

Cuvânt al Părintelui Rafail

către frăția mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul
Essex, 4 noiemvrie 2010
(traducere dintr-o înregistrare în limba engleză) 1
Se cântă: „Împărate Ceresc, Mângâietoriule, Duhul ade-
vărului, Carele pretutindenea eşti şi toate plineşti; comoara bună-
tăţilor, şi de-viaţă-dătătoriule, vino şi sălăşluieşte întru noi, şi
curăţeşte pre noi de toată întinăciunea, şi mântuieşte, Bunule,
sufletele noastre” în rusește.
Părintele Rafail: Preasfântă de Dumnezeu Născătoare
mântuiește pre noi. Sfinte Siluane, roagă pre Dumnezeu pentru
noi. Sfinte Ioane Botezătorule, roagă pre Dumnezeu pentru noi.
Toți Sfinții, rugați pre Dumnezeu pentru noi.
...
Are cineva vreo întrebare arzătoare? Pentru că vin precum
Părintele Sofronie ne-a învățat: tabula rasa, cutie goală.
În acest caz, m-am gândit de multă vreme să vorbesc despre
viața monahicească în general. Câtă vreme am fost aici am simțit
că eram [precum] o vacă care păștea, dar niciodată n-a avut timp
să rumege. Și în locul meu de relativă retragere am putut să
rumeg ceea ce am păscut vreme de treizeci de ani. Și multe
lucruri ies la lumină și multe descoperiri pe care le-am făcut. Am
început să înțeleg ceva despre viața monahicească, viața creștină
în deobște. Zic „monahicească” pentru că vorbesc în cea mai
mare parte către monahi și monahii. Dar nu există nimic esențial
1
Cuvintele dintre paranteze drepte [ ] sânt adăugiri care încearcă să întregească înțelesul acolo unde trecerea de la cuvânt vorbit la
cuvânt scris o cere sau unde nu s-a găsit o exprimare mai potrivită.
1
în viața monahicească care să nu se aplice tuturor credincioșilor.
Calea noastră poate fi, teoretic, pe de o parte mai extremă și
puțin specială, dar în esență nu este nimic altceva decât viața
creștinească. Ce este viața creștinească? Este viata. Nu ar trebui
să adăugăm vreun adjectiv acestor lucruri. Hristos este Cel care a
făcut viața. El ne-a făcut pe noi. El i-a făcut pe ortodocși. El i-a
făcut pe neortodocși. El a făcut întreaga lume. El ne-a dat nu o
nouă religie, El nu S-a întrupat ca să ne dea o nouă religie, ci ca
să descopere omului ceva ce acesta niciodată nu descoperise de-a
lungul întregii istorii. Orice înțelepciune a găsit, orice religii a
inventat, el nicidată nu și-a descoperit propria sa ființă, propria
sa fire. Și Dumnezeu a venit ca să ne descopere propria noastră
fire. Din această pricină viața noastră nu ar trebui să aibă nici un
fel de calificative. Este viața. Bineînțeles că viața este Hristos.
Ce altceva [să fie viața]? Sau mai bine zis: Cine altcineva? Dar
omul după cădere nu gândește în termeni de „cine”, ci în termeni
de „ce”. Acesta este ceea ce Pilat a făcut [întrebând]: „Ce este
adevărul”? Dar cine s-ar fi gândit să întrebe „Cine este
Adevărul”? Noi nu gândim în acești termeni. Citim la Părinți și
în toate îndrumările, în toată istoria vieții și a monahismului, și,
pe temeiul a ceea ce știm [vă întreb]: Credeți că un monah ar
trebui să fie ascultător? Credeți că monahul, creștinul în deobște,
ar trebui să fie iertător? Că monahul – ce altceva? Ar trebui să
aibă răbdare? Aș îndrăzni să zic [despre] oricare alta dintre
virtuți: aceasta oare este ceea ce Dumnezeu vrea să facem sau să
fim noi? Aș spune: Nu, lăsați-o baltă. Nu de tot [însă]. O vom
pune înapoi într-un alt context. Ce vrea Dumnezeu de la noi?
Păi, este o întrebare prostească. Nimic [vrea de la noi]. El are
2
totul. El ne vrea pe noi. El vrea ca noi să fim cu El. Și să fim
fericiți întru toți vecii. A fi fericit înseamnă „a trăi”. Altfel a trăi
și a nu fi fericit se numește „iad”. Dumnezeu nu vrea asta. El S-a
întrupat și a mers în iad, iadul nostru, pentru a mântui de acolo
pe toți cei care au sfârșit acolo, precum [s-a întâmplat] cu Sfântul
Siluan, precum cu Părintele nostru Sofronie. Și El vrea ca noi să
trăim, și să trăim în vecinică fericire. Ce înseamnă a trăi? Am
putea spune multe lucruri, dar eu aș lua această linie care cred eu
că este esențială: Dumnezeu ne vrea să-L vedem precum este.
Așa că nu te vrea să fii ascultător, nu te vrea să-ți faci treaba, nu
te vrea să cugeți lucrurile drepte, nu te vrea să lupți cu gândurile
rele; te vrea să vezi pe Dumnezeu precum este. Omul are
potențialul de a deveni minte de-Dumnezeu-văzătoare. Și a
vedea pe Dumnezeu precum este înseamnă a fi precum El este.
Toată viața noastră, toată devenirea noastră întru ființă este o
călătorie către dobândirea întru noi a asemănării cu Dumnezeu.
Avem chipul lui Dumnezeu. Aceasta este firea noastră. Singurul
lucru care este deosebit între om și restul animalelor este că noi
sântem un animal care are chipul lui Dumnezeu. Chipul lui
Dumnezeu înseamnă că nu sântem dintru această lume și pentru
această lume, în sensul că această lume este doar – am zis-o
odată sau de două ori: o bucată-mostră de viață în care ne putem
face încercările, greșelile și pocăințele. [Putem] să descoperim
nu atât – precum diavolul i-a sugerat lui Eva – cunoștința binelui
și răului; ci avem nevoie a deosebi binele de rău, pentru a fi în
stare să ne facem călătoria către bine. Căci răul nici măcar nu
există, pentru că Dumnezeu nici măcar nu l-a făcut. Răul, acesta
sânt eu când am săvârșit ceva sau am făcut o alegere altfel decât
3
Dumnezeu. Așa că viața noastră, călătoria noastră prin această
viață – adesea o numesc „gestație” – este o gestație. Nu este
altceva pentru noi fără numai o pregătire pentru ce va să vie. Așa
cum în pântece nu făceam altceva fără numai a ne pregăti să ne
naștem, adică să murim vieții pântecelui, tot așa acuma. Acuma
înțeleg mai bine pe Părinți care zic că singurul lucru important în
viață este cum murim. Întreagă viața noastră este o pregătire
pentru moarte. Dar eu am înțeles-o – și presupun că mulți o
înțeleg – într-un chip mărginit. Pregătirea pentru moarte, gestația
noastră este: încet-încet a adăuga molecule ființei noastre
vecinice, ființei noastre duhovnicești – oarecare va fi aceasta –
așa încât, atunci când murim acestei vieți – precum murim
pântecelui maicii – să nu fim un suflet avortat, să nu ne naștem
ca cineva de trei luni sau așa ceva în pântecele maicii, ci să fim
(să zicem așa): un trup duhovnicesc întreg. Și nu doar întreg, ci
în chip ideal, chiar copt. E mai bine să te naști la nouă luni, decât
la șapte luni, deși unii se nasc chiar mai devreme și
supraviețuiesc, dar e mai bine să parcurgem drumul până la
capăt. A deveni minte de-Dumnezeu-văzătoare înseamnă a
dobândi destulă asemănare cu Dumnezeu pentru a fi în stare să Îl
vezi. A deveni minte de-Dumnezeu-văzătoare înseamnă a deveni
asemenea lui Dumnezeu. Așadar, sântem un animal care are
chipul lui Dumnezeu în firea noastră – de aceea nu mai sântem
un animal – și chemarea noastră între naștere și mormânt este a
dobândi asemănarea: chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Pentru
a vedea pe Dumnezeu precum este trebuie să călătorim o cale
care se aseamănă pe cât de mult este cu putință cu Dumnezeu.
