Sunteți pe pagina 1din 17

Unele maşini de drenaj sunt prevăzute şi cu dispozitive speciale (cu laser sau

electronice) care asigură controlul şi reglarea adâncimii săpăturii în vederea


realizării uniformităţii pantei de execuţie.
Drenurile absorbante pot fi realizate şi prin metoda pozării fără tranşee,
asigurându-se o productivitate foarte ridicată dar, poate fi aplicată doar pe
terenurile cu permeabilitatea mijlocie-mare. Pentru îmbunătăţirea accesului apei
în tubul de dren, fanta lăsată în sol de maşina de drenaj poate fi umplută cu
material granular (balast, nisip grosier etc). Umplerea fantei (continuă sau
discontinuă) se face cu ajutorul unui jgheab montat în spatele tobei de pozare a
tuburilor de dren.
Realizarea unui drenaj de calitate impune ca lucrările să se facă (mecanizat
sau manual) în afara perioadelor umede ale anului care, la noi în ţară, corespunde
intervalului de timp dintre lunile iulie şi noiembrie. Avantajele tehnice şi
economice ale executării drenajului într-o perioadă optimă de lucru depăşesc
valoarea producţiei agricole dintr-un an, şi de aceea, renunţarea la cultivarea
pământului în a doua jumătate a sezonului de vegetaţie în favoarea executării unui
drenaj de bună calitate este justificată.
Captarea izvoarelor de coastă. Izvoarele sunt apariţii la suprafaţă a apei
subterane. Izvoarele situate pe feţele versantelorsunt izvoare
descendente, de deversare sau izvoare de coastă.
Izvoarele descendente apar pe terenurile agricole înclinate ca zone limitate,
cu exces de umiditate care îngreuiază executarea lucrărilor solului şi stânjenesc
dezvoltarea normală a plantelor cultivate. În plus, umezirea suprafeţelor de
contact dintre straturile argiloase şi volumele de pământ care li se suprapun,
transformă masele, iniţial rigide, în masive labile care pot aluneca pe feţele
argiloase înmuiate.
Înlăturarea excesului de umiditate, determinat pe versante de apariţia la zi a
pânzei freatice, se realizează cu ajutorul drenajului de intercepţie, în care scop
trebuie cunoscute sau determinate:
⛼ limitele zonei cu exces de umiditate;
⛼ depărtarea zonei cu exces de umiditate faţă de camera de captare sau
colectoarele în care să se descarce apa captată, pentru a fi evacuată în emisar;
⛼ textura solului şi permeabilitatea acestuia până la stratul greu permeabil;
⛼ adâncimea stratului cu permeabilitatea redusă;
⛼ adâncimea şi grosimea stratului acvifer în amonte de zona supraumezită.
Dacă izvorul apare pe faţa versantului dispersat pe o suprafaţă mare, este

40
necesară o reţea de drenuri absorbante şi colectoare care să intercepteze şi să
conducă apa spre camera de captare (fig. 5.14). Din figura 5.14 rezultă că prima
linie de drenuri absorbante trebuie amplasată în amonte de zona supraumezită în
aşa fel încât curenţii subterani de apă să intercepteze prismul filtrant al drenului.

Fig. 5.14 Schemă de captare a unui izvor de coastă dispersat


1 - dren absorbant; 2 - prismul filtrant; 3 - dren colector; 4 - limita suprafeţei cu exces de umiditate;
5 - camera de captare; 6 - strat greu permeabil; 7 - curenţi de apă subterană;
hd - adâncimea tranşeei de drenaj; hf - grosimea complexului dren + filtru.

Stabilirea poziţiei primei linii de dren implică efectuarea câtorva sondaje, în


amonte de limita superioară a suprafeţei umezite, pentru a se determina adâncimea
(h1) a părţii superioare a acviferului. Se alege sondajul la care h1 = 40÷ 50cm.
Sub această adâncime, urmează să se aşeze în tranşeea drenului care trece prin
punctul în care se găseşte sondajul ales, drenul şi materialul filtrant.
În funcţie de panta medie a terenului
(it) din cuprinsul suprafeţei
supraumezite, depărtarea (do) a sonda-
jului, de la limita amonte a suprafeţei
umezite şi de adâncimea (h1) - şi
admiţând paralelismul curenţilor apei
Fig. 5.15 Schemă pentru determinarea pantei
şi grosimii curentului de apă subteran subterane - se determină panta apro-
ximativă (ia) a acviferului (fig. 5.15).
i ⋅d − h h
ia = t o 1 = it − 1 (5.17)
do do
Grosimea stratului de apă subterană (Ha) care generează izvorul de coastă se
poate estima, conform figurii 5.15, cu relaţia:
H a = ∆H − ∆ha − h1 = D ⋅ it − D ⋅ ia − do ⋅ it − do⋅ ia = ( it − ia ) ( D − do ) = du( it − ia )

(5.18)
Adâncime tranşeei de drenaj (hd), din figura 5.15, este:
hd = h1 + hf (5.19)
în care:
h reprezintă grosimea complexului filtru + dren.

