Libera circulaţie a forţei de muncă1

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de

discriminare rasială2 arată că statele părţi se angajează să interzică şi să elimine
discriminarea rasială sub toate formele şi să garanteze dreptul fiecăruia la egalitate
în faţa legii fără deosebire de rasă, culoare, origine naţională sau etnică, în folosinţa
dreptului de a circula liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul unui stat, precum şi
dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa, şi de a se întoarce în ţara sa.3
Dreptul privind libertatea de circulaţie4 este prevăzut şi de Convenţia privind
statutul refugiaţilor5 care obligă fiecare stat contractant să acorde refugiaţilor care se
află în mod legal pe teritoriul său dreptul de a-şi alege locul de reşedinţă şi de a
circula liber, cu rezervele instituite de reglementările aplicabile străinilor, în
general, în aceleaşi împrejurări.6 Mai mult decât atât, convenţia prevede că statele
contractante vor elibera refugiaţilor care îşi au reşedinţa obişnuită pe teritoriul lor
documente de călătorie care să le permită să călătorească în afara acestui teritoriu,
afară de cazul că raţiuni imperioase privind securitatea naţională sau ordinea
publică nu se opun la acestea.7
Alături de documentele menţionate o importanţă deosebită o are şi tratatul de
la Maastricht. Tratatul privind Uniunea Europeană (numit şi Tratatul de la
Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea
olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a
tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii
Europene şi a prevăzut că fiecare cetăţean sau orice cetăţeană a Uniunii Europene
are dreptul de a se deplasa şi de a-şi stabili reşedinţa în mod liber pe teritoriul
statelor membre; libertatea de circulaţie şi de şedere poate să fie acordată, în
conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeana, cetăţenilor unor ţări
terţe care domiciliază legal pe teritoriul unui stat membru. Tratatul de la
Amsterdam a fost adoptat de şefii de stat şi de guvern ai Uniunii Europene la 16-17
iulie 1997 şi semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999.Tratatul
de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui. Scopul
lui iniţial a fost de a asigura capacitatea de acţiune a Uniunii Europene şi după
extinderea spre est.
1
A se vedea legislaţia primară: art.18 T.F.U.E – interzicerea discriminării pe bază de cetăţenie; art.20-24 T.F.U.E. –
cetăţenia europeană.
2
Adoptată de Adunarea Generală O.N.U. prin Rezoluţia 2106 (XX) la 21.12.1965.
3
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, art.5.
4
Gyula Fabian, Drept instituţional al Uniunii Europene, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.457-466.
5
Adoptată la 28.07.1951 de Conferinţa Plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite
6
Convenţia privind statutul refugiaţilor, art.26
7
Convenţia privind statutul refugiaţilor, art.28
 Ţinând cont de prevederile documentelor sus-menţionate, Uniunea urmăreşte
realizarea propriei legislaţii în domeniu, legislaţie care să asigure libera circulaţie a
persoanelor şi serviciilor pe întregul teritoriu. Această circulaţie se vrea a fi
realizată fără a se ţine cont de cetăţenia persoanei, condiţia de bază fiind aceea de
apartenenţă la un stat membru al Uniunii. De asemenea se vrea ca lucrătorii să aibă
dreptul de a răspunde ofertelor efective de angajare şi de a se deplasa liber în acest
scop pe teritoriul statelor membre. Pentru realizarea acestor deziderate, aşa cum
este şi firesc, trebuie creat un cadru instituţional adecvat care să reglementeze
efectuarea controlului la frontiere8.
Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţilor Europene a fost definită
în Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăţi fundamentale ale
Pieţei Interne. Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la
frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piaţă
internă – ce nu poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne si a
restricţionării circulaţiei indivizilor. Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea
discriminărilor între cetaţenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau
îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe
teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de intrare,
deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui asemenea regim
nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.
Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la
libera circulaţie asupra unor noi categorii de personae, studenţi, persoane ce nu
depun activităţi economice, dar au resurse suficiente de trai. Conceptul de
“cetăţenie europeana” a fost prima oara introdus prin Tratatul de la Maastricht
(1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulaţie si de liberă rezidenţă în
interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai
mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica
referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe şi politica referitoare la
imigraţie. Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte
în Tratatul de la Roma9 şi a prevăzut o perioadă de 5 ani pâna la momentul în care
se vor aplica procedurile comunitare şi în aceste domenii.
Prin politica sa, Uniunea Europeana are în vedere crearea unei zone europene
de libertate, securitate şi justiţie în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor
la frontierele interne, indiferent de naţionalitate. În acelaşi timp, se desfăşoară un
amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce priveşte
controlul la frontierele externe ale Uniunii si politicile de vize, azil si imigraţie.
Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din cadrul Titlului
8
Astfel, prin Actul Unic European se preconizează suprimarea completă a funcţionării frontierelor din interiorul
spaţiului comunitar.
9
A se vedea Titlul IV - vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor.
IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul măsurilor
referitoare la politica de vize. După cum am mai menţionat, libera circulaţie a
persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a
politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a
produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor. Cetăţenii
europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa şi de a se stabili unde
doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulaţie a
persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzator de securitate si justiţie. La
Amsterdam, această dublă cerinîă a fost înscrisă în Tratat sub forma înfiinţării
progresive a unei zone de libertate, securitate si justiţie. Abolirea controalelor la
frontieră nu a fost însă pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost
realizat doar de câteva state membre în baza Convenţiei de Implementare a
Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 si intrată în vigoare la 26 martie
1995).
În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul Uniunii
Europene, Parlamentul European si Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor
Fundamentale, document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice,
economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaţionale, europene si
naţionale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o
deosebire între cetăţeni, întrunind – pentru prima dată – în cadrul unui document
unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii
Europene. Articolul 15 alin.1 al Cartei vorbeşte despre dreptul oricărui cetăţean sau
cetăţene ai Uniunii de a avea libertatea de a cauta un serviciu, de a lucra, de a se
stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru.