Așa că mă întorc înapoi (nu o uitați cu totul) la aceasta: trebuie
4
să învățăm să fim ascultători, trebuie să învățăm să nu avem
gânduri rele, trebuie să învățăm tot restul, toate lucrurile care știți
că trebuie să le dobândim. Dar ceea ce eu nu înțelesesem – și
poate nici unii [nu o înțeleg] – este că acestea nu sânt un țel în
sine. Nu este ceea ce Dumnezeu vrea pentru mine. Dumnezeu
mă vrea să ajung la punctul de a-L vedea și din această pricină
am nevoie să merg pe această cale: calea asculării, calea jertfei,
calea smereniei, calea de a iubi pe Dumnezeu, a iubi pe
aproapele meu, toate poruncile lui Hristos, toate cele care
deasemenea atârnă de primele două [porunci] pe care le-a zis
Hristos. Dacă zic că țelul vieții noastre este a vedea pe
Dumnezeu precum este, putem deasemenea să zicem că țelul
vieții noastre sânt cele două porunci, pentru că Hristos a zis că de
ele atârnă toate: legea, dar și prorocii. Dragoste: cele două
porunci, le poți reduce la un singur cuvânt. Și cred că putem
merge mai departe și să zicem: știți, Dumnezeu i-a zis lui Moisi
– când Moisi L-a întrebat care este Numele Lui, [și] prin ce
Nume Îl poate chema și spune poporului lui Israil „Cine m-a
trimis” – [deci, reiau ideea] Dumnezeu i-a zis: „Eu sânt Cel ce
sânt. Spune-le că Eu sânt și atât.” Mai târziu Apostolul Ioan a
adăugat un cuvânt acestei scurte propoziții. A zis: „Dumnezeu
dragoste este”. Mă gândesc că putem zice că „a fi” este „a iubi”.
Trebuie să înțelegem ce este dragostea. Mai ales în ziua de azi
când acest cuvânt este folosit știți cum, pentru că „a fi” este „a
iubi”; de aceea „a iubi” este „a fi”. Nu este o chestiune [ce ține
de] morală. Și ceea ce ni se cere, cerințele despre care Părinții
noștrii filocalici vorbesc, nu sânt cerințe morale, sânt ontologice,
adică ale ființei. Este o întrebare [ce ține] de a deveni întru ființă.
5
Ne străduim o viață întreagă să încercăm să învățăm ceea ce
Sfântul Dorothei din Gaza zice: „Pune o cărămidă de răbdare.
Pune o cărămidă de smerenie. Pune o cărămidă de mai întâi a te
lupta cu gândurile rele”. Nu îmi amintesc ad literam ce spune.
Dar cu fiecare ocazie în viață încercăm să punem o cărămidă la
„zidirea” (o numește el) ființei noastre. Și în loc de „cărămidă”
aș spune: a adăuga încă o celulă trupului nostru duhovnicesc
până ce devine întreg, așa cum am fost odată întregi în pântecele
maicii noastre, astfel încât să ne putem naște și supraviețui în
mediul în care vom fi. Multe dintre lucrurile acestea eu nu le-am
înțeles. Și neînțelegându-le am trăit greșit. Am spus că nu sântem
în stare după cădere să gândim „cine”, ci totdeauna gândim „ce”,
[adică în chip] obiectiv. Și mă gândeam obiectiv: trebuie să fiu
răbdător. Chiar și pe Dorothei din Gaza, când l-am citit, mă
gândeam obiectiv: să zidesc asta și aia și aialaltă. Nu, nu [așa].
Nu am avut în vedere produsul final. Și produsul final este: a
deveni asemenea lui Dumnezeu, a vedea pe Dumnezeu precum
este, a iubi, a înțelege ce este dragostea. La Părintele Sofronie
am găsit cel puțin pentru mine, pentru noi, oamenii moderni –
cele mai desăvârșite definiții ale multor lucruri pe care le vezi
definite în lumea filocalică, istoria filocalică. Cel puțin pentru
înțelegerea noastră. „O, este omul... Adam... Crescând și
înțelegând mai mult? și: Părintele Sofronie este o expresie a unui
Adam mai matur?” Nu știu, dar în orice caz, multe dintre
cuvintele lui, după cum înșivă știți – și poate de aceea sânteți aici
– răspund mai mult întrebărilor mele decât unele dintre celelalte
scrieri. În parte poate pentru că a fost în stare să vorbescă limba
noastră, limba epocii noastre și să exprime în această limbă –
6
[limbă] care este expresia căderii omului, foarte nedesăvârșită,
crescător nedesăvârșită – dar a fost în stare să exprime același
adevăr pe care Părinții deja l-au exprimat, care Apostolii l-au
exprimat, pe care Hristos l-a exprimat, la început prin proroci și
la urmă El Însuși.
Definiția Părintelui Sofronie pentru smerenie era: „Este acea
însușire a dragostei dumnezeiești, care se dăruiește pe sine celui
iubit, fără întoarcere asupră-și.” Nu este o chestiune de a te pune
pe sineți jos. Este faptul că dragostea nu se teme a fi jos, sau
înjosită sau smerită sau călcată în picioare. De ce ? Pentru că
dragostea este viață. Nimic [nu] o poate distruge.
Dar precum zice Sfântul Siluan, singurul lucru important
este smerenia, pentru că mândria este piedică iubirii. Noi căutăm
iubirea; dar smerenia este unul dintre aspectele iubirii. Părintele
Sofronie zice că [este] însușirea iubirii, acea însușirea prin care
cel care iubește trăiește întru cel iubit și nu întru sine însuși. A
trăi întru tine însuți este ceea ce numim „egoism”. Dar „egoism”
poate are un înțeles mai deplin, mai ales în felul în care îl
folosesc grecii, ca un sinonim pentru „mândrie”. A trăi închis
întru sine însuși, medical vorbind [este] un fel de „autism” –
presupun că îl putem numi așa. Firea vieții vecinice este acest a
te dărui pe sineți fără întoarcere celui iubit, a trăi întru cel iubit și
nu întru sine. Și în acest fel descoperim că, în loc de a ne limita
pe noi înșine la noi înșine și la oarece sântem și oarece nu
sântem, dobândim ca o prea prețioasă comoară întregul zidirii;
începând cu Ziditorul Însuși, și [împreună] tot ce a zidit El,
întreg Adam-ul și toți îngerii. Dacă trăim întru ei, ei sânt avuția
noastră.
7
 De ce trebuie să uităm de noi înșine – [adică, de ce] această
smerenie care trăiește întru celălalt? Pentru ca ei să aibă loc
înlăuntrul nostru. Pentru ca, dacă vreți, casa noastră să poată fi
golită, pentru a fi în stare să o umplem cu această comoară. Câtă
vreme sânt eu acolo, sau puțin din mine e acolo, nimeni altcineva
nu are loc înlăuntru. Și rămân doar eu cu mine însumi. În
limbajul nostru acesta este iadul. În limbaj theologic este erezie.