41
f

Dacă H a ≤ hf , este suficientă o singură linie de dren absorbant, la depărtarea


(do) în amonte de limita superioară a suprafeţei supraumezite, adică în dreptul
sondajului pentru care s-a ales valoarea (h1).
Când H a > hf , a doua linie de dren absorbant şi următoarele se trasează, în
aval de prima, la distanţa:
hf
L= (5.20)
it − ia
Numărul liniilor de drenuri absorbante (Nd) se calculează în funcţie de
grosimea stratului de apă subterană (Ha) şi grosimea complexului filtru + dren (hf):
Ha
Nd = (5.21)
hf
Drenurile absorbante, executate din fascine sau din piatră, se trasează cu panta
de 0,002 ÷ 0,005 , având lungimea de cel mult 180 ÷ 200 m. În funcţie de
situaţia din teren, distanţa între drenuri poate fi până la 30 ÷ 50 m.

Fig. 5.16 Camere de captare


a - simplă, din beton; b - simplă, cu dren lateral şi filtru de fund

Când drenurile absorbante se execută din tuburi de PVC, grosimea stratului


filtrant trebuie să fie de 40 ÷ 80 cm.
Drenul colector, care primeşte apa de la drenurile absorbante, se amplasează,
de regulă, pe linia de cea mai mare pantă. Dacă lungimea drenului colector este
mai mare de 50 - 70 m, se amplasează la distanţa de 30 - 70 (în funcţie de pantă)
câte un cămin de vizită. Când lungimea drenului colector nu depăşeşte 50 - 70 m,
la extremitatea aval a acestuia se execută camera de captare a izvorului (fig. 5.24)
sau drenul se descarcă într-un canal de coastă înclinat, debuşeu ori direct în
emisar.
La izvoarele cu apa limpede precum şi pentru captările de mică importanţă,
42
camera de captare poate avea un singur compartiment şi se poate construi din
beton, beton armat, zidărie de piatră cu mortar de ciment etc (fig. 5.16 a). Când
izvorul apare concentrat pe faţa versantului, captarea se poate realiza prin
construcţia unei camere de captare cu dren lateral şi filtru de fund (fig. 5.16 b).
5.4.4 Drenajul cârtiţă
Drenajul cârtiţă realizează eliminarea excesului de apă din profilul solului
prin galerii cu diametrul de 7 - 10 cm, executate la 0,4 - 0,8 m sub suprafaţa
terenului. După poziţia în plan vertical a elementelor de regularizare, drenajul
cârtiţă este asemănător drenajului orizontal.
Drenajul cârtiţă este oportun şi eficace pe terenurile cu soluri grele, care au
minimum 40 % argilă şi nisip cel mult 20 %. Reglarea regimului hidric al solului
prin drenaj cârtiţă implică terenuri cu straturile subarabile puţin permeabile (K <
3·10-4 cm/s), slab aerate, cu porozitatea totală mai mică de 45 %, porozitatea de
aeraţie sub 10 - 15 % şi cu volumul porilor mai mari de 0,3 mm, cel mult 20 %
din volumul total al solului. Se estimează că se pot realiza galerii pentru drenajul
cârtiţă dacă stratul de sol în care acestea urmează a fi executate are o astfel de
alcătuire încât o sferă cu diametrul de 5 - 7 cm - modelată din pământul acestui strat
- îşi păstrează integritatea în apă timp de 12 - 24 de ore (Haret C., Stanciu I., 1978).
După Mihnea I (1973), în România poate fi
amenajată prin drenaj cârtiţă o suprafaţă de
aproximativ 2,6 milioane hectare.
Galeriile de drenaj cârtiţă se execută cu un
Fig. 5.17 Schema dispozitivului dispozitiv special (fig. 5.17), alcătuit dintr-un
pentru executarea galeriilor de
drenaj cârtiţă cadru metalic care face legătura cu tractorul
şi un cuţit aşezat vertical, cu tăişul înainte, având la partea inferioară o piesă
ascuţită, numită drenor. La drenor se ataşează - prin intermediul unui lanţ scurt -
dilatatorul, de formă tronconică, având rolul să consolideze şi să netezească
pereţii galeriei deschise de drenor. Dispozitivul de drenaj cârtiţă este tractat de un
tractor puternic. Dispozitivul se poate monta şi la plugul pentru arătură normală
încât, galeriile se pot deschide odată cu arătura.
Când dispozitivul de drenaj cârtiţă este pus în funcţiune, piesele active ale
acestuia (cuţitul vertical, drenorul şi dilatatorul) realizează în masa solului o
tăietură verticală îngustă (2 - 2,5 cm), un gol cilindric (ø= 7 - 10 cm) - care constituie
galeria drenului cârtiţă - şi o mulţime de fisuri care sporesc permeabilitatea solului.
Elementele tehnice ale drenajului cârtiţă sunt: panta, adâncimea, diametrul şi
lungimea galeriilor precum şi distanţa dintre ele.