Libera circulaţie a persoanelor, implicit a informaţiei şi a cunoaşterii
constituie elementul fundamental în comunicarea directă între oameni, instituţii şi
naţiuni, ceea ce conduce la susţinerea şi consolidarea drepturilor omului. De esenţa
măsurii de liberă circulaţie a persoanelor preconizată de actele constitutive ale
Uniunii Europene constă în eliminarea discriminărilor dintre cetăţenii unui stat
membru al Uniunii Europene şi cetăţenii celorlalte state membre care se află şi
muncesc pe teritoriul aceluiaşi stat10. Aceste discriminări pot să privească condiţiile
de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui regim
nediscriminatoriu sub toate aceste aspecte se realizează libera circulaţie a
persoanelor în spaţiul comunitar11.
De asemenea, libera circulaţie a persoanelor constituie o parte a conceptului
mai cuprinzător – Piaţa Internă – care nu poate fi realizată în condiţiile existenţei
10
Victor Duculescu, Noi elemente de integrare europeană în Tratatul de la Amsterdam, Bucureşti, 1999, p.23;
Florian Coman, Drept comunitar european, Editura Planeta, Bucureşti, 2002, p.62.
11
Concluziile Preşedinţiei finlandeze, Tampere, Doc.200/99 (15-16 iunie 1999), pentru discutarea şi explicarea lui
ius commune a se vedea B. Jackson, Viziuni juridice ale noii Europe: Ius Gentium, Ius Commune, drept european,
Viziuni juridice ale noii Europe, Graham and Trotman, 1993.
unor frontiere interne şi ale restricţionării circulaţiei persoanelor. Sensul
conceptului de liberă circulaţie a persoanelor a evoluat mult de la apariţia sa, odată
cu evoluţia reglementărilor comunitare (iniţial, acest concept privea persoana care
beneficia de dreptul la libera circulaţie doar ca agent economic, ajungându-se în
prezent la noţiunea de cetăţean al Uniunii).
 Cu privire la evoluţia liberei circulaţii a persoanelor, primele dispoziţii
referitoare au fost menţionate în Tratatul de la Roma, care stabilea eliminarea între
statele membre a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor,
capitalului si mărfurilor, fiind interzisă orice discriminare pe motiv de
naţionalitate. Semnarea acordului de la Schengen la 14 iunie 1985 (de Franta,
Belgia, Olanda, Luxenburg, Germania) a constituit un salt calitativ în calea
realizării ulterioare a liberei circulaţii a persoanelor. Prin semnarea acordului
părţile contractante şi-au propus în materie de circulaţie a persoanelor să suprime
controalele la frontierele comune şi să le transfere la frontierele externe. În 1990
părţile contractante ale acordului semnează Convenţia de aplicare a Acordului de la
Schengen, imprimând o noua dimensiune eforturilor de realizare a liberei circulaţii
a persoanelor. Ulterior, Convenţia a fost semnată de majoritatea statelor membre
ale Uniunii Europene cu excepţia Marii Britanii şi Irlandei: Italia (27 noiembrie
1990), Spania şi Portugalia (25 iunie 1991), Grecia (6 noiembrie 1992), Austria (28
aprilie 1995), Danemarca, Suedia şi Finlanda (19 decembrie 1996). Norvegia şi
Islanda fiind în afara spaţiului comunitar au încheiat acorduri de cooperare privin
acquis-ul Schengen. Prin Actul Unic European (intrat în vigoare în 1987) libera
circulaţie a persoanelor capătă o noua calificare fiind definită drept una dintre cele
4 libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne. Acest nou statut a codus la accelerarea
procesului de extindere a dreptului de liberă circulaţie privind noi categorii de
persoane cum ar fi studenţi, pensionari, persoane care nu desfăşoară activităţi
economice dar au resurse suficiente de trai. Prin Tratatul de la Maastricht (1993) a
fost introdus conceptul de “cetăţenie europeană”, prin intermediul căreia s-a
acordat drept de liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă in interiorul Uniunii
Europene tuturor cetăţenilor statelor membre. În plus Tratatul a inclus în domeniul
de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la azil, trecerea
frontierelor externe si politica referitoare la imigraţie (incluzând in al treilea Pilon
al Uniunii Europene – Cooperarea in domeniul justiţiei şi afacerilor interne).
Tratatul de la Amsterdam (1997) a introdus prevederile legate de aceste aspecte in
Tratatul de la Roma şi a prevăzut o perioada de 5 ani pentru aplicarea procedurilor
comunitare şi în aceste domenii. Libera circulaţie a persoanelor trebuie insoţită de
măsuri de securitate şi justiţie, pentru a crea un cadru favorabil de exercitare a
acesteia în beneficiul tuturor. Ȋn cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie
2000) Consiliul, Parlamentul European şi Comisia Europeana au semnat “Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene”. Prin acest document sunt reunite
într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale – consacrate într-o
serie de documente internaţionale, europene şi naţionale. Din punct de vedere a
sferei subictelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţenii care se află
in mod legal pe teritoriul comunitar. În acest sens, în art. 15 alin. 1 din Carta este
reglementat „dreptul oricărui cetăţean al Uniunii de a avea libertatea să caute
serviciu, să lucreze, să se stabilească sau să furnizeze servicii în orice stat
membru”12. Alin 3 al aceluiaşi articol dispune ca rezidenţii ţărilor părţi care sunt
autorizaţi să muncească pe teritoriul statelor membre au dreptul la condiţii de
muncă echivalente cu acelea de care beneficiază cetăţenii sau cetăţenele Uniunii
Europene13. Conform art.45 alin.1 din Carta orice cetăţean al Uniunii Europene
are dreptul de a se deplasa şi de a-şi stabilii reşedinţa în mod liber pe teritoriul
statelor membre14 iar libertatea de circulaţie şi de şedere poate să fie acordată, în
conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană, cetăţenilor unor terţe
ţări care domiciliează legal pe teritoriul unui stat membru15.
Protejarea drepturilor fundamentale ale omului reprezintă unul dintre
principiile de bază ale dreptului comunitar, însa nici Tratatul de la Roma şi nici
Tratatul de la Maastricht nu conţineau o codificare a acestor drepturi fundamentale.