De ce? Bine, eu nu am ființă; ființa mea este aceea că – precum
spune Sfântul Pavel – „Nu eu, ci Hristos întru mine.” Deci,
Hristos Care este viața; El este Dumnezeu; El este Făcătorul
vieții; și El este viața mea; El este Cel care este viața mea și care
îmi dă viață. Dar Tatăl Care este izvorul a toată viața, de ce are
El nevoie de cineva care să trăiască înlăuntrul Lui? Nu ar putea
să-și fie îndestulător luiși? De ce are nevoie să nască un Fiu? Sau
să purceadă Duhul? Nu are nevoie de aceasta, (dar nu știu ce să
zic) dar sânt încredințat că este dragostea Lui, cea care se
exprimă în chip de naștere și în chip de purcedere. Și precum
Părintele Sofronie a zis mereu: „Odată ce Fiul se naște – și noi
putem adăuga – odată ce Duhul purcede, Tatăl își varsă toată
viața Sa în Fiul Său, în Duhul.” De ce? [Așa] este felul lui
Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de ceva. El este fíiere. Și
totuși El trăiește din comoara [care se numește:] „ceilalți”, și nu
dintr-ale Sale. Nu din fíierea Sa. Fíierea Sa o toarnă în ceilalți.
Nu pentru că are nevoie de ceva. Noi, la început, avem nevoie de
Dumnezeu, altfel am fi doar o existență – „existență” fiind o
călătorie fără o finalitate – o existență fără devenire, fără fíiere.
Dumnezeu este ființa noastră. Dar Dumnezeu nu are nevoie de
aceasta. El este fíiere. Așa că, în cele din urmă, când, datorită
8
nevoii noastre am parcurs viața devenirii, calea devenirii, ne-am
săvârșit gestația, sfârșim în cele din urmă a fi asemenea lui
Dumnezeu. Și noi deasemenea de nimic vom avea nevoie. Când
[și] noi [vom avea], precum Părintele Sofronie avea această
experiență trăită, puterea de a zice într-o zi: „Prin harul Tău, Eu
sânt” și ... a dobândi sieși Numele lui Dumnezeu, a-și atribui
sieși Numele lui Dumnezeu nu ca o hulă sau rătăcire, ci ca o
realitate, căci aceasta este realitatea la care Dumnezeu vrea să ne
aducă – atunci de nimic vom avea nevoie. Când vom fi în stare
să zicem „eu sânt” de nimic vom avea nevoie. Dar atunci, mult
mai mult decât acum în chip paradoxal, fiind noi înșine fíiere,
„eu sânt”, nu vom trăi întru noi, ci în ceilalți. Și vom face loc în
noi pentru ca Dumnezeu să trăiască întru noi și noi să trăim în
alții.
În esență aș vrea să zic: foarte adesea am auzit și am văzut
scris „moraliate creștină” comparată cu alte moralități și așa mai
departe. Am auzit de la Părintele Sofronie că viața noastră nu
este moralitate, este ceva mai mult. Nu îmi amintesc în ce
termeni am auzit-o de fiecare dată, dar mi-a plăcut cuvântul. Și
mă gândeam că am înțeles-o – și totuși nu [era așa] – dar acum
înțeles puțin mai mult despre aceasta. Este [vorba despre] a fi, nu
moralitate. Există două cuvinte: „etică” și „morală”. Morală,
cred că putem zice ca atunci când vorbim despre „moralul” căzut
sau ridicat. Așa că moralitatea, cred că are de-a face cu moralul.
Și cred că aici sântem pe liniile în care Sfântul Pavel citează
Vechiul Legământ și zice despre lege: „cel care păzește legea va
trăi prin ea”. Dacă trăim moral, theoretic vom avea moralul
ridicat. Vom fi fericiți pentru că simțim conștiința zicându-ne că
9
facem ce este drept. Când vorbim despre etică – înțeleg că
„ethos” pe grecește înseamnă „ceea ce este acceptat de
societate”. Putem spune ceva mai precis? [Întrebare către cei de
față.] Deci etica este ceea ce este acceptat de societate. Dar iată –
ca o paranteză – societatea cu puțină vreme în urmă era extrem
de supresivă și acum este extrem de permisivă. Așa că oare este
acesta neapărat un criteriu de urmat? Ce este societatea? O
mulțime de oameni ca mine, o mulțime de păcătoși care se adună
împreună și zic: „Asta îngăduim, aia nu.” Și aici putem vorbi de
diferite moralități – moralități a diferite religii, diferite națiuni,
culturi și așa mai departe. Dar la acest nivel moralitatea, și mai
ales noțiunea de etică, o putem reduce la comportamentalism, un
comportamentalism care nu deranjează prea mult mediul în care
trăim. Nu pentru aceasta a venit să moară Hristos. Pentru că
mediul în care trăiesc pe care nu îl deranjez azi poate – sau dacă
o fac, nu contează – va muri. Și un alt mediu de trăit va veni, cel
al copiilor mei și al nepoților. Și întregul lucru începe de la
capăt: cine să nu deranjeze pe cine. Nu asta-i înțelesul. Ci
înțelesul e [că], precum noi în fiecare an adunăm o recoltă la
sfârșitul sezonului - [așa] cu fiecare generație, Dumnezeu adună
o recoltă pentru Împărăția vecinică. O recoltă de sfinți. Noi
sântem sfinți doar în devenire. Nu arătăm mult ca sfinții. Dar
asta este sfântul. Una dintre binecuvântările de a fi fost aproape
de Părintele Sofronie pentru mine a fost că am scăpat de
înțelegerea pe care o aveam despre sfințenie: ceva, cineva pe
care îl pui pe un piedestal foarte înalt și te uiți prin binoclu
ținându-l invers ca să-l faci mult mai departe de tine. E ceva de
neajuns. Cam așa: „Ei sânt acolo și asta nu e pentru mine.” O
10
femeie din Grecia spunea soacrei ei: „Nu vreau să fiu o sfântă.
Vreau să trăiesc.” Și i-am spus soacrei ei: „Știți, are dreptate.
Chiar are dreptate.” Desigur, privește lucrul dintr-un unghi
greșit, dar pentru aceasta a venit Hristos. Nu ca să ne
moralizeze ... , ci ca să ne dea viață. Ideea e: a trăi înseamnă a fi
sfințit – nu este altă cale. A trăi, precum știm, ceea ce noi numim
„viață” acum – na bine – dar asta e biologie. Dacă am fi un
animal, ar fi destul. Firea noastră ne-ar spune ce e de trebuință.
