Hainele de piele

Hainele pe care ni le-a cusut Dumnezeu după cădere1 „a făcut Domnul Dumnezeu lui
Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat.” (Ieșire 3, 21) „nu reprezintă un
element constituitiv natural al lui. Ceea ce observația empirică umește <naturalitatea> omului,
este de fapt o stare ulterioară, de după cădere, nu însăși natura lui originară și adevărată.
Pentru că proprie și conformă naturii este pentru oameni viața asemănată naturii divine.”2

Sfântul Irineu, Clement Alexandrinul, Origen, Atanasie și Grigorie de Nyssa, fac o

distincție clară că Hristos este Chipul lui Dumnezeu și omul chipul lui Hristos, însemnând că
omul este chip al Chipului. Pentru că suntem chipul lui Hristos, avem sădită în noi, constituția
hristologică și anume:

a) Omul este o ființă rațională, pentru că a fost zidit după chipul lui Hristos, care este
Rațiunea ipostatică a Tatălui

b) Suntem și creatori, pentru că împreună conlucrăm cu Dumnezeu l-a facerea

(nașterea) omului, precum spune Clement Alexandrinul

c) Dar și stăpâni, pentru că Hristos este Domn și Împărat Atotțiitor „Dumnezeu este
în mijlocul cetăţii, nu se va clătina; o va ajuta Dumnezeu dis-de-
dimineaţă”(Psalmul 45, 5)

d) Omul este liber, pentru ca este chip al libertății absolute: „în libertatea alegerii și-
a avut asemănarea cu Cel ce stăpânește toate.” Pentru ca omul din alegerea lui a
căzut, nu a fost obligat de diavol să mănânce, precum și acum suntem liberi, nu
diavolu ne face să facem păcatele, ci omul de bunăvoie alege.3

e) Omul este recapitularea creației, pentru că și Hristos însuși este Recapitularea și

Mântuitorul a toate

f) Lucrăm psihandric (sufletește și trupește) după modelul teandric a lui Hristos

1
Panayotis Nellas, Omul- animal îndumnezeit, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1994, p. 78.
2
Gamaliel Delaboia, Lumea- Opera iubirii Preasfintei Treimi, Ed. Astra Museum, Sibiu 2013, p. 224.
3
Sf. Grigorie de Nyssa, Despre feciorie, cap. XII, apud P. Nellas, op. cit, p. 80.
 g) Și cel mai important, este că suntem persoane, precum și Fiul este o persoană
unică și distinctă din Ființa unică și indivizibilă a Sfintei Treimi

Dar dacă omul este chipul Chipului, arată și predestinarea. Prin rațiune are datoria de a se
ridica la atotînțelepciune. Cunoașterea umană este împinsă de propria ei natură să se înalțe spre
atotcunoștință. Înțelepciunea creată are putința de a se face primitoare a înțelepciunii creatoare.
Din perspectivă teologică niciun progres tehnic nu reprezintă o uimire, stăpânind din ce în ce mai
mult forțele cosmosului, omul nu face altceva decât să-și înplinească destinul său.

Nevoia de dreptate și pace se relevă și ea drept refluxul și efortul nostalgic, conștient sau
inconștient, al umanității de a ajunge la modul minunat de existență al Arhetipului ei Treimic. O
fărâmă din infinitatea lui Dumnezeu este ființa noastră infinit de însetată, care nu poate fi adăpată
decât de iubirea infinită a lui Dumnezeu. Inima noastră, nu este nimic altceva decât un vas infinit
de adânc, care nu poate fi umplută decât de infinitatea lui Dumnezeu.

Părinții se grabesc să completeze că adevărata măreție a omului nu se găsește în aceea că

este este existența biologică cea mai înaltă, un animal rațional sau politic, ci în aceea că este un
animal îndumnezeit, că reprezintă existența creată care a primit porunca să fie Dumnezeu,
măreția stă în destinul lui (a omului). În nucleul lui, el este o ființă teologică.

Distanța dintre om și Dumnezeu este infinită, dar nu este o distanță de loc, ci de ființă.
Pentru a putea trece de această distanță, bunătatea infinită a lui Dumnezeu, a binevoit să arunce
dintru început o ”punte peste ea, prin energiile necreate.”4Energiile lui Dumnezeu care susțin,
conservă și în relație cu lumea, au scopul de a o călăuzi spre desăvârșirea ei, însemnând unirea
omului cu Dumnezeu.