Obiectivul principal privind respectarea drepturilor omului în Uniune a fost acela de
a asigura protejarea acestor drepturi în proiectarea, aplicarea şi interpretarea
legislaţiei comunitare. Pe parcursul evoluţiei comunitare, Curţii de Justiţie i-a
revenit rolul de a stabilii compatibilitatea între drepturile fundamentale recunoscute
şi protejate prin constituţiile statelor membre şi o serie de drepturi calificate la nivel
comunitar ca fiind fundamentale. Prin adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale
au fost înlăturate aceste neajunsuri. Toţi cetăţenii Uniunii Europene au dreptul să
circule liber în spaţiul european, să aibă acces la documente şi să se adreseze
Mediatorului European pentru exercitarea dreptului de petiţionare.
Cu privire la dreptul persoanelor la liberă circulaţie, sfârşitul anului 2000 a
adus din nou în discuţie problematica liberei circulaţii a persoanelor în spaţiul
european: s-a pus sub semnul întrebarii decizia Uniunii Europene de a menţine pe
lista neagră a vizelor pentru două dintre statele candidate la aderare: Bulgaria si
România. În contextul eliberării Bulgariei de această povară, răspunsul la
următoarea întrebare dă naştere unor dezbateri în contradictoriu: este drept că
România să reprezinte singurul stat candidat ai cărui cetăţeni au nevoie de viză
pentru a intra pe teritoriul Schengen? Analizând procesul complex al creării
premiselor unei libere circulaţii reale a persoanelor în interiorul Uniunii Europene şi
ritmul evoluţiei acestui proces, ce are deja o istorie de mai bine de patru decenii,
realizăm că nerabdarea statelor candidate pare desuetă. Nici pentru cetăţeanul
comunitar lucrurile n-au mers suficient de repede şi fără probleme. Drept mărturie
stau o serie de aspecte legate de acest proces: faptul că, până la Tratatul de la
Maastricht, nu se putea vorbi decât de libera circulaţie a forţei de muncă, faptul ca
încp se mai disputa drepturile lucrptorilor comunitari în faţa Curtii Europene de

12
A se vedea art.15 alin 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
13
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art.15, alin. 3.
14
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art.45, alin. 1
15
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art.45, alin. 2
Justiţie, faptul că cetăţeanul comunitar abia începe să conştientizeze drepturile de
care beneficiază. În plus, statele membre ale Uniunii Europene nu au încă exerciţiul
gândirii şi exprimării comune în probleme considerate delicate pentru identitatea
unui stat: frontiere, politica externa, securitate. Privind din sens invers, îndelungata
despărţire a Europei explică anxietatea statelor candidate de a fi tratate ca europene.
În plus, orice demers ce duce la crearea unor linii de divizare, oricât de subtile, între
statele candidate este şi mai apăsătoare. Şi o astfel de linie, nu tocmai subtilă, o
reprezintă lista neagra a vizelor. Totuşi, precauţiile statelor membre ale Uniunii
Europene sunt îndreptăţite până la un punct. Făcând abstracţie de temerile - de altfel
niciodată confirmate de realitate - privind invazia emigranţilor din Centrul si Estul
Europei, lipsa mijloacelor necesare de menţinere a nivelului de stabilitate atins de
Uniune reprezinta un factor decisiv în atitudinea comunitară vis-à-vis de libera
circulaţie a persoanelor în Europa.
Până la intrarea în vigoare a Actului Unic European, conceptul de liberă
circulaţie, existau paşi destul de timizi spre o liberă circulaţie a persoanelor în
spaţiul comunitar, astfel art.69 din Tratatul de la Paris, prevedea ca statele membre
să elimine orice restricţie pe motiv de naţionalitate în cazul angajării unui lucrător
cetăţean al statelor membre în industria carbunelui şi oţelului. Totuşi fundamentul
liberei circulaţii a persoanelor este constituit de către Tratatul Comunităţii Europene
ce conţine prevederi menite să susţină aceasta afirmaţie. Astfele se stabileşte că una
dintre activităţile Comunităţii este reprezentată de eliminarea, dintre statele
membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi
capitalului16 şi statuează faptul că în scopul aplicării prezentului Tratat, şi fără a
aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este interzisă orice
discriminare pe motiv de naţionalitate17. Mai mult, trebuie precizat că aceste
prevederi erau incluse, în versiunea iniţială, în Partea a II-a a Tratatului denumită
Fundamentele Comunitatii. Dacă facem însă referire la art.48, art.52 sau art.59 ale
Tratatului Comunităţii Europene putem afirma, fără teamă de a greşi, că Tratatul
Comunităţii Europene consideră indivizii ca fiind actori economici, factori de
producţie, nu persoane. Aceştia au anumite drepturi doar dacă joaca un rol, nu prea
bine definit, în procesul de producţie. Singura menţiune ce dă personalitate
lucratorului comunitar, dincolo de calitatea sa de actor economic, este art.48 alin.3
lit.d ce permite acestuia sa ramâna pe teritoriul statului membru respectiv după ce a
fost angajat. În particular, putem nota faptul că potrivit art.48 nici măcar nu face
referire la cetăţenii statelor membre, ci la lucrătorii din statele membre. Au apărut
chiar o serie de discuţii între legiuitorul comunitar şi Curtea Europeana de Justiţie
privind această formulare, iar Curtea Europeană de Justiţie a acceptat faptul că se
face referire doar la lucratorii cetăţeni ai statelor membre. Tratatul Comunităţii
16
A se vedea art.3 din Tratatul C.E.
17
A se vedea art.6 din Tratatul C.E.
Europene reprezintă, aşadar, fundamentul legal doar pentru libera circulaţie a forţei
de muncă constituită din cetăţenii statelor membre. Vom vedea că nu se pune
problema unei libere circulaţii a persoanelor pentru cel puţin înca 30 de ani, ci doar
a reglementării adecvate a acestui prim nivel al liberei circulaţii, şi anume cel al
mobilităţii forţei de munc
Prin dispoziţiile Tratatului Comunutăţii Europene 18 au fost prevăzute şi câteva
situaţii de limitare sau de restrângere a liberei circulaţii a persoanelor. O primă
situaţie este aceea a intervenţiei unor raţiuni de ordine publică, de securitate publică
sau de sănătate publică19. Aceste limitări privesc libera circulaţie a forţei de muncă,
dreptul de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor. Determinarea în mod concret a
motivelor20 de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică rămân la
latitudinea statului membru care aplică măsurile de îngrădire a dreptului de liberă
circulaţie a persoanelor pe teritoriul său. Pentru a evita exercitarea abuzivă din
partea statului membru care aplică restricţia acestui drept, Curtea de Justiţie a
interpretat conceptul de “ordine publică” în mod strict, astfel încât sfera sa să nu
poată fi determinată unilateral de fiecare stat membru fără nici un control din partea
instituţiilor comunitare.