Da, dar la sfârșitul unui anumit proces murim. Însă omul nu se
împacă cu moartea. Părintele Sofronie – iarăși – îmi spunea un
lucru pe care îmi doresc să-l fi știut când aveam cinci sau șase
sau șapte ani, când treceam prin niște mari crize, când am
descoperit că totul murea, și mi se spunea că Dumnezeu așa a
făcut lucrurile și că nu este nimic ce poți să faci în legătură cu
asta. Și încercam să mă împac cu asta. Și aceasta a distrus într-o
măsură viața mea, căutarea mea. Eram într-o încurcătură neștiind
unde să caut, cum să gândesc multe lucruri. Dacă l-aș fi cunoscut
pe Părintele Sofronie să-mi spună: „Bineînțeles că ești îngrozit
de moarte. Moartea e nefirească omului. Firea ta e cea care se
răzvrătește, care respinge însăși ideea ei. Pentru că moartea e
nefirească. Și păcatul e nefiresc. Firea omului e după poruncile
lui Hristos.” Așa că, mă îndreptam către punctul de a zice că
atunci când oamenii discută despre religie și lucruri [ca acestea],
vorbesc despre diferite moralități. Și morala creștină nu este
singura morală, știți? Da, nu aș putea să nu fiu de acord cu
înțelepciunea ... , [am văzut înțelepciune] și altele de felul ăsta în
diferite locuri. Poate nu am știut atunci cam cum să răspund –
nici nu era cazul, nu a trebuit să o fac – dar acum îmi dau seama
11
că întreaga întrebare era pusă greșit. Limba engleză zice: „Pune
o întrebare nătângă și vei un răspuns nătâng.” Doar că am
descoperit că câteodată i-am pus lui Dumnezeu o întrebare
nătângă și am primit un răspuns foarte înțelept. Dar acesta este
Dumnezeu. El nu e ca toți ceilalți și adesea face lucrurile pe dos,
cel puțin cum credem noi că e pe dos. Nu prea știu dacă
Dumnezeu este pe dos sau poate noi sântem. Dar vă las să
răspundeți singuri la întrebarea asta. Întrebarea e nătângă în
sensul că nu e o întrebare de moralitate sau etică, nu o întrebare
de comportamentalism. Nu e o întrebare despre ce trebuie să
facem, cum ar trebui să fim aici și acum, dacă nu avem în vedere
cele ce vor să fie. Fără de cele ce vor să fie întreaga viață este
ceea ce zice sinucigașul: folosește întrebarea „La ce folos?” ca
răspuns. Și asta e rătăcirea lui. Dar întrebarea ca întrebare e
dreaptă. Dacă am fi mărginiți la această viață [întrebarea] nu ar
avea sens. Nu sântem câine sau pisică sau frunză sau copac ca să
fim mulțumiți cu soarta noastră și să mergem pe calea noastră și
să dispărem pentru totdeauna. Avem o tânjire și acea tânjire e
ceva din firea noastră care nu ar fi dacă nu ar exista acel element
după care poți tânji. Părintele Sofronie adesea spunea că,
[precum] știți, în lumea animalelor nici un pui de găină ieșind
din ou nu caută lapte, dar am văzut pui abia ieșiți și scormonind
pământul cu o atitudine foarte importantă, la fel ca mama lor
găina. Domnul Barber obișnuia să zică: „Unde au învățat asta?
N-au fost la universitate. Numai ce s-au născut. Sau vițelul, sau
mielul când se naște merge drept la „cămară” zicea domnul
Barber. „Nu i-am pomenit să meargă la universitate.” Este o
tânjire în firea lor și tânjirea este pentru că există ceva care să-i
12
hrănească. Lapte pentru miel sau pentru vițel, vierme pentru
puiul de găină. Nu au nevoie să meargă la universitate. Firea lor
le spune. Firea noastră, deasemenea, tânjește după viață și ca
urmare viața există, viața vecinică există. Adam a vrut să fie
dumnezeu pentru a fost menit să fie dumnezeu. Nu ar fi putut să-
i treacă prin cap, dacă nu ar fi fost chemarea lui pe care era menit
să o împlinească. Așa că am vrut să vă încurajez în toate
greutățile voastre unii cu alții, cu voi înșivă, cu viața. Iertați-mă,
o să iau o linie ușor diferită. Mai ales traducând cele două cărți
cu cuvântările Părintelui Sofronie, care au fost publicate în rusă
mai întâi, am observat cât de mult stăruie el pe linia asta. Vrea să
ne învețe în cuvântările lui să folosim această viață [în chip]
înțelept, duhovnicește înțelept. Nu doar să fim prinși în vârtejul
acestei vieți și doar să rămânem acolo, ci [ca din] fiecare clipă a
vieții noastre să fim în stare să scoatem esența duhovnicească
prin care trăim neîncetat în Dumnezeu, prin care fiecare
întâmplare din viața noastră va însemna „un pas înainte pe calea
noastră către a fi”, sau să zicem: „adăugare de încă o celulă
ființei noastre” sau „încă o cărămidă zidirii noastre”. Dar orice
întâmplare în viața noastră, oricât de bună și, îndrăznesc să spun,
oricât de rea, poate fi un pas înainte. De ce rea? Dacă am
păcătuit, în clipa în care ne pocăim, păcatul este „evaporat”,
îndrăznesc să zic. Și [noi] am avut experiența acestui lucru
câteodată într-o spovedanie bună. A fost bună pentru că am ieșit
de acolo zburând. Dacă nu ieșim zburând, ceva nu s-a împlinit
încă. Dar ce [vreau să] spun este că păcatul se poate evapora ca
nimic pentru că este nimic. Experiența păcatului pe care l-am
săvârșit poate fi foarte de preț. Nu că păcatul este un fel de viață
13
de recomandat, dar chiar și păcatul poate fi folositor, dacă ne-am
pocăit. Adică dacă nu lăsăm acea otravă, materie toxică, materie
radioactivă să lucreze în ființa noastră până sântem nimiciți.
Odată ce am eliminat-o sântem iar sănătoși. Experiența este
foarte de preț. Mă gândesc la fiul risipitor. Când se întoarce din
umblările lui... voi merge înapoi un pas sau doi. Știind cum e să
îți dai seama că ai mers pe drumul greșit, adesea m-am gândit că
Dumnezeu îi vorbea în acest fel: bine, l-a lăsat să-și cheltuiască
toți banii, să-și trăiască toate experiențele și să ajungă așa cum a
ajuns. Și cred că tocmai atunci Dumnezeu a venit la el și i-a grăit
în inimă: „Ești sigur că asta vroiai? Ești sigur că aici vroiai să
ajungi când ți-ai cerut moștenirea de la tatăl tău?” Așa încât,
având experiența păcatului și rătăcirii, a început să se gândească:
„Da, dar ce voi face? Pot merge la tatăl meu și să zic: «Na, ce
pretenții acum? Am făcut-o acum, mi-am distrus viața.» Dar, nu.
Tatăl meu este un om drept.” Ce înseamnă „drept”? Noi
înțelegem dreptatea după mentalitatea dreptului roman. Dar nu
asta e, dreptatea nu înseamnă „ochi pentru ochi și dinte pentru
dinte”. Nu. Asta e în cel mai bun caz Vechiul Legământ. Asta a
fost în Vechiul Legământ pentru că Dumnezeu nu putea să
vorbească altfel acelor oameni – oricăror oameni. Dacă iudeilor
nu putea vorbi, altora nu ar fi putut vorbi nici măcar atât altcuiva.
Dar când Însuși a venit să vorbească Gură către gură, Față către
față cu Adam, a vorbit despre o altă – să-i zicem așa – lege:
legea dragostei, a harului. Vedeți din context – în Psalmi și în
Scripturi și în multe dintre scrierile mai vechi că dreptatea în
lumea veche însemna a nu răni pe cineva ... Și justețea însemna a
nu răni pe cineva. Poate putem spune că Hristos ar fi considerat
14
o nedreptate față de Iuda să nu-l lase să meargă pe calea pe care
a mers, dacă aia este ce vrea Iuda și dacă Iuda nu a vrut să se
pocăiască, „nu a vrut să înțeleagă”, cum cântăm în Joia Mare
întâiul antifon după întâia Evanghelie: „Iuda cel rău-credincios
nu a vrut să înțeleagă”. Așa că dreptatea lui Dumnezeu este
altceva decât ce înțelegem noi din mentalitatea noastră hrănită de
dreptul roman, mentalitatea romană, Imperiul Roman. Nu este
acest fel de dreptate, [pe care o] știți: ai luat doi bani, trebuie să
dai înapoi doi bani. Dreptatea este a fi bun, a fi iubitor cu cineva
și a nu-l distruge, a nu-l răni, până la urmă chiar dacă el se simte
rănit de ceea ce este cu adevărat bun pentru el. Așa ca Iuda e
lăsat. Hristos încearcă prin toate mijloacele să-l mântuiască pe
Iuda și când nu izbutește, spune: „Ceea ce faci, fă îndegrab.”
