
Da, din păcate avem şi duşmani; veselia lui Weber se întunecă
pentru o clipă.
Chiar domnul Ebell ne-a promis protecţia magistratului. Poliţiştii
şi paznicii de noapte au primit ordin să acorde atenţie experienţei
noastre.
Dar gazdele voiau să afle mai multe amănunte despre
experienţa, care trebuia să verifice posibilitatea transmiterii semnalelor
la distanţă pe cale electromagnetică - adică era primul telegraf
electromagnetic.
Weber îşi arunca privirile spre fereastră. Afară ploua într-una.
Nu-i rămânea de făcut altceva decât să se aşeze mai comod în fotoliu
care îi fusese oferit şi să continue să povestească despre lucrurile
acestea care îi erau atât de dragi.
Şi acum, amândoi stăteau la locurile lor. Weber în laboratorul
de fizică la universitătii, iar vechiul lui prieten, Gauss, directorul
observatorului şi profesorul de matematică - în observator.
 Weber tocmai terminase de transmis primele ştiri. Opri
mişcarea bobinii mari a inductorului, pe care Gauss infăşurase 7000 de
spire. Rămase gânditor o clipă.
Trebuie să fi reuşit! Trebuie! Îşi spuse ca pentru sine. Îşi
îmbracă emoţionat pardesiul şi porni grăbit pe străzile oraşului.
În acest timp, Gauss se aplecă deasupra magnetometrului
constuit chiar de el. Vibraţia întreruptă a acului încetă. Se simţi
inundat de un sentiment de fericire. Se uită încă o dată la ştirea pe
care tocmai i-o transmisese pe fir Weber după un cifru dinainte stabilit.
Cifrul era simplu: indica de câte ori trebuie să se mişte acul într-o
parte sau alta. Gauss se apucă nerăbdător să descifreze textul.
Fu întrerupt însă de zgomotul uşii date de perete, în cadrul
căreia se ivi faţa întrebătoare a lui Weber. Fără să mai aştepte
întrebarea, Gauss răspunse scurt; Merge!
Weber răsuflă uşurat. O clipă domni tăcerea. Dar după aceea
prietenii începură să discute aprins. Ţeseau împreună planuri
entuziaste. Legau Gottingenul de Berlin, de Brem şi mai departe!?
Chiar şi mai departe, peste munţi şi mari, peste pustiuri de gheaţă şi
stepe, peste tot, cuvintele vor zbura cu viteza fulgerului, vor aduce
veşti triste şi vesele, aşa cum ştie să scrie viaţa.

Cuprins:
Ampere, - pag 1 Bach, - pag 1 Coandă, - pag 4
Einstein, - pag 5 Eliade, - pag 16 Galilei, - pag 17
Herodot, - pag 18 Kirchhoff, - pag 30 Newton, - pag
31 Oersted, - pag 38 Ohm, - pag 42 Pascal, - pag 46
Platon, - pag 50 Preda, - pag 53 Reaumur, - pag 54
Roentgen, - pag 55 Stokes, - pag 60 Tesla, - pag 61
Torriceli, - pag 66 Volta, - pag 70 Weber, - pag 75
Cuprins, - pag 79