Din analiza jurisprudenţei comunitare21 rezultă că prin aplicarea dreptului
comunitar pot fi aduse corecţii reglementărilor naţionale privind interpretarea
motivelor ce ar justifica aplicarea restricţiilor impuse liberei circulaţii a persoanelor.
Referitor la îngrădirea liberei circulaţii a persoanelor pentru motive justificate de
sănătate publică, în Anexa la Directiva nr.64/221 a Consiliului sunt menţionate
bolile şi incapacităţile care justifică aplicarea restricţiei. Unele boli şi incapacităţi
prevăzute în această directivă sunt apreciate ca încadrându-se şi în motivele de
îngrădire a dreptului pentru ameninţarea ordinii şi securităţii publice (de exemplu,
bolile psihice, dependenţa de droguri). Ordinea, securitatea publică, sănătatea
publică nu sunt condiţii ale dreptului de sejur, ci deschide, numai statelor membre,
posibilitatea de a limita acest drept. Survenirea bolilor sau infirmităţilor după
eliberarea primului titlu de sejur nu poate justifica refuzul de a reînnoi titlul de sejur
sau îndepărtarea de pe teritoriu22. Nu este posibilă invocarea limitării pentru ordinea
şi securitatea publică în scopuri economice23 ori potrivit art.3 par.1, dacă ar fi
18
A se vedea de asemenea D.Chryssochoon, Democraţie şi simbioză în Uniunea Europeană către o consociere
confederală, 1994; D.Wincott, Uniunea Europeană prevesteşte democraţia? Chestiunile democraţiei în noua
gândire constituţională asupra viitorului Europei, 1994.
19
Directiva nr.64/221 a Consiliului; Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen, art.2 par.2, privind eliminarea
graduală a controalelor la frontierele comune Schengen, 1990.
20
F.Inyder, Curs general asupra Dreptului Constituţional al Uniunii Europene, în colecţia de cursuri ale Academiei
de Drept European, 199, p.50.
21
Viorel Marcu, Drept instituţional comunitar, ed. Hora Tipcan, Bucureşti, 1994, p.23; Florian Coman, Drept
comunitar european, ed. Planeta, Bucureşti, 2002, p.19; Roxana Muntean, Drept european, ed. Oscar Print,
Bucureşti, 1996, p.21.
22
A se vedea art.4 par.2 din Directiva nr.64/221.
23
A se vedea art.2 par.2 Directiva 64/221 C.E.E.
fondate pe alt temei decât comportamentul personal al individului sau, conform
art.3 par.2, dacă ar fi justificată automat pe existenţa unei condamnări penale,
deoarece numai existenţa condamnărilor penale nu poate automat să motiveze
aceste măsuri.
În sentinţa Van Duyn, referitoare la refuzul de a permite intrarea în Regatul
Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, a unei persoane de naţionalitate olandeză,
care dorea să ocupe o funcţie de secretar la biserica de scientologie, neinterzisă în
ţara sa, ale cărei activităţi erau considerate ca prezentând pericol social, Curtea de
Justiţie a acordat prioritate ordinii juridice comunitare, apreciind că semnificaţia
noţiunii de ordine publică, în conţinutul comunitar, nu va putea fi determinată
unilateral de către fiecare stat membru, fără controlul instituţiilor comunitare,
adăugând, însă, că nu rămân decât circumstanţe specifice, care pot justifica să se
recurgă la noţiunea de ordine publică, care pot varia de la o ţară la alta şi că
trebuie să recunoască autorităţilor naţionale competente o marjă de apreciere, în
limitele impuse de tratat. În felul acesta, Curtea de Justiţie24 a lăsat în competenţa
statelor membre numai determinarea, în funcţie de circumstanţele care le sunt
proprii, a cerinţelor ordinii publice de pe teritoriul lor. Calificarea acestor cerinţe ca
motive de ordine publică, care permit resortisanţilor statelor membre să deroge de
la libera circulaţie în comunitate, în vederea exercitării activităţii salariate sau nu,
adică constitutive de ordine publică în ordinea juridică comunitară este, însă, supusă
controlului Curţii.
De asemenea, în ceea ce priveşte funcţionalitatea rezervei ordinii publice sau
securităţii publice, Curtea de Justiţie a precizat, în sentinţele Royer şi Pieck, că
aceasta trebuie să fie înţeleasă nu numai ca o condiţie prealabilă a dobândirii
dreptului de intrare în sejur, dar şi ca deschizând posibilitatea de a aduce, în
cazuri individuale, restricţii exercitării unui drept direct, derivat din Tratat. O altă
situaţie de limitare a dreptului la libera circulaţie a persoanelor se referă la
interzicerea angajărilor în posturile din administraţia publică25.
Curtea de Justiţie 26 a justificat aplicarea restricţiei prin faptul că astfel de
posturi prezumă în fapt din partea celor care le ocupă existenţa unei legături
speciale de loialitate faţă de stat şi reciprocitatea drepturilor şi îndatoririlor care
constituie fundamentul obligaţiei de naţionalitate. Având în vedere faptul că
angajările în posturile din administraţia publică se realizează prin reglementări
naţionale, Curţii de Justiţie i-a revenit sarcina să interpreteze pentru situaţii concrete
dacă ocuparea unor posturi condiţionate de naţionalitatea statului membru angajator
este sau nu discriminatorie. În acest sens, Curtea a statuat că, dacă din natura
atribuţiilor de exercitare a unor posturi nu rezultă că acestea ar constitui o angajare
24
J. V. Louis, Ordinea juridică comunitară, ed a II-a, 1990, p.13; G. Issac, Drept comunitar general, 1993, p.111.
25
A se vedea art.48 (39) par.4 din Tratat.