Cineva zicea că la judecata lui Dumnezeu vor fi acei oameni care
au zis odată în viața lor, fie și [doar] odată în viața lor: „Facă-se
voia Ta” și cei cărora Dumnezeu le va zice atunci: „Facă-se voia
Ta”. Și pentru un monah adevărat – poate o veți găsi sau ați
găsit-o în scrierile Părinților: mă gândesc la Ioan Scărarul –
pentru un monah adevărat nimic nu este mai îngrozitor decât ca
Părintele duhovnicesc să spună: „Bine, fă cum vrei.” O simte ca
pe o moarte, și este [o moarte]. Oricum, mă întorc la fiul
risipitor: „Tatăl meu este un om drept” – cu alte cuvinte
„bunătate”. „Tatăl meu este drept cu lucrătorii. Pe lucrătorii lui îi
plătește. De ce să lucrez pentru acest tiran?” – și tiranul este
chipul diavolului care ne silește să-i facem lucrul lui ucigător -
„De ce să lucrez pentru acest tiran în timp ce cu aceeași
osteneală aș putea lucra pentru un om bun, pentru un om drept.
Și aș putea și eu trăi. Aici nu pot, nu mi se dă voie să mănânc” ...
15
Mi se pare că cu roscove hrănea porcii iar lui nu i se dădea voie
să le mănânce pentru că porcii erau mai importanți decât el. „Dar
dacă merg la tatăl meu, cum pot să merg la el? Păi, ca lucrător.
«Tatăl nu mai sânt [fiul tău]. Am păcătuit împotriva cerului și
împotriva ta. Nu mai sânt vrednic să mă chem fiul tău.» O să
merg să-i spun asta. «Fă-mă ca pe unul dintre lucrătorii tăi. Și o
să muncesc din greu pentru tine.»” Vă amintiți că atunci când se
întoarce, singurul care se scandalizează este doar fratele lui care
a fost tot timpul drept, ca nepărăsind niciodată casa tatălui său.
Da. În acest punct putem spune: Cine este acum neclintit?
Fratele cel mic sau cel mare? Ce o să înșele pe fratele mai mic să
înceapă iar să greșească și să rătăcească pe ... căi și rău și păcat.
Le cunoaște pe toate. Și nimic n-o să-l mai facă să se
răzgândească acum. Nu este recomandabil, nu este o cale de
mântuire, este o cale primejdioasă. Când tatăl i-a dat moștenirea
– și tatăl este chipul lui Dumnezeu, a zis Părintele Sofronie –
[acesta] și-a asumat un risc. Știți că în cartea sa „Viața Lui este
viața mea” are un capitol numit „Riscul zidirii”. [Tocmai] acesta
este un risc. Dragostea lui Dumnezeu trebuie să-l lase pe Adam
să fie liber pentru că fără libertate nici o faptă nu ar avea nici o
valoare pentru vecincie. Ar putea să aibă o valoare vremelnică,
știți. Să vă disciplinați și [pentru ca] compania să funcționeze
bine, că dacă nu sânteți concediat. Dar nu asta e de căutat, pentru
că mai apoi vine bătrânețea, pensionarea și moartea. Și ce ai
dobândit? Ceea ce Dumnezeu caută este ca noi să trăim și să
trăim vecinic. Așa că dragostea își asumă un risc. Tatăl și-a
asumat un risc și l-a slobozit pe fiul său: „Dacă acest fiul își va
învăța lecția – fie ea pe calea rea; fie ea prin durerea pocăinței –
16
o să-l primesc înapoi.” „Și acum, acest frate al tău” îi zice
fratelui mai mare „mort a fost și acum trăiește. De asta ne
bucurăm. Nu pentru că s-a întors înapoi sănătos, cum ți-a spus
slujitorul meu. E un slujitor, nu știe multe.” Și ca slujitori ai lui
Dumnezeu trebuie să fim atenți să nu schimonosim gândul lui
Dumnezeu când avem de-a face cu alții sau în însăși viața
noastră. Și pentru mine acesta a fost unul dintre cele mai de preț
lucruri legate de Părintele Sofronie: în el am văzut chipul
nestricat al gândului lui Dumnezeu pentru om. Datorită
Părintelui Sofronie am înțeles multe lucruri despre Dumnezeu.
Felul în care Părintele Sofronie se purta cu noi, grija de mamă –
adesea zicea: „Pentru ei trebuie să fiu și mamă, nu doar tată”, și
avea dreptatea, și era [și mamă] – acea grijă de mamă, chiar și
când eram cu adevărat răi. Îmi amintesc că a fost un băiat care a
venit să rămână și s-a hotărât să nu rămână, ci să plece și a făcut
o grămadă uriașă de încurcături și i-am zis Părintelui Sofronie
într-o zi (Părintele Sofronie fiind șeful, „directorul”. Eu eram
tânăr atunci. Era la începutul anilor 60. Și, [precum] știți, el fiind
șeful are autoritatea.) I-am zis: „De ce nu-l alungi?” Și Părintele
Sofronie a zis: „Nu. Nu.” A zis: „Trebuie să ne gândim cum să
zidim viața unui om, nu cum să o dărâmăm.” Așa că [despre]
acest om care dărâma viața noastră, Părintele Sofronie se gândea
cum să-i zidească viața și cum să nu i-o dărâme. Îndărătul acestui
gând era multă rugăciune, pentru că până la urmă lucrurile s-au
așezat, fără catastrofe. Vedeți că mănăstirea noastră încă există.
Băiatul nu a distrus mănăstirea noastră. Nu s-a distrus nici pe
sine. A aflat o cale. Vreun fel de cale. Nu știu unde e acum. Dar
fără suferință excesiv de mare. A fost o suferință pentru că, știți
17
[cum e] când e criză și tensiuni. Un număr de oameni au plecat
astfel, [adică] cu tensiuni și încercând să-și dovedească lor înșiși
că aceasta nu este o mănăstire [potrivită] pentru ei și acest fel de
lucruri. Na bine, ne-am învățat lecția. E doar un proces prin care
trebuie să treci. Dar până la urmă își află calea. A răbda aceste
lucruri pentru mântuirea acelei persoane este a participa la
mântuirea acelei persoane. Asta-i important. Cât despre faptul că
mănăstirea noastră nu a fost distrusă de lucruri foarte
primejdioase pe care le-au făcut – chiar și unii dintre noi; și eu
am făcut lucruri care au fost primejdioase pentru mănăstire –
Dumnezeu le-a acoperit pe toate. Și-mi amintesc, când eram
acolo, de câteva ori Părintele Sofronie îmi spunea, ... Vorbea
despre situații de aici, de pe pământ. Știți, intrăm în situații din
care nu este nici o ieșire, chiar nici o ieșire; și câteodată în lumea
acesta sânt tragedii adevărate, catastrofe care sânt prelungite de
la o generație la alta din simplul motiv că omul nu zice:
„Doamne”. Și Părintele Sofronie spunea despre asemenea
situații, diferite, destul de diferite: „Pentru om, asta e absolut cu
neputință.” Și o spunea într-un fel dureros: „E cu neputință.” Și
apoi zicea: „Dar pentru Dumnezeu este ușor.” Așa că acum
parafrazez cuvintele lui Hristos – ce e cu neputință pentru om, e
ușor pentru Dumnezeu. Pentru mine a fost minunat să aud asta,
că pentru Dumnezeu e ușor. Psihologic nu o pot crede. Dar am
crezut-o pentru că... nu știu, mulțumită lui Dumnezeu, am crezut-
o. Am crezut cuvântul Părintelui Sofronie în general, dar eram
obișnuit din copilărie să cred că Dumnezeu poate face orice. Așa
că atunci când Părintele Sofronie a zis că pentru Dumnezeu este
ușor, n-a fost greu să o cred și pe asta.