43
Panta în lungul galeriei de dren cârtiţă se adoptă în limitele 0,5 - 5,0 % şi
trebuie să fie constantă pe toată lungimea drenului. De aceea, este necesar ca
înaintea executării drenajului, cu cel puţin 1 - 2 ani, să se realizeze netezirea
terenului pe direcţia viitoarelor galerii de drenaj. La valori mici ale pantei, galeriile
reţin apa timp îndelungat, pereţii acestora se înmoaie şi se surpă; în cazul pantei
mari, viteza de circulaţie a apei provoacă degradarea galeriilor prin eroziune. Ca
urmare, panta optimă a galeriilor se cuprinde în intervalul 1 - 2 %.
Adâncimea de executare a galeriilor este, obişnuit, de 0,5 - 0,6 m; adâncimea
mai mare protejează mai bine galeriile şi prelungeşte durata de funcţionare a
drenajului dar, un drenaj adânc implică majorarea investiţiei de amenajare.
Diametrul galeriilor de drenaj cârtiţă variază între 7 - 10 cm, putând ajunge
chiar până la 15 cm la solurile bogate în materie organică.
Lungimea drenului cârtiţă poate varia între 30 - 200 m, în funcţie de mărimea şi
forma suprafeţei de drenat, panta galeriilor, poziţia drenului colector, natura solului
etc. Dacă panta este mare, lungimea galeriei nu trebuie să depăşească 100 - 150 m; la
panta de 1 - 2 % lungimea drenului poate fi de 150 - 200 m iar pentru panta mai
mică de 1 %, galeriile drenajului nu trebuie să fie mai lungi de 75 m. Drenurile lungi
se strică şi ies din funcţie mai repede decât cele scurte.
Distanţa între drenuri se alege de 2 - 5 m, în funcţie de însuşirile solului,
valoarea pantei şi gradul de uniformitate a terenului care se drenează.
Galeriile drenajului cârtiţă pot evacua apa
direct în canalele colectoare deschise (fig.
5.17), caz în care gurile de descărcare se
consolidează cu tuburi din PVC, având
lungimea de 1,5 m, din care 1 m în pământ.
Fig. 5.17 Schema de execuţie a Drenajul cârtiţă se mai poate realiza şi în
drenajului cârtiţă cu descărcarea apei
din galerii în canale colectoare combinaţie cu drenajul prin tuburi, când,
galeriile se execută perpendicular pe traseele
drenurilor absorbante alcătuite din tuburi,
obţinându-se aşa-numitul drenaj încrucişat
(fig. 5.18). În această situaţie, drenurile
absorbante ale drenajului cu tuburi
îndeplinesc şi funcţia de drenuri colectoare
Fig. pentru apa din galeriile drenajului cârtiţă.
5.18
Legătura hidraulică între galeriile cârtiţă şi
drenurile din tuburi se face prin intermediul
44

Schema drenajului încrucişat


Dc - dren colector din tuburi;
dc - dren cârtiţă
materialului filtrant. De aceea, adâncimea de executare a galeriilor şi grosimea
stratului filtrant la drenurile din tuburi trebuie astfel alese încât galeriile drenajului
cârtiţă să intersecteze materialul filtrant, prin care să cedeze apa drenurilor
tubulare.
Perioada cea mai bună pentru executarea drenajului cârtiţă este vara şi la începutul
toamnei. Executarea drenajului cârtiţă de calitate cere ca solul - la adâncimea de
executare a galeriilor - să fie umed (pentru formarea galeriilor cu pereţii stabili) iar la
suprafaţă, să fie suficient de uscat pentru ca tractorul să poată lucra fără a produce tasări
importante. După execuţia drenurilor cârtiţă, terenul se discuieşte sau se ară super-
ficial, perpendicular faţă de galerii, pentru a închide la suprafaţă tăieturile făcute de
cuţitul vertical şi a preveni pătrunderea apei cu pământ în secţiunea drenurilor cârtiţă.

5.4.5 Drenajul vertical


Drenajul vertical sau prin puţuri permite evacuarea apei în exces de la
suprafaţă şi coborârea nivelului freatic, în cazul terenurilor din zonele
depresionare, greu de drenat prin canale sau drenuri orizontale. Folosirea
drenajului vertical prezintă următoarele avantaje:
⛼ asigură eliminarea excesului de apă din sol în zone în care nu sunt aplicabile
alte soluţii de drenaj;
⛼ permite realizarea drenajelor adânci, eficace în combaterea salinizării solului;
⛼ apa drenată poate fi folosită pentru irigaţii;
⛼ se pretează la automatizare.
Dintre dezavantaje, cele mai importante sunt:
⛼ construcţia dificilă şi costisitoare a puţurilor;
⛼ consumul mare de energie la exploatarea puţurilor cu pompare;
⛼ favorizarea poluării apei freatice cu substanţele chimice folosite în agricultură.
Puţurile de drenaj se dispun în plan orizontal, alcătuind o reţea pe suprafaţa de
drenat sau pot fi amplasate sub forma a 1 - 2 şiruri perpendiculare pe direcţia
curentului subteran care curge spre zona depresionară interesată la desecare.
Densitatea puţurilor trebuie astfel stabilită încât intersectarea zonelor de
influenţă asupra nivelului freatic să asigure realizarea normei de drenaj (Z ) impusă
de cerinţele agropedologice. Dacă zona cu exces de apă din profilul solului se
sprijină pe un strat greu permeabil, sub care se găseşte un depozit acvifer liber (în
care apa nu se află sub presiune), format din nisip şi pietriş, drenajul vertical
cuprinde puţuri absorbante care captează apa în exces de deasupra stratului greu
permeabil şi o descarcă gravitaţional în stratul acvifer permanent.