26
R. David şi J. Brierly, Sisteme juridice majore ale lumii actuale, Butterworthis, a III-a ediţie, 1985, p.17-20.
în administraţia publică, atunci nu se justifică aplicarea restricţiei prevăzute de
art.48 (39) par.4 din Tatat.
O altă excepţie de la exercitarea libertăţii de circulaţie a persoanelor este
prevăzută în art.55 (45) alin.1 din Tratatul CE, care dispune că sunt exceptate de la
aplicarea dispoziţiilor privind libertatea de stabilire, în ceea ce priveşte statul
membru interesat, activităţile de participare în acest stat, chiar cu titlu ocazional, la
exercitarea autorităţii publice. Acest text se aplică şi pentru limitarea liberei
circulaţii a serviciilor, deoarece, conform dispoziţiilor art.66 (55) relative la servicii,
dispoziţiile art.55-587 inclusiv, se aplică în mod corespunzător. Tratatul nu
defineşte noţiunea de autoritate public, iar Curtea de Justiţie se abţine să dea o
definiţie generală a autorităţii publice, motiv pentru care în practică 27 s-a pus
problema dacă noţiunea de autoritate publică trebuie calificată la nivel comunitar
sau la nivel naţional, în cel de-al doilea caz sensul noţiunii fiind diferit de la un stat
la altul. Cu prilejul soluţionării speţei Reyners, privind exercitarea profesiei de
avocat în Belgia de către un resortisant olandez, Curtea de Justiţie a precizat că
activităţile caracteristice ale avocatului nu constituie o participare la exercitarea
autorităţii publice, confirmând caracterul comunitar al noţiunii de autoritate publică.
Curtea de Justiţie a subliniat faptul că este necesară concilierea principiilor
fundamentale şi a obiectivelor Tratatului cu legislaţia fiecărui stat membru,
sugerând ideea unei combinaţii între aprecierea naţională şi exigenţele dreptului
comunitar în vederea definirii unor noţiuni utilizate în tratat.
O altă limitare poate fi apreciată ca fiind impusă prin reglementările naţionale
privind accesul la exercitarea unor activităţi nonsalariale. Conform dispoziţiilor
art.57 (47) par.1 din Tratatul C.E., cu scopul de a facilita accesul la activităţile
nonsalariale şi la exercitarea lor, Consiliul emite directive vizând recunoaşterea
reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri similare. De asemenea,
Consiliul emite directive în vederea coordonării reglementărilor naţionale privind
accesul la exercitarea activităţilor nonsalariale.
În ceea ce priveşte profesiunile medicale, paramedicale şi farmaceutice,
liberalizarea progresivă a restricţiilor va fi subordonată coordonării condiţiilor de
exercitare în diferitele state membre. Din analiza legislaţiei şi jurisprudenţei
comunitare28 rezultă că excepţiile privind libera circulaţie a persoanelor trebuie
interpretate în mod strict, limitele şi scopul aplicării restricţiilor fiind în concordanţă
cu principiile generale ale dreptului comunitar 29. Anumite îngrădiri ale dreptului la
liberă circulaţie sunt determinate şi de sistemul de vize cât şi de politica în materie
de azil şi imigrare. Această politică30 se desprinde din conţinutul Tratatului de la
27
R. von Caenegem, O introducere istorică în dreptul privat, Cambridge University Press, 1992, p.78.
28
Florian Coman, op.cit., p.23-92.
29
A se vedea principiile nediscriminării, proporţionalităţii şi protecţiei drepturilor fundamentale.
30
B. Markesinis, De ce un cod nu este cea mai bună cale de a avansa cauza unităţii legale europene, 1998, 5
European Review of Private Law, 519, 521.
Amsterdam care a introdus în Tratatul de la Roma Titlul II 31. La capătul unei
cercetări consacrate a dreptului la libera circulaţie a persoanelor implicaţiilor sale
condiţiile dobândirii de către România ca membru al Uniunii Europene, după
părerea noastră, cinci mari probleme se desprind şi urmează a constitui în
permanenţă obiective ale politicii statului român, cum sunt apărarea intereselor
cetătenilor români în străinătate, întărirea legăturilor cu românii de pretutindeni.
Apărarea intereselor cetăţenilor români in străinătate este un principiu
constituţional32, potrivit căruia cetăţenii români se bucură în străinătate de protectia
statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu
sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.
Protecţia intereselor cetăţenilor români aflati în străinătate se concretizează
in sprijinul pe care acordă autorităţile diplomatice si consulare cetăţenilor români
care se confruntă cu diverse probleme pe timpul sederii lor în străinătate. În
această privinţa, un rol important îl au măsurile diplomatice vizând consolidarea
legăturilor de prietenie şi colaborare intre România şi ţările membre ale Uniunii
Europene, sprijinul concret dat de autorităţile româneşti din străinătate românilor
aflaţi in dificultate. După cum este bine cunoscut, cazul cetăţeanului român
Nicolae Romulus Mailat, acuzat de uciderea italiencei Giovanna Reggiani, în
condiţii care nu au fost nici acum elucidate pe deplin, a suscitat un val de
manifestări xenofobe, determinând adoptarea în Italia a unui act normativ33 vizând
măsuri urgente în materie de expulzare şi de îndepărtare, pentru terorism şi pentru
motive imperative de sigurantă publică, măsuri ce au vizat şi expulzarea unui
număr de cetăţeni români aflati în această ţară. Potrivit acestei reglementări,
măsura de expulzare este executabilă imediat, chiar dacă cel în cauză a atacat-o în
faţa instanţelor judecătoreşti iar măsura de indepărtare din teritoriul naţional pentru
motive imperative de siguranţă publică a cetăţeanului Uniunii Europene sau a
membrului său de familie, indiferent de cetăţenia acestuia34.