Esența omului nu se află în materia din care a fost creeat, ci in Arhetipul lui, modelul pe
baza căruia a fost plăsmuit. Adevărul ontologic al omului nu se află în el însuși înțeles în mod
autonom, ci în Hristos. Cinstea și existența noastră, stă în Hristos.

Dacă Adam a fost creat după chipul lui Hristos, înseamnă ca el trebuia să se înalțe la
Arhetipul lui, sau, mai exact, să se curățească și să-L iubească pe Dumnezeu în așa măsură încât
să nu trădeze învățătura Lui, pentru minciuna șarpelui. Omul a picat testul, a eșuat în unirea lui
cu Dumnezeu, dar Dumnezeu prin scoaterea din Rai a omului, nu a pus punct, ci a pus virgulă. A

4
https://www.science-et-religion.fr/ro/dictio/52-energie
coborât El pentru că noi n-am putut urca și coborând ne-a dat tuturor puterea de a urca la El. (In.
1, 12) Omul alterând chipul său, l-a necinstit pe Dumnezeu, după care a fost făcut „Omul, în
cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor”.
(Psalmul 48, 12)

Înainte de a se fi unit ipostatic natura divină cu cea umană și chiar înainte de cădere, omul
exista pentru Hristos, ceea ce înseamnă că avea și atunci, cu toate că nu păcătuise nevoie de
mântuire, de vreme ce era nedesăvârșit și neîmplinit. Omul trebuia să fie supus unui test, trebuia
să învețe să se smerească și să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât păcatul, înainte de a fi
mântuit. La fel au fost și îngerii, supuși acestui test și la fel și din ei au căzut, dar nu toți.

Omul trebuia să-L aleagă pe Dumnezeu, nu pe cel rău, pentru că Dumnezeu vrea să-L
iubim, dar nu vrea să ne silească să-L iubim. Testul consta în smerenia noastră, smerindu-ne și
cerând ajutorul lui Dumnezeu, dar n-a fost așa, dar ce este mai rău este că și în ziua de azi, omul
în continuu alege să facă răul…

Natura omului, neprimid încă ipostasa Logosului, era oarecum fără ipostasă reală, îi
lipsea faptul de a fi ipostaziată după Hristos. Ea (natura omului) era o femeie necăsătorită,
stearpă și cum spune Sfântul Apostol Pavel, o femeie lipsită de cap. (Coloseni 1, 18) Oamenii
reali s-au născut atunci când Hristos a intrat în viața aceasta și S-a născut, din Preacurata
Fecioară Maria. Unirea naturii divine cu cea umană a constituit sfatul cel mai înainte de veci.

Omul, după cădere a fost „despuiați de har și lipsiți de convorbirea deschisă cu

Dumnezeu, pe care o cunoscuseră în paradis, oamenii se acoperiseră cu „asprimea unei vieți
pline de chin”, trupurile lor au devenit muritoare și groase (simbolizate de hainele de piele), iar ei
au fost izgoniți din rai, condamnați la moarte și supuși stricăciunii.” 5 Din milostivirea lui
Dumnezeu, am fost îmbrăcați în haine de piele, dar trebuie să reținem două lucruri: primul, este
că (hainele de piele) au fost date omului după cădere, astfel nu reprezintă un element constituitiv
natural al lui, pentru că pentru noi, elementul natural reprezintă viața asemanătoare naturii
divine. Al doilea lucru, este hainele de piele, nu reprezintă trupul omului (soma). Sfinții Părinții
au accentuat acest lucruri, pentru a suprima gnosticismul. Trupul alcătuiește prin compunere
natura umană deplină. „Om după natură nu se numește cu adevărat nici sufletul fără trup, nici

5
Gamaliel Delaboia, Lumea- Opera iubirii Preasfintei Treimi, Ed. Astra Museum, Sibiu 2013, p. 17
trupul fără suflet, ci compusul, rezultat din compunerea trupului și a sufletului într-un singur
chip”6