45
Când pânza freatică - al cărui nivel trebuie coborât - se găseşte sub presiune,
fiind cantonată într-un strat acvifer gros, alimentat din subsol, evacuarea excesului
de apă se face prin puţuri cu pompare.
Puţurile absorbante pot fi foraje mari (ø = 40 - 60 cm) (fig. 5.19), sau foraje
mici (ø = 15 - 30 cm). Forajele, având ø = 40 - 60 cm, se folosesc dacă stratul greu
permeabil are grosimea mai mică de 1 - 2 m. Puţul se umple cu piatră spartă, fascine
sau tuburi de ceramică peste care se aşează un grătar şi material filtrant pentru
preîntâmpinarea colmatării puţului.
Puţurile cu diametrul mic sunt tuburi
perforate care se folosesc când stratul
greu permeabil are grosimea de peste 2
m şi este situat la 5 - 8 m
adâncime.
Dacă forajele străbat întreaga grosime
Fig. 5.19 Puţuri absorbante a acviferului, până la stratul impermeabil
pe care acesta se sprijină, se numesc
puţuri perfecte iar dacă se opresc în stratul permeabil - fără a-l străbate complet- se
numesc puţuri imperfecte.
Folosirea puţurilor absorbante este relativ limitată deoarece prezintă
dezavantajele colmatării stratului acvifer permanent în jurul părţii inferioare a
puţului şi poluării apei freatice cu substanţele chimice folosite în agricultură.
Puţurile cu pompare se folosesc dacă stratul acvifer se află sub presiune. Ele
au secţiunea liberă pentru a permite pomparea apei în exces. Drenajul prin puţuri cu
pompare este eficient dacă stratul acvifer este omogen şi gros, prezintă
permeabilitatea bună pentru ca puţul să aibă raza mare de acţiune, debitul este
suficient de mare ca să asigure coborârea nivelului freatic şi dacă apa pompată
poate fi folosită la irigaţii sau pentru alte folosinţe.
5.4.6 Drenajul radial
Drenajul radial reprezintă combinaţii între drenajul orizontal şi cel vertical,
fiind alcătuit în principiu, dintr-un puţ colector şi mai multe drenuri absorbante
cvasiorizontale, dispuse radial şi cu lungimea de 30 - 40 m. Drenajul radial este
potrivit în cazul straturilor acvifere puţin adânci - dar cu întinderea mare - indiferent
dacă apa freatică este sub presiune sau cu nivel liber. Suprafaţa mare de
pătrundere a apei în drenurile absorbante reduce pericolul colmatării secţiunii
drenului şi, asigură pentru drenul colector un debit sporit.
Drenajul radial implică unele dificultăţi de realizare şi un cost relativ ridicat.

5.4.7 Drenajul punctiform


46
Constă dintr-o reţea rectangulară (L = 20 m) de puţuri filtrante cu Ø = 200
mm care se racordează cu drenuri colectoare orizontale, prin intermediul unor
tuburi de racord, având Ø = 30 mm. Drenurile colectoare se descarcă în drenuri
de transport având Ø = 100 - 200 mm sau în canale colectoare. Se consideră că
efectul drenant al drenajului punctiform este inferior drenajului clasic.

5.4.8 Drenajul subteran pe terenurile irigate


Irigaţia modifică bilanţul apei în sol şi subsol, contribuind la creşterea
nivelului freatic deoarece, la majoritatea metodelor de udare folosite până în
prezent, se pierd în profunzime cantităţi de apă care pot alimenta stratul freatic
într-o măsură mai mare decât descărcarea acestuia prin drenajul natural.
Creşterea nivelului apei freatice - uneori peste adâncimea critică de salinizare
şi/sau înmlăştinare - are loc pe terenurile irigate cu intensitate diferită, în funcţie
de însuşirile solului şi subsolului, condiţiile hidrogeologice, metoda de udare,
randamentul sistemului de irigaţii etc. Viteza de creştere a nivelului apei freatice
este de până la 0,5 - 0,6 m/an, în cazul sistemelor de irigaţii cu randamentul mare
şi de 0,7 - 1,5 m/an pentru sistemele cu randamentul de 0,3 - 0,4. Pe terenurile din
sistemele de irigaţii din ţara noastră ridicarea nivelului freatic se produce cu valori
de 0,1 - 0,2 m/an până la 1 m/an şi chiar mai mult. Prevenirea efectelor
nefavorabile datorate ridicării nivelului apei freatice peste adâncimea critică
impune, de regulă, folosirea drenajului şi pe terenurile irigate.
Pentru condiţiile terenurilor irigate din România, adâncimea de pozare a
drenurilor este de cel mult 1,8 - 2,0 m, aceste limite corespunzând şi cu adâncimea
maximă posibilă de realizat drenajul cu maşinile de drenaj obişnuite. Amplasarea
drenurilor la adâncime mai mică - mai ales în cazul solurilor lutoase şi argiloase din
zona secetoasă - poate determina în anii cu precipitaţii puţine, creşterea conţinutului
de săruri solubile pe profil. În consecinţă, trebuie urmărită dinamica regimului salin al
solurilor irigate din zona secetoasă şi aplicarea udărilor de spălare pentru prevenirea
salinizării sau pentru reducerea conţinutului de săruri solubile la valori admisibile.
Debitul specific de drenaj se diferenţiază în funcţie de metoda de udare,
norma de irigare, însuşirile solului, raţia de spălare etc. Dacă nu se dispune de
date din observaţii şi măsurători directe în zona unde urmează a se amenaja
drenajul, se poate folosi pentru calculul debitului specific de drenaj, relaţia:

qd =
( P + Rs ) mb
(5.22)
864⋅ T
în care:
qd reprezintă debitul specific de drenaj, în l/s·ha;
P - pierderile de apă în sistemul de irigaţii, în %;
Rs - raţia de spălare, în % faţă de norma brută de udare;
47
m - norma de udare brută, în mmCA; mb = m + Rs;
b
T - timpul de revenire, în zile.
Csi
Rs = ⋅m (5.23)
Csd − Csi
în care:
Rs este raţia de spălare, în mmCA;
Csi - concentraţia în săruri solubile a apei de irigaţie, în g/l;
Cs - concentraţia în săruri solubile a apei drenate, în g/l;
d
m - norma de udare pentru compensarea valorii evapotranspiraţiei, în mmCA.