Un obiectiv deosebit al activităţii României, reprezintă dezvoltarea şi întărirea
legăturilor cu românii din străinătate35, păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea
identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei
statului ai cărui cetăţeni sunt. Acţiunea statului român se bazează pe o viziune
europeană de realizare a implicării statelor înrudite în promovarea intereselor si
drepturilor etnicilor de peste hotare, in conformitate cu principiile fundamentale
recunoscute de întreaga comunitate internaţională principiul suveranităţii

31
Art.73 J( 61)-73O(67), dispoziţii relative la Vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a
persoanelor.
32
A se vedea art.17 din Constituţia României.
33
A se vedea Decret-lege nr.249/2007.
34
A se vedea art.4 Decret-lege nr.249/2007.
35
A se vedea art.7 din Constituţie.
teritoriale, principiul bunei vecinătăţi, principiul respectării drepturilor
fundamentale ale omului al nediscriminării, principiul pacta sunt servanda si
principiul reciprocitătii. În consecinţă, in acţiunea sa, statul român va acorda
prevalenta necesară convenirii pe plan bilateral, cu statele de reşedinţă ale etnicilor
români, a modalităţilor de sprijinire a acestora şi va ţine cont de solicitările şi
nevoile specifice ale etnicilor români şi comunităţilor acestora, în vederea
identificării unor soluţii corespunzătoare.
Reglemetările referitoare la drepturile persoanelor de origine română liber
asumată36, precum şi ale celor ce aparţin filonului cultural românesc, care
domiciliază în afara frontierelor de stat ale României, precum atribuţiile
institutiilor competente, rolul esenţial revenind Ministerului Afacerilor Externe
Prin Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni. Totodată, legea a
instituit Forumul comunitătilor româneşti de pretutindeni şi Consiliul Consultativ
al românilor de pretutindeni. De asemenea, prin lege au fost stabilite măsuri-cadru
privind românii de pretutindeni, urmărind ca, acţiunea statului român fie precis
direcţionată, prin trasarea exactă a obiectivelor de urmărit şi relaţia cu aceştia,
precum şi prin indicarea modalităţilor de realizare a obiectivelor propuse. Intrarea
în vigoare a noului act normativ privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni
a determinat abrogarea Legii nr.150/1998 privind acordarea de sprijin
comunităţilor româneşti de pretutindeni prima lege post-revoluţionară abordând
această problemă. Este binecunoscut faptul românii din străinătate reprezintă un
important potential atât economic, cât şi politic, ce poate fi folosit in mod
constructiv, pentru a dezvolta si consolida legăturile dintre ţara noastră şi alte ţari.
În acest sens, este de semnalat că anul 2006, românii din Italia şi din Spania au
decis constituirea unor partide politice care marchează o participare importantă a
comunităţilor românesti la dezvoltarea vieţii politice si - nu numai -,din ţarile
respective. Astfel, la data de 9 noiembrie 2006 a luat fiinţă Partidul Românilor din
care este deschis atât cetătenilor români, cât şi cetăţenilor italieni 37. La nivel
practic, Partidul şi-a propus ca obiective precise, acelea de a promova:
simplificarea procedurii de emitere a permiselor de sedere, îmbunătătirea
procesului de reîntregire a familiei, recunoasterea simplificată si echivalarea
titlurilor de studii. Limba română va fi propusă ca limbă de studiu în şcoli
grădiniţe, pentru a răspunde realităţii şi necesitătilor comunitătii românesti, cea mai
numeroasă din Italia. Obiectivele menţionate si multe altele, au reieşit din

36
A se vedea Legea nr.29/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni.
37
Potrivit Statutului, Partidul Identitatea Românească a fost constituit ca un subiect politic autonom şi independent,
fără o ideologie politică care propune să dezvolte şi să, susţină coeziunea culturală si politică a comunităţii
româneşti in Italia. De asemenea, scopul declarat al Partidului este obţinerea imbunătăţirii progresive şi constante a
condiţiilor de viată ale românilor din Italia.
confruntarea şi experienţa zilnică, în contact cu comunitatea românească, a
membrilor fondatori38.
Giancarlo Germani, preşedintele Partidului Românilor din Italia a estimat că,
un asemenea proiect trebuie să constituie o prioritate a statului român. Nu ar fi
doar o modalitate de a valoriza diaspora, ci şi o investiţie utilă a României in
viitor. Românii din străinătate constituie o resursă economică şi socială importantă.
În curând ei vor reprezenta şi o resursă politicâ importanta,mă refer la diaspora din
Uniunea Europeană. Diplomaţia românească ar putea avea, în viitor, un putemic
aliat tocmai, in românii din străinătate. Astfel, minorităţile de români ar face un
excelent lobby pentru tara lor. Diaspora nu trebuie văzută ca o povară, ci ca o
bogăţie a României.
În Spania a fost constituit Partidul Independent Român, în noiembrie 2006, a
cărei constituire a fost determinată printre altele, de posibilitatea Participării pentru
prima oară a celor 400.000 de români cu drept de rezidenţă în Spania la alegerile
locale ce urmau să se desfăşoare în această, ţară. Iniţiativa s-a bucurat de succes,
dar a fost criticată de unii cetăţeni români aflaţi în Spania, care au opinat că,, dacă
acest partid al românilor va solicita şcoli şi biserici separate, acest lucru va putea
duce la o separare a comunităţii româneşti şi la o anumită ghetou-rizare. În orice
caz, constituirea acestui partid are nu numai, o importantă lectorală, dar reprezintă
si un puternic factor de afirmare a comunităţii româneşti. Prin îmbunătătirea
procesului de integrare a emigranţilor români în Spania şi omologarea titlurilor
academice, organizarea de biblioteci bilingve, ajutorarea unor români defavorizati.

38
Partidul, prin statutul său, va putea participa la toate alegerile administrative, politice şi europene care se vor ţine
în Italia. Este de remarcat, că, în cadrul unei vizite efectuate in Italia de ministrul român al internelor si reformei
administrative Cristian David, reprezentanţii românilor din Italia au propus înfiinţarea unui Minister al Diasporei la
Bucureşti.
 Libera circulaţie a capitalurilor şi a serviciilor39

Prin liberei circulaţii a capitalurilor sunt interzise toate restricţiile cu privire la

circulaţia acestora în toate cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, şi statele
terţe ca o condiţie majoră a realizării uniunii economice şi monetare40.