18
 Calea fiului risipitor nu e o cale și primejdia din ea rămâne
în ea pentru că întunericul poate deveni tot mai gros și s-ar putea
să nu-ți mai vezi calea de ieșire. S-ar putea să fie calea lui Iuda.
A sfârșit luându-și propria viață, respingând pe Hristos,
respingând cinstea de a fi apostol și așa mai departe. Respingând
viața. E o cale primejdioasă. Nu e o cale. Dar mă întorc la asta:
fiecare întâmplare mare sau mică în viața noastră poate fi un pas
înainte dacă avem această mentalitate, acest gând că: Dumnezeu
nu mă vrea [în chip] obiectiv să fiu răbdător, să fiu iubitor, să fiu
asta, să fiu aia. Dumnezeu mă vrea să vin la viață. Și [ca] piatră
pe care să calc ca să ajung către aceasta: „Acum am de pus o
piatră pe care să calc sau o cărămidă. Acum o să fiu rădbător
pentru că vreau să ajung la adevărata vedere a adevăratului
Dumnezeu, pentru ca și eu să-mi devin întru ființă, să fiu în stare
să zic lui Dumnezeu într-o zi: «Mulțumesc, Doamne. Prin harul
Tău: sânt. Și eu sânt.»” Așa că dacă avem aceasta ca țintă pentru
sfârșitul vieții noastre, câteva lucruri se vor întâmpla. Pot vedea
două acum. Fiecare clipă din viața noastră, precum spunea
Părintele Sofronie în cuvântările lui, va deveni extrem de
importantă și viața noastră va deveni un praznic, pentru că totul
se va răsfrânge asupra acelei ultime clipe a vieții noastre, mai
bine spus asupra celei dintâi clipe a vieții noastre celeilalte, când
ne vom naște nu ca un lucru avortat, ci ca naștere adevărată întru
acea vecinică viață. Și acolo se pare, zicea Părintele Sofronie, va
fi puțină înaintare. Sfârșitul pocăinței noastre va fi de cealaltă
parte a mormântului, pentru că [în] această parte a mormântului
nu îl putem ajunge. Și înțeleg asta ca: copilul e perfect, e copt, s-
a născut, supraviețuiește, dar trebuie să crească să ajungă
19
maturitatea, cei treizeci de ani ai lui de maturitate. Care este
echivalentul de pe partea cealaltă celor treizeci de ani ai vârstei
noastre, nu știu, dar [este] ceva asemănător. Și celălalt lucru pe
care îl văd [în legătură] cu asta; așa înțeleg eu cuvintele
Părintelui – „cel care se gândește la sfârșitul lui în fiecare clipă,
nu va suferi durerea morții”. Nu citez exact, dar știți despre ce
vorbesc. Un Părinte a spus despre cineva: „Fericit ești tu, Avva
cutare, că te-ai gândit la clipa asta toată viața ta.” Cred că e în
Pateric undeva, știți despre ce vorbesc. L-a numit „fericit”
pentru că el se gândise totdeauna la acea clipă a morții la care
acest monah a ajuns. Dar dacă înțelegeți aceasta că înseamnă a
vă gândi toată viața: „O, o să mor, așa că... O, o să mor. O, o
să...” , [atunci, cunoașteți că]: nu, nu e asta. Bineînțeles că nu
poți să trăiești astfel. Dar a vedea fiecare clipă din viață ca o
ocazie de a face un pas înainte va însemna – un pas înainte
pentru că vrem să ajungem cealaltă parte a mormântului ca
naștere adevărată și ca ceva... nu ceva, ci cineva care poate
supraviețui și crește și poate deveni întreg, a ajunge la „măsura
deplinătății vârstei lui Hristos”, cum spune Apostolul Pavel –
[deci, va însemna că] odată venită acea clipă, ea va fi un praznic
și nu o moarte. Este o moarte pentru oamenii pentru care această
viață este singura viață. De ce? Pentru că o pierd. Și: „Acum n-o
să mai am plăceri. N-o să mai am bani. N-o să mai am aur. N-o
să mai am lumină. N-o să mai am nici, nici...” Mult mai mult
decât atât l-ar aștepta, dacă doar ar fi știut, dacă doar te pregătești
pentru asta. Și dacă s-ar fi pregătit pentru asta... Iarăși, o să iau
alt cuvânt. Am o mică publicație pe care am luat-o cu mine în
România, de aici. Părintele Sofronie mi-a dat-o odată. Era o mică
20
cărțulie publicată de Mănăstirea Sfântul Panteleimon [cu] câteva
mărturii și câteva discuții și întâmplări din viața unor oameni
care l-au cunoscut pe Sfântul Serafim din Sarov. Și un Stareț în
vârstă de acolo vorbește cu o monahie în vârstă și zice: „Haide –
cred că Irina era numele ei – haide, Irina, am locuit destul în
această casă de oaspeți. A venit vremea să ne întoarcem acasă.”
Și vă amintiți cum Părintele Sofronie însuși era cu un picior
în groapă, sprijinit cu greutate de Părintele Serafim și Părintele
Nikolai și venea, se așeza și ne zicea: „Omul nu moare. Pentru
om nu există moarte. El nu poate muri.” Și a zis: „Dacă crezi ce
rostești în Crez: «Aștept Învierea morților și viața veacului ce va
să vie», dacă o crezi, atunci va fi!” Și era trupește pe jumătate
mort. Dar vă amintiți lumina din privirea lui, din ochii lui.
Uneori când începea să vorbească era ca beat, nu putea să-și
miște gura ca să pronunțe limpede. Însă câteodată, în vremea
cuvântării, lui ideile curgeau una după alta, încât săracii de noi
(trebuia să facem traducere simultan) nu puteam ține pasul cu el.
Astfel după cum spune în „Vom vedea pre Dumnezeu precum
este” – bătrânețea devine un praznic și o așteptare pentru ceva
măreț. Esențial asta am voit să împărtășesc cu voi. Trăiți-vă viața
cunoscând adevăratul sfârșit. Nu vă trudiți pentru a fi răbdători,
nu vă trudiți pentru a fi ascultători, nu [în mod] obiectiv [toate]
acestea. Scopul trudei voastre este cu adevărat viața vecinică. De
ce a pus Părintele Sofronie acest titlu la carte? Poate nu toți știți,
dar el nu a vrut acel titul la carte. Nu a îndrăznit să îl pună. Știți:
„Îl vom vedea precum este”! Cine îndrăznește să zică asta? Și
cineva la Paris îl lua peste picior pe Părintele Sofronie și zicea:
„Dacă vrei să vezi pe Dumnezeu precum este, mergi la Essex.”
21
Și ăsta e un motiv pentru care Părintele Sofronie nu l-a vrut. Și
ne-a cerut la toți să ne rugăm și să încercăm să-l ajutăm să
găsească un titlu pentru cartea lui. Și vreme de o lună întreagă
îmi amintesc, dacă îmi amintesc corect, dar nu mai puțin, titlul
cărții era în aer. Titlul a fost ceea ce a propus Părintele Symeon
când și-a sfârșit traducerea în franceză; și cea rusească nu avea
să apară curând pentru că nu am găsit pe cineva care să o bată la
mașină în rusește, până când l-am găsit pe Părintele (care era
numele lui?) în Birmingham.
- Milenko.