Proiectarea drenajului subteran pe suprafeţele irigate trebuie făcută odată cu


proiectarea sistemului de irigaţie, chiar dacă drenajul se execută după o perioadă
de funcţionare a amenajării de irigaţii şi proiectul iniţial suferă unele modificări.
Poziţia elementelor de drenaj în raport cu elementele sistemului de irigaţii, în
amenajările de irigaţii din zonele secetoase, trebuie să fie separată, pentru a se
asigura în sol preponderenţa curentului de apă descendent şi a se evita salinizarea.
Dacă amenajarea pentru irigaţii se află într-o zonă mai bogată în precipitaţii
(peste 600 mm anual), sistemul hidroameliorativ poate avea elemente de regularizare
comune, folosindu-se drenurile absorbante, atât pentru drenaj cât şi pentru subirigare.

5.5 Evacuarea apei din reţeaua de desecare - drenaj


Evacuarea apei din reţeaua de desecare - drenaj în emisar se poate realiza pe
cale gravitaţională (continuu sau intermitent), mecanică (prin pompare) şi mixt.
Evacuarea gravitaţională continuă este posibilă dacă nivelul apei în emisar
rămâne permanent inferior nivelului apei din canalul de evacuare. Pentru preluarea
corespunzătoare de către emisar a apei din canalul de evacuare sunt necesare, de
regulă, unele amenajări şi lucrări de construcţii hidrotehnice, cum sunt:
⛼ consolidarea secţiunii canalului de evacuare, dacă diferenţa de nivel între
cota fundului canalului de evacuare şi nivelul apei din emisar depăşeşte 0,5 m;
⛼ stăvilar pentru reţinerea apei în reţeaua de desecare şi pentru oprirea
pătrunderii apei din emisar;
⛼ sifon sau conductă stăvilar, dacă emisarul este îndiguit.
Evacuarea gravitaţională intermitentă se adoptă atunci când pentru scurte
intervale de timp (maximum 5 zile) nivelul apei în emisar este superior celui din
canalul de evacuare. În aceste intervale, apa colectată se reţine în reţeaua de
evacuare. Dacă evacuarea gravitaţională se realizează intermitent sunt necesare
diguri de remuu, în lungul canalului de evacuare şi conducte de trecere prin dig,
prevăzute cu vane de închidere automată sau comandată.
Evacuarea pe cale mecanică se impune dacă nivelul apei în emisar este superior
celui din canalul de evacuare. Se folosesc, după caz, o singură treaptă de pompare a
48
apei sau se amenajează pompări zonale. În scopul micşorării volumului de apă ce
trebuie pompat din canalul de evacuare, se studiază posibilitatea descărcării
gravitaţionale a canalelor de centură direct în emisar precum şi executarea de bazine
de acumulare pentru reţinerea apei de viitură care se scurge din zonele limitrofe,
bazine din care apa acumulată se descarcă treptat, după trecerea viiturii.
Evacuarea mixtă (mecanică şi gravitaţională) este soluţia convenabilă atunci
când nivelul apei emisarului este inferior celui al apei din canalul de evacuare cel
puţin 30 de zile din an şi când volumul de apă de evacuat este mare.
În cazul cursurilor permanente de apă, aflate la distanţă mare, evacuarea apei
din sistemul de desecare-drenaj se face în vechi privaluri, bălţi, lacuri etc sau se
execută amenajări cu folosinţă multiplă.
Întrebări recapitulative
Ce reprezintă drenajul subteran?
Care sunt tipurile de drenaj şi drenuri?
Căror cerinţe trebuie să răspundă tuburile folosite la construcţia drenajului?
Prezentaţi caracteristicile tuburilor de ceramică folosite la drenaje.
Prin ce se deosebesc tuburile de material plastic, de tuburile de ceramică
folosite la construcţia drenajului?
Ce sunt fitingurile folosite la construcţia drenajului?
Clasificaţi şi caracterizaţi materialele filtrante folosite la drenaj.
Ce este adâncimea de drenaj (Z)?
Ce se înţelege prin regim de scurgere permanent şi nepermanent?
Caracterizaţi principalele scheme de drenaj orizontal.
Cum se stabilesc adâncimea şi distanţa dintre drenurile absorbante?
Ce parametri se determină la dimensionarea drenurilor?
Descrieţi construcţiile hidrotehnice de pe reţeaua de drenaj orizontal.
Descrieţi modul de execuţie a drenajului orizontal.
Cum se efectuează captarea izvoarelor de coastă?
În ce condiţii poate fi eficient drenajul cârtiţă?
Caracterizaţi parametrii drenajului cârtiţă.
Caracterizaţi drenajul vertical prin puţuri absorbante şi puţuri cu pompare.
Argumentaţi necesitatea drenajului subteran pe terenurile irigate.
Descrieţi modalităţile de evacuare a apei din reţeaua de desecare-drenaj.

5.6 Lucrări pentru accelerarea eliminării excesului de apă


de pe terenurile agricole
Pentru accelerarea îndepărtării excesului de apă de pe terenurile amenajate cu
reţele de desecare-drenaj se execută lucrări de netezire (nivelare), de modelare a
suprafeţei terenului şi lucrări de afânare adâncă a solului.