Circulaţia capitalului reprezintă transferul unilateral de valori în formă de
capital material – participare la o societate comercială străină sau în formă de
capital bănesc – mijloace de plată legale, titluri de valoare, credite, dintr-un stat
membru într-un alt stat care de obicei reprezintă o investiţie de capital41.
Circulaţia plăţilor reprezintă transferul peste hotare de mijloace de plată 42
necesare în legătură cu o contraprestaţie43 şi este o libertate anexă liberei circulaţii a
persoanelor, mărfurilor şi serviciilor. Sunt interzise orice fel de discriminări în
materia libertăţii de circulaţie a capitalurilor, astfel pe lângă măsurile care constituie
discriminare deschisă, ne referim şi la orice fel de reglementare internă care este
capabilă direct sau indirect, potenţial sau faptic să împiedice circulaţia liberă a
capitalului şi plăţilor, orice măsură care, temporar sau pe termen lung, împiedică,
limitează sau refuză în totalitate intrarea, ieşirea şi tranzitul de capital în funcţie de
cantitate sau valoare. Şi totuşi sunt permise următoarele restricţii cu privire la
circulaţia liberă a capitalurilor şi plăţilor, astfel există restricţii din motive de
apărare a interesului general44, dar şi din motive care justifică impozitarea prin care
statele membre au dreptul să aplice dispoziţiile pertinente ale legislaţiei lor fiscale
care stabilesc o distincţie între contribuabili în funcţie de reşedinţa lor sau locurile
unde le sunt investite capitalurile în acele domenii care nu intră sub incidenţa
reglementărilor europene.
Libera circulaţie a serviciilor constă în dreptul de a oferi servicii pe
teritoriul statelor membre plecând de la un sediu, principal sau secundar stabilit în
Uniunea Europeană, fiind o componentă esenţială pentru funcţionarea Pieţei Unice
Europene, având ca fundament necesitatea unei repartizări optime a factorilor de
producţie la nivel comunitar, astfel încat mobilitatea acestora să permită
exercitarea activitătilor productive şi comerciale în cele mai favorabile medii
sociale, economice şi comerciale45. În dreptul comunitar46, prin noţiunea de
servicii, se înţelege ansamblui prestriior care nu cad sub incidenţa dispoziţiilor
referitoare la libera circuiatie adispoziţiilor, capitalurilor sau persoanelor. Ea are,
39
40
Gyula Fabian, Drept instituţional al Uniunii Europene, ed.Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.467-468.
41
Nu constituie circulaţie de capital simplul transfer de bani pentru plata unor bunuri sau servicii.
42
Bancnote, cambii, cecuri, acreditive, bilete la ordin.
43
Cumpărare de mărfuri sau servicii.
44
C.J.U.E. apreciază de la caz la caz dacă restricţia este sau nu justificată.
45
A se vedea art.49 - 55 (fostele 59-66) din Tratatul de la Roma (C.E.E.).
46
Aelenei Victor, Legislaţie europeană pentru politia de frontieră, ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2007, p.76-77
aşadar, un caracter residual, subsidiar, dar poate fi clarificată în baza a trei criterii
stabilite prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Astfel, prestatorul serviciilor trebuie
să fie stabilit într-un stat membru al Uniunii Europene, altui decât acela al
destinatarului prestaţiei, astfel încât să existe o trecere a unei frontiere interioare
Uniunii Europene, şi de asemenea, prestatorul trebuie să fi fost stabilit în spatiul
Pieţei Unice Europene, prestaţia trebuie să fie furnizată contra unei remuneraţii.
Tratatul de la Roma (CEE) 47precizează că, prestatorul serviciilor îşi poate
exercita şi numai temporar activitatea în ţara în care serviciul este oferit, rezultând
că, nu trebuie să se stabilească pe teritoriul altui stat membru, pentru că atunci ne-
am afla în prezenţa libertăţii de stabilire. Prestarea serviciilor poate fi întalnită în
orice sector de activitate, cum sunt de sxemplu, emisiunile televizate, publicitatea,
activităţile financiare din sectorul bancar şi al asigurărilor, activităţile de
intermediere, transportul şi turismul, chiar sportul profesionist, organizarea
jocurilor şi a loteriilor şi orice profesii liberale (medici, avocaţi, arhitecţi,
contabili).
Cu privire la raporturile dintre libertatea de stabilire şi libera circulaţie a
serviciilor, chiar dacă cele două libertărţi sunt diferite, fiind distinct reglementate
în cadrul Tratatului de la Roma (CEE), ele au şi puncte commune. Astfel primul
dintre acestea este scopul lor comun, acela de eliminare a barierelor economice din
cadrul Pieţei Unice, Tratatul oferind ambele libertăţi întreprinderilor, statele
membre ale Uniunii Europene neputând împiedica alegerea uneia dintre ele, în
ciuda caracterului rezidual al liberei circulaţii a serviciilor48.
Prin opoziţie cu libertatea de stabilire, libera circulaţie a serviciilor este prin
natura sa transfrontalieră şi pune în discuţie două legislaţii naţionale, aceea a
statului de unde emană prestatia şi cea a statului destinatarului prestaţiei. Libera
circulaţie a serviciilor poate fi împărţită în două categorii, şi anume libera circulaţie
a serviciilor active şi libera circulaţie a serviciilor passive, cea activă este cea mai
des întalnită şi presupune ca furnizorul să fie activ, adică să se deplaseze la clientul
care locuieşte în alt stat membru decât acela unde se află el stabilit 49. Libera
circulaţie a sericiilor pasivă determină clientul să se deplaseze în statul membru
unde se află stabilit prestatorul pentru a lua contact cu el sau a încheia un contact.
O variantă intemediară este cea în care nici fumizorul de servicii, nici destinatarul
lor nu se deplasează într-un alt stat membru al Uniunii Europene, dar furnizarea
serviciilor se produce prin poştă, telefon, telegramă, telefax, fax, terminale de
computer, transmitere de publicitate, etc.

47
A se vedea art. 50 (ex-60) din Tratatul de la Roma (C.E.E.).