Sensul hainelor de piele se înparte în patru:

a) „Mortalitatea biologică (necrotes) „preluată de la natura viețiuitoarelor

necuvântătoare, asupra naturii create pentru nemurire prin iconomie”7Dar nu
este vorba de moarte (tanatos), ci de mortalitate biologică (necrotes), de o nouă
stare în care se găsește omul, de o viață în moarte. Schimbarea stării este cu
adevărat mare, de la viață la moarte, reprezintă o răsturnare deplină a lucrurilor.
Omul nu mai are ca înainte viața, ca o caracteristică constitivă a lui, nu mai
există datorită vieții în care era îmbrăcat, ci există întrucât amână moartea. Ceea
ce este în principal acum este moartea, viața s-a schimbat în supraviețuire.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Si moartea trăiește de atunci în tot acest
interval de timp făcându-ne pe noi mâncare ei însăși, iar noi nu mai trăim
niciodată, fiind pururea devorați de ea prin stricăciune”

b) Dacă mortalitatea biologică este prima, atunci urmaș ei este natura irațională.
Cele pe care le-a luat omul de la animalele iraționale sunt: „împreunarea
sexuală, concepția, nașterea, întinarea, alăptarea la sân, hrana, scurgerea
seminței, creșterea de la mic la desăvârșit, floarea vârstei, bătrânețea, boala și
moartea.”8

c) Viața materială care sunt „frunzele trecătoare ale acestei vieți materialnice pe
care ni le-am cusut în chip rău, dezbrăcați de hainele cele proprii și
strălucitoare” și pe care Sfântul Grigorie al Nyssei le numește (pe frunze):
desfătările, slava, cinstirile efemere, irascibilitatea, plăcerea, lăcomia pântecelui
și desfrânarea.

d) Constituția grea și densă a trupului, care la Parusie, își v-a regăsi desăvârșita lui
natură pe care a avut-o mai înainte de cădere, dar chiar și mai strălucită.

6
Panayotis Nellas, Omul- animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 67
7
Ibdem, p. 41
8
Ibdem, p. 42
 e) Funcțiile psihice au devenit corporale, cugetul trupesc, ce are propria lui voință,
care trebuie lepădată și dezbrăcată pentru că ne-am îmbrăcat în omul cel nou „v-
aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui și v-aţi îmbrăcat cu cel
nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit,
unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit,
rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos. (Coloseni 3, 9-11) iar omul cel nou
trebuie să se îmbrace „cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu
blândeţe, cu îndelungă-răbdare. (Coloseni 3, 12) Omul cel vechi, carnal, este în
opoziție cu cel pnevmatic, noi trebuie să ne dezbrăcam de el și îmbrăcându-l pe
cel nou, să lucrăm asemănarea noastră cu Dumnezeu.” 9

Sfântul Maxim spune: caracteristica centrală a existenței omului conforme naturii, este o
unitate potențială pe care omul este chemat să o înalțe prin buna întrebuințare a puterilor lui
naturale la o unitate deplină realizată actual a lui și a lumii în Dumnezeu. Adam avea drept scop,
ca uitlizând corect puterile lui unificatoare, să realizeze în act unitatea în potență, unificând și
astfel suprimând cele patru mari diviziuni ale universului: diviziunea omului în bărbat și femeie,
diviziunea dintre paradis și lumea locuită, diviziunea dintre natura sensibilă și cea inteligibilă și
diviiunea dintre Creator și creație.

Hainele de piele sunt un efect natural al păcatului, nu creația lui Dumnezeu, dar El
îngăduie din iubirea Sa de oameni și transformă aceste haine, într-un mare dar. Se folosește de
această stare în Înțelepciunea Sa cea mare, ca de o nouă cale spre binele cel mai mare, Hristos,
care v-a realiza ceea ce Adam nu a realizat prin puterile lui naturale. Hainele de piele devin o a
doua natură a omului, ca făcând uz corect de ea, să supraviețuiască și să-și realizeze destinul în
Hristos. Dumnezeu transformă pedeapsa în leac, nimicind prin acest leac, păcatul, nu pe cel ce
păcătuiește, că cel ce a murit, a murit păcatului odată pentru totdeauna. Prin moarte nu este
omorât omul, ci stricăciunea care îl învăluie, viața biologică.

„Acceptarea suferinței și a morții de către Hristos a fost un act divino-uman, capabil să

schimbe în mod radical sensul acestora. Suferința și moartea nu fuseseră până atunci pentru
omul căzut decât consecințele și semnele despărțirii sale de Dumnezeu. Asumate de către Fiul,
Cel Unul Născut, ele devin expresia ascultării și a iubirii Sale față de Tatăl” 10Este atât de
9
Panayotis Nellas, Omul- animal îndumnezeit, Editura Deisis, SIbiu, 2002, p. 46
10
Gamaliel Delaboia, Lumea- Opera iubirii Preasfintei Treimi, Ed. Astra Museum, Sibiu 2013, p. 171
minunat cum Dumnezeu face răul să lucreze pentru bine. Ce rațiune, ce răbdare și ce iubire are
Dumnezeu.