5.6.1 Netezirea (nivelarea) terenului pentru scurgerea apei la suprafaţă

49
Deoarece mişcarea apei la suprafaţa terenului se produce mai lesne decât
pătrunderea acesteia prin profilul solurilor slab permeabile, netezirea terenului
constituie o lucrare eficientă pentru accelerarea îndepărtării excesului de apă. Prin
netezirea (nivelarea) terenurilor amenajate cu reţea de desecare se desfiinţează
micro-depresiunile în care stagnează apa şi se realizează panta uniformă spre
canalele de desecare, uşurându-se scurgerea apei la suprafaţa terenului. Ca urmare,
primăvara şi după ploile mari, excesul de apă din sol se manifestă pe intervale mai
scurte de timp, creându-se condiţii optime atât pentru executarea lucrărilor solului
cât şi pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Lucrările de nivelare capitală trebuie proiectate şi executate concomitent cu
reţeaua de desecare, întrucât nivelarea depinde de traseul şi adâncimea canalelor.
Valoarea pantei de netezire (nivelare) se adoptă în limitele 1 - 5 ‰.
Perioada optimă pentru executarea lucrării este când umiditatea solului se
situează în jumătatea inferioară a intervalului umidităţii active (pentru a preveni
tasarea excesivă) şi când terenul este liber de culturile agricole.
Dacă nivelarea implică volume mici de pământ, care trebuie deplasate pe
distanţă mare, se folosesc screperele acţionate de tractoare pe pneuri sau
autoscreperele pe pneuri iar pentru volume mari de terasamente şi distanţă scurtă,
buldozerele sau screperele cu tractoare pe şenile. Nivelarea capitală se întreţine
anual sau bienal prin nivelări de exploatare cu nivelatoarele tractate.

5.6.2 Modelarea suprafeţei terenului


Modelarea terenului pentru accelerarea îndepărtării apei în exces, se realizează,
fie prin desfiinţarea sau micşorarea microdepresiunilor (privaluri, japşe, crovuri,
padine) şi anularea condiţiilor de stagnare a apei, fie prin crearea unui microrelief
specific care să favorizeze scurgerea mai rapidă a apei.
Modelarea depresiunilor şi deponiilor. Modelarea privalurilor şi japşelor
constă în umplerea lor cu pământul rezultat din teşirea malurilor acestor
depresiuni, realizându-se taluzuri de 1/6 - 1/10, care să poată fi traversate de
maşinile agricole. Trebuie avută în vedere decaparea prealabilă a stratului de sol
fertil, depozitarea separată a acestuia şi apoi împrăştierea - cât mai uniformă - pe
întreaga suprafaţă modelată. În funcţie de întinderea depresiunii, se execută şi o
rigolă sau un canal care să ducă apa spre cel mai apropiat canal de desecare.
Depresiunile închise (crovurile, padinele) se modelează folosind, de regulă,
terasamentele rezultate de la excavarea canalelor precum şi cele provenite din
executarea rigolelor sau a vadurilor, care asigură legătura acestor depresiuni cu
canalele de desecare, pentru evacuarea apelor stagnante. Când depresiunile închise
50
lipsesc sau sunt situate la distanţă mare (> 1000 m), terasamentele excavate la
construcţia reţelei de desecare se depun de-a lungul canalelor. Ulterior, aceste
deponii trebuie modelate, prin împrăştiere în straturi de 10 - 20 cm grosime,
realizând suprafaţe uşor înclinate spre canale. Împrăştierea deponiilor se face după
decopertarea şi depozitarea separată a orizontului cu humus de pe suprafaţa de
împrăştiere. Peste stratul de deponii împrăştiate se reaşează solul fertil. Dacă
volumul deponiilor este mare şi nu poate fi împrăştiat în strat subţire pe suprafaţa
limitrofă, terasamentele excavate se aşează de-a lungul canalelor sub forma unor
coame (cavaliere) care se întrerup din loc în loc, executând deschideri (rigole, tuburi)
prin care apa de pe suprafaţa aferentă canalului de desecare se scurge în canal.
O metodă mai eficace de scurgere în canale a apei de pe suprafaţa limitrofă
acestora şi mai economică în ce priveşte împrăştierea deponiilor constă în
modelarea deponiilor de-a lungul canalelor sub forma unor platforme cu lăţimea
de 11,20 m (distanţă echivalentă cu dublul lăţimii de lucru a semănătorii SPC-6),
acoperirea platformelor cu un strat de sol fertil de circa de circa 30 cm grosime şi
executarea unor rigole marginale platformelor, paralele cu canalul de desecare.
Rigolele îşi descarcă apa în canal, la distanţa de aproximativ 200 m, prin
intermediul unor tuburi din PVC (de exemplu, cu Ø=160 mm) care subtraversează
platforma la adâncimea de 1,0 - 1,5 m. Astfel, platforma poate fi exploatată agricol,
independent de tarlaua vecină, lucrările agrotehnice executându-se longitudinal.
Legătura între rigolă şi tubul care subtraversează platforma se face cu ajutorul
unui vas (butoi din PVC) care se umple cu balast. La circa 15 cm sub fundul rigolei
se aşează în butoi o folie de drenatex peste care se depune, în continuare, balast
până la nivelul fundului rigolei. Tubul se racordează la butoi, decupând în peretele
acestuia din urmă o suprafaţă circulară, având diametrul egal cu diametrul exterior al
tubului. La cealaltă extremitate, legătura tubului cu canalul se realizează întocmai ca
la o gură de evacuare. Folia de drenatex se curăţă periodic de aluviuni. Avantajele
metodei constau în asigurarea evacuării totale a apei care stagnează în vecinătatea
deponiilor, independenţa faţă de grosimea de pământ steril din platforma deponiilor,
reintegrarea imediată în circuitul productiv cu cheltuieli mici a suprafeţei ocupate
de deponii şi posibilitatea irigării prin brazde a platformelor din deponii.
Modelarea terenurilor plan-orizontale. Pe terenurile cvasiorizontale, cu
soluri slab permeabile, din zonele în care plouă în sezonul de vegetaţie abundent,
la intervale scurte de timp, modelarea constă, în realizarea unor planuri înclinate
care să favorizeze scurgerea mai rapidă a apei de suprafaţă spre reţeaua de canale.
Există mai multe variante de modelare, între care, cele mai importante sunt:
modelarea în benzi cu coame şi modelarea cu rigole largi, însămânţate. Indiferent