48
Criteriile alegerii pot fi diverse: posibilitatea păstrării unui regim fiscal şi/sau social cunoscut sau mai suplu, legea
aplicabilă contractelor, regulile de facturare.
49
Avem în vedere specificitatea liberei circulaţii a serviciilor
 Cu privire la regimul juridic al liberei circulatii a serviciilor active,
subliniem că legislaţia naţională nu trebuie să pună piedici persoanelor care vor să
beneficieze de libera circulaţie a serviciilor, deoarece, numai astfel se poate realiza
efectui util al art.49 (ex-59) din Tratatul de la Roma (CEE).
Referitor la interdicţia discriminării în funcţie de criteriul nationalităţii sau
al rezidenţei prestatorului, cu excepţia activităţilor menţionate în articolul 45 (ex-
55) din Tratatul de la Roma (CEE), respectiv exercitarea autorităţii publice, nu pot
fi admise discriminări directe, indirecte sau deghizate pe baza naţionalităţii
prestatorului sau a sediului acestuia. Sunt, de asemenea, interzise măsurile prin
care prestatorul de servicii ar fi supus unor sarcini sau cotizaţii pe care le suporta
deja în ţara de origine, ceea ce are ca efect diminuarea sau anihilarea avantajelor pe
care prestatorul le-ar putea avea din faptul că este stabilit într-un alt stat membru.
De asemenea, legat de interdicţia măsurilor naţionale restrictive aplicate în
mod nediscriminatoriu, există o gamă largă de măsuri naţionale50 care
reglementează accesul la/sau exercitarea cotidiană a anumitor activităţi care,
aplicate nediscriminatoriu, pot conduce la limitâri ale liberei circulaţii a serviciilor.
Un prim set de măsuri se referă la faptul că, accesul la unele profesii este
condiţionat de deţinerea unor titluri, diplome sau calificări profesionale sau de
deţinerea unor autorizaţii administrative prealabile. În absenţa unei armonizări,
statele membre sunt libere să fixeze un nivel minim al calificării necesare pentru
exercitarea unei profesii, astfel încât, să fie garantată calitatea prestaţiilor furnizate
pe teritoriul lor. Acest lucru poate, însă, conduce la aplicarea tratamentului
naţional al statului unde se prestează serviciul, astfel îngreunând libera circulatie a
serviciilor. Desigur, dacă există principiul recunoaşterii certificatelor sau
atestatelor profesionale51, în virtutea căruia autorităţile statelor membre ale Uniunii
Europene trebuie să aprecieze cunoştinţele sau diplomele obtinute în statele de
origine ale prestatorilor şi să organizeze examene, probe, stagii de adaptare.
Totodată, deciziile de respingere a unei cereri de autorizare a activităţii trebuie să
fie motivate şi susceptibile de recurs52.
Există totuşi şi unele măsuri naţionale care pot fi justificate prin raţiuni
interes general dar care pot fi adoptate numai respectând condiţii referitoare la:
domeniul în care se ia măsura să nu fie armonizat, măsura să urmărească interes
general, nu trebuie să fie discriminatorie, să fie în mod obiectiv necesară, să fie
proporţională cu scopul urmărit, să respecte principiul recunoaşterii reciproce. Nu
există o listă exhaustivă a raţiunilor de interes general, iar Curtea de Justiţie a
50
Spre exemplu, controale administrative, contabilitate, declaraţii la organele administrative, deontologice.
51
A se vedea Directivele din 21 decembrie 1988 (Directiva 89/48/C.E.E.) şi 18 iunie 1992 (Directiva 92/51/C.E.E.)
52
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit şi unele criterii generale pentru identificarea
măsurilor naţionale restrictive faţă, de ibera circulaţie a serviciilor: măsuri care, aplicate mod uniform, pot conduce
dificultăţi mari la prestator pentru un prestator de servicii transfrontaliere, decât pentru un naţional, deşi ambii
furnizează în mod legal servicii similare în respectivul stat.
Comunităţilor Europene identifică mereu altele noi, în funcţie de cazurile pe care le
are de soluţionat, dar, cu titlu de exemplu, pot fi menţionate: etica, morala,
deontologia profesională, buna administrare a justiţiei, reputaţia pieţelor naţionale,
protecţia unei limbi sau a unei culturi, coerenţa regimului fiscal.
Atunci când destinatarii serviciilor se deplasează şi acceptă implicit să renunţe
la protecţia dreptului lor naţional, libertatea lor trebuie să fie respectată de toate
statele membre ale Uniunii Europene, astfel încât, să aibă acces la toate serviciile,
fără, restricţii impuse în considerarea naţionalităţii sau a rezidenţei lor.
Cu privire la beneficiarii liberei circulaţii a serviciilor, Tratatul de la Roma
din anul 1957 (CEE) stabileşte ca beneficiarii ai liberei circulaţii a serviciilor, pot
fi persoanele fizice53 şi persoanele juridice54, care prin specificul sau prin
activităţile lor se plasează în câmpul de aplicare al dreptului comunitar, iar faţă de
oricare alte subiecte de drept, libera circulaţie a serviciilor nu se aplică.

53
Resortisant (rezident) comunitar reprezintă orice persoană care are cetăţenia unui stat membru al Uniunii
Europene. Determinarea cetăţeniei este de competenţa statului a cărui cetăţenie este invocată iar persoanele care au
dublă cetătenie (de exemplu, una aparţinând unui stat membru alta unei terţe ţări), atâta timp cât ele invocă cetăţenia
unui stat membru, se pot prevala de drepturile acordate de legislaţia comunitară.
54
Referitor la noţiunea de persoane juridice, în dreptul comunitar/unional nu există, un sistem general de
recunoaştere a societăţilor şi a persoanelor juridice. Sistemele juridice ale statelor membre sunt diferite, totuşi prin
art.48 (ex. art.58) din Tratatul de la Roma (C.E.E.), au fost instituite anumite reguli care să asigure recunoaşterea
reciprocă a societăţilor în domeniul libertăţii de stabilire şi a liberei circulaţii a serviciilor. Centru de resurse umane
– Uniunea Europeană, Libera circulaţie a serviciilor, Bucureşti, 2002, p.9-15