- Da, Părintele Milenko. Așa că traducerea a apărut înainte de
originalul în rusește. Dar Părintele Symeon a fost cel [care] a
vrut să pună titlul „Voir Dieu tel Qu’Il est” pentru traducerea
franceză. Însă Părintele Sofronie nu a îndrăznit; pentru o lună
întreagă s-a luptat; și la sfărșit îmi amintesc că zicea că: „Până la
urmă Părintele Symeon are dreptate. Cum vrem să vedem pe
Dumnezeu: precum este sau precum nu este? Și tot ceea ce am
scris în carte e despre asta. Și ce am zis? Am zis că nu poți vedea
pe Dumnezeu precum este, fără numai dacă mergi pe calea
pocăinței. Vorbesc ca Părinții”. Așa că, până la urmă se
îndreptățește. Nu am găsit, nici unul dintre noi nu a găsit un alt
titlu vrednic. Și la sfârșit s-a înduplecat și a pus acel titlu cu toate
riscurile. Nu știu ce a fost în mine atunci, prostul de mine, încă
nu am îndrăznit să cred că viața noastră este... vreau să zic că...
iacă, Părintele Sofronie a văzut Lumina, Sfântul Siluan a văzut
Lumina; cine sânt eu? Aia nu era smerenie deloc-deloc. Aia era
doar întunerec. Dar mă întrebam undeva înlăuntrul meu: oare așa
trebuie să gândim? Să îndrăznim să gândim așa? Dar atunci cum
22
păstrezi smerenia? Căci smerenia, un alt aspect al smereniei,
poate o smerenie omenească, despre care vorbește Sfântul
Siluan, smerenia nevoitoare, mai întâi și mai ales este realism. Și
zice în „Temeiurile nevoinței ortodoxe” că smerenia nu este a
tăgădui darurile pe care Dumnezeu le-a pus în noi, ci a le câștiga.
Smerenia este realism; și realism că sântem dumnezei;
[dumnezei] în facere – bine, dar [meniți] a deveni dumnezei. Ce
cântăm omului pe care îl îngropăm? „Chipul slavei Tale celei
negrăite sânt, măcar deși port ranele păcatelor.” Și a zis Părintele
Sofronie, de câteva ori a zis: „Chipul slavei Tale celei negrăite
sânt, măcar deși port ranele păcatelor.” A numit-o program.
Celălalt lucru pe care l-a numit program a fost rugăciunea:
„Învrednicește-ne, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat a ne
păzi noi.” „Acesta e programul vostru” a zis. Așa că toată
învățătura lui, toată orientarea lui a fost spre a vedea pe
Dumnezeu precum este. Și până la urmă (am înțeles repede, dar
mi-a luat cam treizeci și cinci de ani de explicații) că Părintele
Sofronie ne învăța calea de a deveni sfinți, de a vedea pe
Dumnezeu precum este. Nu sfinți după închipuirea noastră –
(Asta e mândrie. Mândria și închipuirea sânt practic sinonime în
viața de nevoință.) – ci a deveni sfinți așa cum Dumnezeu ne
vrea să devenim sfinți. A nu deveni sfinți e o rușine. Rușine
pentru noi, deoarece nu sântem câine sau pisică. Sântem o
făptură omenească. Dar (și voi încheia cu asta), vă amintiți
odată... (Arhiepiscopul Methodie era foarte mult împotriva
noastră; în cele din urmă s-a făcut prieten cu noi și a venit și a
slujit o Liturghie cu noi. Prima a fost în ziua Femeilor
mironosițe. Și fiindcă odată fusese foarte împotriva noastră –
23
fiind necanonici pentru că eram monahi și monahii și eram
numiți mănăstire mixtă și toate celelalte – acum a început prin a
zice că Hristos le-a adus pe femei la mormânt pentru ca ele să
propovăduiască Apostolilor și restului lumii Învierea, și marea
înțelepciune a lui Gheronda Sofronie care a adunat aici monahi și
monahii, pentru că monahiile, precum femeile mironosițe pot
să... etc, etc. Și a început să zică despre „înțelepciunea lui
Gheronda”. Noi eram toți pe solee, aliniați. Preoții și diaconii.
Eram deja preot atunci. Și a început; revărsa lingușire peste
lingușire peste părintele Sofronie și eu așteptam acolo și eram
foarte nerăbdător să văd ce va face Părintele Sofronie. Pentru că
nu poți să zici nimic. A zice: „Nu, Preasfințite. Sânt doar un
păcătos” „A! E atât de smerit!” A zice: „Da, Preasfințite. Sânt un
om foarte deștept”. Chiar nu puteam să văd ce ar putea răspunde
Părintele Sofronie și singurul lucru de care îmi e rușine e că nu
m-am gândit să cer lui lui Dumnezeu: „Doamne, dă-i cuvânt.”
Poate mă bucur că nu am avut acest gând, pentru că cel puțin nu
am crezut că a venit de la mine. M-aș fi mândrit eu atunci. Și am
așteptat. Și până la urmă Episcopul s-a oprit din vorbit și
Părintele Sofronie care era la dreapta lui a zis cuvintele (s-a
întors către el și a zis): „Preasfințite, fie mie după cuvântul tău.”
Vă amintiți de asta unii dintre voi? Fraților, în acea zi am început
să înțeleg ce este smerenia. Aia pentru mine a fost o explozie
nucleară. Dar nu ca să distrugă, ci să zidească. Mult mai mult
decât o cărămidă.
Acum se pare că e trecut de ora șase? Ora patru? Nu am
schimbat ceasul de Romania. Dacă credeți că mai este puțină

24
vreme și aveți întrebări, bucuros mi-aș da toată silința, cu
rugăciunile voastre.
– Am o întrebare. ... vorbeați despre a vedea pe Dumnezeu și
despre tânjirea de a fi asemenea lui Dumnezeu. Venim la
mănăstire și avem această tânjire. Dar după aceea o altă fereastră
se deschide și vezi ceea ce ești. Vezi că totul în tine, nu știu dacă
totul și care parte,... o fi în față sau în spate, nu știu, dar totul
merge împotriva lui Dumnezeu. Și te simți paralizat în acest
moment. Este un moment de adevăr, dar nu știi cum să pășești
înainte.
– Ajung la întrebarea lui Pilat: „Ce este adevărul?” Nu. [Ci:]
„Cine este Adevărul?” Fiecare moment de adevăr (cred, nu știu,
nu cred că știu cum să o explic, dar [o] cred) este un moment al
lui Dumnezeu. Orișice poate fi numit adevăr este mai aproape de
Dumnezeu; deși poate nu noi, dar Dumnezeu va fi mai aproape
de noi. Și profit de întrebarea dumneavoastră pentru că îmi
amintesc că voiam să spun un lucru. A vedea pe Dumnezeu.
Problema cu omul, cu închipuirea și mândria și primitivismul
gândirii noastre este că tindem să gândim: „A, a vedea pe
Dumnezeu.” Nu. Nu este în sensul în care avem experiența de a
vedea cu ochii noștri peisajul, oamenii, culorile, etc, etc. Precum
am spus la început și voi sublinia: mintea omului are capacitatea
de a dobândi puterea de a vedea pe Dumnezeu. Mintea poate
deveni o putere de-Dumnezeu-văzătoare. Cred că îi citez pe
Părinți. Cred că am văzut asta undeva, dar nu aș putea să vă zic
unde. „O putere de-Dumnezeu-văzătoare”, puterea sufletului.
Deci este o vedere a minții, dar nu abstractă, [adică] lucrurile
intectuale pe care știi că le gândești, le cugeți etc., etc. și ajungi
25
la niște concluzii și scrii articole mari și cărți groase. Mintea,
latura duhovnicească a minții, capacitatea contemplativă a
minții, nu știu cum să explic, nu am ajuns acolo, dar înțelegând
ceea ce v-am zis, am încercat s-o împărtășesc cu voi, ca să
mergem pe aceeași cale. Atunci când totul este împotriva lui
Dumnezeu și nu știm cum să ieșim din asta, aș spune că s-ar
putea să fie un moment în care să luați legătura cu Părintele
duhovnicesc. Nu atât ca să îi spuneți că ați lovit-o pe sora în cap
cu polonicul pentru că v-ați supărat pe ea sau ceva de felul ăsta.