51
de tipul de modelare, înainte cu 1 - 2 ani de realizarea lucrării, suprafaţa interesată
se netezeşte, şi se menţine în această stare până la efectuarea modelării.
Modelarea în benzi cu coame (fig. 5.20) constă în executarea prin arătură la
cormană a unor coame, în alternanţă cu rigole perpendiculare pe canalele de
desecare. Lăţimea coamelor este de 15 - 40 m, lungimea de 200 - 500 m iar panta,
în secţiunea transversală, între 1 - 3 %. Panta în lungul rigolei are valori de 1 - 5 ‰.
Excesul de apă de la suprafaţa terenului şi din partea superioară a profilului de sol
se scurge în rigolele dintre coame şi în continuare, se descarcă în reţeaua de colectare.
Între extremitatea aval a rigolelor şi canalul colector, se rezervă o fâşie de teren
pentru întoarcerea agregatelor agricole. Obişnuit, această zonă de întoarcere se
modelează tot sub forma unei coame, orientată paralel cu canalul colector. Pentru
scurgerea apei din rigole în canalul colector, se deschid în coama paralelă cu acesta,
din loc în loc, şanţuri cu taluzurile mici (1/8 - 1/10).

Fig. 5.20 Modelarea terenului în benzi cu coame

Tehnologia modelării în benzi cu coame (fig. 5.21) implică mai multe arături
la cormană, care se execută în decursul a 2 ani, după cum urmează:
⛼ în primul an se execută 3 arături, din care: prima pe 1/3 din lăţimea viitoarei
coame, a doua pe 2/3 din lăţime şi a treia pe întreaga lăţime a coamei;
⛼ în al doilea an se execută 2 arături la cormană, prima cuprinzând 2/3 din
lăţimea coamei şi a doua, întreaga coamă.

Fig. 5.21 Tehnologia de formare a coamelor prin arături la cormană

Coama paralelă cu canalul colector se formează tot prin arătură la cormană.

52
Modelarea terenului în benzi cu coame are dezavantajul că reduce productivitatea
lucrărilor agricole executate mecanizat iar în anii foarte ploioşi, excesul de apă în
secţiunea şi vecinătatea rigolelor determină reducerea sau chiar compromiterea recoltei
pe fâşiile de teren dintre coame. Cu toate acestea, sporul de producţie obţinută pe supra-
feţele coamelor compensează pierderea de recoltă de pe fâşiile din lungul rigolelor.
Excesul de umiditate în solul din vecinătatea rigolelor poate fi evitat prin
amplasarea unor drenuri absorbante sub rigolele dintre coame (fig. 5.22).

Fig. 5.22 Modelarea în benzi cu coame şi drenuri sub rigole

Fig. 5.23 Modelarea în benzi cu coame asociată cu afânare adâncă (1) şi drenaj tubular (2)

În zonele subumede şi în cele umede, numai în anii cu regimul pluvial deficitar,


pentru menţinerea în sol a umidităţii optime creşterii şi dezvoltării plantelor, mode-
larea în benzi cu coame se asociază cu afânarea adâncă a solului şi drenaj din tuburi
sub rigole (fig. 5.23), sau afânare adâncă, drenaj cârtiţă transversal şi drenaj tubular
sub rigole (fig. 5.24).

Fig. 5.24 Modelarea în benzi cu coame asociată cu afânare adâncă (1),


drenaj cârtiţă (2) şi drenaj tubular (3)

Modelarea cu rigole largi, însămânţate, constă în realizarea unor planuri


înclinate, care cuprind între ele rigole cu deschiderea mare (fig. 5.25), astfel încât
să poată fi traversate cu uşurinţă de utilajele agricole.

Fig. 5.25 Modelarea cu rigole largi, însămânţate

53
Pentru evitarea decopertărilor adânci şi mişcarea volumelor mari de pământ, acest
tip de modelare nu se recomandă pe terenurile cu panta medie mai mică de 0,5 ‰.

5.6.3 Afânarea adâncă


Lucrarea de afânare adâncă se execută pe terenurile cu soluri argiloase,
compacte, slab aerate (Pa < 10 15 %), greu permeabile (K < 0,2 - 0,4 m/zi) pentru a
uşura înlăturarea excesului de umiditate de la suprafaţa terenului şi din partea
superioară a profilului de sol şi a asigura în spaţiul afânat un regim aerohidric
favorabil creşterii şi dezvoltării plantelor.
Afânarea adâncă a solului se realizează cu maşini specifice. Solul se afânează la
adâncimea de 60 - 80 cm, distanţa între piesele active ale agregatelor fiind de 0,7 - 1,0
m. Direcţia de lucru pentru afânare se orientează pe linia de cea mai mare pantă pe
terenurile puţin înclinate (i < 2 - 5 %) şi oblic faţă de traseele curbelor de nivel, dacă
panta este mai mare, în aşa fel încât liniile de afânare să aibă panta apropiată de 2 - 5 %.
Umiditatea optimă pentru executarea afânării este cea situată în treimea
superioară a intervalului umidităţii active. Efectele afânării adânci se manifestă 3 -
6 ani, remanenţa fiind dependentă de starea de umiditate a solului în momentul
executării lucrării, de aplicarea îngrăşămintelor organice şi a amendamentelor, de
numărul de treceri ale agregatelor agricole pe suprafaţa afânată etc.
Prin afânarea adâncă a solului se obţin rezultate bune dacă stratul greu perme-
abil are grosimea mică şi se află până la 0,5 - 0,7 m sub suprafaţa terenului, astfel
încât să poată fi mobilizat pe toată grosimea. Totodată, este necesar ca la baza
stratului impermeabil să se găsească un strat nesaturat şi relativ permeabil, pentru
a prelua excesul de apă care se scurge prin stratul afânat. Dacă stratul impermeabil
din sol are grosimea mare şi nu poate fi mobilizat integral, afânarea adâncă trebuie
asociată cu o reţea de drenaj subteran care, să preia apa acumulată în exces la baza
stratului afânat. De asemenea, în cazul terenurilor cu relieful depresionar şi cu
adâncimea apei freatice mai mică decât adâncimea critică de supraumezire
freatică (circa 1,2 m), afânarea adâncă aplicată exclusiv, nu contribuie la
îndepărtarea excesului de umiditate din sol, mai ales în anii ploioşi.
Şi în asemenea condiţii, afânarea adâncă trebuie asociată cu un sistem de
drenaj, având drenurile pozate la 1,0 - 1,2 m adâncime şi 30 - 80 m distanţă între
ele. Pentru a mări eficacitatea drenajului, stratul filtrant (de preferinţă balast)
trebuie să cuprindă şi aproximativ jumătate din grosimea solului afânat.

54
Întrebări recapitulative
Cum se face modelarea depresiunilor şi a deponiilor pe terenurile desecate?
Descrieţi tehnologia şi variantele de modelare a terenului în benzi cu coame.
În ce constă modelarea terenului cu rigole largi însămânţate?
În ce condiţii, afânarea adâncă este eficientă pe terenurile cu exces de umiditate?

5.7 Exploatarea şi întreţinerea lucrărilor de desecare - drenaj


Exploatarea şi întreţinerea unui sistem de desecare - drenaj se face pe baza
regulamentului de exploatare şi întreţinere al amenajării, elaborat de proiectant.
Regulamentul de exploatare şi întreţinere cuprinde precizările referitoare la
schema hidrotehnică de amenajare şi la elementele constructive şi funcţionale ale
reţelei de desecare - drenaj, în concordanţă cu cerinţele organizării teritoriului şi
producţiei agricole pe suprafaţa amenajată. În regulament sunt prevăzute şi
măsurile agroameliorative pentru accelerarea eliminării excesului de apă de la
suprafaţa terenului şi din profilul solului (netezirea-nivelarea, modelarea, afânarea
adâncă etc), lucrările de apometrie, hidrologie şi hidrogeologie ce trebuie
efectuate pe durata funcţionării sistemului, particularităţile exploatării
amenajărilor la producerea apelor mari precum şi lucrările de întreţinere.

5.7.1 Exploatarea sistemelor de desecare - drenaj


Întrucât, în general, perioadele cu exces de umiditate sunt urmate de intervale
prelungite de secetă, exploatarea normală a sistemului de desecare - drenaj
implică urmărirea riguroasă a bilanţului apei în sol pentru ca, în funcţie de
umiditatea momentană, precipitaţiile previzibile şi durata excesului de umiditate
admisibilă economic, să se estimeze volumul de apă ce trebuie evacuat în emisar
fără a se elimina şi apa necesară culturilor agricole în intervalele cu deficit pluvial.
Pentru controlul bilanţului apei în sol trebuie satisfăcute următoarele cerinţe:
⛼ menţinerea nivelului apei în canalele de desecare la cota care să nu
stânjenească descărcarea liberă a drenurilor;
⛼ reglarea nivelului freatic prin dirijarea funcţionării reţelei de canale şi drenuri;
⛼ reglarea evacuării apei din canale fără a afecta stabilitatea taluzurilor;
⛼ urmărirea efectului reţelei de canale şi drenuri asupra evoluţiei excesului de
umiditate, pentru a stabili - dacă este cazul - executarea de lucrări suplimentare de
accelerare a evacuării apei (rigole, modelare în benzi cu coame, afânare adâncă etc).
Exploatarea eficace a amenajărilor pentru eliminarea excesului de apă implică
şi măsuri pentru protejarea componentelor sistemului de desecare-drenaj, cum sunt:

55
⛼ delimitarea unor zone de protecţie de 0,5 - 1,0 m lăţime în lungul canalelor,
zone pe suprafaţa cărora se interzice accesul maşinilor agricole;
⛼ menţinerea taluzurilor canalelor în stare bună de înierbare, dar neînburuienate;
⛼ traversarea canalelor de către vehicule să se facă numai pe podurile sau
podeţele construite în acest scop;
⛼ trecerea animalelor peste canale să se asigure prin locurile amenajate ca
vaduri de trecere cu taluzuri mici (1/7 - 1/8), pereate cu piatră de râu;

56