Asta e la început, dar mai târziu acestea sânt lucrurile: cum să
înțelegi, cum să ieși afară din această zăpăceală, pe de o parte, pe
de altă parte, ceea ce nu știu cum să explic, dar totuși văd ceva ca
printr-o sticlă, întunecat: Am zis că a fost un moment de adevăr,
un moment în care Dumnezeu este aproape. Când Sfântul Siluan,
mergând până la capătul căii pe care ați arătat-o acum, neștiind
ce să facă și văzând că totul era împotriva lui Dumnezeu, când a
încercat totul și cincisprezece ani nu a izbutit să-l ajungă pe
Dumnezeu și a ajuns (putem spune) fundul iadului, atunci a putut
Dumnezeu să vorbească cu el. Cred că în momente de asemenea
crize – de feluri diferite, dar [după] felul în care o descrieți,
asemănătoare cu ceea ce ați zis acum, că vedeți că „totul este
împotriva lui Dumnezeu, și înlăuntrul meu, și în afara mea și nu
știu cum să ies afară din situație” – cred că dacă știm în acel
moment cum să reacționăm, am putea imediat să găsim o
surprinzător de puternică cale de ieșire din această fundătură.
Cunoașteți aceasta: faptul că nu vedeți cu cale de ieșire este o
realitate, realitatea pentru care Hristos i-a zis Sfântului Siluan:
„Ține-ți mintea în iad.” Ce înseamnă asta? Înseamnă: „Fii realist.
26
Fii realist, vezi că nu te poți lupta cu iadul. Nu asta e calea. Fii
realist, vezi că ești un păcătos și datorită păcatului, destinul tău
(și vorbesc despre destin în sensul păgânesc, știți, treaba legată la
ochi; oricum, destin, karma, dacă vreți) este iadul vecinic,
pedeapsa vecinică, despărțirea vecinică de Dumnezeu. Fii realist
și asumnă asta ca fiind făptura ta, însă [nu uita]: tu ai zis o clipă
mai înainte că sufletul tău mă cunoaște. Asta înseamnă că nu e
nevoie să desnădăjduiești, pentru că ceea ce este absolut, total și
în veci cu neputință pentru tine – și contemplezi acea neputință –
pentru mine e ușor”, revenind la cuvântul Părintelui Sofronie.
Așa că, de-a lungul acestor linii sânt încredințat că există o cale,
o acest fel de cale de ieșire. Și cred că multe – dacă nu toate –
depresiile psihologice sau depresiile mentale și toate aceste
lucruri despre care auzim în lumea noastră, desnădăjduiri și așa
mai departe, sânt singur că ei [cei ce suferă de acestea] sânt
foarte aproape de Hristos în acel moment și ei nu știu. Când
merg la psihiatru, ei bine, ce altceva poate acesta să facă în ziua
de azi, într-o lume de necredință și așa mai departe? Dar dacă
acel suflet (nu știu ce să zic), dacă acel suflet ar cunoaște și
înțelege pe Sfântul Siluan, [atunci] acel suflet ar putea fi în stare
să tragă folos tocmai din acel moment și să iasă afară din iad așa
[ca și cum ai pocni din degete2] și afară din depresia mentală și
din toate astea. Nu-i nevoie de pastile sau altceva. Cred că e o
stare duhovnicească neînțeleasă. Pentru că ce este o stare de iad?
Ce e acea stare pe care Sfântul Siluan a avut-o la început când a
sfârșit prin a striga: „Ești de neînduplecat.” Era o depresie
mentală extremă. A luat aceeași formă. Ne închipuim tot felul de
2
Se aude în înregistrare o pocnitură de degete.
27
lucruri pentru că îl vedem ca pe un erou. Da, este un erou,
bineînțeles. Dar închipuirea noastră e greșită. El a trăit ceea ce
noi trăim în momentele noastre de desnădejde, de depresie, de a
nu vedea nici o cale de ieșire, și a trăit-o într-un chip extrem.
Oricine altcineva poate s-ar fi sinucis, ar fi sărit de pe geamul de
la etajul trei sau [așa] ceva. Toate aceste stări psihologice, stări
mentale, cred că, esențial – poate chiar toate dintre ele, dar precis
cele mai multe dintre ele – sânt sigur că sânt stări duhovnicești și
omul nu știe. Omul modern nu știe. Trăim într-o lume athee. Așa
că nu am un răspuns la [întrebarea] asta, vă spun doar câteva din
intuițiile pe care le-am avut.
– Pot să-mi întregesc întrebarea? Câteodată când te vezi pe sineți
lipsit de toate aceste virtuți îi ceri lui Dumnezeu: „Rogu-te, îmi
dai?” Și atunci cauți adevărata virtute care ar putea să-ți
garanteze mântuirea, zici: este smerenia? Este dragostea? Ce să
cer? Și am zis: „Doamne, dacă îți cer ceva ce îți este plăcut, oare
nu-mi vei da? Și atunci te găsești acolo gândindu-te că
Dumnezeu nu te ascultă.”
– Da. Încerc să-mi amintesc o idee care mi-a venit la începutul
acestei părți din întrebare. Un lucru care mi-a venit a fost acesta:
când cerem ceva, foarte adesea ne închipuim și ne închipuim
greșit. Smerenia și toate aceste lucruri care – a, acesta era celălalt
lucru [de care încercam să-mi amintesc] – ar garanta mântuirea
mea. A doua rătăcire este garanția. Este o carte pe care am
recomandat-o cuiva și aș recomanda să o aveți în mănăstire:
„Nenea Dumnezeu, aici vorbește Ana”. Dacă o citiți cu puțină
înțelegere veți vedea că este o carte foarte serioasă. Și Ana, fiind
un copil, a murit; nu avea [încă] opt ani când a murit. Dar copiii
28
(știți, [că și] maica Magdalena ne-a zis câteva lucruri, și știm
despre intuițiile pe care le pot avea copiii), [așadar] această Ana
era toată [numai] intuiție și întâmplător a ajuns la concluzia că
lucrul cel important era „eu sânt”. Nu știu cum l-a trăit, dar asta a
spus și scurtă vreme după aceea a murit. Așa că cred că acest „eu
sânt” era foarte important, deși l-a exprimat ca un copil. E o
poveste adevărată, nu e un roman. Fynn, care e cel care scrie
cartea (întâmplător este porecla lui și nu numele adevărat),
spune, într-un loc afirmă: „Dacă Dumnezeu ar zice oamenilor:
«Vreți să fiți în siguranță?», toți [ar zice]: «Da, da, Doamne,
vreau să fiu sigur». Dar pentru că Dumnezeu zice oamenilor:
«Vreți să fiți mântuiți?», nu mulți oameni sânt interesați de asta.”
Una dintre greșelile și rătăcirile noastre, ale copiilor lui Adam
este că vrem să fim siguri. Și cineva odată m-a întrebat în
România ceva despre asta: ... „Există o cale garantat sigură către
mântuire?” Pentru un moment nu am știut cum să răspund și apoi
mi-a venit un gând. Am zis: „Frate, omul este ceva mult prea
măreț pentru a putea garanta și a face ceva sigur. Este în mod
necesar nesigur, din pricina libertății pe care o are omul.” Nu
trebuie să căutăm siguranță. Trebuie să căutăm mântuire.
Siguranța noastră e Dumnezeu. Dar Dumnezeu, uite: strigi și El
pare să nu răspundă. Adam nu a ajuns la acel nivel, când a
început să creadă că poate Dumnezeu nu vrea ca ochii lui să se
deschidă, așa că „e mai SIGUR să mănânc din acest rod din care
«Charlie» ăsta de aici îmi zice și automat voi... 3

3
Sfârșitul înregistrării.
29